Din viaţa unui sat românesc: filmul documentar sociologic al satului Drăguş
Adevărul, Anul 43, No. 14172, vineri 7 martie 1930, p. 2
Ieri a rulat, timp de două ore aproape, în faţa unui public foarte ales, – micuţul nostru rege cu mama lui, corpul diplomatic străin, numeroşi profesori universitari, membri ai Înaltei Curţi de casaţie, erau printre cei de faţă – un film cu totul original, atât prin frumuseţea şi interesul ce-l deşteaptă, cât şi prin valoarea şi semnificaţia lui.
În primul rând, filmul aşa de evocator al unui pitoresc colţ de viaţă rurală românească, este rodul şi complementul în acelaşi timp al unor cercetări migăloase dar sistematice de sociologie rurală, el nu este produsul fanteziei oricât de bogată şi de variate a unui individ, ci este exemplificarea intuitivă şi viu documentară a unui plan de cercetare colectivă a vieţii proprii unui sat românesc.
El este astfel o ilustrare, nu numai din punct de vedere ştiinţific, dar şi din punct de vedere artistic, a adevărului că opera colectivă nu numai că există, dar că ea are cel puţin aceeaşi valoare, dacă nu depăşeşte chiar opera individuală.
În ţara noastră, filmul pregătit de Seminarul de sociologie din Bucureşti sub conducerea neobositului profesor Gusti, este prima manifestare serioasă, promiţătoare şi profund instructivă, de înfăţişare a unui film documentar.
Ceea ce a defilat ieri pe dinaintea privirilor curioase ale unui public foarte numeros, n-a fost numai un spectacol pitoresc şi fermecător, pregătit de fantezia nesecată a unui regizor virtuos, el a fost, pentru cei mai mulţi, o lecţie concretă de estetică socială, o lecţie semnificativă de etică naţională, o exemplificare vie de ce este şi ce poate ştiinţa socială experimentală.
Deşi opera colectivă, sau poate tocmai de aceasta, filmul Drăguş s-a prezentat admirabil de unitar şi armonios în bogata lui varietate. Şi lucrul e explicabil. Luarea tuturor scenelor s-a făcut după planul sistematic şi în amănunţime stabilit de Seminarul de Sociologie în plenul său, ochii iscoditori ai regizorilor – 5 – au avut numai l,embarras du chois şi apoi munca mult mai uşoară a clasificării scenelor care, greşit şi fără motiv, au fost puse în acte şi dramatizate în titluri.
Însemnătatea culturală şi artistică a prezentării acestui film merită semnalată opiniei publice româneşti şi atrasă în special atenţia ei asupra operei serioase, ştiinţifice şi de propagandă ce se face de un grup de intelectuali, tineri, conştiincioşi şi devotaţi, strânşi în jurul unui neîntrecut organizator şi animator, unui om de vederi largi şi de înţelegere adâncă, ca profesorul Gusti.
***
Cronica. Cărţi, conferinţe, congrese, expoziţii
Boabe de grâu, anul I, nr. 1, martie 1930
p. 40:
VIAŢA SATULUI ROMÂNESC. – De câţiva ani echipe tinere de cercetători pornesc tot în alte părţi ale ţării ca să descopere satul românesc. Suntem un popor de ţărani. Optzeci dintr-o sută de români trăiesc în economia agricolă şi au sufletul ei. E o lume care trebuie cunoscută şi altfel decât din amintirile oamenilor ieşiţi din ea sau din contribuţii întâmplătoare. Nimeni nu era mai pregătit să priceapă acest adevăr şi să-l organizeze decât Universitatea, iar din Universitate, Catedra de Sociologie. Ceea ce a realizat d-l D. Gusti, titularul ei în Bucureşti, împreună cu studenţii membri ai seminarului, se poate urmări astăzi pe două linii: întâi, în materialul strâns, care va da naştere la o serie de monografii, şi al doilea, în alcătuirea, înăuntrul Institutului Social Român, a unei noi secţii, secţia monografică. O mai mare biruinţă nu se putea avea şi cine ştie dacă a întrevăzut-o altcineva, în anul când întâia echipă pornea, mirată ea însăşi de îndrăzneală, spre Goicea-mare doljană şi care s-ar putea să aibă însemnătatea unei date istorice pentru o nouă ramură de cercetări, decât poate iniţiatorul şi călăuza ştiinţifică, închis în gândurile lui în mijlocul neastâmpăratului însoţitor!
Astăzi vorbesc în sprijinul acestor realizări expoziţia etnografică din Palatul Universităţii şi Filmul Drăguşului. Satul acesta făgăraşan a avut soarta satelor celorlalte româneşti din partea locului, până când expediţia sociologică de anul trecut s-a aşezat în el. Acum e o valoare demografică, istorică, economică şi socială, care s-a desfăcut de ogorul de sub munte unde era înfipt de secole, şi circulă stârnind nedumeriri şi însufleţire, cu o putere de simbol. Colecţiile de porturi şi unelte, de ulcioare şi icoane, de fişe şi de desene, filmul cu viaţa în mişcare, prinsă în clipe caracteristice, îi dau o înfăţişare concentrată, strălucitoare şi drumeaţă, pe care aevea şi deodată n-o poate avea. Drăguşul e un element al misticismului monografic în formaţie, care ne trebuie.
Ştiinţa românească începe să-şi plătească datoria îndelung amânată faţă de poporul de ţărani, care a adăpostit-o cu evlavie.
p. 45:
ROMÂNIA LA BARCELONA. – Odacă cu închiderea expoziţiei de la Barcelona, pavilionul român îşi va întoarce lucrurile care au vorbit acolo despre noi. Probele de mărfuri ca şi iconostasele vechi, sonda de petrol ca şi tablourile şi sculpturile, modelele de pluguri sau ceştile de porţelan ca şi cărţile vor intra în lăzi numerotate şi vor lua drumul ţării. Va fi atunci ca şi când niciodată n-am fi existat cu ce avem mai bun, în soarele Barcelonei.
Privind îndărăt, avem însă de ce să fim mulţumiţi. Deşi participarea României a trebuie să fie pregătită în grabă, ceea ce a dus la întârzierea deschiderii şi la scurtarea timpului de expunere, ea poate fi dată ca pildă. Comitetul, prezidat de d-l D. Gusti, a fost alcătuit din cei mai buni cunoscători ai ramurilor pe care pavilionul român trebuia să le cuprindă. După hotărârea planului general şi găsirea, prin discuţie, a ideii care trebuia să-l facă omogen şi organic, fiecare a intrat în sarcina lui firească, de organizator al unei secţii. Lăzile au pornit, numerotae. Arhitectul, d-l Duiliu Marcum plecase mai de mult, ca să ridice, din lemn, cu stâlpi lucraţi, cu streşini cunoscute şi cu arcade la pridvoare, casa care trebuia să le primească. D-l Tzigara-Samurcaş, comisarul expoziţiei noastre, a supravegheat aşezarea şi, cu ştiinaţ prezentării pe care i-o cunoaştem, a pus câtva timp pavilionul României în centrul atenţiei.
Mai multe conferinţe tinute în Bucureşti, la o dată când ele mai puteau fi un îndemn la plecare pe drumurile Spaniei, au popularizat participarea noastră şi însemnătatea întrecerii internaţionale din capitala Cataloniei. Le-a început d-l N.Iorga, documentat, vioi şi de atâtea ori şfichiuitor, pentru oameni şi lucruri, prinşi cu lipsurile lor în lumina ochilor mari; le-au du smai departe; d-l Al. Tzigara-Samurcaş, cu tot felul de amănunte tehnice sau anecdotice, şi d-na Alexandrina Cantacuzino, cu patosul de oratoare, care face să sune din aramă orice subiect.
A se vedea si:
Lasă un răspuns