A fi fericit in anii ’80
Denisa Toma, Ardealul Literar, nr. 2-3 (18-19), 2003
Se afla de câtăva vreme pe rafturile librăriilor o carte cu totul specială, o carte cum nu ne este dat să citim prea des: chipuri şi imagini din Bucureştiul veacului XIX, captivante dialoguri cu oameni care au fost, atmosfera unui oraş întreg redată din multiple unghiuri de vedere, într-o viziune caleidoscopică, un oraş privit cu ochi diferiţi dar el, oraşul, rămas veşnic aceiaşi. Ieri, azi şi întotdeauna… Cartea este scrisă de Rostas Zoltan, nume bine cunoscut în cercurile de specialişti din domeniul ştiinţelor sociale, şi poartă numele „Chipurile oraşului. Istorii de viaţă în Bucureşti. Secolul XX.” Textul care urmează este o invitaţie la lectură…
La prima vedere pare a fi o contradicţie în termeni: să alături starea de fericire, o stare pusa sub semnul deplinei bucurii sufleteşti, cu un segment temporal marcat de absurd, de constrângeri, de viaţă dedublată şi de speranţe frânte. Universul kafkian în care ne-am dus existenţa acum mai bine de douăzeci de ani îngăduia foarte puţine evadări, foarte puţine modalităţi de a da frâu liber gândului şi sentimentelor. Pentru că niciodată nu ştiai cine te vede, cine te aude / ascultă şi, mai ales, cine scrie tot ce a văzut şi a auzit şi încă ceva pe deasupra…
Cum puteai să fii, deci, în aceste condiţii, fericit? Existau cărţile pe care ne deprinsesem să le citim în anumite grile, există muzica, existau teatrele, există acel extraordinar haz de necaz pe care îl făceam cu prietenii. Cu prieteni foarte bine selectaţi, de care ne apropiam cu încredere atunci când simţeam că nu există nicio primejdie. Dar ce puţini erau aceşti prieteni şi cat de deasă era sita care îi alegea…
Aceste gânduri mi s-au conturat pe măsura ce citeam cartea lui Zoltan Rostas „Chipurile oraşului. Istorii de viaţă în Bucureşti. Secolul XX”, pe măsură ce mă cufundam în universul ei şi, mai ales, după ce aflasem că la lansarea cărţii, autorul ei a afirmat, spre stupoarea asistenţei, că el a fost fericit în anii ’80 graţie interlocutorilor ale căror vorbe le imortalizase pe bandă şi le aşternuse apoi între filele acestei cărţi. Acum, după ce am închis cartea şi după ce m-am despărţit cu greu de lumea în care m-a purtat, îmi dau seama câtă dreptate a avut autorul ei atunci când a mărturisit acest lucru. Fericirea lui de la acea vreme s-a conservat şi s-a transmis celor ce au citit cartea şi se va transmite cu siguranţă celor care o vor citi.
Era, într-adevăr, o mare fericire în acei ani să poţi face o călătorie în timp, să te îndrepţi cu nerăbdare, cu interes dar şi cu nedisimulată afecţiune spre locuinţa unor oameni peste care a trecut un veac întreg şi să te laşi purtat de amintirile acestora. Sub ochii cititorului (acel lector communis, nu neapărat sociolog, istoric sau alt specialist în ale societăţii) se dezvăluie munca unui veritabil arheolog al memoriei. Pentru că, asemenea unui arheolog care are ştiinţa, răbdarea şi acribia de a recompune din câteva zeci de cioburi o amforă veche de mii de ani şi, odată cu ea, şi reînvie o lume întreagă, Zoltan Rostas pune cap la cap amintirile pe care le aude, răspunsurile la noianul de întrebări (niciuna pusă la întâmplare) iar din acele ceasuri de dialoguri se naşte o carte care se citeşte pe nerăsuflate.
Autorul ei ştie să întrebe, ştie să asculte, ştie să pătrundă în ungherele cele mai lăuntrice ale sufletelor celor cu care stă de vorbă, cu care face o adevărată maieutică. Cred că abia acum am înţeles exact această moşire a cuvintelor şi a gândurilor la care îşi supunea Socrate ucenicii in cursul dialogurilor peripatetice.
Dialogurile din carte se leagă parcă de la sine: interlocutorii îşi aduc aminte de anii copilăriei, de şcolile unde au învăţat de neamurile cele mai îndepărtate, de sărbătorile de familie, de mesele la care luau parte, vorbesc despre bucurii şi necazuri, nu au nici un fel de reţinere, se apropie cu căldură şi cu deplină încredere de omul cu reportofonul, îl îmbie cu cafele fierbinţi (în anii aceia era o trataţie de lux), cu pesmeciori, cu biscuiţi, îi promit o pască delicioasă dacă „va face rost” de branză de vaci, îi cer o ţigară, apoi îi mai cer una şi îl numesc „domnul Zoltan”…
Chipurile oraşului. Istorii de viaţă în Bucureşti. Secolul XX – acesta este titlul cărţii şi, într-adevăr, cititorului i se dezvăluie un tărâm aproape magic în care se cufundă asemenea căutătorilor de comori în străfundurile mărilor calde… Facem cunoştinţă (şi până la ultimul rând al dialogului ajungem să-i îndrăgim) cu „oameni cari au fost” într-o lume care a fost, într-un veac ce s-a dus, într-un Bucureşti care nu mai există decât în sufletele noastre. Ne lăsam purtaţi de mână şi pătrundem cu „domnul Zoltan” într-un univers a cărui existenţă, atunci, în anii 80 nici măcar nu o puteam bănui. Sub ochii noştri se leagă dialoguri care ne ţin cu sufletul la gură: o descendentă a lui Bălcescu îţi aduce aminte de balurile de la curtea regală, vedem aievea sălile în care dansurile se desfăşurau după o programare sofisticată, dansuri care acum un secol se numeau cotillon, galop, vals, contredanse, supunem martorii întrevederii de la regină unde tânăra de 18-19 ani a fost servită cu „şocolată cu lapte şi cozonac” (şi mărturisesc că au avut impresia că aud vocea venerabilei doamne care păstrase limba aceea plină de farmec a bucureştencelor de odinioară care mergeau la coafeur, aveau automobil cu şofeur şi jour fixe în fiecare vineri când primeau şi veneau mosafiri). Cumnata lui Octavian Goga îşi aminteşte cu o limpezime uimitoare de primul ei bal de la legaţia rusească, aproape de librăria Alcalay (devenită în anii ’50 Cartea Rusă), ne spune că a trăit timpurile în care „o familie, nu bogată, putea să trăiască foarte bine,…, să aibă în fiecare zi o mâncare bună, vilegiatura nu era o problemă, îmbrăcămintea nu era o problemă”, ne evocă un Bucureşti aproape patriarhal, năpădit de grădini, pe care trupele germane din 1916 îl numeau Gartenstadt, retrăieşte seratele muzicale şi îi revin în aducerea-aminte nume a căror simplă înşiruire reprezintă o lume: Zozo Mavrocordat, Cita Davila, Lieschen Baicoianu, Marie Nicole Darvari sau Caterina Ghica… Plonjarea în realitatea anilor 80 ne readuce parcă cu picioarele pe pământ: „Mă întreb, în blocurile astea noi, două lucruri, unde ar pune un pian, daca e cineva muzicant şi unde pune o bibliotecă…sunt celule, nu sunt odăi. Absolut!” Este uimitor cum la aproape o sută de ani cineva percepe nenumăratele frustrări ale vieţii la bloc printr-o dimensiune spirituală: îi lipseşte muzica şi cufundarea în lumea literei tipărite.
Dialogul cu soţia lui Mircea Vulcănescu este emoţionant şi te ţine cu sufletul la gură: auzi parcă în fundal acordurile unei gavote de Bach aşa cum o tălmăcea la pian ilustrul soţ al doamnei şi cum a mărturisit Ştefan S. Fay când l-a evocat pe autorul „Dimensiunii romaneşti a existenţei”. Tulburătoare este mărturia despre ultimele zile ale lui Mircea Vulcănescu, despre sfârşitul de martir pe care l-a avut după ce a salvat cu căldura propriului trup viaţa unui tovarăş de celulă…
Pătrundem apoi într-un Bucureşti multietnic aşa cum nu-mi închipuiam că a existat vreodată. Discuţii ample, duse pană la aparent cel mai neînsemnat detaliu sunt purtate cu interlocutori născuţi şi ei odată cu veacul, interlocutori ce aparţin diferitelor naţionalităţi şi care au avut ocupaţii, meserii diverse. Peste fiecare dintre ei veacul a trecut în alt fel şi a fost perceput în alt fel. Stăm şi noi împreuna cu „domnul Zoltan”, la o ceaşca de cafea şi ascultăm cu sufletul la gura aducerile aminte de o limpezime aproape neverosimilă pe care le deapănă evrei, greci, nemţi, macedoneni, maghiari, armeni (niciodată n-am înţeles mai bine că din această discuţie suferinţa de neimaginat pe care a îndurat-o acest popor în prag de secol XX…), ruşi albi. Dincolo de specificul fiecărei etnii, dincolo de povestea vieţii acestor „eşantioane umane”, plămada care leagă toate aceste destine între ele este un personaj care apare în fiecare pagina a cărţii: un Bucureşti viu, un Bucureşti dus pentru totdeauna, dar care a rămas dureros de viu în sufletele celor care îl îndrăgesc. Pentru că există aceasta specie umană (pe cale de dispariţie) care nutreşte o iubire mistuitoare pentru tot ceea ce a însemnat Bucureştiul înainte de a pieri sub apăsarea monştriIor de beton, un Bucureşti a cărui imagine se estompează şi abia se mai zăreşte pe nişte ilustrate îngălbenite, pe luciul de sepia al unor fotografii păstrate cu grijă în „familien Album”, cum ar spune unul dintre eroii cărţii. Vedem, aşadar, un Bucureşti peste care a trecut o întreagă istorie, prin care s-au perindat monarhi ce se plimbau la pas şi se lăsau salutaţi de trecători, salutaţi şi invadaţi de flori la 10 Mai, un Bucureşti al cafenelelor cu nume ce vin de departe: Kubler, Schneider, în care serveşte şvarţ un Zahlkellner (şi poate că este acelaşi ţal al lui Caragiale), cu Cişmigiul învaluit în acorduri de flaşnetă, cu alergări de cai, cu ieşiri la pădurea Andronache, cu plimbări la şosea până la al doilea rond, cu tramcare ce urcă Dealul Filaretului, cu seri petrecute la Liedertafel, cu doamne ce activau la Societatea Tibişiu, cu tinere educate care învăţau la liceul Pompilian, la liceul francez şi la Şcoala Centrală pe când nimeni nu se gândea că aceasta va deveni odată Liceul Zoia… Pe străzi se plimbă domni cu lavalieră şi cu haine reiate cumpărate la magazinul Au bon gout, domni care ies de la băncile Finkels sau Bercovici, se opresc pentru o clipa în faţa atelierului fotografic Julieta al lui Klingsberg, din Piaţa Palatului, aproape de strada care odinioară se chema Sfântul Ionică. Acest atelier mai exista în anii ’70 avea în vitrină o imensă fotografie a Magdei lanculescu a cărei privire te ţintuia locului … Este un Bucureşti al străzilor ce nu mai există, al unor străzi cărora le poţi urmări evoluţia sinuoasă a numelor în funcţie de vremurile care au trecut peste ele: strada Vămii devine strada Vienei, apoi strada Wilson, apoi strada Kirov, apoi Oneşti, acum se numeşte Dem. Dobrescu, cine ştie cum se va numi mâine… Ca într-un manuscris palimpsest revin la lumină străzi năruite sub apăsarea buldozerelor pentru a face loc unor hidoase „ctitorii”: strada Arionoaia, Bateriilor, Căuzaşi, Olteni, Cazărmii, Ţăranilor, Domniţa Ileana, Diaconeselor. Toate aceste străzi au dispărut, iar simpla înşiruire a denumirii lor te poartă înapoi în timp şi aduce parcă o adiere de flori de tei şi de salcâm, vezi casele cu flori în curte pe lângă care trec zarzavagii, iaurgii sau chivuţe cu fuste înflorate ce vin să spoiască odăile… „E groaznic cum toate astea s-au dus…” spune unul dintre cei care îşi deapănă viaţa bucureşteană şi, totuşi, pe măsură ce vremea se scurge, imaginea Bucureştilor ce se duc devine parcă mai limpede şi, asemenea unui ochean magic, dă naştere la zeci de faţete diferite ale unuia şi aceluiaşi oraş, un oraş pe care fiecare îl poartă în suflet. Iar „domnul Zoltan” a ştiut foarte bine că timpul nu mai avea răbdare cu toţi aceşti prieteni pe care i-a provocat la confesiune şi de aceea s-a grăbit să strângă între copertele acestei cărţi tot ceea ce a auzit în atâtea întrevederi, la o ceaşca de cafea, atunci când şi el, dar şi interlocutorii lui, erau fericiţi în mijlocul unei lumii orwelliene. Şi mărturisesc că şi cititorii care, peste ani, au făcut cunoştinţă cu toate aceste destine, nu au fost mai puţin fericiţi au dat dreptate unei distinse doamne care spunea în finalul discuţiei: „Trebuie să vă spui un lucru, că e totdeauna agreabil în viaţa asta monotonă să ai o diversiune”. Iar „domnul Zoltan” a fost o diversiune. Chiar agreabilă.
Vezi si:
Lasă un răspuns