Vineri, 19 februarie, la Muzeul Cotroceni, a avut loc Colocviul ”Excepționalismul românesc. Discurs și realitate”. Animatorul și coordonatorul evenimentului, Vintilă Mihăilescu, ce a prefațat, oarecum, colocviul prin ultimele sale articole din Dilema Veche[1], a asigurat introducerea temei și a moderat primul panel.
Astfel, în prima parte a Colocviului, în prezentarea intitulată succint, ”Excepționalismul. O introducere”, V. Mihăilescu a definit conceptul ca fiind ”discursul excepției față de o referință asumată”, scoaterea din ”registrul particularului” a unei trăsături specifice și transferarea acesteia ”ca esență în registrul unei referințe generale sau universale”. Antropologul a identificat ”două forme dominante și recurente de excepționalism: unul auto-referențial și autohtonist al particularității originare și originale” și ”unul primitivist al întârzierii comparative și recurente”. Într-o formulare mai succintă, avem de-a face cu ”protocronismul autohtonist”, pe de o parte, și cu ”sincronismul primitivst”, pe de alta. Semnificativă este invocarea unei ”responsabilități civice a elitelor intelectuale” în raport cu ”tentația actuală a excepționalismului românesc, care invadează spațiul public” și care, prin ideologizare, devine un fenomen de putere, precum și atragerea atenției asupra unui ”excepționalism nihilist oferit de unele elite de opinie și amplificat de cutia de rezonanță a presei” care poate deveni un ”risc național”.
Sorin Antohi, în contribuția intitulată ”O istorie conceptuală a excepționalismului românesc”, a trasat originile și avatarurile fenomenului în cultura românească modernă, identificând mai multe tipologii sau momente: ”Caracterologiile naționale” realizate de cronicari și Dimitrie Cantemir; ”Latinitatea originară ca program de (re)construcție a românității”, sau proiectul identitar al Școlii Ardelene; ”Secolul fanariot” sau balcanizarea; o ”Primă Palingenezie”, identificată în romantismul pașoptist și ”inventarea națiunii românești moderne”, simultan cu apariția ”fantasmei Occidentului”; celebrele ”Forme fără fond” prin care, alături de evidențierea ”limitelor depășirii înapoierii prin imitarea Occidentului”, avem și un proiect al ”modernizării ca ieșire din condiția excepțională” (a ”retardului” istoric și cultural); momentul ”Eșecului imitației și al revenirii la specificul național”, care vede modernizarea, prin contrast, ca o ”asumare a condiției excepționale”; o etapă a ”Ontologiilor etnice”; ”Gândirea rasială, eugenismul, rasismul”, sunt identificate drept ”gradul zero al excepționalismului etnic”; mai recent, ”Tribulațiile specificului național în comunism”, văzută de Antohi ca o ”recapitulare mutantă” a formelor anterioare de excepționalism identitar, și, în fine ”Postcomunismul” sau ”postistoria specificului național”.
Mirel Bănică a discutat despre excepționalismul investit în religios. În prezentarea ”Secularizare și recompunere religioasă versus discurs public excepționalist. Cazul Bisericii Ortodoxe Române”, Bănică a punctat mai multe aparente ”excepții” religioase românești prezente în discursul public pe care le-a pus în contrast cu fenomenele reale de ”recompunere rapidă a religiei sub presiunea schimbărilor din societate”, adevărate ”mutații” care scapă, însă, opiniei publice. Astfel, imaginii stereotipe a unei structuri religioase ”inadecvate modernității europene”, ”închise” și înapoiate, îi corespunde, în planul socialului, o Biserică Ortodoxă ce se află ”în plin proces de renegociere a prezenței sale în societate și în spațiul public”. Antropologul a punctat mai multe astfel de tendințe, dintre care menționăm ”slăbirea practicii religioase colective”, în special în mediul rural, apariția unor noi forme asociative în peisajul mirenilor ortodocsilor și ”transformarea ideii de autoritate religioasă”, identificată, cu precădere, în maniera prin care mass-media românească ”nu se mai mărginește să transmită mesajul religios, ci contribuie la crearea acestuia”.
Subsemnatul, în prezentarea ”Epocalismul interbelic – o încercare de radiografie”, am pornit de la observația ca interbelicul este un interval istoric mic din punct de vedere cronologic, marcat de provizoriu (”nematurizat”, dacă proiectăm antropomorfic) și, aparent, neconsumat, care suferă, însă, de un gigantism al reprezentărilor istoriografice. Premisa de la care am plecat este că, în ciuda existenței unor reprezentări diametral opuse (interbelicul ca perioadă de maximum civilizațional și cultural VS interbelicul ca perioadă a psihozelor și extremismelor naționaliste) avem de-a face cu atitudini bipolare care se revendică de la același mit: interbelicul ca epocă excepțională, extraordinară, a istoriei recente. Am propus o discuție critică a acestor reprezentări pe mai multe puncte a) încercare de periodizare a tendințelor istoriografiei recente; b) trăsăturile comune ale atitudinilor bipolare ale ”epocalismului interbelic”; c) câteva surse/cauze ale mitului interbelicului românesc; d) propuneri de ”dezvrăjire” – este posibil un altfel de interbelic?
Partea a doua a fost deschisă de Ioana Avădani. În ”Discursul excepționalist al mass-mediei actuale: Un păcat originar, repetat cu voluptate”, Avădani a plecat de la două constatări: ”excepționalismul face parte din arsenalul presei care tratează, prin însăși regulile ei de bază, excepția, ”aberația”” și ”mass-media vechiculează cu precădere mesajul negativ”. Pornind de la aceste trăsături generale ale presei, autoarea a identificat trăsăturile particulare ale mass-mediei românești, pe care a asimilat-o sistemului de presă specific ”flancului sudic european”, dar și practicilor ex-comuniste de exersare a ”întrecerilor socialiste” în evidențierea diferitelor evenimente/realități/reprezentări.
Cătălin Stoica a prezentat o lucrare realizată împreună cu Liviu Chelcea: ”Excepții fără excepționalism: izomorfism, decuplări instituționale și capitalism politic postcomunist”. Autorii au abordat tema ”noii ordini economice postcomuniste”, plecând de la aparentul excepționalism al corupției, lucru ce ar sugera o diferența de natură între capitalismul auohton și cel apusean. Principalul argument al contribuției este că seria de schimbări instituționale generate de mecanismele coercitive ale UE, FMI, SUA etc., precum și de mecanismele mimetice ale adoptării ”modelelor de succes” economic, a produs, pe de o parte ”rezistența” vechilor practici prin ”decuplare instituțională” și, pe de alta, ”efecte perverse”. Autorii au propus, pentru înțelegerea acestei noi ordini economice, folosirea conceptul weberian de ”capitalism politic” (”obținerea de profituri însemnate prin intermediul politicului”) combinat cu ”viziunea neoliberală a capitalismului global”.
Daniel Dăianu și Bogdan Murgescu au discutat pe fond tema decalajelor economice, oarecum într-o tonalitate diferită de a celorlalte contribuții. Prezentarea ”Istoria și retorica decalajelor economice” a oferit o discuție critică a manierei în care s-a impus indicatorul produsului intern brut pe cap de locuitor (PIB) în măsurarea performanțelor economice ale unei societăți. Autorii au oferit, de asemenea, și posibile ”direcții de acțiune pentru reducerea decalajelor existente în UE”.
Particularitatea demersului de față constă, în opinia subsemnatului, în cel câteva trei trăsături distinctive: prin excepționalism românesc se înțelege atât discursul care supralicitează unicitatea pozitivă a ”românilor”, cât și cel care supralicitează unicitatea lor negativă; analiza fenomenului nu se rezumă doar la nivelul discursiv, ci caută să atragă atenția asupra consecințelor socio-politice ale unei asemenea atitudini; abordarea este pluridisciplinară, contribuțiile provenind din domenii variate, aplicate asupra unor tematici și perioade istorice diferite. Au fost prezentări ce țin de antropologie, istorie conceptuală, istorie socială, economie, științele comunicării, sociologie.
Putem spune, astfel, că ne aflăm în fața unei tentative de depășire a reziduurilor mitologiei naționale ”protocroniste”, precum și a ”demitizării” care s-a luat atât de în serios încât a reușit să creeze, de fapt, o anti-mitologie națională, astăzi dominantă, care, ca și precedenta, nu rămâne doar la nivel ”teoretic”, ci structurează spațiul public și se traduce în mecanisme de putere și modelare socială.
Note
[1] A se vedea ”Excepţionalismul românesc al corupţiei” și, mai recent, ”Ce ne mînă pe noi în luptă?”
Ionuț Butoi
Lasă un răspuns