„Păi, cum sunt străin? Eu sunt de aici, aici m-am născut!”

„Păi, cum sunt străin? Eu sunt de aici, aici m-am născut!”

Extras din vol. ”Eu în România mă simt străin”. Vieți de imigrant în Grecia: Interviuri de: Zoltán Rostás și Nicole Salamon, Editura Eikon, 2018

Apostolos Patelakis (66 ani, Craiova, emigrarea în 1979)

– Fiind fiu de refugiați politici greci în România, aș începe cu întrebarea: cum au ajuns părinții Dumneavoastră în România? Care a fost traseul lor?

– După războiul civil din Grecia din ‘46-’49, în care comuniștii au fost învinși, în jur de cincizeci-șaizeci – unii vorbesc chiar de o sută – de mii de greci au trebuit să părăsească Grecia. Într-o primă fază, s-au refugiat în Bulgaria, Iugoslavia și Albania. După aceea, din aceste trei țări, în funcție de cum s-au aranjat lucrurile, au fost îndreptați spre diferite alte țări, de exemplu România, Ungaria, Polonia și Cehoslovacia. Mulți dintre copii au fost duși în Republica Democrată Germană, iar grosul armatei, adică cei sănătoși, puternici, au fost trimiși la Tașkent, în Uzbekistan. Stalin a cerut ca la el, în Uniunea Sovietică, să fie duși doar oameni capabili de muncă. Trebuie știut că acolo, la Tașkent, fuseseră mutate foarte multe fabrici și uzine din partea europeană a Uniunii Sovietice, fiind nevoie de brațe de muncă. După o acomodare de cinci-șase luni, toți au fost încadrați în diferite întreprinderi, fabrici și uzine din Tașkent. Bătrânii, femeile, copiii și invalizii au fost trimiși în Europa, fiind mai aproape de Grecia. Cei care au fost trimiși în Uniunea Sovietică, au ajuns după 15-18 zile de mers cu vaporul, cu trenul, și așa mai departe…

– Cei cu probleme în cinci sau șapte zile mureau, nu se putea…

– Da, nu se putea, pentru că erau foarte mulți bolnavi sau invalizi, si nu puteau să meargă în Uniunea Sovietică. Dar nici nu-i voia Stalin, el voia oameni capabili de muncă. Îi ținea cinci-șase luni, după care îi trimitea la muncă. Părinții mei nu se cunoșteau din Grecia, deși amândoi au luptat în cadrul războiului civil de partea forțelor comuniste, 17-18 ani aveau pe atunci.

Mama a fost rănită la cot, iar tata la picior,

nu au fost niște răni foarte grave. Au trecut în Bulgaria, și de acolo în România. Mama a fost trimisă în Sinaia, unde între anii ‘48-‘49 Casinoul funcționa ca spital. Acolo au fost în jur de 100-200 de partizani greci răniți, care au fost foarte bine tratați, foarte bine îngrijiți, în mod secret. După ce și-au revenit, unii au fost trimiși în satul grecesc care se crease deja la Florica, zona Ștefănești-Pitești, iar ceilalți, care au fost mai grav răniți, au fost trimiși în alte state.

– Cum adică sat grecesc?

– Sat grecesc, pentru că Florica a fost transformată într-o primă fază: în jur de vreo trei-patru mii de greci au trăit în niște barăci amenajate special, pe moșia lui Brătianu. După aceea, în ‘51 s-au construit niște blocuri foarte frumoase, moderne, și ușor-ușor grecii s-au mutat din acele barăci în aceste blocuri.

– În Florica nu au fost și români, doar greci?

– Români existau, dar nu acolo, în centrul satului, unde erau grecii. Românii erau în împrejurimi.

– Era de fapt un fel de colonie, nu?

– Da, era un fel de colonie de greci. Ei îi spuneau satul grecesc, așa le plăcea lor să spună: e satul nostru grecesc, ca să se simtă ca în Grecia. Se vorbea numai limba greacă acolo, pentru că nu știau altă limbă. Așa, și s-au construit aceste blocuri noi, care au fost foarte frumoase, și au intrat în aceste blocuri și părinții mei. Acolo s-au cunoscut, în 1950, la Florica. Florica era numele unei fetițe a lui Brătianu, care a murit la vârsta de trei ani, și i s-a spus Moșia Florica, în memoria fiicei lui Brătianu. Numele le-a plăcut grecilor, că se pronunța ușor, și tot Florica a rămas. Aceste blocuri construite, cele douăzeci de blocuri care sunt acolo, în Ștefănești-Pitești, sunt cunoscute și acum sub denumirea de „La greci”.

– Și în Oradea exista la fel.

– În Oradea era pe strada Shakespeare, există blocurile care au fost construite atunci special pentru greci… După ce s-au cunoscut părinții mei, după spusele lor, se pare că ei ar fi fost primii care s-au căsătorit la Florica.

S-au căsătorit cu haine împrumutate de la români,

pentru că ei nu aveau încă nimic în perioada aia… Lui maică-mea i-a dat cineva o rochie, iar lui tata o bluză, ceva, acolo, și așa s-au căsătorit, la Florica. După aceea, au urmat și alte căsătorii, foarte multe căsătorii, pentru că toți erau tineri.

– Partidul intervenea în treburile astea?

– Partidul, după câte am înțeles eu, în perioada respectivă trebuia să fie de acord, să-și dea acceptul. În linii mari, accepta aceste căsătorii, pentru că nu exista alte soluție, trebuia să găsească o soluție pentru ei. Era o situație pe care mi-au relatat-o mulți bărbați greci cu care am vorbit, că exista o anumită, cum să-i spun… exista o foame sexuală. În timpul războiului civil era interzis sexul, și – după mulți ani de abstinență – toți voiau să găsească o soluție. Dar în perioada aia nu se putea găsi ușor soluția, pentru că dacă voiai să ai o fată, trebuia să te căsătorești cu ea. Așa era la vremea respectivă, și atunci toți căutau să se căsătorească cât mai repede. Norocul lor a fost că în România – ca și în celelalte state din Europa – numărul femeilor și a bărbaților era cam în aceeași proporție, față de Tașkent, unde dintre primii 12 mii de greci nouă mii erau bărbați și doar trei mii femei. Practic, la o femeie erau trei bărbați. Ăștia toți erau ofițeri, între douăzeci și patruzeci de ani, bărbați în floarea vârstei. Așa că au fost norocoase fetele din Rusia, care s-au căsătorit cu acești bărbați greci, bruneți, frumoși, cu părul creț. Grecii erau frumoși, și foarte căutați în acea perioadă, și nu numai în Uniunea Sovietică, ci și în celelalte state din Europa, unde se bucurau de mare succes în rândul femeilor care își pierduseră bărbații…

– Deci părinții Dumneavoastră au fost repartizați la Craiova, împreună cu părinții lor?

– Da, au fost trimiși la Craiova, împreună cu părinții din partea mamei și cu sora mamei… Din Grecia proveneau din partea de nord-est, de undeva de la granița cu Turcia, din niște sate de acolo. Și acolo au avut o altă problemă, pentru că după războiul greco-turc din 1919-1922, a avut loc un schimb de populație între Grecia și Turcia. În 1923, bunicii mei au venit din Turcia în Grecia. Au trecut pur și simplu râul Maritsa. De-abia și-au făcut și ei familie acolo, că după 25 de ani au fost nevoiți din nou să plece, și așa au venit în România. Ei nu știau limba română, învățau câteva cuvinte, mergeau și ei puțin prin piață, făceau cumpărături, lucruri de bază. Dar acești bătrâni au avut un rol important, pentru că ei au contribuit ca nepoții lor, adică noi, să învățăm mai bine limba greacă. În serile reci de iarnă, fiind iernile grele în perioada respectivă, când încă nu existau televizoare sau radio, ei ne povesteau despre satele lor, despre Grecia, despre familie, despre pământurile lor, despre cum munceau… Noi am avut o cultură legată de viața lor din Grecia, prin intermediul bunicilor. Părinții lucrau, erau obosiți, dar bătrânii aveau timp, și ne povesteau despre viața și locurile lor natale.

– La vârsta de copil de grădiniță știați deja că sunteți altfel decât ceilalți copii?

–  Știam, dar nu îmi dădeam seama. Nu era ceva important pentru noi, eram la fel ca toți copiii, mergeam împreună la școală, nu existau diferențe. La un moment dat, ni se spunea la grădiniță sau la cămin, că e o educatoare grecoaică, care are grijă de noi. Dar noi nu înțelegeam, de ce e grecoaică, și de ce are grijă de noi? La școală nu am simțit nicio diferență, mă simțeam ca și când aș fi fost un copil român. Din când în când, mă mai striga câte un profesor, dar nu din răutate, ci așa: „Măi grecule, ce faci?” Dar niciodată nu mă deranja. Țin minte, la un moment dat unul dintre profesori, cel de geografie, un foarte bun profesor de la Craiova, îmi spune:

„Copiii lui Markos, copiii lui Markos!”

Eu atunci nu am înțeles ce spune, și m-am dus acasă și am întrebat-o pe maică-mea: „Mamă, unul dintre profesori îmi spune copiii lui Markos, ce înseamnă asta? „Păi, Markos era generalul în timpul războiului civil, și copiii ăștia care au venit în România erau considerați copiii lui Markos.” Românii știau, citind ziarul Scânteia din perioada respectivă. Numele lui Markos devenise foarte cunoscut în România în anii 1948-1949.

– Și al lui Beloianis… Erau figuri mitice.

– Beloianis a devenit cunoscut în `51-`52, când a fost arestat, întemnițat și condamnat la moarte. A fost executat în martie ’52. După ce a fost executat Beloianis, satul Florica de la Ștefănești-Pitești a fost numit satul Partizani. Pe certificatul de naștere al lui nevastă-mea, care s-a născut la Florica, scrie că e născută în comuna Partizani…  În comuna respectivă exista și statuia lui Beloianis. Toți emigranții, în special cei din partea de sud – Craiova, Pitești, București, Brașov – mergeau în fiecare an, în martie, și îl sărbătoreau pe Beloianis, care era eroul lor, adică al comuniștilor. După schimbarea regimului în România, cei care au rămas acolo – adică românii care locuiesc în aceste blocuri de la Florica – nu mai voiau statuia. Ziceau: „Ce să facem noi cu comunistul ăsta, aici”? Și au început să lovească statuia, care era de fapt un bust, i-au spart brațele… În final, a intervenit filiala Uniunii Elene de la Pitești, și – cu ajutorul primarului din Pitești – statuia a fost mutată acolo, în fața sediului filialei Uniunii Elene, undeva într-un părculeț, unde nu prea se vede… Eu am propus în cartea mea, pe care am publicat-o acum în România, ca acest bust să fie luat, și să fie trimis la muzeul care s-a creat acum, la casa memorială Beloianis, în orașul Amaliada din Peninsula Peloponez. Am propus ca Partidul Comunist Grec să ia această statuie, care în România nu are niciun rost…

– Întorcându-ne la copilăria Dumneavoastră: cam când ați perceput că la un moment dat trebuie să vă întoarceți în Grecia? Exista un cult al reîntoarcerii?

– Exista un cult al reîntoarcerii, în special la cei bătrâni, la cei care își aveau copiii, soțiile sau soții în Grecia. La ei, problema era mult mai arzătoare. La noi nu exista un astfel de caz, pentru că noi eram cu toții acolo. Bine, bunicii aveau doi copii în Grecia, dar pentru noi nu era așa o problemă, ca la ei. Ei între timp au murit, așa că, după ce am rămas doar cu părinții, problema întoarcerii în Grecia nu a mai fost atât de urgentă. Nu putem să-i punem pe toți în aceeași categorie, dar la noi nu a fost problema de așa natură.

– Unii au rămas definitiv în România, nu?

– Da, o să ajungem și la repatriere. Problema repatrierii pentru mine a fost și nu a fost, în sensul că nu prea credeam că o să ne repatriem. Și acum, să vă răspund: când am șimțit eu că nu sunt român? Primul șoc a fost când am dat la Facultatea de Istorie-Geografie din Craiova, și am reușit cu o medie foarte mare. M-am dus la secretariat să mă înscriu, și acolo mi-au zis așa: „Tu trebuie să aștepți, pentru că trebuie să-ți vină și o aprobare din partea Partidului Comunist Român”. Zic: „Ce aprobare?” „Păi, cică tu ești străin.” Zic: „Păi, cum sunt străin? Eu sunt de aici, aici m-am născut! Ce înseamnă străin, cum adică, că nu înțeleg?” Și îmi tot ziceau: „Nu, nu, tu ești străin, și trebuie să obții aprobarea de la Partidul Comunist Român. Nu ești român, nu poți să începi încă cursurile, trebuie să aștepți.” Am așteptat cam o lună de zile, după care m-au anunțat că dosarul este în ordine, eram curat, și puteam să încep cursurile de istorie. Atunci am avut un șoc…

– Aceasta în ce an era?

– În `68-`69, cam așa. De atunci, am început să mă simt altfel. Bine, în cadrul facultății nu au existat probleme, am fost un student foarte bun. Un alt șoc l-am avut după ce am terminat facultatea: fiind un student foarte bun, am dorit să lucrez în cercetare.

– Vă interesau temele grecești, cunoscând limba greacă?

– Mă interesau temele grecești, dar din păcate pentru temele grecești nu exista bibliografie în România, nici în limba română, nici în limba greacă. Și nu am avut ce face, pentru că, de exemplu, la cursul de istorie a partidelor comuniste și istoria Partidului Comunist Român, care se preda la Craiova de către Titu Georgescu, la un moment dat, într-o pauză, l-am întrebat: „Domnule profesor, vreau să scriu ceva despre relațiile dintre aceste două partide, știți ceva despre Partidul Comunist Grec? Și mi-a zis: „Nu știm nimic, totul e secret, dar tu știi de unde trebuie să afli”. Păi zic: „De unde?” Și el zice: „De la ai voștri”.

„Păi, ai noștri nu deschid gura”.

Și îmi zice: „Nu am ce să vă fac”. Și când am văzut că de acolo nu se poate, de dincolo nu se poate, m-am lăsat păgubaș. Am zis: „Nu se poate, nu se poate, ce să fac?” După ce am terminat facultatea, am fost repartizat în Maramureș, și mi-am continuat studiile la istorie-filosofie, în Cluj, la fără frecvență. Între timp, predam în Maramureș, în comuna Botiza. La lucrarea de diplomă mi-am ales un subiect despre revoluția greacă din 1821. De fapt, i-am spus „Războiul de independență al Greciei, 1821-1829”. Dar și aici, tot fără prea multă bibliografie. Nici profesorii nu știau, nici eu nu știam prea multe lucruri, așa că am scris această lucrare de diplomă, dar fără să am prea multe elemente. Am mai avut norocul cu niște rude din Grecia, care după multe peripeții mi-au trimis o istorie a Greciei. Puțin de acolo și puțin de dincolo, am făcut o lucrare bunicică. Astea erau condițiile, mai mult nu se putea.

– În arhive, la Eteria nu ați ajuns?

– Nu, nici pomeneală. În perioada aia nici nu se punea problema de a ajunge la arhive. Problemele respective erau cercetate de către mari istorici români, care erau membri de partid, aveau alte relații. Eu nu aveam acces la așa ceva. Eram proaspăt absolvent, și nici nu m-a îndrumat nimeni. În fine… după schimbarea regimului din Grecia, în ’74, după prăbușirea juntei militare, am simțit cu toții că lucrurile se schimbă, și că ar trebui să ne gândim mai serios la repatriere. Ăia, care și-au dorit să plece cât mai repede în Grecia, au plecat imediat, atunci. La noi nu a fost atât de arzătoare problema, și dat fiind faptul că și imaginea Greciei prezentată în România deformat (sistem capitalist, greve, foamete, șomaj) îți crea o stare de nesiguranță. Pe când în România, de bine, de rău, aveai un serviciu, o casă. Așa că în `77-`78 am preferat să mergem într-o vizită în Grecia, să vedem despre ce este vorba. Ne-am dus, am discutat, am văzut că există perspective de a găsi de lucru și de închiriat casă, așa că, în ’79, ne-am repatriat. Eu îmi găsisem de lucru la Institutul de Studii Balcanice din Salonic, unde se predau limbi balcanice, dar pentru limba română nu aveau profesor. M-au acceptat imediat, și de atunci până astăzi, eu sunt acolo. Am predat limba română la sute de cursanți greci care doreau să învețe limba, pentru că îi interesa limba română, fiind singura de origine latină, față de celelalte limbi balcanice.

Am avut și mulți cursanți din familii de aromâni,

care veneau și voiau să învețe și limba română, pentru ei fiind mult mai ușor.

– Ce fel de studenți aveați?

– Erau mai multe categorii, în special tineri care voiau să studieze în România. Mai erau alții, care învățau limba română din interes propriu sau profesional. Am avut cazuri în care studenții știau limba franceză și italiană, și voiau să învețe și româna și spaniola, ca să știe toate limbile de origine latină. Deci, mi-am găsit ușor de lucru la Salonic în ’79. Nevastă-mea, care era asistent medical, și-a găsit și ea imediat de lucru la spital.

– Unde v-ați cunoscut soția?

– Ne-am cunoscut în România. Tot așa și ea: e grecoaică, dintre emigranții politici. Ea locuia în Brașov, și după căsătorie am venit aici.

– Și la Brașov este o colonie și o mică asociație grecească.

– După ce s-a schimbat regimul politic în România, s-a creat Uniunea Elenă din România. Această Uniune are douăzeci de filiale, dintre care una este la Brașov. În cadrul acestor filiale nu sunt numai foști emigranți. Sunt și foarte mulți și dintre grecii pe care noi îi numeam vechi. Grecii care erau din perioada interbelică, copiii și nepoții lor, acum constituie majoritatea. Emigranții politici greci, majoritatea au plecat din România. Față de alte țări, din România majoritatea au plecat, în comparație cu Cehoslovacia, Polonia, Ungaria și Republica Democrată Germană, unde au rămas foarte mulți, pentru că acolo condițiile de viață erau mai bune. Regimul lui Ceaușescu fiind mult mai dur, toți au căutat să plece, și să scape. Unii au plecat chiar și fără să aibă ceva asigurat în Grecia. Au plecat foarte mulți bătrâni, care nu aveau pensii, și au trăit foarte dificil în Grecia, pentru că problema pensiilor cu România s-a rezolvat foarte târziu. Grecii au început să vină în Grecia de prin ’74-’75, și de-abia în ’96 s-a rezolvat problema pensiilor… Mulți dintre ei a trebuit să lucreze chiar și la o vârstă înaintată, pe unii i-au întreținut copiii. Dacă facem o comparație între emigranții care au rămas în aceste țări, cei mai puțini sunt în România. În Ungaria și Cehia încă mai sunt două-trei mii dintre foștii emigranți.

– În anii ’70 veneau mulți studenți greci în România. Ați avut ceva relații cu ei?

– Problema îmi este foarte cunoscută, pentru că eu am fost printre primii care le-au predat limba română acestor tineri, cunosc tot traseul. Primul a venit în ’75, și acest proces continuă până azi. Au fost perioade în care erau foarte mulți în România, cu miile.

– Mă refeream la perioada de dinainte de plecarea Dumneavoastră în Grecia…

– Da, cei care au venit în primii ani, veneau la sediul organizațiilor noastre. Ei au venit în `75, eu am plecat în `79. În primii ani, au venit în cadrul asociațiilor grecilor. De regulă, erau de orientare de stânga, deci comuniști. Mulți dintre ei veneau și cu burse, partidele din Grecia aveau un număr de burse – și partidul de dreapta, și partidul de stânga. După ce m-am dus eu în Grecia, din `79 și până astăzi, am pregătit sute dintre acești tineri pentru universitățile din România. În special pentru medicină, stomatologie și farmacie, dar pe vremuri veneau și la Institutul de Educație Fizică și Sport. Pe vremuri, era mult mai ușor pentru studenții greci în România. Acum, lucrurile au devenit mai dificile, datorită integrării în Uniunea Europeană, sunt mult mai multe formalități.

– Aș fi crezut că acum este mai simplu.

– Nu, acum e mult mai dificil. Înainte era mai ușor în România, dar în ultimul timp a devenit mai ușor în Bulgaria. România pierde foarte mult, pentru că niciodată nu a acordat atenție serioasă studenților greci, față de alte țări. De exemplu, grecii care studiază în Bratislava sunt primiți extraordinar: li se face o ceremonie de primire, li se prezintă universitatea. În România nimeni, niciodată nu i-a băgat în seamă. România ar fi putut câștiga foarte mult de pe urma acestor studenți și de pe urma familiilor lor, pentru că familiile merg să își vadă copiii, merg la restaurante, vizitează locuri, apoi merg în Grecia, și povestesc și la alții. Românii nu au înțeles lucrul ăsta… Eu am vorbit cu foarte multe oficialități despre lucrul ăsta, dar nu i-a interesat. Nu am putut înțelege niciodată: de ce să nu vrei să vină niște oameni, care să îți aducă niște bani?

– Când ați plecat Dumneavoastră, în `79, emigrația politică greacă era încă unită în jurul partidului?

– În perioada respectivă nu ne mai interesa partidul. Ne distanțaserăm de partid, în sensul că partidul a insistat foarte mulți ani pe o repatriere în grup. Ei voiau sa ne repatriem în grup, toată lumea, sub alte condiții. Ei, acest lucru nu era posibil. Guvernul grec nu putea accepta așa ceva. Acceptau repatrierea, dar în mod individual. Partidul Comunist nu a sprijinit aceste repatrieri. S-au creat foarte multe probleme, pentru că nu existau niște indicații concrete. Ne întrebam unul pe altul: ce să facem, cum să facem, ce acte avem nevoie la ambasadă… A fost o perioadă foarte dificilă pentru cei care trebuiau să se repatrieze, cam ultimele șase luni, când trebuia să predai totul, te scoteau din serviciu, din casă. Trebuia să predai totul, și să semnezi că nu ai nicio pretenție.

– Nu puteați să vindeți ceea era proprietate personală?

– Nu. Casa trebuia să o predai. Pentru mobilă, frigider, ți se dădea un vagon, ca să le iei cu tine. Dar, practic, peste câțiva ani toate obiectele pe care le-am luat din România au trebuit schimbate. A fost o perioadă foarte dificilă, de mare incertitudine, foarte stresantă. Nu știam ce ne așteaptă: probleme încurcate aici, probleme încurcate acolo…

– Exista frica, în general la părinți, cum vor fi primiți în Grecia?

– Au fost foarte multe probleme încurcate, în sensul că unele rude nu-i mai voiau. Pentru că între timp le luaseră casa, lotul de casă, terenurile agricole, și acum trebuia să le dea înapoi, să le împartă cu ei. S-au creat multe probleme de genul ăsta, în special la cei mai în vârstă, care s-au întors în satele lor. Noi nu am avut astfel de probleme, pentru că  ne-am dus la oraș, nu ne-au interesat problemele satelor, și nici ale pământului. Noi suntem de prin niște sate din Grecia, dar dacă nu am trăit acolo, ne simțim ca niște străini, nu suntem legați de satele alea. Suntem legați doar de ce auzeam de pe la bunici. Ne-am dus și am vizitat aceste sate, am stat o zi, două, trei, și am plecat. Nu suntem legați de locurile alea, suntem mai legați de România…

– Și părinții erau așa? 

– Da, și ei. Ei, când au venit în România, erau tineri, între douăzeci si treizeci de ani. Au muncit în România, au avut o casă, un salariu. Speranțele lor am fost noi, copiii. Faptul că noi am crescut, am fost elevi buni, sportivi buni sau nu mai știu ce în România, le-am dat speranță și încredere. Au trecut peste toate greutățile pentru faptul că au avut niște copii care mergeau înainte, progresau, aveau speranțe și vise. Totul era pentru copiii lor, pentru ei nu mai exista nimic. Chiar dacă s-ar fi întors în Grecia, nu însemna mare lucru pentru ei. Deja se rupseseră legăturile, satele se schimbaseră, rudele nu mai erau…

– Când ați ajuns la Salonic, ați predat limba română, nu ați profesat ca istoric?

– Deși de profesie istoric, eu m-am orientat spre limba română, pentru că în momentul respectiv era nevoie de profesori de limba română pentru cei care voiau să studieze în România. Așa că în primii ani a trebuit să lucrez mai mult pe limba română, și mai puțin pe istorie. Aveam de plătit o chirie, aveam o fetiță… Când ne-am repatriat, fetița noastră avea trei ani, iar părinții noștri nu aveau încă de lucru.

A trebuit să „înotăm”, ca să putem supraviețui.

Primul nostru obiectiv a fost să ne cumpărăm un apartament. Am reușit să ne cumpărăm apartament prin ’86. Eram obișnuiți să avem apartament, ca în România. Pentru noi a fost un șoc să plătim în fiecare lună chirie unui proprietar. După ce ne-am luat apartamentul, s-a pus problema unei mașini. Trebuia să avem și noi o mașină, ca toată lumea (râde), așa că ușor-ușor ne-am luat și mașina. Mergând din ce în ce mai bine economic – dar și Grecia mergea foarte bine –, am zis: „Hai să ne luăm și o casă de vacanță la mare, ca toți ceilalți”.

– La greci asta era ceva foarte important, nu?

– Ăsta era sistemul, trebuia să ai casă de vacanță. Am reușit și noi să ne luăm un mic apartament, într-un complex, la mare. Astea sunt lucrurile pe care ni le-am cumpărat noi în Grecia. Cât despre institut, după ce s-a creat un Departament de Studii Balcanice, Slave și Orientale la Universitatea Macedonia din Salonic, am predat și acolo limba română. Aceasta este a doua universitate de stat a Salonicului, după Universitatea Aristotel, fiind specializată pe studii economice și politice. Acolo s-a creat un departament nou, unde predam limba română. În cadrul acestui departament, era un profesor care se ocupa de mulți ani de problema războiului civil și de emigranți. Când a aflat că eu sunt dintre foștii emigranți, m-a chemat la el și mi-a zis: „Uite, care-i treaba: nu sunt oameni care să se ocupe de emigranții politici greci, și în general de cei din România nu se ocupă nimeni. Ocupă-te tu, căci sunt perspective foarte bune”. Ei, și din 2000 am început să mă ocup de războiul civil și de emigranții greci. Am citit aproape tot ce s-a scris despre aceste evenimente, am reușit să fac și cercetări la arhivele din România și la cele din Grecia, am participat la foarte multe reuniuni, congrese, simpozioane, conferințe. Când am crezut eu că a sosit momentul cel mai potrivit, am publicat o carte în România, intitulată „Războiul civil din Grecia și emigranți politici greci în România”, carte care s-a bucurat de foarte mare succes. În momentul de față lucrez la ediția în limba greacă, care va fi cu totul diferită față de ediția în limba română.

– De ce?   

– Pentru că nu o să mai prezint cele două capitole pe care le-am prezentat pentru români, adică rezistența dintre `40-`44. Voi prezenta mai mult situația din România, adică ascensiunea comunismului în România în perioada `44-`48-`49. Pentru că grecul trebuie să înțeleagă: ce au găsit emigranții, când au venit în România? Cum era România în perioada respectivă? Voi dezvolta capitolul cu implicarea României în războiul civil, și voi mai dezvolta și ultimul capitol, cel de-al treilea, în care se vorbește despre imigranții greci din România. Pentru români era suficient ce am scris, dar pentru greci pot să dau mult mai multe amănunte: care era viața noastră culturală, ce făcea partidul, cum reacționa? Ei nu au trăit comunismul, nu știu ce înseamnă viața în comunism.

– Practic, trebuie să faceți o istorie socială a emigrației…

– Scriu despre viața emigranților, despre relațiile dintre Partidul Comunist Român și Partidul Comunist Grec, în ce măsură hotărârile Partidul Comunist Grec au influențat viața emigranților. În afară de toate acestea, mă refer și la relațiile dintre cele două țări, care au influențat și ele viața emigranților. Faptul că nu existau relații diplomatice între cele două țări între `41 și `56, a însemnat că, până în `56, nu puteai trimite o scrisoare, nu puteai trimite un pachet. După `56-`57, când a început să activeze Ambasada Greciei la București, au început să se trimită scrisori, să mai vină unele neveste și copii care rămăseseră în Grecia. Au fost foarte mulți factori care influențau viața emigranților în toate aceste țări socialiste.

– Sunteți foarte activ în comunitatea românească din Salonic, având această dublă identitate intelectuală… Generația Dumneavoastră, care au plecat în Grecia, s-a grecizat, sau majoritatea au rămas legați de România?

– Mulți dintre cei din generația mea, întorși din România, se întâlnesc la o cafenea duminica, vorbesc despre fotbal, despre pensii. Nu-i interesează în mod deosebit istoria migrației și a războiului civil. Vreau să spun că eu,

prin această lucrare a mea, i-am pus din nou în mișcare.

Au început să-i întrebe și ei pe părinții lor, să mai discute, și să mai îmi spună. Citind cartea mea, au început să înțeleagă unele lucruri, pe care nici nu puteau să și le imagineze, așa cum nici eu nu mi le puteam imagina, înainte de a le descoperi.

– La exact zece ani după ce ați plecat din România, a venit revoluția… După care a urmat o avalanșă de emigranți, mai mult sau mai puțin legali. V-ați așteptat la această evoluție, să apară în Salonic consulat, comunitate, asociație de români?

– În primă fază au fost puțini români în Grecia, în special în Salonic. Consulatul s-a înființat în ’94, atunci încă nu erau mulți români. Veneau, dar nu mulți, și nici nu voiau să meargă la consulat. Ei, plecând din România pe diferite căi, fără să aibă acte oficiale, le era frică, ca nu cumva consulatul să fie în colaborare cu poliția greacă, să-i prindă și să-i aresteze. Așa că în primii ani veneau cu frică la consulat. Cu timpul, au început să devină tot mai mulți. Situația s-a schimbat radical în 2002, când românii puteau să vină fără vize în Grecia. După 2002, au venit foarte mulți care lucrau în Grecia – în domeniul agricol, în turism. Foarte mulți au lucrat, până în 2004, pe șantierele care erau destinate unor infrastructuri privind desfășurarea jocurilor olimpice din 2004. Au fost foarte mulți români în perioada aceea. Lucrurile au mers bine până prin 2008-2009, când a început criza economică. Din 2009-2010 și până astăzi există un fenomen invers, adică românii care au venit în perioada respectivă si nu au putut să se înrădăcineze, au plecat în alte țări sau s-au întors în România. Numărul românilor din Grecia a scăzut mult în ultimii ani.

– În viața cotidiană a orașului, în ce cadru apărea relația Dumneavoastră cu românii?

– Întâlnirea cu cei mai mulți români are loc la sărbătoarea zilei de 8 martie. S-a păstrat această tradiție de a sărbători ziua de 8 martie, Ziua Femeii.

– La greci nu se sărbătorește?

– Se sărbătorește, dar mai slăbuț, nu ca la români, sau în statele din fostul bloc comunist. La această sărbătoare a românilor din Salonic se adună în jur de 250 de persoane. Se organizează și alte activități culturale, dar acolo sunt într-un număr mult mai mic. Partea culturală nu prea îi interesează. Mi-au explicat că Grecia fiind foarte aproape de România, nu simt dorul de casă. Se pot duce oricând în România, așa că nu le lipsește atât de mult. S-au schimbat lucrurile…

(Zoltán Rostás, București, noiembrie 2017)