Eveniment academic sau interes politic? Participarea germană la lucrările Congresului Internaţional de Sociologie de la Bucureşti din 1939*
IRINA NASTASĂ-MATEI
„Revista Română de Sociologie”, serie nouă, anul XXVII, nr. 5–6, Bucureşti, 2016
ABSTRACT
Academic event or political interest?
The german contributions to the proceedings of the International Congress of Sociology (Bucharest, 1939)
Between August 29 and September 2, 1939 the XIVth International Congress of Sociology, organized by Dimitrie Gusti, should have taken place in Bucharest. However, because of the international context – the outbreak of World War II –, the conference never took place, its proceedings were published. Our study aims to contribute to a better understanding of Nazi Germany’s sociology and its relationship with the Romanian sociological milieu by researching the profiles of the Third Reich’s academics and their contributions to this congress. On one hand, we focuse on the work and careers of the German sociologists who were invited and accepted (or were allowed) to participate to the congress, on their position within the German sociology, but also within the Nazi institutional system. On the other hand, we do a content analysis of the articles sent to Bucharest by these German sociologists. Thus, we try to establish the extent to which their articles contain academic information and considerations, results of solid research, or they rather tend to address more political or ideological subjects.
Keywords: German sociology, Nazi ideology, Third Reich, Dimitrie Gusti, the XIVth International Congress of Sociology.
REZUMAT
Între 29 august şi 2 septembrie 1939 ar fi trebuit să aibă loc la Bucureşti, sub egida lui Dimitrie Gusti, cel de-al XIV-lea Congres Internaţional de Sociologie. Deşi contextul internaţional – izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial – a împiedicat în cele din urmă desfăşurarea congresului, ni s-au păstrat contribuţiile celor care urmau să participe.
Studiul de faţă îşi propune să contribuie la o mai bună înţelegere a caracteristicilor sociologiei în Germania nazistă, precum şi la o radiografiere a relaţiilor româno-germane pe tărâm sociologic în perioada vizată, prin cercetarea preconizatei prezenţe a delegaţiei celui de-al Treilea Reich la acest congres – sociologii invitaţi şi cei care în final au acceptat (sau li s-a permis) să participe, poziţia lor în sociologia germană, dar şi în aparatul instituţional nazist – şi prin realizarea unei analize de conţinut a textelor trimise la Bucureşti de către aceşti specialişti. Astfel, încercăm să surprindem în ce măsură articolele lor conţin informaţii şi consideraţii strict academice, urmare a unei cercetari solide, sau tratează tematici mai degrabă politice sau cu încărcătură ideologică.
Cuvinte-cheie: sociologie germană, ideologie nazistă, cel de-al Treilea Reich, Dimitrie Gusti, al XIV-lea Congres Internaţional de Sociologie.
În 1939, între 29 august şi 2 septembrie, ar fi trebuit să aibă loc la Bucureşti, sub patronajul lui Dimitrie Gusti, cel de-al XIV-lea Congres Internaţional de Sociologie. Evenimentul urma să fie unul deosebit de important pentru sociologia din România, aşezând ţara noastră pe o hartă a evenimentelor academice internaţionale prestigioase. Deşi contextul internaţional – izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial – a împiedicat în cele din urmă desfăşurarea congresului[1], ni s-au păstrat contribuţiile celor care urmau să participe – majoritatea, sociologi renumiţi din Franţa, Germania, Statele Unite ale Americii, Italia, Marea Britanie, Polonia, Ungaria, Cehoslovacia etc[2]. Din această perspectivă, credem că o analiză a contribuţiilor care ar fi urmat să fie prezentate la Bucureşti ne poate oferi o imagine de ansamblu asupra preocupărilor sociologice europene la sfârşitul anilor ՚30, acestea constituind un important material de studiu, util pentru reconstituirea istoriei domeniului la acel moment, dar şi pentru relaţiile României cu celelalte ţări în plan ştiinţific şi cultural.
O privire sumară asupra potenţialilor participanţi şi a programului congresului indică faptul că reuniunea se anunţa a fi de o valoare ştiinţifică incontestabilă, cu nimic mai prejos decât evenimentele similare anterioare, dacă ar fi să comparăm măcar cu întâlnirea ce avusese loc la Paris, în 1937. Pentru Congresul de la Bucureşti şi-au trimis materialele intelectuali din mai toată lumea, savanţi care prin opera lor şi-au pus amprenta asupra domeniului pe care îl reprezentau. Nu întâmplător, volumul al doilea este deschis de articolul lui Marc Bloch, Types de structure sociale dans la vie rurale française[3], multă vreme rămas cvasinecunoscut[4].
Dincolo însă de calitatea contribuţiilor, acestea relevă deopotrivă aspecte referitoare la contextul politic din acel moment şi mai ales la modul în care o anumită ideologie putea influenţa producţia academică. Din acest punct de vedere, probabil cele mai interesante lucrări ale conferinţei au fost cele venite dinspre spaţiile german şi italian, în contextul în care în aceste ţări existau deja de ani buni regimuri totalitare de extremă dreaptă, care promovau antisemitismul, rasismul, antiintelectualismul şi care aveau tendinţa de a se folosi de ştiinţă ca de o modalitate de transmitere a obsesiilor ideologice ale regimului politic respectiv.
Studiul de faţă îşi propune să contribuie la o mai bună înţelegere a caracteristicilor sociologiei în Germania nazistă, precum şi la o radiografiere a relaţiilor româno-germane pe tărâm sociologic în perioada vizată, prin cercetarea preconizatei prezenţe a delegaţiei celui de-al Treilea Reich la acest congres – sociologii invitaţi şi cei care în final au acceptat (sau li s-a permis) să participe, poziţia lor în sociologia germană, dar şi în aparatul instituţional nazist – şi prin realizarea unei analize de conţinut a textelor trimise la Bucureşti de către aceşti specialişti. Astfel, încercăm să surprindem în ce măsură articolele lor conţin informaţii şi consideraţii strict academice, ca urmare a unei cercetari solide, sau tratează tematici mai degrabă politice sau cu încărcătură ideologică.
SOCIOLOGIA GERMANĂ ÎN PERIOADA NAZISTĂ
Caracteristicile sociologiei din Germania nazistă sunt greu de stabilit în termeni precişi, din cauza complexităţii domeniului, dar şi a interesului inegal acordat acestuia de către liderii politici. Deşi a fost un sistem totalitar în care atât ştiinţa, cât şi educaţia au fost complet subordonate interesului statului şi ideologiei acestuia, cel de-al Treilea Reich nu şi-a pus atât de puternic amprenta asupra sociologiei, aşa cum a făcut-o cu alte ştiinţe sociale sau umaniste, poate şi pentru că domeniul era apreciat ca un produs „evreiesc”[5]. Aşa se explică faptul că, deşi istoriografia germană abundă în lucrări referitoare la istorie, literatură, educaţie, medicină sau arte în perioada nazistă, bibliografia privind destinul sociologiei în aceeaşi perioadă este relativ redusă. Chiar şi atunci când este abordată o atare tematică, subiectul în sine este evitat, discutându-se mai mult despre sociologia germană din exil[6] sau oferindu-se o perspectivă sociologică – din prezent – asupra caracteristicilor regimului lui Hitler şi asupra ideologiei naziste[7]. De aceea ne-am folosit în acest articol mai degrabă de textele sociologice din epocă sau de studii realizate imediat după război, în care abordarea este mai analitică şi oarecum cantitativă, materialul fiind prezentat în mod brut, cu o mai mică încărcătură etică, în comparaţie cu analizele ulterioare[8].
Desigur că, la nivel instituţional, sociologia a trecut în Germania, începând cu anul 1933, prin aceleaşi etape ca restul disciplinelor de cercetare: profesorii de sociologie evrei sau cu alte opţiuni politice decât cele agreate de regim au fost epuraţi prin intermediul aşa-numitei Legi a Funcţionarilor[9]; au fost desfiinţate catedre de sociologie sau chiar institute – spre exemplu, Institutul de Cercetări Sociale de la Frankfurt –, iar lucrările unor sociologi germani au fost interzise – precum cele ale lui Theodor Adorno, Max Horkheimer sau Herbert Marcuse.
În plus, publicaţiile din domeniu par a favoriza, cel puţin la nivel cantitativ, interesele regimului. Astfel, predomină în sociologia germană din acea perioadă articolele şi volumele de teorie socială, mai ales cele referitoare la sociologia politică, secundar regăsindu-se şi abordări care ţin de biologia socială (studii privind populaţia, studii de genetică, igiena rasială), etnologie, statistică, sociologie rurală, sociologie industrială sau educaţie. O analiză a acestor publicaţii indică în mod evident faptul că în cadrul acestora se regăsesc câteva motive recurente, dar coerente cu ideologia nazistă, şi anume: antisemitismul, antiliberalismul, antimarxismul, rasismul, antiintelectualismul sau anticlericalismul[10]. În ciuda acestor mici „dovezi” care ar atesta faptul că sociologia ar fi fost influenţată de obsesiile regimului lui Hitler, nu poate fi totuşi conturat un model de sociologie germană nazistă (în sensul în care vorbim astăzi despre matematica sau fizica germană din acea perioadă). Sociologii rămaşi în cel de-al Treilea Reich şi-au continuat în genere cercetările din perioada anterioară. Nu putem vorbi nici măcar despre existenţa unei atitudini consistente, oficiale, naziste faţă de sociologie, ştiinţă care a rămas mai degrabă ignorată în Germania acelor vremuri. De aici provine probabil şi dificultatea de a analiza sociologia germană din această perioadă, în contextul în care caracteristicile acesteia ar fi dificil de distins de specificul acestei ştiinţe în epocile anterioare sau de conţinutul cercetărilor de acelaşi tip din alte ţări sau regiuni ale lumii.
PROFILUL SOCIOLOGILOR GERMANI
Un număr de 14 specialişti din Germania acelui moment – care în 1939 anexase deja Austria – şi-ar fi dorit să ia parte la evenimentul academic de la Bucureşti şi au trimis contribuţiile lor spre a fi publicate în lucrările congresului. Probabil cel mai important dintre ei este Hans Freyer, profesor la Universitatea din Leipzig – fondator al departamentului de sociologie –, preşedinte al Institutului de Sociologie şi liderul incontestabil al cunoscutei „şcoli” sociologice de aici[11]. Hans Freyer întreţinea de câţiva ani legături academice cu specialişti din România – şi anume, cu membrii şcolii gustiene. De altfel, Anton Golopenţia îşi făcuse doctoratul cu acesta, pe marginea temei: „Informarea conducerii statului şi sociologia tradiţională”, iar Hans Freyer chiar recomandase ca Gusti să primească titlul de doctor honoris causa al universităţii lipscane în domeniul economiei politice[12].
În ceea ce priveşte atitudinea lui Freyer faţă de regimul instaurat în Germania în 1933, am putea spune că aceasta a fost duală: pe de o parte de oportunism şi de adeziune interesată, pe de altă parte de rezistenţă pasivă. Dacă în 1933 a semnat aşa-numitul „jurământ de loialitate al profesorilor germani faţă de Adolf Hitler şi de statul naţional-socialist”, iar în acelaşi an a preluat poziţia de preşedinte al Asociaţiei Germane de Sociologie, înlocuindu-l pe Ferdinand Tönnies – unul dintre părinţii asociaţiei, care a fost înlăturat din funcţie din cauza atitudinii sale ostile faţă de regim –, după preluarea preşedinţiei a încercat să menţină independenţa Asociaţiei, refuzând organizarea de evenimente tocmai pentru ca acestea să nu servească intereselor de propagandă ale statului[13].
O parte dintre ceilalţi participanţi germani la lucrările preconizatului congres au avut o atitudine mult mai servilă faţă de regim, mulţi fiind înscrişi în partidul nazist. Unul dintre aceştia a fost Werner Conze, asistent, în 1939, la Universitatea din Königsberg, devenit membru de partid şi colaborator al Gestapo-ului[14]. Cercetările lui s-au axat în special pe studierea populaţiei rurale din Polonia, el făcându-se astfel cu atât mai util propagandei regimului. O serie de articole ale lui Conze de la finalul anilor ՚30 sunt impregnate de un puternic antisemitism, o parte din cercetările lui din această perioadă ajungând la concluzia că popoarele „înapoiate”, „degenerate” – precum, considera el, cel polonez, dar nu numai – se află în această situaţie datorită prezenţei evreieşti.
Şi Wilhelm Brepohl, promotor al aşa-numitei „etnologii industriale”, a devenit membru al partidului în 1933, ajungând după izbucnirea războiului căpitan al unei trupe de propagandă naziste, iar din 1943 a servit drept etnolog oficial – cu funcţie de maior – al statului german la Paris, cu atribuţii în cadrul cercetărilor rasiale făcute în Franţa ocupată.
Un alt universitar german apropiat de regimul lui Hitler, care urma să participe la conferinţa de la Bucureşti, a fost Kleo Pleyer, preocupat de sociologia politică, care a căutat să justifice în lucrările lui războiul şi violenţa naziştilor, militând pentru necesitatea exterminării evreilor[15]. Mai mult decât pentru studiile lui „ştiinţifice”, Pleyer rămâne cunoscut pentru cântecele şi imnurile naziste pe care le-a compus şi care surprind în cele 4–5 versuri esenţa ideologiei naziste: revoluţie, antisemitism, antimarxism şi respingerea oricărei opoziţii[16].
În momentul în care şi-au trimis textele spre a fi publicate în lucrările congresului de la Bucureşti, alţi doi sociologi germani erau membri ai partidului nazist: Johann Wilhelm Mannhardt – care în acel moment lucra la Universitatea din Breslau/Wroclaw, în Polonia, devenind mai târziu profesor al Universităţii din Marburg – şi Karl Heinz Pfeffer, profesor al Universităţii din Leipzig. Primul, deopotrivă politolog, a împărtăşit cu ideologia nazistă preocuparea pentru „spiritul politic al naţiunii”, precum şi interesul deosebit pentru germanii din afară, continuându-şi cercetările în acest sens şi după război[17]. Al doilea a fost mai degrabă un oportunist: dacă în prima parte a carierei a făcut cercetări referitoare exclusiv la societăţile coloniale britanice, de la mijlocul anilor ’30 şi-a suplimentat aria de interes cu tematici antisemite[18] sau referitoare la şcoala sociologică nazistă[19], motiv pentru care a şi primit, în 1941, funcţia de membru al comitetului de experţi în cadrul Institutului pentru Studierea Istoriei Noii Germanii (Reichsinstitut für Geschichte des neuen Deutschland).
Walter Hildebrandt, ce funcţiona în 1939 ca asistent la Universitatea din Erlangen, şi el contributor la lucrările conferinţei care ar fi trebuit să aibă loc la Bucureşti, a colaborat de asemenea cu regimul lui Hitler. Hildebrandt a fost unul dintre experţii Biroului German pentru Planificare Teritorială (Reichsstelle für Raumordnung) în Sud-Estul Europei, iar activitatea lui din această poziţie implica dezvoltarea unor strategii de organizare, colonizare şi dominare a teritoriilor din Sud-Est, cucerite de germani[20].
Apropiat de ideologia regimului a fost deopotrivă sociologul şi demograful Karl Valentin Müller, şi asta încă înainte de venirea lui Hitler la putere. Müller era, într-un fel, omul timpului său, fiind interesat încă din anii ՚20 de o tematică care preocupa nu doar spaţiul german, ci şi cel britanic, american sau elveţian: igiena rasială[21]. Desigur că instaurarea regimului nazist în Germania nu a făcut decât să amplifice credinţa lui Müller în superioritatea rasei nordice. În cartea sa din 1935[22] acesta a preluat de la Walther Darré ideea de „nouă aristocraţie din sânge şi pământ” (Neuadel aus Blut und Boden), care, conform lui Müller, trebuia să fie reprezentată în Germania nazistă de „muncitorul nobil ca elită” (Arbeiteradels als Elite). Profesorul german a servit de minune, prin cercetările lui, interesele de propagandă ale regimului lui Adolf Hitler: în perioada 1941–1945 a fost profesor de rasism/eugenie/igienă rasială la Universitatea din Praga şi, în aceeaşi perioadă, a realizat cercetări rasiste şi antropologice asupra „moştenirii germane” din Cehia, ajungând la concluzia că populaţia regiunii ar trebui deznaţionalizată[23].
Şi în cazul sociologului austriac Günter Ipsen, prezent în lucrările proiectatului congres din 1939, poate fi sesizată o anumită afinitate cu ideologia promovată de naţional-socialişti. În acord cu preocupările generale din epocă, Ipsen se specializase în sociologie politică şi sociologie rurală. Asemenea multor sociologi din spaţiul german, manifesta şi el un interes deosebit pentru Estul Europei. Nici naţionalismul caracteristic epocii nu-i era străin lui Ipsen, acesta concentrându-se în lucrările lui pe „transformarea naţională” (Volkswerdung) şi promovând organizarea rurală tradiţională bazată pe căsătorie, în cadrul comunităţii, precum şi pe protejarea zestrei biologice. Putem astfel considera că Ipsen făcea sociologie într-un mod similar cu ceilalţi colegi ai lui din spaţiul german – dar nu numai. Probabil tot un soi de oportunism a determinat înregimentarea lui în partidul naţional-socialist, dar nu înainte de 1938, an în care regimul totalitar începe să devină mult mai acaparat de obsesiile sale ideologice, iar epurările din mediul academic şi chiar arestările „neloialilor” încep să ia amploare. Ipsen a fost unul dintre sociologii activi în timpul regimului lui Hitler care au avut cel mai mult de suferit după război, pierzându-şi catedra de la Universitatea din Viena şi nemaireuşind să-şi găsească o poziţie în mediul academic[24].
Ceea ce trebuie remarcat în cazul lui Günter Ipsen, în contextul congresului de la Bucureşti, este faptul că a împărtăşit cu Dimitrie Gusti pasiunea pentru cercetările de teren organizate cu studenţii. Astfel, Ipsen a fost organizatorul excursiilor studenţeşti în Austria rurală – la Boberhaus, în Silezia[25]. De altfel, modelul gustian al cercetărilor de teren cu studenţi a atras atenţia germanilor: un articol din epocă al lui Georg Em. Marica cuprindea remarci pozitive privind cercetările realizate de echipele lui Gusti[26].
Printre autorii germani cu articole în lucrările congresului s-au numărat şi sociologi cu o notorietate mai redusă în domeniu, în ciuda cercetărilor lor de calitate, ca: Max Rumpf, profesor în 1939 la Şcoala de Înalte Studii Comerciale de la Nürnberg şi pasionat de folclor, sau Hans Lorenz Stoltenberg, fost student al lui Werner Sombart la Berlin şi al lui Ferdinand Tönnies la Kiel, cu preocupări de psihologie socială şi mai ales de limbaj[27]. Un caz interesant este cel al lui Helmut Haufe, colaborator al Şcolii Sociologice de la Bucureşti[28], care realizase cercetări în România, deşi contribuţia lui din lucrările conferinţei se referă la spaţiul german. În plus, alţi doi sociologi germani au contribuit la volumul publicat la Bucureşti, Karl Schopke şi Karl Seiler. Despre aceştia însă nu am reuşit însă să aflăm mai nimic.
PARTICIPAREA GERMANĂ LA LUCRĂRILE CONGRESULUI – EVENIMENT ACADEMIC SAU INTERES POLITIC?
În contextul existenţei în Germania a unui regim totalitar care inovase mai mult decât oricând înainte activitatea de propagandă şi care avea pretenţia să controleze fiecare aspect care ţinea de viaţa cotidiană, dar şi de imaginea ţării în afară, se pune în mod firesc problema în ce măsură prezenţele germane la congresul de la Bucureşti erau instrumentate de partidul naţional-socialist sau de Ministerul Culturii sau al Propagandei din cel de-al Treilea Reich. Informaţii în acest sens nu am găsit, în ciuda cercetărilor făcute la Arhiva Politică a Ministerului de Externe German (fondul pentru cultură şi cel referitor la Bucureşti). Fie documentele respective s-au pierdut, fie – cel mai probabil – în acel moment Germania nazistă avea alte preocupări, pe care le considera mai importante decât atenta supraveghere a sociologilor care plănuiau să vorbească la Bucureşti – cum ar fi pregătirile pentru război.
Poate aşa se explică faptul că nu toţi sociologii prezenţi în volumul congresului erau agreaţi de regim, Max Rumpf sau Hans L. Stoltenberg, de pildă, neaflându-se în graţiile autorităţilor naziste. În plus, nici măcar cei menţionaţi mai sus ca având afinităţi ideologice cu regimul şi nici chiar cei deveniţi membri de partid şi funcţionari în diverse organizaţii naziste nu erau tocmai vârful de lance al propagandei celui de-al Treilea Reich. Astfel, din cei 14 potenţiali participanţi germani, doar trei semnaseră, în noiembrie 1933, Jurământul de loialitate al profesorilor germani faţă de Adolf Hitler şi statul naţional-socialist. Mai mult, în mod ciudat, cei trei care au aderat la acest act de susţinere – Hans Freyer, Max Rumpf şi Johann Mannhardt – nu s-au numărat printre sociologii cei mai servili regimului, enumeraţi mai sus!
În plus, chiar şi sociologii cunoscuţi pentru lucrările lor rasiste şi antisemite au fost mult mai reţinuţi în analizele lor trimise spre a fi publicate în lucrările congresului de la Bucureşti. Cărui fapt îi datorăm acest lucru? Considerau germanii că nu este în interesul lor să prezinte aici prea vehement concepţii rasiste şi antisemite? Greu de crezut, având în vedere intensa propagandă nazistă din România, prin intermediul publicaţiilor, al studenţilor români aflaţi în Germania, dar şi prin mijlocirea tinerilor naţional-creştini sau legionari şi prin intermediul membrilor minorităţii germane[29]. Răspunsul cel mai plauzibil ar fi acela că universitarii germani îşi prezentau mai degrabă, la Bucureşti rezultatele propriilor cercetări, fără a simţi nevoia să împacheteze complet informaţia ştiinţifică în obsesiile ideologice specifice regimului hitlerist. Ne surprinde, citind contribuţiile, faptul că, uneori, analiza sociologică, bazată pe cercetări de teren sau pe statistici, pare una strict ştiinţifică, care ar fi putut fi produsă în orice alt context politic şi ideologic, doar pentru ca la finalul studiilor să apară referinţe la rasă sau la evrei, fără însă ca autorii respectivi să dezvolte prea mult această linie de argumentare.
Se fac deci referiri directe la statul german sau la partidul naţional-socialist? Sunt legitimate, în cadrul articolelor, politicile naziste? Sunt aduse în discuţie aspecte istorice sau teoretice ale naţional-socialismului? Acestea sunt întrebările la care încercăm să răspundem în cele ce urmează.
Singura contribuţie germană cu un conţinut explicit antisemit este cea a lui Kleo Pleyer, Die Kapitalistische Wirtschaft im Dorf (Economia capitalistă la sat)[30]. Pornind din start cu un discurs anticapitalist, este clar că Pleyer nu militează în lucrarea lui doar împotriva capitalismului în sine, ci în mod special împotriva capitalismului rural, pe care îl vede ca pe o chestiune strict evreiască, menită să ameninţe specificul naţional german, care – consideră sociologul – se regăseşte în forma lui cea mai autentică la sat. Astfel, problema capitalismului rural ar ascunde de fapt o altă problemă, mult mai stringentă, cea a evreimii rurale – mai ales a evreilor comercianţi sau cămătari –, care ar încerca, prin impunerea acestui sistem economic, să îi nimicească pe ţăranii germani – şi pe cei europeni, în general – nu doar din punct de vedere economic şi social, ci şi spiritual. Pleyer este unul dintre puţinii germani prezenţi în lucrările conferinţei care fac referiri directe la regimul nazist, în fapt apologia politicilor naziste faţă de ţărănime. În opinia lui, Germania lui Hitler ar fi singura guvernare care a asigurat ţăranului german „bucata lui de pământ şi bucata lui de pâine” prin „excluderea” evreilor.
Deşi articolul lui Werner Conze, Die Ländlische Übervölkerung in Polen (Suprapopularea rurală în Polonia)[31] – care priveşte fenomenul ca pe un simbol al „degenerării”, care atrage după sine necesitatea creării unui „spaţiu vital” (Lebensraum) – nu se referă în mod explicit la evrei, concluzia acestuia este îndreptată tot împotriva acestora. Astfel, Conze face o analiză a vieţii rurale din Polonia, propunând ca soluţie pentru îmbunătăţirea situaţiei populaţiei din satele poloneze intensificarea economiei, industrializarea, „curăţarea” acestora de evrei, precum şi specializarea tinerilor ţărani polonezi în comerţ şi manufactură (cu alte cuvinte, înlocuirea evreilor din lumea rurală poloneză).
Majoritatea contribuţiilor germane analizate în acest articol pornesc de la paradigma sociologică a lui Ferdinand Tönnies, dezvoltată în jurul conceptelor de comunitate (Gemeinschaft) şi societate (Gesellschaft). Deşi această problematică sociologică germană avea deja în acel moment o îndelungată tradiţie – lucrarea de căpătâi a lui Tönnies, în acest sens, fiind publicată în 1887[32] –, iar Ferdinand Tönnies era foarte departe de a fi în graţiile regimului nazist, fiind un oponent făţiş al acestuia, teoria lui va continua să stea la baza sociologiei politice germane şi în perioada celui de-al Treilea Reich, fiind însă reinterpretată după 1933 într-o altă cheie, naţionalistă şi etatistă.
Aici s-ar încadra şi contribuţia lui Karl Heinz Pfeffer, Begriff und Wirklichkeit der Gemeinschaft (Conceptul şi realitatea comunităţii)[33]. Pornind de la paradigma deja menţionată, comunitate-societate, în care comunitatea reprezintă „viaţă reală şi organică”, iar societatea, o „dezvoltare conceptuală şi tehnică”, Pfeffer propune o a treia formă, cea de comunitate naţională (Volksgemeinschaft), concept care, deşi nu a fost inventat de nazişti, a fost instrumentalizat de aceştia, fiind astfel compromis. În concepţia lui Pfeffer, organizarea societăţii germane sub forma comunităţii naţionale ar reprezenta o treaptă superioară în raport cu organizarea statală clasică. Articolul este de fapt o apologie a regimului nazist – fiind aclamat etatismul, totalitarismul şi principiul Führer-ului; de aceea, nu vom reproduce aici argumentele autorului, care au la bază aceleaşi clasice stereotipii şi motive folosite în general de propaganda nazistă, dar îmbrăcate în haina conceptelor sociologice şi a analizei „ştiinţifice”. Nu lipsesc, prin urmare, nici reflecţiile anticomuniste, nici referinţele de natură rasistă. Mai ales comunismul este considerat dăunător pentru orice formă de organizare socială, pentru că ar duce atât la „anularea societăţii şi a civilizaţiei”, cât şi la „disoluţia tuturor legăturilor” din cadrul comunităţii, nefiind capabil să transforme un popor, ci doar să îl distrugă.
Conotaţii anticomuniste întâlnim şi în articolul sociologului Wilhelm Brepohl, Industriegrossstadt und Arbeiterschaft (Metropola industrială şi muncitorimea)[34], deşi nu aceasta este în sine miza cercetării lui. În încercarea de a caracteriza un nou model urban, care ar deţine caracteristicile unui „oraş mare”, structură complexă şi cu istorie, dar ar funcţiona în acelaşi timp ca centru industrial şi economic, Brepohl aduce în prim-plan imaginea muncitorului german, onest, inteligent şi sănătos, membru de seamă al naţiunii germane. Desigur că, în opinia sociologului german, muncitorimea germană ar putea fi caracterizată oricum, numai drept „proletariat” nu!
Asemenea majorităţii contribuţiilor germane, articolul semnat de Günter Ipsen se referă tot la Agrarische Bevölkerung (Populaţia agrară)[35], privită drept un etalon, şi se revendică tot de la paradigma lui Ferdinand Tönnies, menţionată mai sus. Ipsen a fost şi el omul vremurilor sale, aderând la acea sociologie a poporului (Volkssoziologie) specifică Germaniei anilor ’30–’40. Contribuţia de la Bucureşti reprezintă doar un fragment din cercetările lui asupra populaţiei ţărăneşti „preindustriale”, asupra organizării ei familiale şi a regulilor de căsătorie din comunităţile rurale, cercetări pe care le avea deja încropite de la începutul anilor ՚30 şi pe care le va continua încă mulţi ani după aceea[36]. În multe dintre aceste lucrări, Ipsen argumentează existenţa, în comunităţile rurale tradiţionale din vestul şi centrul Europei, a unei stabilităţi determinate de echilibrul dintre procesul de căsătorie/reproducere (Gattungsvorgang) şi spaţiul vital (Lebensraum). Desigur că acest tip de cercetare se potrivea cu ideologia rasistă a celui de-al Treilea Reich, cu toate că în prezentarea de la Bucureşti cercetarea este una relativ analitică. Nu lipsesc totuşi câteva referinţe de ordin rasist, semn că Ipsen preluase acest tip de abordare ideologizată. Rămân de asemenea problematici cei doi termeni folosiţi: Lebensraum – asupra căruia nu mai merită insistat – şi Gattungsvorgang – asociat astăzi cu sociologia nazistă, dar, în fapt, un termen specific lui Günter Ipsen. Sociologul german făcea şi câteva referiri critice la modelul politic liberal – la „Lebensraum-ul liberal”, cum îl numeşte Ipsen – care, prin prisma modului în care a organizat şi reformat populaţia rurală germană, nu face viabilă – consideră autorul – decât o familie restrânsă, alcătuită din doi părinţi şi un număr de doar doi copii, un fiu şi o fiică.
Interesul lui Ipsen pentru spaţiul Est-European şi mai ales pentru cel românesc – fapt confirmat şi de relaţiile academice destul de intense pe care le-a cultivat cu Dimitrie Gusti şi cu tinerii lui colaboratori – este vizibil şi în cadrul contribuţiei trimise la Bucureşti. În discursul lui, destul de ideologizat, dar consecvent cu preocupările din epocă, nu doar din spaţiul german, ci şi de aiurea, privind rata natalităţii şi necesitatea „creşterii corpului poporului”, Ipsen realiza o comparaţie între cadrele natalităţii la populaţia rurală germană faţă de cea românească, concluzia lui fiind că, în vreme ce ţăranii români au o rată a natalităţii mai mare, şi mortalitatea infantilă este de asemenea mult mai ridicată, ceea ce face ca sporul natural al populaţiei rurale din ambele ţări să fie similar, de circa 22–24%.
O parte din contribuţiile trimise de savanţii germani la Bucureşti nu prezintă semne vădite ale influenţei naziste. Întâlnim cel mult o ancorare în „naţional” – specifică, de altfel, perioadei şi regăsibilă în toate culturile europene de la acea vreme – şi utilizarea unei terminologii care astăzi ar putea părea problematică, dar care constituia limbajul de specialitate din epocă, neexistând încă la acel moment conştiinţa compromiterii acelor concepte folosite în mod regulat de propaganda nazistă. Astfel, spre exemplu, Karl Valentin Müller, în Stadt und Land, zwei sozial-anthropologische Auslese-Kreise? (Sat şi oraş, două cercuri de selecţie social-antropologice?)[37], face referire la politica demografică germană – atât de dragă naziştilor. În plus, autorul utilizează pe alocuri conceptul de rasă – concept destul de familiar, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, cercetărilor întreprinse nu doar în spaţiul german, ci şi în întreaga Europă, ca şi, în mod special, în America de Nord. Cu toate acestea, textul nu poate fi nici pe departe considerat unul de sorginte rasistă, rasa fiind menţionată doar ca o altă variabilă în cadrul societăţii – pe lângă statutul social sau mediul de locuire –, iar argumentaţia ulterioară a articolului nemaifăcând referire la această variabilă. Miza textului lui Müller este de a idealiza modelul ţăranului şi de a milita pentru păstrarea caracteristicilor acestuia, chiar şi odată cu urbanizarea populaţiei. Max Rumpf, de asemenea: raportându-se, în Dorfgemeinschaft gedeiht am Grossstadtrande (Comunitatea rurală dezvoltată la periferia metropolei)[38], tot la modelul de comunitate-societate al lui Ferdinand Tönnies, creează o imagine antagonică a satului şi oraşului. Satul reprezintă pentru Rumpf o structură organică, aflată în comuniune cu ţara (Heimat) şi cu pământul (Boden), în care populaţia, organizată în comunitate, dezvoltă relaţii sănătoase în cadrul unor grupuri mai mici; oraşul pe de altă parte, organizat ca societate, este simbolul unei vieţi întunecate, dezorganizate şi artificiale. Desigur că şi în articolul lui Rumpf terminologia folosită este una coerentă cu limbajul din epocă – Volksleben, Volksgemeinschaft –, o terminologie de tip naţionalist care reprezenta totuşi o uzanţă în orice discurs german al primei jumătăţi a secolului XX. Se întrevede însă o uşoară critică adusă regimului nazist, prin faptul că Rumpf asociază mediul urban – cel considerat lipsit de viaţă, materialist, artificial – cu „revoluţia naţional-socialistă” din Germania. De asemenea, miza articolului este de a propune, pentru zonele industrializate, un model de organizare intermediar între sat şi oraş – satul mixt (Mischdorf), în care populaţia urbană să presteze activităţi industriale, dar în cadrul unei industrii descentralizate, păstrându-şi totodată modul de viaţă natural şi sănătos, specific satului şi imposibil de menţinut în cartierele de masă din oraşele mari.
Una dintre cele mai consistente – şi teoretice – contribuţii germane la lucrările congresului de la Bucureşti este cea a sociologului Hans Freyer[39]. Raportându-se la teoria autorităţii a lui Max Weber, Freyer analizează toate tipurile de autoritate identificate de acesta din urmă – legală, tradiţională şi carismatică –, încercând în acest fel o legitimare a autorităţii şi a etatismului şi aducând o critică anarhiştilor sau utopiştilor care resping această formă de organizare. În acest context, urmând principiul hegelian al „oamenilor mari”, sociologul german accentuează importanţa liderului (Führer) în stat. Astfel, considera Freyer, „conducătorii amplifică puterea voinţei lor conducătoare prin acumularea de putere a voinţei de la cei conduşi” (de exemplu, prin puterea lor de muncă sau ca forţă militară). Din punctul lui de vedere, doar aşa se poate înfăptui un stat cu „realizări istorice”. Cercetarea lui Freyer se vrea astfel a fi o legitimare a etatismului, iar din analiza sa nu lipsesc concepte specifice epocii, precum „voinţă”, „realizări istorice”, „revoluţie”, „imperiu”, „sensul revoluţiei” sau „sensul autorităţii”. Este totuşi demn de remarcat faptul că Freyer nu oferă în analiza sa niciun caz concret de autoritate legitimă şi nici nu face referire directă la Germania – deşi se pot sesiza afinităţi între tipul de autoritate promovat de Freyer şi cel specific Germaniei naziste.
Studiul lui Karl Schopke, Psychologische Grunde der Landflucht im Deutschen Reich (Motive psihologice ale depopulării zonelor rurale în Reich-ul german)[40], reprezintă o cercetare temeinică, care frapează prin faptul că depăşeşte abordarea teoretică regăsită la cea mai mare parte a contribuţiilor din lucrările conferinţei, utilizând o metodologie empirică bazată pe activitatea de mai mulţi ani a autorului în cadrul unor instituţii de gestionare şi organizare a muncii[41]. Schopke menţionează trei motive principale ale migraţiei dinspre sat către oraş: mirajul banilor; iluzia că la oraş numărul orelor de muncă este mai redus, iar libertatea personală mai mare şi concepţia greşită conform căreia oportunităţile de avansare sunt mai reduse la sat decât la oraş. Ceea ce surprinde este una dintre soluţiile pe care sociologul le găseşte pentru împiedicarea acestui fenomen: extinderea spaţiului vital german (dar nu în Europa, ci în fostul imperiu colonial german: „este esenţială o extindere a spaţiului rural-agricol în afara frontierelor actuale ale statului german (subl. ns., IN.-M.), fiind vorba în primul rând de recuperarea coloniilor germane”[42]).
Tot la migraţia către oraş se referă şi contribuţia lui Karl Seiler, Landflucht und Verstädterung (Exodul rural şi urbanizarea)[43]. Făcând o analiză a fenomenului de-a lungul istoriei, din Antichitate până în secolul XX, Seiler ajungea la concluzia că depopularea satelor şi aglomerarea urbană, deşi iniţial un simbol al evoluţiei, au dus mereu la extincţia popoarelor şi a culturii acestora. Pesimist, sociologul considera, din această perspectivă, că civilizaţia europeană ar fi în pericol – fiind vorba, desigur, despre „întreaga rasă a oamenilor albi”, despre „popoarele albe”. De altfel, se regăsesc în articolul lui Seiler atât consideraţii rasiste, cât şi o apologie făcută regimului nazist, care ar lua măsuri pentru limitarea acestei migraţii, dar nu din motive religioase, morale sau demografice, ci din raţiuni… de igienă rasială! Este totuşi interesant faptul că partea cea mai consistentă din articolul lui Seiler este dedicată unui studiu de caz privind migrarea dinspre sat către oraş în regiunea germană Franken, iar în cadrul acestei analize riguroase, referinţele care ţin de ideologia nazistă lipsesc. Ele sunt menţionate însă la începutul contribuţiei, iar apoi sunt mult accentuate în ultimele pagini, în care sunt enumerate urmările negative, din punct de vedere rasial, ale acestui fenomen. Cum se poate explica acest lucru? Era Seiler determinat să ofere argumente de ordin rasial pentru aceste fluctuaţii demografice dăunătoare sau sociologul şi-a „îmbrăcat” articolul în aceste referinţe la rasă pentru că ele constituiau o normă ştiinţifică a epocii sau pentru că anticipa faptul că cercetarea trimisă la Bucureşti va trece mai întâi prin mâinile unor autorităţi naziste? Acest lucru ar fi greu, dacă nu imposibil, de stabilit.
Alte trei articole ale participanţilor germani analizează caracteristici ale anumitor comunităţi rurale. Walter Hildebrandt – asistent şi colaborator al lui Karl Seiler – realizează o analiză socio-istorică a tipului de sat industrial german din zona de deal/munte, din care lipseşte orice referinţă politică sau ideologică directă[44]; Johann Mannhardt scrie despre Ţărănimea germană din America de Sud[45], în concordanţă cu interesul mai pronunţat al Germaniei în America de Sud, alături de Sud-Estul Europei[46]; tot o analiză socio-istorică, cu numeroase date statistice, realizează şi Helmut Haufe în articolul lui, de data asta despre Districtul prusac[47], districtul fiind considerat o formă de organizare intermediară între „stat” şi „comunitate”. Haufe, preocupat în cercetările sale de spaţiul Est-European – şi, implicit, şi de cazul românesc – prezintă, către finalul contribuţiei, districtul prusac drept un model pentru organizarea comunităţilor din estul Europei. Surprinzător este faptul că sociologul ridică problema situaţiei evreilor din această regiune – menţionând aici în mod special şi Moldova –, care ar avea o situaţie economică avantajoasă faţă de restul populaţiei, vorbind despre necesitatea implementării unor politici demografice şi rasiale în această regiune, fără a fi însă specific şi fără a aprofunda acest subiect.
Lucrarea lui Hans L. Stoltenberg, Der Stufenbau der Verhältnisse/Ierarhia relaţiilor[48], foarte analitică şi abstractă, nu poate fi încadrată în nicio categorie prezentă între cele de mai sus, publicaţiile lui Stoltenberg fiind considerate, în general, aparte.
CÂTEVA CONCLUZII
Majoritatea contribuţiilor germane din volumele congresului constituie analize istorico-filosofice privind societatea germană sau europeană în ansamblul ei. Puţine dintre ele se bazează pe date empirice şi puţine fac o analiză complexă a unui anumit tip de habitat sau de sistem social – precum Walter Hildebrandt, în articolul său despre satul industrial. Nu este foarte clar nici în ce măsură s-ar baza unele dintre articole pe cercetări de teren (lucrările nu cuprind aparat bibliografic).
Cert este că o mare parte din lucrări sunt de sociologie politică, analizând mai multe tipuri de societăţi – rurale, urbane, tradiţionale, industrializate etc. – ceea ce nu este de mirare, având în vedere faptul că temele specifice ale conferinţei din 1939 erau reprezentate de sat, oraş, unităţi sociale.
Demn de remarcat este de asemenea faptul că majoritatea analizelor se raportează la modelul de comunitate-societate dezvoltat de Ferdinand Tönnies cu jumătate de secol mai devreme – mai ales în cazul lui Ipsen, Conze, Rumpf – şi că, alături de Hans Freyer, sunt prezenţi în cadrul lucrărilor conferinţei sociologi din cercul acestuia – colaboratori, ca Ipsen şi Pfeffer – sau foşti doctoranzi, precum Hildebrandt ori Müller.
Aşadar, au fost contribuţiile sociologilor germani, din volumele preconizatei conferinţe de la Bucureşti, reprezentative pentru sociologia celui de-al Treilea Reich? Serveau ele intereselor de propagandă ale regimului nazist? Şi în ce mod pot fi ele încadrate în paradigma sociologică generală a epocii?
În cadrul sociologiei de factură nazistă, paradigma de bază o reprezenta etatismul, societăţii fiindu-i atribuită o importanţă mult mai restrânsă. Această paradigmă nu se aplică neapărat articolelor trimise la Bucureşti. Cu excepţia contribuţiei lui Hans Freyer, care face apologia etatismului, celelalte au tendinţa de a idealiza comunitatea – rurală, de regulă – sau, desigur, în mod coerent cu ideologia epocii, comunitatea naţională.
În ceea ce priveşte aspectele care ţin de sociologia economică, contribuţiile germane, iarăşi, nu se suprapun tiparului de sociologie nazistă. Ideea de intervenţie şi de control al statului în problemele economice apare doar răzleţ, fără a reprezenta tema în sine a niciunui articol, fiind prezentă în schimb abordarea care ţine de welfare – în principiu, străină de punctul de vedere al ideologiei naziste. Faptul se remarcă mai ales în acele contribuţii care idealizează lumea rurală, o preocupare importantă fiind cea de asigurare a welfare-ului – în special în cazul ţărănimii sau al populaţiei proaspăt urbanizate. Apar însă în mod constant în articolele sociologilor germani critici dure la adresa liberalismului sau a sistemului economic marxist.
Articole care să ţină strict de biologia socială, tematică atât de privilegiată în cel de-al Treilea Reich, nu există – în afara aceluia foarte abstract al lui Stoltenberg, deja menţionat. Nu lipsesc însă referinţele, uneori destul de consistente, la subiecte precum nivelul de reproducere şi sporul natural, ratele naşterilor şi ale mortalităţii, în raport, desigur, cu un necesar Lebensraum – ceea ce, iarăşi, poate fi interpretat ca un element care ţinea de aşa-numita „sociologie nazistă”, dar, poate, reprezenta, în acelaşi timp, o emanaţie a preocupărilor privind natalitatea din epocă, prezente în toate ţările europene.
Rasismul este ceva mai sesizabil în aceste contribuţii germane, fără însă a se desprinde vreo paradigmă mai comprehensivă în acest sens. Este din nou vorba de referinţe rasiste care îmbracă studiile despre comunitate sau societate, fără a se construi linii de argumentare în acest sens. În schimb, cercetările cu privire la cultură sau care să trateze aspecte educaţionale lipsesc cu desăvârşire.
*
Aşadar, reprezintă articolele analizate mai sus o oglindă a sociologiei germane din perioada nazistă? Greu de spus. Desigur că influenţele ideologice sunt de cele mai multe ori uşor sesizabile, dar, în mod contrar, şi extrem de rar manifestate făţiş (antisemismul apare distinct într-un singur articol, spre exemplu). De asemenea, sunt foarte greu de desprins acele caracteristici ale cercetărilor sociologice (care ar putea fi interpretate ca tributare ideologiei naziste[49]) de emulaţiile ştiinţifice specifice epocii, de factură „patriotică”, dacă nu naţionalistă.
NOTE
[1] Vezi Zoltán Rostás, L’histoire d’un congrès qui n’a pas eu lieu: le XIVe Congrès international de sociologie (Bucarest, 1939), în „Les Études Sociales”, 2011, no. 1–2 (153–154), p. 195–212.
[2] Travaux du XIVe Congres International de Sociologie, Communications, 5 volume: Serie A-D, Bucarest, Institut International de Sociologie, 1939–1940 (iniţial, D. Gusti proiectase mai multe tomuri, A–H, ce ar fi acoperit toate temele congresului).
[3] Marc Bloch, Types de structure sociale dans la vie rurale Francaise, în Travaux du XIVe Congres International de Sociologie, Communications, Serie B – Le Village, vol. 1, Bucureşti, Institut Internaţional de Sociologie, 1939, p. 1–7.
[4] Vezi în acest sens Peter Schöttler, Marc Bloch et le XIVe Congrès international de sociologie, Bucarest, août 1939, în „Genèses”, XX, 1995, p. 143–154.
[5] Dirk Kaesler, La sociologie: une secte juive? Le judaisme comme milieu d’emergence de la sociologie allemande, în vol. Références juives et identités scientifiques en Allemagne, Paris, Presses Universitaires de France, 2002, p. 95–110.
[6] De pildă: Sven Papcke, Marie-Claude Auger, L’exil allemand et la sociologie: 1933 et 1945, în „Genèses”, XXVI, 1997, p. 143–153.
[7] Uta Gerhardt, Soziologie im zwanzigsten Jahrhundert. Studien zu ihrer Geschichte in Deutschland, Stuttgart, Franz Steiner Verlag, 2009, p. 81–178.
[8] Vezi, bunăoară, Don J. Hager, German Sociology under Hitler, 1933-1941, în „Social Forces”, vol. 28, no. 1, octombrie 1949, p. 6–19.
[9] „Gesetz zur Wiederherstellung des Berufsbeamtentums”, adoptată la 7 aprilie 1933.
[10] Pentru o analiză a recurenţei acestor motive în articolele sociologice germane din perioada vizată, a se vedea Don J. Hager, art. cit.
[11] Iring Fetscher, Hans Freyer. Von der Soziologie als Kulturwissenschaft zum Angebot an den Faschismus, în vol. Intellektuelle im Bann des Nationalsozialismus, hrsg. von Karl Corino, 1. Aufl., Hamburg, Hoffmann und Campe, 1980, p. 180–192.
[12] Anton Golopenţia, Rapsodia epistolară, vol. III, 1917–1950, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2012, p. 369, 374, 377.
[13] Helmut Schelsky, Rückblicke eines „Anti-Soziologen”, Opladen, Westdeutscher Verlag, 1981, p. 23; M. Rainer Lepsius, „Die Entwicklung der Soziologie nach dem Zweiten Weltkrieg 1945–1967”, în Günter Lüschen (Hg.), Deutsche Soziologie seit 1945, KfZSS (Kölner Zeitschrift für Soziologie und Sozialpsychologie), Sonderheft 21, Opladen, Westdeutscher Verlag, 1979, p. 28–29.
[14] Thomas Etzemüller, Sozialgeschichte als politische Geschichte: Werner Conze und die Neuorientierung der westdeutschen Geschichtswissenschaft nach 1945, München, Oldenbourg, 2009.
[15] Kleo Pleyer, Volk im Feld, Hamburg, Hanseatische Verlagsanstalt, 1943 ş.a. Asupra lui, a se vedea Gerhard Oberkofler, Ludwig Spiegel und Kleo Pleyer. Deutsche Misere in der Biografie zweier sudetendeutscher Intellektueller, Innsbruck, Wien etc., StudienVerlag, 2012.
[16] Este, printre altele, creatorul imnului de luptă nazist (Kampflied der Nationalsozialisten).
[17] Johann Wilhelm Mannhardt, Hochschule, Deutschtum und Ausland, Marburg, N. G. Elwertsche Verlagbuchhandlung, 1927; Idem, Südtirol: Ein Kampf um deutsche Volkheit, Jena, Eugen Diederichs Verlag, 1928; Idem, olk und Staat, Stuttgart und Wien, Braumüller Verlag, 1973.
[18] Karl Heinz Pfeffer, „Das Judentum in der Politik”, în Handbuch der Judenfrage, Leipzig, Hammer Verlag, 1935.
[19] Idem, Die deutsche Schule der Soziologie. Leipzig, Quelle & Meyer, 1939.
[20] Wolfgang Benz, Hermann Graml, Hermann Weiß (hrsg.), Enzyklopädie des Nationalsozialismus, Stuttgart, Klett-Cotta Verlag, 1997, p. 600.
[21] În 1927 a publicat lucrarea Arbeiterbewegung und Bevölkerungsfrage (Jena, K. Zwing Verlag), tributară rasismului, iar în 1929 articolul Der Nordische Gedanke in der Arbeiterbewegung (în „Die Sonne”, nr. 6, 1929, H. 9). Pentru mai multe despre igiena rasială în cel de-al Treilea Reich vezi Hans-Christian Harten, Uwe Neirich, Matthias Schwerendt, Rassenhygiene als Erziehungsideologie des Dritten Reichs: Bio-bibliographisches Handbuch, Berlin, Akademie Verlag, 2006.
[22] Karl Valentin Müller, Der Aufstieg des Arbeiters durch Rasse und Meisterschaft, München, J.F. Lehmann, 1935.
[23] Karl Valentin Müller, Volksbiologische Beziehungen zwischen Tschechen und Deutschen, în Die Deutschen in Böhmen und Mähren. Ein historischer Rückblick, Helmut Preidel (hrsg.), Gräfelfing/München, Gans Verlag, 1950, p. 291–303.
[24] Jerry Z. Muller, The Other God that Failed: Hans Freyer and the Deradicalization of German Conservatism, Princeton, New Jersey, Princeton University Press, 1987, p. 373.
[25] Centrul educaţional de la Boberhaus, care a funcţionat începând cu anul 1927, nu a fost pe placul autorităţilor naziste, care l-au desfiinţat în 1937.
[26] Don J. Hager, German Sociology under Hitler, 1933–1941, în „Social Forces”, vol. 28, nr. 1, octombrie 1949, p. 16: „Gusti’s investigations reflect a considerable amount of methodological awareness and the research design is especially noteworthy”.
[27] Hans Lorenz Stoltenberg, Geschichte der deutschen Gruppwissenschaft (Soziologie) mit besonderer Beachtung ihres Wortschatzes, Leipzig, Hans Buske Verlag, 1937.
[28] Cf. Ioan Mihăilescu, „Henri H. Stahl et l’école sociologique de Bucarest”, în „Romanian Journal of Sociology”, vol. 16, nr. 1–2, 2005, p. 137–144.
[29] Vezi, de pildă, Mihai A. Panu, Filiere şi mecanisme de propagandă nazistă în Banat, 1933–1945, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2014.
[30] Kleo Pleyer, Die Kapitalistische Wirtschaft im Dorf, în Travaux du XIVe Congres International de Sociologie, Communications, Serie B – Le Village, vol.1, Bucureşti, Institut Internaţional de Sociologie, 1939, p. 59–72.
[31] Werner Conze, Die Ländlische Übervölkerung in Polen, în Ibidem, p. 40–48.
[32] Ferdinand Tönnies, Gemeinschaft und Gesellschaft, Leipzig, Fues’s Verlag, 1887.
[33] Karl Heinz Pfeffer, Begriff und Wirklichkeit der Gemeinschaft, în Travaux du XIVe Congres, Serie A – Les Unités Sociales, vol.1, Bucureşti, Institut Internaţional de Sociologie, 1940, p. 49–58.
[34] Wilhelm Brepohl, Industriegrossstadt und Arbeiterschaft, în Travaux du XIVe Congres, Serie C – La Ville, vol.1, Bucureşti, Institut Internaţional de Sociologie, 1939, p. 74–83.
[35] Günter Ipsen, Agrarische Bevölkerung, în Travaux du XIVe Congres, Serie B – Le Village, vol.1, Bucureşti, Institut Internaţional de Sociologie, 1939, p. 8–22.
[36] Idem, Bevölkerung I, în Handwöterbuch des Grenz- und Auslandsdeutschtums, Breslau, 1933, p. 425–463; Idem, Agrarische Bevölkerung, în „Archiv für Bevölkerungswissenschaft und Bevölkerungspolitik”, nr. 11, 1943, p. 209–220.
[37] Karl Valentin Müller, Stadt und Land, zwei sozial-anthropologische Auslese-Kreise? în Travaux du XIVe Congres, Serie D – Le Village et la Ville, vol. 1, Bucureşti, Institut Internaţional de Sociologie, 1939, p. 81–83.
[38] Max Rumpf, Dorfgemeinschaft gedeiht am Grossstadtrande în Travaux du XIVe Congres, Serie B – Le Village, vol. 1, Bucureşti, Institut Internaţional de Sociologie, 1939, p. 49–58.
[39] Hans Freyer, Beiträge zur Theorie der Herrschaft, în Travaux du XIVe Congres, Serie A – Les Unités Sociales, vol. 1, Bucureşti, Institut Internaţional de Sociologie, 1940, p. 39–48.
[40] Karl Schopke, Psychologische Grunde der Landflucht im Deutschen Reich, în Travaux du XIVe Congres, Serie D – Le Village et la Ville, vol. 1, Bucureşti, Institut Internaţional de Sociologie, 1939, p. 114–124.
[41] Ibidem, p. 117.
[42] Ibid., p. 124.
[43] Karl Seiler, Landflucht und Verstädterung, în Ibidem, p. 125–138.
[44] Walter Hildebrandt, Das Industriedorf im Mittelgebirge, în Travaux du XIVe Congres, Serie B – Le Village, vol.1, Bucureşti, Institut Internaţional de Sociologie, 1939, p. 73–86.
[45] Johann Mannhardt, Deutsches Bauerntum in Südamerika, în Ibidem, p. 101–109.
[46] Conform „Planului Nou“ adoptat de ministrul german al economiei în septembrie 1934.
[47] Helmut Haufe, Der Preussische Landkreis, în Travaux du XIVe Congres, Serie D – Le Village et la Ville, vol.1, Bucureşti, Institut Internaţional de Sociologie, 1939, p. 65–80.
[48] Hans L. Stoltenberg, Der Stufenbau der Verhältnisse, în Travaux du XIVe, Serie A – Les Unités Sociales, vol.1, Bucureşti, Institut Internaţional de Sociologie, 1940, p. 29–38.
[49] Desigur, nu ne referim aici la componentele rasiste sau antisemite ale cercetărilor, care nu mai lasă loc de interpretări.
Lasă un răspuns