„Fructul interzis”. Studentimea ieseana si tentatia politicii (1860-1914)

„FRUCTUL INTERZIS”. STUDENŢIMEA IEŞEANĂ ŞI TENTAŢIA POLITICII (1860-1914)*

LEONIDAS RADOS
Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” – Academia Română

extras din volumul Irina Nastasă-Matei, Laurențiu Vlad (coord.) UNIVERSITATE ŞI POLITICĂ
Evoluţii instituţionale româneşti şi trasee europene de formare intelectuală
(secolele XIX-XXI), Editura Universității București, 2014

Abstract (The “Forbidden Fruit”. Iaşi University Students and the Temptation of Politics (1860- 1914): Shortly after the 1859 Unification, the political and cultural elites of the city of Iaşi decided to set up a University, an institution that had no tradition in the Romanian area, but which strongly marked the cultural and scientific life of the former capital of Moldavia.

The student population, smaller than the one in Bucharest, organized itself in specific student associations rather late, in the mid-eighth decade; this happened after several failed attempts, due to the low number of students, to the young people’s lack of interest, as well as to the oppositions or reserves showed by the teaching staff towards such an enterprise. Unfortunately, the leaders of these associations, adepts of some political force or ideology in almost all of the cases, would try to imprint their own political orientation on the student movement.

The specificity of the student who is about to become a citizen enjoying full (political) rights was pretty quickly valued in the official ideology and propaganda, transforming him, in terms of image, into an agent of the national progress. At the same time, this kind of official utilization of the students exposed them to manipulation by the political forces, with regrettable results both in Iaşi, and in Bucharest. Poor, naive, enthusiastic, but also eager to go higher, the students participated, partly out of interest, partly out of their own conviction or of a gregarious spirit, in the confrontations of the political parties, becoming thus, at the intersection of the 19th-20th centuries, a cheap and easy to control mass of manoeuvre for the experienced politicians, some of them even University professors.

Keywords: University of Iaşi, political life, students, student associations, nationalism, socialism.

*

La scurt timp după Unirea din 1859, elitele politice şi culturale din Iaşi decideau construcţia unei universităţi, o instituţie fără tradiţie în spaţiul românesc, dar care a amprentat puternic, cum de altfel se şi preconizase, viaţa cultural-ştiinţifică a fostei capitale. Întâmpinată cu unele rezerve, exprimate mai ales la Bucureşti, noua creaţie a avut până la sfârşitul secolului al XIX-lea o existenţă zbuciumată, fiind adeseori ameninţată cu pierderea unor facultăţi, cu reducerea drastică a finanţării sau chiar cu suprimarea, din cauze diverse: conflictele cu guvernul, numărul redus de studenţi (ori, spre sfârşitul veacului al XIX-lea, proporţia mare de cursanţi evrei), a neseriozităţii unor profesori, extinderea ideologiei socialiste în rândul populaţiei Universităţii etc.1

Pentru Universitatea din Iaşi, tema începuturilor a constituit, într-o mai mare măsură decât pentru Universitatea din Bucureşti, unul din punctele centrale ale istoriei sale, generatoare de capital simbolic, folosit adesea pentru a demonstra drepturile şi autonomia instituţiei. În ciuda celor trei iniţiative recente, toate jubiliare (1960, 1985, 2010), de scriere a istoriei Universităţii din Iaşi, ca să nu mai vorbim de celelalte studii anterioare sau de sine stătătoare, împrejurările fondării nu sunt nici până astăzi deplin lămurite. Cert este că meritul principal l-a avut „micul co-fondator”, Mihail Kogălniceanu, pe atunci prim-ministru al guvernului de la Iaşi, şi nicidecum „marele fondator”, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, căruia i se poate recunoaşte totuşi meritul de a fi acceptat majoritatea propunerilor ministrului său. Mihail Kogălniceanu a fost sprijinit constant de către discipolul său, V.A. Urechia, director în Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice şi chiar ministru ad-interim în primăvara anului 1860, care a şi condus şedinţele Consiliului Şcolar din Moldova unde, împreună cu profesori de la Academia Mihăileană şi câţiva tineri entuziaşti abia întorşi de la studiile în străinătate, se dezbăteau chestiunile legate de înfiinţarea Universităţii şi de locul acestei instituţii în ansamblul educativ românesc2.

Se cunoaşte că la 1860 nu erau întrunite condiţiile necesare unei funcţionări normale a universităţii. Mentalul public nu fusese pregătit pentru o asemenea instituţie (deşi adaptarea mediului local s-a făcut destul de rapid), lipseau resursele bugetare, iar piaţa şcolară a Moldovei, care ar fi trebuit să aprovizioneze universitatea cu învăţăcei, era subdimensionată. Toate acestea au făcut ca în primii ani, mare parte dintre tinerii absolvenţi de gimnazii să renunţe la ideea educaţiei superioare, sau să se îndrepte spre alte universităţi din afara ţării, aşa cum procedau în mod tradiţional tinerii proveniţi din familii înstărite ori junii care avuseseră şansa unor stipendii acordate de stat sau, mai rar, de Biserică. În plus, perspectivele slabe de acces în diverse profesii nu încurajau studiul într-o instituţie care şi aşa întârzia să acorde titluri academice absolvenţilor săi, recurgând la tradiţionalele absolutorii.

În fond, de ce s-a ales modelul de universitate şi nu s-a mers pe acela de academie, cu o bună tradiţie la români? Nu avem nicăieri o explicaţie cuprinzătoare, clară şi fără echivoc a personajelor implicate în actul fondării. Termenul apare destul de brusc, în 1860 – până atunci vorbindu-se de facultăţi în cadrul Academiei Mihăilene –, şi ar trebui pus în relaţie cu dorinţa de înnoire rapidă în toate domeniile, pe care o arăta generaţia bonjuriştilor, adică generaţia tinerilor şcoliţi în perioada anterioară în centre europene de prestigiu, ajunsă acum în poziţii de putere în stat şi societate.

În 1860 s-a preferat paradigma universităţii humboldtiene, cu patru facultăţi (Drept, Filozofie, Teologie şi Medicină). Dar, pe fondul dificultăţilor de a afla cadre bine pregătite pentru Facultatea Medicală, şi al presiunilor doctorului Davila, finanţarea acesteia s-a amânat sine die. Nici Facultatea de Teologie nu a avut o soartă mai bună. Dovedindu-se un experiment ratat, ea se vedea curând desfiinţată3, odată cu punerea în aplicare a Legii Instrucţiunii din 1864, unde se menţiona că universităţile sunt alcătuite din următoarele facultăţi: Drept, Medicină, Ştiinţe şi Litere-Filozofie.

Din pricina implicării directe a statului în apariţia universităţilor, căci acesta este, în România modernă, modelul fondator, şi nicidecum iniţiativa comunităţii locale sau a profesorilor şi studenţilor, chestiunea autonomiei universitare devine una delicată, dificil de argumentat în epocă4. Chiar dacă s-a oscilat, în primii ani, între modelul francez şi cel german, profesorul universitar se asimilează, ca în Franţa, categoriei funcţionarilor de stat, iar Universitatea devine parte integrantă a sistemului de învăţământ public5.

Lucrul acesta are oarecare semnificaţii pentru implicarea în politică a profesorilor, dar şi a studenţilor, căci ambelor categorii, dar mai cu seamă celei din urmă, li se recomanda abţinerea de la „politica de partide”. Evident că recomandarea nu a fost urmată; cu mici excepţii, corpul universitarilor intra în prim-planul luptei politice, de multe ori sacrificând misiunea de dascăl carierei şi intereselor politice.

Foarte timidă la început în manifestări, şi fără o conştiinţă de corp, studenţimea ieşeană s-a organizat în forme specifice destul de târziu, la jumătatea deceniului opt, după mai multe tentative eşuate, din cauze diverse: efective reduse, dezinteres, opoziţia sau rezerva corpului profesoral faţă de formele asociative studenţeşti, ş.a.

Într-adevăr, numărul studenţilor ieşeni a fost relativ redus, mai cu seamă în primele două decenii, fapt în măsură a explica, până la un punct, greutatea constituirii unui spirit de corp. Dacă, în urma implicării autorităţilor şi a unui proces de recrutare insistent a publicului studios, Universitatea avea la deschidere un total de 107 studenţi6, cifra scade constant în anii următori, după ce festivismul inaugural a fost dat uitării. Drept urmare, populaţia studenţească înregistrează o curbă descendentă începând cu 1861-1862, ajungând în 1865-1866 la derizoria cifră de 29 de noi înscrişi, după care reîncepe o creştere timidă şi fluctuantă, cu un vârf de 90 de noi înscrişi în 1870-1871; apoi înmatriculările scad din nou, pentru a depăşi numărul amintit abia peste două decenii, în 1889-1890, şi aceasta cu aportul însemnat al Facultăţii de Medicină, înfiinţată în 1879-18807. Cifra totală a studenţilor aflaţi în Universitate a oscilat şi ea, fără a urma un anume şablon, audienţii constituind un corp bine reprezentat numeric, depăşindu-i uneori pe studenţii înmatriculaţi. În orice caz, în 1887-1888 existau 217 studenţi8, iar la cumpăna secolelor XIX-XX cifra urca în jurul valorii de 7009, pentru a scădea din nou în anii următori: 609 în 1903-190410 şi 518 în 1905-190611.

În primii ani de la fondarea Universităţii, studentul ieşean este o persoană care deţine deja un loc de muncă, dar care îşi dedică voluntar parte din timpul liber „învăţăturilor înalte”. Odată cu normarea vieţii universitare şi cu depăşirea situaţiei de provizorat, se cristalizează şi trăsăturile categoriei de student, în accepţiunea comună, dincolo chiar de anumite particularităţi locale, pe care unii dintre profesori le-ar fi dorit mai evidenţiate12.

Din relatările vremii şi din datele documentare, cunoaştem că marea majoritate a studenţimii provenea din familii cu venituri mici şi modeste, cu mulţi copii, pentru care întreţinerea pe durata studiilor nu era o sarcină uşoară. E drept, o parte dintre studenţii de la Litere şi Ştiinţe beneficiau de burse, în schimb ceilalţi erau obligaţi să îşi caute slujbe temporare; dintre toţi, studenţii „jurişti” aveau acces mai uşor la diverse poziţii de mici funcţionari pe lângă instituţii de stat sau mici întreprinderi private, dar, în contrapartidă, ei nu primeau burse. În aceste condiţii, ofertele pe care junii le puteau primi de la anumite personaje sau partide politice nu erau uşor de refuzat.

Studentul acelei vremi avea o identitate care, pe de o parte, îl făcea extrem de util propagandei şi ideologiei oficiale, şi pe de alta, îl lăsa pradă, aproape fără apărare, manipulării forţelor politice. Pe cale de a deveni cetăţean cu drepturi depline, el era transformat, în plan imagistic, în agent oficial al progresului naţional, menit să contribuie nu doar la dezvoltarea ştiinţei, ci şi la luminarea maselor. Factorii interesaţi remarcă destul de rapid acest considerabil potenţial propagandistic, astfel că studenţii apar tot mai des în spaţiul public drept păstrători ai valorilor culturale, educaţi pentru a deveni misionari ai românismului şi luptători pentru propăşirea patriei.

*

Dar, în paralel cu imaginea aceasta atent construită, apare şi clişeul studiosului naiv, afectat de importanţa poziţiei sale, petrecăreţ şi leneş. Peste toate acestea se suprapune „gălăgia” produsă, începând cu finele veacului al XIX-lea, de asociaţiile studenţeşti, care se prezentau drept promotoare ale progresului şi iubirii de ţară, zgomot neurmat însă de necesara consecvenţă, ca să nu mai vorbim de rezultate concrete, şi care contribuia şi el la alterarea efigiei junimii studioase.

În ciuda „păcatelor” care fac parte din viaţa lor cotidiană, studenţii păstrează, în bună parte şi ca efect al retoricii oficiale, capacitatea de a suscita interesul publicului, reprezentând, pentru mulţi contemporani, speranţa într-un viitor mai bun. Militantismul specific vremii îi prezintă drept soldaţi ce poartă o luptă „harnică şi înţeleaptă”, iar autorităţile, dublate de opinia publică, le clarifică nobila misiune: „răspândirea cât mai largă de învăţătură românească, de cultură naţională şi întreţinerea unei vieţi curat româneşti”13. Studenţii sunt, în acelaşi timp, partenerii dascălilor în marele efort, derulat la nivel naţional, de ridicare prin cultură. Universitarii subliniau chiar ideea că fără iniţiativa şi entuziasmul specific vârstei al celor dintâi, care sunt datori să-şi înconjoare profesorii „cu căldură, disciplină, credinţă, respect”, Universitatea nu îşi putea îndeplini pe deplin menirea14.

După dezbateri aprinse pe tema dimensiunii extraşcolare (publice) a studenţimii, se admitea, la începutul secolului XX, că tinerimea universitară se află într-o poziţie pe cât de avantajoasă, pe atât de periculoasă: „pe fruntaria între viaţa de şcoală şi viaţa socială”; studentul nu mai poate fi considerat şcolarul clasic, dar nici nu este deplin format ca cetăţean, aşa încât se recomandă neimplicarea lui în viaţa politică, chiar dacă i se recunoaşte sau i se cere participarea la proiectele publice15. Abţinerea studentului de la dimensiunea politică era considerată imperios necesară şi de I. Găvănescul, care recomanda „atitudinea demnă şi rezervată a neutralităţii” faţă de partide, în vreme ce orice înregimentare politică în timpul studiilor echivala, în abordarea aceluiaşi dascăl, cu „o greşeală condamnabilă”16.

Poate că atracţia faţă de politica zilei, în ciuda insistenţelor, era favorizată şi de absenţa altor preocupări, mai utile vârstei17. Unul dintre cei mai influenţi profesori ieşeni, fost student al Universităţii din Iaşi şi lider de asociaţie, Gr.T. Popa, amintea de flagelul sedentarismului care caracteriza viaţa studenţimii ieşene şi reproşa organizaţiilor studenţeşti pasiunea pentru politică în dauna mişcării fizice, oferind drept exemplu pozitiv tradiţia sportivă a asociaţiilor studenţeşti din spaţiul cultural german (inclusiv cele de la Cernăuţi), unde atracţia politicii era redusă, iar duelul şi scrima „întreţineau un anume grad de viaţă fizică”18.

Una dintre primele manifestări „politice” ale studenţilor ieşeni (limita între cele două categorii nefiind bine stabilită) s-a consumat în 1866, când, prin simpatia faţă de fracţiunea liberă şi independentă, tinerii sunt atraşi în tulburările antisemite în urma cărora doi dintre profesori (Petre Suciu şi Alexandru Gheorghiu) sunt arestaţi19. Zece ani mai târziu, când a avut loc o reacţie a mediului universitar şi civic ieşean împotriva proiectului propus de Ministrul Instrucţiunii de la acea vreme, Titu Maiorescu, care afecta grav interesele Universităţii20, studenţii au fost acuzaţi din nou de partcipare la viaţa politică a ţării, manifestând împotriva deciziilor unui partid politic.

Între timp se reuşise alcătuirea unei asociaţii studenţeşti (Clubul studenţilor), recunoscută de autorităţi la 1875, după ce încercările din 1863 şi 1870 eşuaseră. Dacă într-un raport al Clubului de la finalul primului an de existenţă se nota că membrii se abţin de la viaţa politică şi „privesc fără pasiune luptele dintre partizi”, jurnalistul M. Eminescu observa germenii viitoarelor preocupări în această direcţie şi critica prezenţa ziarelor politice în biblioteca asociaţiei în dauna revistelor ştiinţifice sau culturale.

În acelaşi timp, în a doua parte a deceniului opt, ideologia socialistă începe să aibă trecere printre studenţii ieşeni, ba chiar şi printre elevii de ciclu secundar, mai sensibili la propaganda pe care unii profesori, precum fraţii Nădejde, o făceau în şcoli. Nu este de mirare, aşadar, rolul socialiştilor ieşeni în declanşarea primei grevei studenţeşti, în octombrie 188021.

Etapele acestui protest studenţesc radical, îndreptat împotriva exceselor rectorului Petre Suciu, s-au derulat rapid şi spectaculos, între factorii declanşatori numărându-se şi propaganda „nihilistă” a fostului preşedinte al Clubului studenţilor, Ion Nădejde, urmat de discipolul său, Constantin Mille, student la Litere şi viitor patron al ziarului „Adevărul”22.

Încheiată, după câteva zile, prin cedarea studenţilor „mai silitori” şi revenirea la cursuri, greva a trezit brusc interesul autorităţilor, care încep a supraveghea mai atent organizaţiile tinerilor, concentrându-se, în acelaşi timp, asupra pericolului ideologiei socialiste23, căreia i-au opus, cu mai multă consecvenţă decât până atunci, ideologia oficială a statului, cea naţionalistă, care devine mai militantă, cu impact profund asupra spiritului utopic, idealist, atât de dezvoltat la vârsta tinereţii. În paralel, se lărgesc limitele în care era permisă acţiunea civico-politică a studenţilor, iar manifestările patriotice şi naţionaliste sunt mai consistent sprijinite, e drept, într-un context favorabil, după obţinerea Independenţei şi proclamarea Regatului24.

Unul dintre cei mai constanţi şi vocali susţinători ai direcţiei „naţionaliste”, pe care o recomanda insistent junimii studioase, a fost, în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, liderul liberal V.A. Urechia, respectat şi iubit de tânăra generaţie, cel care, în calitatea sa de reprezentant special al guvernului, anchetase evenimentele „socialiste” de la Iaşi din primăvara anului 1881 şi recomandase măsuri aspre împotriva „cosmopolitismului” şi „nihilismului”, propăvăduite în şcolile ieşene. V.A. Urechia, deloc întâmplător numit „idolul studenţimii”, ştiuse să colaboreze mai strâns decât alţi colegi ai săi cu tinerii din universităţi, atât din poziţia de profesor universitar, cât şi din aceea de preşedinte al Ligii Culturale25.

O inedită discuţie asupra limitelor implicării politice se consumă spre sfârşitul deceniului nouă, fiind iniţiată de prima manifestare a studentelor din Iaşi în spaţiul public26. Câtă vreme prezenţa genului feminin în Universitate constituia o excepţie, vocea studentelor este destul de ştearsă. Din 1885 însă, numărul tinerelor sporeşte constant, şi încep să fie implicate în zone rezervate până atunci genului masculin. Una din primele mărturii în acest sens priveşte vizita regelui Carol I la Iaşi, în mai 1887, ocazie ce a prilejuit o oarecare agitaţie în rândul studenţilor, co-interesaţi şi manipulaţi politic. Astfel, o parte a studenţimii îşi exprima intenţia de a manifesta împotriva păstrării liberalilor la putere, în vreme ce altă parte se declara ferm împotriva acestui lucru. Cei din urmă au publicat o moţiune, semnată şi de câteva studente, fapt care a determinat protestul energic al unor profesori ieşeni, care le considerau pe fete incapabile a se pronunţa în respectiva speţă. Potrivit vocilor critice, fetele ar fi beneficiat, într-o vreme în care doar câteva ţări europene acceptaseră principiul educaţiei superioare mixte, de „graţia” dascălilor la intrarea în Universitate, motiv pentru care o schimbare de atitudine a profesorilor le-ar închide din nou uşa studiilor universitare27.

Evenimentul părea a fi provocat vreme de câteva zile înflăcărarea corpului didactic, iar tinerele păreau descumpănite de criticile venite din toate părţile, singura voce sonoră care a intervenit în favoarea lor fiind aceea a Sofiei Nădejde, personaj care a şi prezentat în presă întregul episod. Militanta socialistă încerca să le demonstreze fetelor că legea le conferă aceleaşi drepturi în privinţa studiilor superioare ca şi colegilor, dacă ultimii au permisiunea de a se exprima politic, lucrul poate fi extins şi la studentele în cauză28.

Revenind la ideologia oficială, trebuie spus că înfocarea unor studioşi mergea până acolo încât considerau participarea la manifestările naţionaliste drept raţiunea lor de a fi. Bunăoară „Unirea”, una dintre societăţile studenţeşti ieşene de la începutul veacului al XX-lea, cu o existenţă efemeră şi o influenţă redusă în oraş, nu se putea lăuda, în anul scurs de la înfiinţare, decât cu organizarea unor serbări pentru adunarea de fonduri şi cu aportul său „la diferite manifestări de naţionalism”, printre care şi „meetingul antigrecesc” de la Vaslui, relativ la chestiunea macedoneană, de mare actualitate la vremea aceea29.

Proiectata sărbătorire de către socialiştii ieşeni, în 1881, a unui deceniu scurs de la Comuna din Paris şi teama autorităţilor că s-ar putea face cu acel prilej referiri la proaspăta asasinare a ţarului rus a determinat blocarea manifestărilor, arestarea sau expulzarea unor lideri şi exmatricularea a doi studenţi socialişti, Constantin Mille şi Al. Bădărău, acuzaţi că „profesează în public idei răzvrătitoare în contra ordinei morale şi sociale”30.

În 1880 studenţii celor două universităţi alcătuiseră împreună „Asociaţia generală a studenţilor din România”, începând şi seria congreselor studenţeşti (organizate anual în alt oraş), care au rămas în memoria publică mai degrabă prin excesele tinerilor participanţi. La Congresul de la Bârlad, desfăşurat în 6-8 septembrie 1886, unele referate prezentate de studenţii ieşeni, influenţate vizibil de ideile darviniste şi socialiste, au produs nelinişte în capitală, mai ales după publicarea lor în cunoscuta revistă socialistă „Contemporanul”31.

Dacă la Iaşi „pericolul socialist” era privit cu oarecare relaxare, de la Bucureşti lucrurile se vedeau altfel, puterea politică fiind decisă a curăţa spaţiul universitar de influenţa acestei ideologii. Aşa că ministrul D.A. Sturdza a cerut imediat celor două universităţi să înceapă anchete sistematice asupra respectivei manifestări, unde, considera el, conferinţele şi discursurile studenţilor au avut scopul „de a lovi în religiunea ţării şi de a face propagande anarhice-socialiste şi manifestări în contra stării de lucruri astăzi stabilite în statul român”. Rectorul de la Iaşi era anunţat la 3 iulie 1887 că nu se mai poate tolera „starea bolnăvicioasă” a tineretului studios şi că sunt necesare măsuri ferme pentru ca „ideile vătămătoare”, spre care sunt atraşi studenţii lipsiţi de experienţa vieţii, să înceteze. Prima astfel de măsură era interzicerea participării bursierilor la congresele „Asociaţiei generale” şi verificarea lor mai strictă, urmată de supravegherea asociaţiilor studenţeşti şi de noi reguli de avizare a funcţionării acestora32.

Intransigenţa centrului faţă de influenţelor socialiste avea să continue şi în secolul XX, dovadă că, în februarie 1908, Ministerul Instrucţiunii cerea Senatului Universităţii din Iaşi excluderea lui M. Bujor (pe numele său adevărat M. Gheorghiu), student la Litere şi Drept, ca fiind conducătorul foii anarhiste „Viitorul Social” din Iaşi, împreună cu Rakovski33. Senatul, parte din dorinţa de a-şi etala „autonomia”, parte pentru menajarea orientărilor socialiste, destul de puternice la Iaşi, inclusiv la Universitate, refuză a da curs invitaţiei, deşi anchetează cazul34

O schimbare semnificativă a contextului şi a regulilor se produce odată cu celebrul congres studenţesc desfăşurat la Iaşi în 6-9 septembrie 1909, când s-a impus o nouă organizare în viaţă asociativă studenţească35. S-a hotărât crearea „Centrului universitar Iaşi” ca filială a „Societăţii generale a studenţilor români”, căruia i se încredinţa, în termeni destul de vagi, exclusivitatea organizării asociative36. Vechile societăţi urmau a fi desfiinţate, iar membrii lor preluaţi, împreună cu restul studenţilor, de „Centrul universitar”; unele societăţi s-au conformat, autodizolvându-se, altele însă s-au adaptat legislaţiei şi au continuat să existe37. Latura „naţionalistă” militantă precumpănea şi în manifestările „Centrului”, precum a fost cazul, în general, al asociaţiilor apărute la finele secolului al XIX-lea, şi care ele însele se delimitau de societăţile studenţeşti din trecutul apropiat. Lupta împotriva „străinilor şi înstrăinaţilor care se războiau să acapareze mijloacele noastre de existenţă şi puterile neamului nostru” reprezenta cea mai valorizată activitate a noii structuri, lăsând pe un plan secund pregătirea de specialitate38.

Considerându-se factor „social” şi chiar „nouă putere în stat”, o voce autorizată ce trebuia neapărat ascultată, studenţimea ieşeană militantă, concentrată în „Centru” şi în „Societatea studenţilor în Medicină români”, susţinea în perioada complicată a neutralităţii intervenţia militară împotriva Triplei Alianţe. Conflictele cu opozanţii acestei direcţii devin tot mai violente, mai cu seamă personalităţile din jurul „Vieţii Româneşti”, în frunte cu Rectorul C. Stere, fiind etichetate cu multă uşurinţă drept „trădători”39.

De altfel, chiar evoluţia asociaţiilor studenţeşti ieşene este judecată de către contemporani, în funcţie de orientarea lor ideologico-politică, distingându-se două etape, a căror graniţă temporală este dată de cumpăna veacurilor XIX-XX. În prima dintre acestea, care începe odată cu formarea „Clubului” (1875), precumpăneşte influenţa „socialistă”, în vreme ce implicarea corpului profesoral în alcătuirea documentelor şi a programelor societăţii pare nesemnificativă. În cea de-a doua etapă însă, preponderent devine curentul „naţionalist”, şi înregistrează interferenţe atât ale statului, prin ministerul de resort, cât şi ale autorităţilor universitare sau ale unor dascăli angajaţi politic, asupra programelor şi a parcursului diferitelor forme asociative studenţeşti40.

O realitate pe cât de neplăcută, pe atât de constantă, a fost aceea a finanţării studenţilor şi a asociaţiilor (documentată mai cu seamă de la sfârşitul secolului) de către variate forţe de pe eşichierul politic şi implicarea grupurilor de studioşi în evenimente sau intrigi politice41. Studenţii la carte! devine o replică tot mai des folosită în societatea civilă la începutul secolului al XX-lea, cu deosebire de către cei interesaţi de normalizarea vieţii universitare, dar fără a se înregistra, însă, un reviriment în practicile politice ale tinerilor din universităţi. În plus, nici măcar profesorii, în majoritatea lor activişti ai unor partide, nici autorităţile universitare, nu puteau fixa cu destulă acribie graniţa dintre implicarea politică, condamnabilă, şi implicarea civică42, absolut necesară în procesul formării studentului ca viitor cetăţean.

*

Mai timidă decât s-ar fi cuvenit la început, vocea studenţimii ieşene devine, la începutul veacului al XX-lea, extrem de sonoră în spaţiul public / politic. Între timp, marja în care studenţii se puteau exprima politic se lărgise într-atât, încât se trecea cu vederea participarea tinerilor la manifestări politice dacă nu generau scandaluri publice, interzicându-se totuşi, sub ameninţarea exmatriculării, înscrierea acestora în partidele politice. Dar chiar şi acest element nu constituia o barieră, deoarece implicarea junilor din universităţi în viaţa partidelor se putea face la fel de bine pe baza unor înţelegeri verbale între studenţi şi liderii politici, urmând ca, la absolvirea studiilor universitare, să se înscrie oficial în partid şi, în funcţie de „meritele” câştigate în bătălia cu adversarii, să primească acele funcţii politice menite a-i propulsa în viaţa socială.

Note:

*Această lucrare a fost realizată în cadrul proiectului „Student Associations and Societies at the University of Iaşi in the Modern Period (1860-1918)”, cod PN-II-RU-TE-2011-3-0165, finanţat de UEFISCDI România.

1 Punctul de plecare al studiului de faţă l-a constituit cercetarea noastră, Studenţii Universităţii (1860-1914), capitol din lucrarea Istoria Universităţii din Iaşi (coordonatori: Gheorghe Iacob şi Alexandru-Florin Platon), Editura Universităţii „Al.I Cuza”, Iaşi, 2010, pp. 177-228.
2 Părinţii fondatori, adepţi ai unirii depline şi mutării capitalei la Bucureşti, gândeau noua construcţie instituţională şi ca o compensaţie pentru pierderea din prestigiu şi decăderea economică previzibilă, care aveau să afecteze oraşul Iaşi odată cu stabilirea capitalei la Bucureşti şi migraţia elitelor către noul centru.
3 După patru ani de funcţionare în regim de avarie, rămasă din 1863 cu un singur dascăl, facultatea scotea doar doi absolvenţi, pe Filotei Romanescu şi pe Constantin Erbiceanu. Pe larg asupra contextului şi condiţiilor desfiinţării, vezi Leonidas Rados, Un student teolog la începuturile Universităţii din Iaşi (1860-1864), în „Historia Universitatis Iassiensis”, III, 2012, pp. 75-120.
4 Spre deosebire de Bucureşti, la Iaşi s-a pus problema autonomiei universitare în raport cu politica guvernului, mai ales până la Legea Instrucţiunii din 1864, când Universitatea se afla oricum în conflict cu puterea politică.
5 Cf. Florea Ioncioaia, Înfiinţarea şi începuturile Universităţii (1860-1864), în Gheorghe Iacob, Alexandru-Florin Platon (coord.), Istoria Universităţii din Iaşi, p. 130.
6 Conform „Codicelui matriculariu”, un soi de registru de înscrieri, păstrat până astăzi. Vezi Arhivele Naţionale Iaşi, fond Universitatea „Al.I. Cuza”. Rectorat, dos. 12/1860, ff. 1-6. Cifra diferă de cea înaintată de D. Berlescu (Universitatea din Iaşi de la 1860 la 1918, capitol din lucrarea Contribuţii la istoria Universităţii din Iaşi 1860-1960, I, Bucureşti, 1960, p. 181), de 95 de studenţi, şi de cea oferită de A.D. Xenopol, unul dintre primii autori ai istoriei Universităţii din Iaşi, care vorbea despre 94 de studenţi („90 de români, doi armeni, un catolic şi un evreu”) pentru anul 1860-1861. Vezi A.D. Xenopol, Istoricul Universităţii din Iaşi, în Anuarul general al Universităţii din Iaşi tipărit cu ocazia jubileului de cincizeci ani, Tipografia Naţională I.S. Ionescu, Iaşi, 1911, p. XII.
7 Pentru listele cu studenţii înscrişi în fiecare an şcolar, până în 1894-1895 inclusiv, vezi Anuarul Universităţii din Iaşi pe anul 1895-1896. Precedat de o ochire a învăţământului superior din Iaşi, Tipografia Naţională, Iaşi, 1896, pp. 58-95.
8 Cf. Raportului Rectoratului către Ministerul Instrucţiunii din 13 mai 1889. Arhivele Naţionale Iaşi, fond Universitatea „Al.I. Cuza”. Rectorat, dos. 583/1888, ff. 142-144.
9 Cf. Tabelelor care se raportau, în virtutea prevederilor Regulamentului de ordine şi disciplină a studenţilor universitari, de către fiecare facultate. Vezi Arhivele Naţionale Iaşi, fond Universitatea „Al.I. Cuza”. Rectorat, dos. 660/1901, ff. 29, 36, 38, 43).
10 Anuarul Universităţii din Iaşi 1903-1904, Tipografia Dacia, Iaşi, 1905, pp. 218-222.
11 Anuarul Universităţii din Iaşi 1904-1905 şi 1905-1906, Tipografia Dacia, Iaşi, 1907, pp. 287-302.
12 I. Găvănescul, Organizarea vieţii studenţeşti, în „Cultura română”, VI, 3-5, 1911, p. 113.
13 Vezi memoriul lui C. Cucu din 2 aprilie 1910 către conducerea Universităţii. Arhivele Naţionale Iaşi, fond Universitatea „Al.I. Cuza”. Rectorat, dos. 742/1909, f. 400. Vezi şi Uniunea Studenţilor Români, Idealul studenţesc, în Lui C.Dimitrescu-Iaşi, din partea elevilor şi a prietenilor săi la împlinirea unei jumătăţi de veac de activitate universitară, Institutul de Arte Grafice C. Göbl, Bucureşti, f.a., p. 575.
14 Leon Cosmovici, Rolul universităţilor, în „Arhiva”, XXI, 4, 1910, p. 156.
15 C.Dimitrescu Iaşi, Către tinerimea universitară, Imprimeria statului, Bucureşti, 1909, pp. 6-8. La 1899 se constituia „Societatea Universitară Română”, avându-l ca părinte fondator pe rectorul A.D. Xenopol, care apela la sprijinul profesorilor şi al studenţilor în scopuri patriotice şi educative. Vezi Stela Iancu, Preocupări pedagogice la A.D. Xenopol, D. Berlescu, A.D. Xenopol. Cronica unui rectorat, ambele lucrări în L. Boicu, Al. Zub (coord.), A.D. Xenopol. Studii privitoare la viaţa şi opera sa, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1972, pp. 317-326, respectiv 327-336.
16 I. Găvănescul, op. cit., p. 113.
17 Aceasta, cu toate că modalităţi de recreaţie erau destule: mici „agape” intime cu prietenii sau colegii apropiaţi, petreceri, baluri, serate muzicale, piese de teatru, „serbări veneţiene cu bătăi de flori sau confeti”, ori, de la începutul secolului XX, chiar „serbări de cinema”.
18 Gr.T. Popa, Din viaţa universitară. Amintiri, critici şi propuneri, Atelierele Adevărul, Bucureşti, 1924, p. 148. Cu toate acestea, tentative timide au existat încă din deceniul întemeierii. În 1868, profesori de la Universitate şi din ciclul secundar alcătuiseră o asociaţie, menită a stimula mişcarea fizică şi „arta gimnastică”; în acest scop se solicita Rectoratului „una din şurile deşarte” din curtea instituţiei şi intervenţia la Minister pentru dotarea localului, dar se pare că nu a avut parte de succesul de public scontat, căci peste un deceniu materialele sunt donate altei societăţi. Cf. Berlescu, op.cit., p. 187, nota 317, unde nu este citată sursa informaţiei.
19 A.D. Xenopol, Istoricul Universităţii din Iaşi, p. XVIII.
20 D. Berlescu, op.cit., pp. 135-137.
21 Nu suntem de acord cu opinia formulată acum jumtate de secol de D. Berlescu (op. cit., p. 206), care descria evenimentul drept „un crâmpei din activitatea cercului socialist”, întrucât, pe de o parte, chestiunile ridicate de studenţi ţineau de viaţa universitară, şi, pe de alta, limitele influenţei socialiste s-au văzut în decizia majorităţii de a reintra la cursuri.
22 Vezi pe larg episodul în romanul autobiografic al lui C. Mille, Dinu Millian, în Scrieri alese, Ediţie de Virgiliu Ene, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1961, pp. 213-392.
23 Pentru contracararea noii filosofii sunt trimişi la Iaşi în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea doi conferenţiari, fapt de notorietate inclusiv printre studenţi. Vezi Eleonora Stratilescu, Amintiri din Universitatea de Iaşi (1893-1897), în „Unirea femeilor române”, 4, 1911, p. 322.
24 Doctrina socialistă este astfel surclasată de cea naţionalistă, iar studenţii încep a fi tentaţi mai degrabă de aceasta din urmă. Nu este de mirare astfel că autoritatea Clubului, legat într-o oarecare măsură de cercurile socialiste, scade constant. Potrivit lui D. Berlescu (op.cit., p. 208), care citează surse arhivistice imposibil de confruntat astăzi, asociaţia nu mai număra în 1881 decât 7-8 studenţi „suspecţi de aderenţă la doctrina nihiliştilor”.
25 La 1900, în amurgul vieţii, istoricul avea să inspire „studenţimii naţionaliste” din Iaşi organizarea unei sărbători a „fratelanţei latine”, drept răspuns la sprijinul acordat cauzei române în special de italieni (ultima oară la Congresul orientaliştilor de la Roma, din 1899), dar, pentru a accepta preşedinţia manifestării, le cerea studenţilor ieşeni să-şi clarifice mai întâi divergenţele interne. Vezi corespondenţa din februarie 1900, aferentă afacerii, în V.A. Urechia, Jurnalul meu, I, manuscris nepaginat, Biblioteca Academiei Române, Arhiva V.A. Urechia, XIII, varia 1.
26 Pentru chestiunea accesului femeilor la studii superioare în ţară şi îndeosebi la Iaşi vezi Studiul instroductiv la culegerea de documente Primele studente ale Universităţii din Iaşi, I Facultatea de Litere şi Filozofie (editor Leonidas Rados), Editura Universităţii „Al.I. Cuza”, Iaşi, 2010, pp. 7-35.
27 Sofia Nădejde, Studentele, în „Contemporanul”, V, 11, 1887, pp. 477-478.
28 Sofia Nădejde nota că studentele sunt datoare să protesteze împotriva felului excepţional în care sunt privite, căci în lipsa unei reacţii energice „vor compromite viitorul unui şir întreg de studente”, şi le sugera să constituie nucleul în jurul căruia „să lupte toate femeile pentru drepturi”. Ibidem, p. 478.
29 Arhivele Naţionale Iaşi, fond Universitatea „Al.I. Cuza”. Rectorat, dos. 710/1906-1907, f. 136.
30 D. Berlescu, op. cit., pp. 207-208.
31 Pentru amănunte vezi Ibidem, p. 210 şi „Raportul Universităţii din Bucureşti”, trimis în copie în vara lui 1887 universităţii din capitala Moldovei: Arhivele Naţionale Iaşi, fond Universitatea „Al. I. Cuza”. Rectorat, dos. 564/1886, ff. 284-287.
32 Ancheta derulată la Universitatea din Bucureşti reliefa faptul că ideile expuse la Bârlad de unii studenţi „sunt într-adevăr de natură îngrozitoare” şi arunca întreaga culpă pe studenţii ieşeni. Comisia de acolo considera, între altele, că „germenele anarhiei” se extinsese de la Iaşi la Bucureşti, fapt care reclama intervenţia hotărâtă a statului. Interesantă este opinia potrivit căreia întrunirile anuale studenţeşti reprezintă „un lucru mai mult vătămător decât de reală utilitate”, deşi se recunoştea necesitatea acestei practici pentru „ţările mai înaintate”. Arhivele Naţionale Iaşi, fond Universitatea „Al. I. Cuza”. Rectorat, dos. 564/1886, ff. 282-287.
33 Arhivele Naţionale Iaşi, fond Universitatea „Al.I. Cuza”. Rectorat, dos. 723/1907-1908, f. 126.
34 Din investigaţie rezulta că „Viitorul Social” nu era o foaie anarhistă, ci una social-democrată, în care studentul a descris numai congresul socialist de la Galaţi şi nu a expus „idei incendiare sau anarhiste”. Aşa că Senatul arăta că „nu poate să-i aplice nicio pedeapsă” studiosului pentru conducerea unei reviste politice, dar recunoştea că „un student este dator a se ocupa de studiile sale iar nu cu trebi străine de cultura şi studiile sale”. Arhivele Naţionale Iaşi, fond Universitatea „Al.I. Cuza”. Rectorat, dos. 741/1908, f. 14 şi Anuarul Universităţii din Iaşi 1906-1907 şi 1907-1908, Tipografia Dacia, Iaşi, 1909, p. 32. Până la urmă, trecând peste decizia Universităţii din Iaşi, ministerul îi aplica tânărului măsura interdicţiei de a se prezenta la sesiunea din iunie 1908, argumentând că „unui student nu îi este permis să se dedea la acţiune politică şi să colaboreze la reviste a căror tendinţă, cu toate cele afirmate de dvs., este de a răsturna ordinea legală a statului”. Arhivele Naţionale Iaşi, fond Universitatea „Al.I. Cuza”. Rectorat, dos. 723/1907-1908, f. 197.
35 Congresul fusese amânat de două ori, căci trebuia să aibă loc iniţial în 1908, apoi în august 1909. Vezi Arhivele Naţionale Iaşi, fond Universitatea „Al.I. Cuza”. Rectorat, dos. 783/1908, f.264 şi 268, şi dos. 734/1908, ff. 406-408.
36 La 10 ianuarie 1910 un comitet de iniţiativă anunţa Rectoratul de înfiinţarea noului organism, în care intra de drept „orice student înscris în Universitate […] fără vreo altă înscriere specială”. La 31 ianuarie 1910 avea loc inaugurarea Centrului, Rectorul fiind anunţat că „în aclamaţia entuziastă a întregii studenţimi” a fost proclamat Preşedinte de onoare, o practică obişnuită a asociaţiilor studenţeşti. Vezi Arhivele Naţionale Iaşi, fond Universitatea „Al.I. Cuza”. Rectorat, dos. 742/1909, ff. 239, respectiv 273.
37 Este cazul „Societăţii studenţilor în Medicină români”, care organiza alegeri interne după inaugurarea „Centrului” iar în luna ianuarie a anului următor (1912) aducea modificări statutelor inclusiv pentru a defini raporturile cu „Centrul studenţesc Iaşi”. Vezi Arhivele Naţionale Iaşi, fond Universitatea „Al.I. Cuza”. Rectorat, dos. 783/1912, f. 33.
38 Vezi Studenţimea ieşană. Din activitatea „Centrului studenţesc-Iaşi” de la 1909-1912. Extras din raportul d-lui H. Dăscălescu, preşedintele „Centrului studenţesc-Iaşi”, cetit în al doilea congres cultural-naţional studenţesc de la Craiova, cu prefaţa Ideea naţionalistă ca principiu educativ de A.C. Cuza, Tipografia naţională I.S. Ionescu, Iaşi, 1912 pp. 21 şi urm. Vezi şi aprecierile asupra „Centrului” din acea perioadă (Gr.T. Popa, Din viaţa universitară, pp. 23-25), unde sunt descrise în cheie ironică, uneori recurgând la propriile cuvintele ale raportorilor studenţi, dovezile de activism studenţesc: „afirmarea principiului naţionalităţii în artă” (fluierarea piesei Manasse şi împiedicarea Fridei Rosenberg să joace pe scena Teatrului Naţional), bătăi aplicate socialiştilor şi a celor adunaţi la sala Pastia (1909), „arderi de ziare în Piaţa Unirii”, „semnarea şi răspândirea manifestelor electorale pentru naţionalişti” etc.
39 Ibidem, în special pp. 54-56.
40 Influenţat şi de formele de organizare, Gr.T. Popa vedea două perioade, una până la Congresul general studenţesc de la Iaşi, cealaltă de la 1909 la 1919, argumentând că la 1909 se declară prioritară (a câta oară însă?!) „izgonirea politicii de partid” şi adoptarea unei „politici naţionale”. Ibidem, p. 14.
41 Faptul că asociaţiile primeau fonduri de la diverse personaje sau forţe politice, sau că intrau în jocul acestora pe baza unor promisiuni de angajare ale liderilor pe diverse funcţii, era de notorietate. Chiar în actele de constituire ale asociaţiilor studenţeşti se afirmă, fără excepţie, că ele rup această nefericită tradiţie în care s-au complăcut generaţiile anterioare şi încep un nou drum, neapărat „curat” de această dată. Cei de la „Zorile” caracterizau la 1901 în aceşti termeni masa tinerilor studioşi: „O studenţime gălăgioasă, inconştientă, ce să vinde partidelor, ce nu vede nimic, nu simte nimic, nu face nimic”. Cf. Memoriu înaintat d-lui Rector al Universităţii din Iaşi de către societatea studenţească „Zorile”, 15 decembrie 1901, Tipografia Dacia, Iaşi, 1901, p. 5. Vezi alte exemple la Gr.T. Popa, op.cit., pp. 15 şi 23.
42 O asemenea teoretizare a implicării civice, din perspectivă naţionalistă, vezi la A.C. Cuza, în prefaţa la Studenţimea ieşană. Din activitatea „Centrului studenţesc-Iaşi” de la 1909-1912, pp. 3-18.

Pe teme conexe:

• Universitate si politica. Evolutii institutionale romanesti si trasee europene de formare intelectuala (SEC. XIX-XXI)
• ”Universitatea interbelica a sociologilor gustieni” (studiu introductiv)
• Educatia femeilor in provinciile locuite de romani si in Romania intre anii 1880 si 1930. Studiu de caz: Universitatea din Bucuresti
• Parasirea Boemei si incarnarea Utopiei. Studentimea interbelica, Dimitrie Gusti si Serviciul Social obligatoriu (I)
• Parasirea Boemei si incarnarea Utopiei. Studentimea interbelica, Dimitrie Gusti si Serviciul Social obligatoriu (II)
• Viata cotidiana a unei bursiere la Paris. Atitudini, perceptii, practici
• Invatamantul superior in Romania interbelica: de la „supraaglomerarea universitatilor” la „somaj intelectual”
• O incursiune in istoria sociala a vietii universitare interbelice