Fundatia Culturala Regala „Principele Carol” sau miscarea echipelor studentesti voluntare

Zoltán Rostás

studiul introductiv al volumului Strada Latină nr. 8. Monografişti şi echipieri gustieni la
Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”, Curtea Veche, 2009

Continuare şi început

ar fi ce mai scurtă formulare în acest moment a proiectului meu de istorie socială a sociologiei gustiene. Altminteri însăşi istoria socială modernă se caracterizează prin discontinuităţi, prin diversitate, prin experimentalism.

Ce continuăm prin acest volum?

Evident, seria de volume de istorie orală a Şcolii Sociologice de la Bucureşti, a cărei înregistrare am demarat-o între anii 1984 şi 1987 şi a reluat-o după 1996. Este inutil să precizez că nu am cerut şi nu am beneficiat de niciun sprijin instituţionalizat, dar nu m-am lovit nici de piedici. Convorbirile nu au rămas în sertar, ci au fost realizate pentru sertar. Ca atare nu pot acuza pe nimeni pentru nepublicarea lor. Cunoscând lumea presei şi a editurilor nu-mi făceam iluzii; prin urmare de la bun început am anunţat interlocutorii mei că în aceste convorbiri nu trebuie să ţinem cont de reale sau presupuse criterii cenzoriale, că nici măcar nu voi încerca publicarea lor decât atunci când cuvintele lor vor putea apărea exact aşa cum au fost rostite… Această „strategie” impusă de realitatea anilor ’80 a adus nebănuite beneficii: a ferit majoritatea convorbirilor de încordarea caracteristică interviurilor destinate publicării[1].

Imediat după 1989, interviurile proiectului, în principiu, puteau vedea lumina tiparului. Ei bine, nu şi în practică. Cu oarecare surprindere, am observat că de la istoria orală se aştepta doar demonstrarea suferinţelor, a nedreptăţilor provocate de regimul comunist – în general. Când s-a aflat că înregistrările mele nu vizau ororile terorii, ci viaţa cotidiană a sociologilor în perioada interbelică şi după, interesul faţă de ele a scăzut brusc. Au trecut ani buni până când maniheismul post-decembrist s-a diminuat şi interesul pentru istorii înregistrate pe reportofon a început să fie acceptat.

Prima lucrare din seria convorbirilor cu membrii Şcolii Sociologice din Bucureşti a fost Monografia ca utopie, apărută în 2000, cuprinzând convorbirile purtate timp de patru ani cu Henri H. Stahl. Naşterea acestui volum se datorează unui experiment. Căci am început runda de convorbiri cu singurul sociolog care îşi publicase memoriile (Amintiri şi gânduri, 1981) şi, din perspectiva „menirii” istoriei orale de a recupera poveşti de viaţă încă nespuse, interviurile puteau să pară fără rost, lipsite de obiect. Şi tocmai din acest motiv am vrut să pun la încercare metoda istoriei orale, să văd dacă aduce sau nu un spor de cunoaştere faţă de amintirile elaborate. Chiar de la bun început mi-am putut da seama că a adus plusul de informaţie aşteptat, fiindcă nu am insistat exclusiv asupra laturii profesionale a vieţii subiectului meu, ci pe povestirea vieţii cotidiene a celui care se ataşase profesorului Dimitrie Gusti încă din anii ’20 ai secolului trecut. Acest demers a lărgit panorama socială a profesiunii de sociolog şi, prin urmare, nu mai aveam de a face cu istoria ideilor şi a realizărilor sociologice, ci a sociologului în tumultuoasa societate interbelică.

S-a dovedit benefică şi modalitatea neconvenţională de a purta convorbiri cu ceilalţi membri ai şcolii gustiene, nu unul după altul, ci în mod circular, mutându-mă cu magnetofonul de la un sociolog la altul, şi reîntorcându-mă după un timp. Fiecărui interlocutor i-am povestit cu cine am mai stat de vorbă, făcând referiri la cele consemnate la ceilalţi subiecţi. Din acest „du-te vino” s-a strâns materialul pentru volumul Sala luminoasă (2003), cuprinzând convorbirile cu Ernest Bernea, Harry Brauner şi Lena Constante, Ion Costin, Roman Cresin, Marcela Focşa, Paula Herseni, Ştefan Milcu, Mihai Pop, Gheorghe Vlădescu-Răcoasa. Aceştia au reprezentat grupul monografist care a luat parte la campaniile de cercetare din anii ’20, conduse de Dimitrie Gusti, Traian Herseni, Mircea Vulcănescu, Xenia Costa-Foru, Dumitru C. Georgescu. Dintre aceştia în perioada înregistrărilor mele numai H.H. Stahl mai era în viaţă.

A urmat apoi volumul Parcurs întrerupt (2006) grupând pe studenţii anilor ’30 care au fost învăţăceii nu doar ai lui Gusti, ci şi ai Şcolii, şi care se ataşaseră Şcolii monografice, dar care, din cauza războiului şi a schimbării de regim, nu au putut urma cariera de sociolog pentru care se pregătiseră. Exemplul lui Nicolae Dunăre, Coriolan Gheţie, Gábor Lükő, Gheorghe Reteganu, Gheorghe Serafim ilustrează cu fapte, dar şi cu elemente de atmosferă, starea şi vocaţia cercetării sociale în cei 15 ani de negare completă a sociologiei. Confesiunile lor sunt documente ale strategiilor de supravieţuire aplicate de-a lungul anilor, cu virtuţile şi limitele acestora.

Prezentul volum, deci, continuă valorificarea convorbirilor începute în anii ’80, dar datorită specificului său, în acest context – lărgirea considerabilă a numărului de colaboratori ai lui Gusti – am putut continua „recoltarea” de interviuri şi după 1989. Strada Latina nr. 8 acoperă o preocupare superficial cunoscută a Şcolii gustiene, şi anume munca culturală la sate ca intervenţie socială modernizatoare.

Inovaţia la care a recurs Gusti în 1934 a fost organizarea unor echipe studenţeşti voluntare, dar nu pentru cercetare monografică rurală, ci pentru a ajuta la ridicarea satului. Dar sprijinirea satelor nu a constituit singura motivaţie a inventării „echipelor studenţeşti regale”. Formaţiunile Fundaţiei Culturale „Principele Carol” trebuia să ofere o alternativă nemărturisită la taberele de muncă legionară. Amintirile lui Gheorghe Focşa, Gheorghe Lăzărescu, Gheorghe Macarie, Constantin Marinescu, Elena Neamţu, Octavian Neamţu introduc cititorul în practica voluntariatului din anii ’30 cu reuşitele şi cu rezultatele modeste sau chiar eşecurile inerente. Din aceste interviuri cititorul îşi va da seama de lupta surdă dintre autorităţi şi Mişcarea Legionară, de tendinţa de a atrage tineretul de partea lor, inoculând măreţia intervenţiei sociale a Fundaţiei pe de o parte, şi lupta antistatală pentru instaurarea unei noi „rânduieli” în care va fi realizat „omul nou”, pe de altă parte.

Cea de-a doua parte a volumului ne introduce în momentele formării instituţiei Serviciului Social, care însemna o dezvoltare autoritară a strategiei de modernizare a satului, cu implicarea masivă a tineretului universitar. Legea Serviciului Social, elaborată sub îndrumarea lui Gusti şi promulgată de Carol al II-lea în 1938, pe lângă alte măsuri administrative legate de organizarea ştiinţei şi a culturii de masă, instituia obligativitatea muncii culturale de la ţară după terminarea studiilor superioare. Această turnură a fost însoţită şi de cvasi militarizarea pregătirii echipelor Serviciului Social. În acest capitol interviurile cu pe atunci tinerele Pompilia Mihăilă, Ecaterina Oprescu, Irina Sturdza (căsătorită Pop), cu învăţătorul Grigore Ştirbu şi cu ziaristul Pan Vizirescu, redactor la „Curierul Serviciului Social” ilustrează cât de mult se schimbase sensul original al strategiei de modernizare a satului în metodă de canalizare a tineretului în direcţie procarlistă.

Şi ce anume începe cu seria acestor volume noi?

Includerea istoriei orale în arsenalul de cercetare a istoriei sociologiei româneşti a prilejuit o inedită incursiune în cotidianul interbelic al investigaţiilor rurale, în studierea relaţiilor interpersonale din cadrul Şcolii. S-a demonstrat că pentru înţelegerea oricărei şcoli, instituţii, mişcări, curente literare, istoriografice, de ştiinţe naturale sau tehnice, metoda istoriei orale poate fi benefică (şi cu atât mai mult pentru perioade dictatoriale, când documentele scrise reflectă distorsionat realitatea sau lipsesc cu desăvârşire). Bineînţeles, îmbrăţişarea istoriei orale nu a însemnat numai lărgirea arsenalului metodologic al cercetării sociologiei româneşti. Este vorba, în primul rând, de schimbarea unghiului de vedere strict teoretic imanent al istoriei sociologiei într-o abordare mai cuprinzătoare a istoriei sociale a ştiinţei, în determinarea concretă a faptului ştiinţific de fundalul istoric social şi de contextul imediat. În logica acestei schimbări de viziune vom propune o serie de volume prin care vom fi în stare să (re)construim lumea Şcolii gustiene. Nu este un proiect sistematic şi cu pretenţii de exhaustivitate, ci încercări de a surprinde Şcoala sociologică, membrii săi şi relaţiile lor cu alte entităţi sociale în ipostaze necunoscute sau chiar răstălmăcite. Vom urmări în aceste volume să lămurim fragmente de viaţă, dar cu coerenţă internă ca din mai multe asemenea fragmente la un moment dat să apară imaginea unui mozaic original necunoscut până acum, dar mai aproape de realitatea de atunci.

Care sunt deci ipotezele pentru realizarea volumelor viitoare?

Lărgind cercetarea activităţii gustiştilor vom descoperi o mulţime de intersectări ale sociologilor cu scriitori, poeţi, critici, eseişti, artişti în realizarea unor reviste, ziare, asociaţii, dezbateri analizate sporadic sau exclusiv din punct de vedere literar-filosofic. Aceasta va prilejui pe de altă parte studierea imaginii publice a Şcolii, imagine care a înregistrat o evoluţie ascendentă din 1918 până în 1939. Fiecare dintre aceste volume va condensa pentru o perioadă limitată publicistica – în mare parte uitată – a gustiştilor şi cea a altora despre gustişti. Se va vedea că multe frontiere dintre grupurile vocaţionale, profesionale, ideologice, politice erau neclare, regrupările erau frecvente şi nici identităţile duble nu erau rare.

O altă deschidere spre partea nevăzută a planetei Şcolii gustiene vizează aspecte nebăgate în seamă în procesul de consolidare a brand-ului Şcolii, adică monografia sociologică. Putem astfel edita volume din scrierile interesante-incitante ale gustiştilor despre Bucureşti, despre minorităţi, despre colonişti, despre migraţie – dimensiuni nefăcând parte din conceptul de monografie sociologică. Cel mai surprinzător aspect însă nu este de ordin tematic, ci de structură internă a Şcolii: vom edita volume privind participarea femeilor în cercetarea monografică şi intervenţie socială, fapt trecut cu vedere şi de contemporani, dar mai ales de istoricii sociologiei. Deşi în Europa interbelică în nicio ţară nu s-au implicat atâtea femei în cercetarea socială ca în România.

Şi nu în ultimul rând vom publica noi volume cu masive documente de istorie orală, deoarece pentru a înţelege istoria postbelică sinuoasă a sociologiei este mai imperios necesar acest tip de sursă, datorită lipsei de documentare lămuritoare. Aproape deloc nu este cercetată perioada 1944-1948, nici irevocabila distrugere a instituţiilor sociologiei în prima jumătate a anilor ’50, nici încercările de resuscitare dintre anii 1955-1958, nici chiar procesul care a dus la mijlocul anilor ’60 la reabilitarea sociologiei.

Acest proiect, precum se poate vedea din problematica volumelor deja apărute şi a celor preconizate, nu se rezumă la istoria imanentă a ştiinţelor sociale din România. Din analiza istorică a contextului sociologiei ne propunem să evidenţiem importanţa dezvoltării istoriei sociale aflate încă la începuturile sale.

I. Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol” sau mişcarea echipelor studenţeşti voluntare

„Urmând pilda bunilor Domni din trecut, şi spre amintirea faptelor împlinite în acest pătrar de veac, vroim a înfiinţa un aşezământ spre binele tinerimii universitare de la toate facultăţile din ţară, al cărui scop va fi de a procura studenţilor un loc de întrunire, înzestrat cu o bibliotecă totdeauna deschisă, unde vor putea satisface iubirea lor de studiu; de a veni în ajutorul acelora dintre dânşii care întreprind lucrări speciale sub direcţiunea profesorilor lor sau pentru tipărirea tezelor; cum şi de a da subvenţii acelora care, din lipsă de mijloace, ar fi siliţi să întrerupă studiile lor în dauna culturii generale a Ţării.

Spre îndeplinirea acestui scop, facem danie, de pe acum, Ministerului Cultelor şi al Instrucţiunii Publice o casă ce se va clădi cu cheltuiala Noastră, de pe planurile aci alăturate, pe un loc aşezat în faţa palatului Nostru.

Punem totodată la dispoziţia aceluiaşi minister suma de 200.000 lei în rentă română 5 la sută.

Pentru ca acest aşezământ să poată lua dezvoltarea dorită şi să se întindă cât mai mult efectele sale binefăcătoare, dorim ca el să fie recunoscut ca persoană morală şi vă rugăm, D-le Preşedinte al Consiliului, ca, împreună cu colegii D-voastră, să aduceţi în sesiunea actuală a Corpurilor Legiuitoare un proiect de lege în acest sens.

Aşezământul va purta numele de Fundaţia universitară Carol I.”

Aceste cuvinte sunt citate din scrisoarea suveranului României către preşedintele consiliului de miniştri, Lascăr Catargiu, din 3 mai 1891, primul document al fundaţiilor regale din România modernă. Deşi Carol I recurge la „pilda” predecesorilor, actul înfiinţării unei fundaţii universitare este un gest al unei monarhii constituţionale cu deschidere socială şi culturală.

Pentru a prezenta, evident sumar, activitatea lui Dimitrie Gusti şi a colaboratorilor atraşi din mişcarea monografistă, Henri H. Stahl, Octavian Neamţu, Anton Golopenţia şi Gheorghe Focşa în cadrul Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”, trebuie să trecem în revistă evoluţia acestei instituţii în esenţă educaţionale şi culturale. Opţiunea lui Gusti în favoarea punerii în practică a planurilor de muncă culturală voluntară la sate a fost motivată de faptul că această activitate cerea continuitate, prin urmare nu putea fi expusă la capriciile alternanţei de la guvernare. La fel ca Institutul Social Român, creat de Gusti pentru ca acţiunile sale să nu fie încorsetate de birocraţia universitară, Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol” oferea avantajul unor acţiuni culturale cu bătaie lungă.

Dar să inventariem rapid istoria fundaţiilor regale. Realizată după planurile arhitectului francez Gottereau, clădirea Fundaţiei universitare din Bucureşti a fost inaugurată la 14 martie 1895. Biblioteca – căci aceasta a fost menirea principală a noi instituţii – avea atunci în jur de 3.400 de volume. Întrucât, cu creşterea semnificativă a numărului de studenţi, sălile Fundaţiei deveniseră neîncăpătoare, în anul 1911 s-a demarat construcţia unei clădiri noi. Între timp, Fundaţia fusese plasată „sub auspiciile onorifice ale Rectorului Universităţii, administrarea bibliotecii şi a Fundaţiei fiind încredinţată unui director.” Noile clădiri – legate de cele vechi – au fost inaugurate pe 9 mai 1914. Aceasta a devenit o zi memorabilă, pentru că atunci a rostit bătrânul rege ultimul său discurs în public.

Dincolo de imensul serviciu adus studenţimii bucureştene, în perioada interbelică, prin sala sa de conferinţe, Fundaţia Carol I a devenit un for de prim rang al elitei politice şi culturale. Au luat cuvântul în această sală nu numai personalităţi consacrate, ca cele de la Institutul Social Român, dar şi tineri din noua generaţie, ca, spre pildă, membrii şi invitaţii cercului Criterion.

Cea de-a doua fundaţie regală, înfiinţată în 1922 –Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol” – a fost creaţia regelui Carol al II-lea, pe atunci principe moştenitor. În logica reformelor care au succedat primului război mondial, şi în principal a reformei agrare, această instituţie viza educarea populaţiei satelor. Spre deosebire de fundaţia universitară, scopul acesteia consta în instituţionalizarea transferului de cultură în mediul rural, pe de o parte prin înfiinţarea de cămine culturale, pe de altă parte prin organizarea şi trimiterea în zone rurale a unor aşa-numite „misiuni culturale”, care să viziteze şi să lumineze pe săteni în toate domeniile, de la igiena personală până la istoria naţională. Fundaţia înzestra biblioteci rurale, edita revista „Albina” şi „Buletinul Căminului Cultural”, înfiinţa muzee regionale şi săteşti şi participa la expoziţii cu subiecte rurale. Una din funcţiile importante ale fundaţiei – e drept mai puţin rurală – era şi promovarea cercetăşiei, care organiza şi înzestra „cohorte” şi „legiuni”, planifica excursii, tabere şi jamboree.

Fundaţia „Regele Ferdinand I” din Iaşi a fost întemeiată prin Actul din 11 februarie1926, pentru a celebra cea de-a 60-a aniversare a regelui „cel loial”. Şi aceasta la rândul ei era o fundaţie universitară, similară Fundaţiei „Carol I” din Bucureşti. Construirea sediului de la Iaşi a început în 1930 şi a fost inaugurat în 1933. Fundaţia a acordat multe burse în România şi în străinătate unor studenţi, dar şi copiilor de soldaţi pentru şcoli elementare şi superioare. De asemenea a organizat şi a finanţat cercetarea ştiinţifică. O particularitate a acestei fundaţii era susţinerea unui institut pentru educarea fiicelor de ofiţeri. Regina Maria a pus la dispoziţia fundaţiei casa din Iaşi în care în timpul războiului locuise familia regală[2]. Fundaţia „Ferdinand I” a dus o activitate susţinută în domeniul studiilor istorice, oferind alocaţii istoricilor şi muzeelor de istorie şi de etnografie, dar şi publicaţiilor de geografie şi lingvistice. Acorda totodată şi premii celor mai bune lucrări consacrate României.

În octombrie 1930, cu prilejul celei de-a zecea aniversări a Universităţii clujene, Regele Carol al II-lea şi-a anunţat decizia de a înfiinţa la Cluj un Institut de Cercetări Ştiinţifice „Carol II”. Noua instituţie a fost legalizată prin Actul din 27 iulie 1931, având scopul de a desfăşura cercetări ştiinţifice, fără să repete însă munca Universităţii. Institutul urma să aibă două secţii şi îşi propunea să dezvolte două ramuri importante ale ştiinţelor aplicate: aviaţia în cadrul secţiei de fizică şi gazele în secţia de chimie. Se intenţiona în acelaşi timp sporirea în viitor a numărului secţiilor. S-a hotărât ca sediul să fie la Cluj, dar cu precizarea că în cazul în care circumstanţele o cer, alte sedii pot fi stabilite în alte zone ale României. Dezideratul principal era ca cercetarea să aibă aplicaţie imediată în tehnica modernă a apărării naţionale. Institutul a preluat Observatorul de Astronomie Fizică de la Duboşarii-Vechi (Basarabia), care funcţiona de mulţi ani sub conducerea lui N. Donici.

Fireşte, în literatura de specialitate actuală, dar şi în conştiinţa culturală, cea mai cunoscută eraFundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol al II-lea”. Condusă de profesorul Alexandru Rosetti, aceasta îşi propunea să publice lucrări de natură educaţională sau ştiinţifică şi să încurajeze activitatea creativă ştiinţifică, literară şi artistică românească; să publice ediţii critice ale clasicilor români; să recompenseze munca literară prin premii anuale.

Premiul Naţional de 100.000 lei se acorda în fiecare an unui scriitor pentru întreaga sa operă. Premiile pentru tinerii scriitori constau în publicarea scrierilor (alese de un comitet). În cele 14 serii de volume ale editurii a fost cuprins evantaiul cel mai larg cu putinţă al posibilităţilor de publicare ale elitei literare, artistice şi de ştiinţe socio-umane. Începând din anul 1934, alături de cărţile editate, instituţia publica şi „Revista Fundaţiilor Regale”, condusă în anii ’30 de un consiliu format din scriitorul I. Al. Brătescu-Voineşti, D. Gusti, profesor al Universităţii din Bucureşti şi fost ministru, C. Rădulescu-Motru şi I. Simionescu, profesori la Universitatea din Bucureşti, toţi membri ai Academiei Române. Primul redactor al revistei a fost eminentul critic Paul Zarifopol, decedat la scurt timp după apariţia primelor numere, urmat de Radu Cioculescu şi Camil Petrescu. Fundaţiile au mai administrat Orchestra Filarmonică din Bucureşti, întemeiată în octombrie 1922 din iniţiativa regelui Carol II, pe atunci principe moştenitor, şi Muzeul Alexandru Saint-Georges, care deţinea materiale documentare despre personalităţile istoriei României – suverani, voievozi, boieri, artişti, savanţi, politicieni, precum şi o colecţie numismatică importantă (Gusti, 1939a: 7-26).

Aceasta a fost panorama Fundaţiilor regale în preziua preluării de către Dimitrie Gusti a conducerii Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”. În aprilie 1933, la propunerea sa în calitate de ministru al Instrucţiunii, Cultelor şi Artelor (între 1932-1933), cele cinci fundaţii au fost reunite în Uniunea Fundaţiilor Regale. Era un sistem în creştere, cu importanţă din ce în ce mai mare.

După căderea guvernelor ţărăniste în toamna lui 1933, guvernul liberal instalat, mai obedient regelui, a iniţiat o nouă politică de educare a tineretului, cu scopul evident de a insufla cultul suveranului. La începutul anului 1934 s-a aprobat înfiinţarea organizaţiei Straja Ţării, în frunte cu Teofil Sidorovici, pentru a organiza activitatea extraşcolară a elevilor şi liceenilor în spiritul dragostei pentru Carol al II-lea. Era vorba de fapt de instituţionalizarea mai strictă a vechii cercetăşii promovate sub forma voluntariatului în anii ’20 de fundaţia Principelui Moştenitor. Organizarea paramilitară, disciplina introdusă, ritualurile, cântecele, gesticulaţia tipică pentru organizaţiile de tineret din regimurile totalitare din Europa erau, fără discuţie, o formă de a neutraliza influenţa mişcării legionare în sânul tineretului şcolar. Dacă în anii guvernării ţărăniste taberele de muncă legionare au fost reprimate, interzise de autorităţi, acum s-a recurs la tactica de contracarare a lor prin iniţierea unei mişcări de tineret similare, dar loiale Regelui şi nu Căpitanului. Se încerca satisfacerea unei nevoi de conducător carismatic şi se considera că tânărul rege Carol al II-lea putea să fie acceptat în acest rol.

Prin numirea lui Dimitrie Gusti în fruntea Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol” a fost urmărit acest scop (şi nicidecum o compensaţie pentru pierderea funcţiei de ministru). Numirea ţintea aparent exclusiv revigorarea activităţii Fundaţiei conform noilor cerinţe de educare a satului, care se împotmolise în vechea formulă haretistă a misiunilor de luminare a ţăranilor. Evident, era vorba şi de această modernizare, dar mai mult decât atât, de implicarea pentru prima oară a studenţilor în această muncă. Nemărturisit, Gusti urmărea valorificarea experienţei de şapte ani a campaniilor monografiste, introducând o nouă formulă de muncă culturală.

De fapt, nu era prima tentativă a lui Gusti de a sistematiza activitatea de educare a ţăranilor. Reamintim că, încă din 1922, Gusti prezentase un memoriu Principelui Moştenitor Carol în care – cum va condensa mai târziu Mircea Vulcănescu – precizase stringent „obiectivele muncii de ridicare culturală a poporului, precum şi condiţiile optime de organizare a ei”, obiectivele fiind educaţia fizică, cultura economică şi dezvoltarea sufletească, forma de organizare, având de ales între: „a) iniţiativa privată, ameninţată de neputinţă şi prea însemnată pentru ca Statul să se poată dezinteresa de ea; b) instituţia de stat, ameninţată de politicianism şi discontinuitate; Profesorul recomandă: c) o fundaţie regală să preia îndrumarea ei” (Vulcănescu 1936: 1275). Propunerea lui Gusti ar fi fost acceptată în principiu, dar până la urmă el nu a rămas în conducerea fundaţiei, fiindcă nu i s-a asigurat finanţare corespunzătoare.

Aceste idei au fost repetate şi reformulate cu insistenţă în anii ’20, dar numai după revenirea lui Carol au devenit din nou actuale pentru Gusti, propunerile Profesorului fiind compatibile cu doctrina culturală a lui Carol. Ca atare, nu este întâmplător că sub ministeriatul lui Gusti s-a elaborat şi a fost trecută prin Parlament Legea Fundaţiilor Culturale Regale, iar după aceasta era cu totul firesc ca în anul 1934 fostul ministru să fie numit director general al Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”. Dincolo de ambiţiile mai vechi de ridicare culturală a satului, contextul politic al anilor ’30 l-a silit pe rege şi a obligat, în general, elita conducătoare, să se aplece mai abitir asupra satului şi a tineretului.

Acceptând această numire, Gusti – care înainte de ministeriatul din 1932-33 fusese preşedintele Uniunii Naţionale a Cooperaţiei, apoi al Casei Autonome a Monopolurilor Statului şi al Societăţii de Radiodifuziune – şi-a continuat cariera de înalt funcţionar al statului Dar de data aceasta miza nu era asanarea unei organizaţii, ci redirecţionarea sa în acord cu comandamentele vremii şi cu doctrina culturală regală. Misiunea lui Gusti consta în introducerea unei concepţii clare şi eficiente în munca de educare a satului, cu implicarea masivă a tineretului. Concepţia gustistă impunea o schimbare organizaţională substanţială faţă de rutina de 12 ani a Fundaţiei Culturale Regale. Prima noutate o aducea tocmai selecţia, pregătirea şi conducerea echipelor studenţeşti care urmau să facă munca culturală la ţară. Gusti n-a recurs la schimbarea vechiului personal al Fundaţiei, dar a invitat în instituţie o serie de monografişti care înţelegeau şi acceptau să pună accentul pe educarea ţăranului şi mai puţin pe cercetarea lui. Astfel a ajuns la Fundaţie H.H. Stahl, apoi Octavian Neamţu, iar mai târziu Anton Golopenţia şi Gheorghe Focşa. Vechiul staff oricum nu putea fi îndepărtat, fiindcă avea merite în propaganda pentru Carol în timpul exilului său, înainte de 1930. Stahl îşi aminteşte astfel de intrarea la fundaţie: „În ’34, noi am intrat ca un fel de intruşi, ca un fel de cai troiani. Întâi numai pe mine m-a băgat, pe urmă pe Neamţu şi apoi pe Golopenţia, pe urmă pe Focşa şi încă pe câţiva. Eram ca un corp străin, eram cu totul altceva decât bătrânii, directorii de cămine, cum era Apostol Culea, care era şi el acolo, Ciurezu, care era directorul, redactorul revistei «Albina», tot grupul acela. Cu care nu ne-am avut nici bine, nici rău. Adică, ei îşi vedeau de treaba lor, care era foarte vagă. N-aveau nici un fel de slujbă administrativă în Fundaţie, erau misionari culturali. Adică, din când în când se duceau, ţineau o conferinţă te miri unde, făceau o vizită, pe vechea tradiţie a Fundaţiei «Principele Carol». (…) Erau, pur şi simplu, cam ridicoli.” (Rostás 2000: 197-198).

În ciuda acestei structuri organizaţionale „nefireşti”, monografiştii angrenaţi de Gusti într-un timp record au reuşit pentru primele echipe studenţeşti să transforme programul ideatic gustist în tehnică adecvată tinerilor. Conform acestui program de lucru, studenţii şi tehnicienii reuniţi într-o echipă trebuia să ducă o muncă susţinută în domeniul culturii muncii, culturii sănătăţii, a minţii şi a sufletului. Nu era vorba de continuarea „popularizării cunoştinţelor utile” practicate de bătrânii inspectori haretişti ai Fundaţiei, ci de sprijinirea elementelor active, deschise spre nou ale satului, de a forma un curent de opinie în favoarea modernizării, raţionalizării vieţii concrete din comunitatea rurală. Echipele formate din studenţi de la medicină, de la agronomie, medicină veterinară, de la educaţie fizică, de la teologie, sociologie, la care se mai adăugau şi maestre de gospodărie şi alţi specialişti trebuiau să coaguleze satul în jurul Căminului Cultural menit să devină un focar de inovare a vieţii satului. În domeniul culturii sănătăţii accentul se punea pe igienă generală, puericultură, pe alimentaţie sănătoasă, ocrotire a sănătăţii şi pe educaţie fizică. În vastul domeniu al culturii muncii pe primul plan se găsea însuşirea metodelor noi în agricultură, creşterea animalelor, activitatea de cooperaţie, terminând cu amenajările comunale legate de îngrijirea drumurilor, podurilor şi chiar al albiei unor râuri. Prin cultura minţii se înţelegeau aşa-numitele şcoli ţărăneşti, organizate după modelul danez foarte răspândit în Europa – organizarea de biblioteci populare, serbări şi şezători. Cultura sufletului viza întărirea legăturii între biserica ortodoxă şi comunitatea satului prin repararea bisericilor, a cimitirelor şi rezolvarea conform preceptelor religioase a situaţiilor de concubinaj. Activitatea acestor echipe era pregătită de o cercetare rapidă a satului, pentru a identifica problemele mari cu care se confruntă. Pe această bază s-a făcut programul de lucru al echipelor regale. În esenţă echipele Fundaţiei aveau datoria să urnească satul, sau cel puţin partea lui activă.

Această strategie a fost sensibil diferită de cea a legionarilor care s-au mobilizat în număr mare în tabere de muncă organizate paramilitar. Scopul acestor acţiuni era mărturisit propagandistic, atât în interiorul taberei, cât şi prin rezultatele foarte vizibile ale muncii prestate: drumuri, fântâni, biserici etc. construite. Evident, nici din munca echipelor regale nu a lipsit momentul propagandistic, dar nu în munca depusă în sat, ci în prezentarea rezultatelor echipelor studenţeşti regale, care au constituit tot atâtea prilejuri de vizualizare a legăturii lui Carol al II-lea cu tinerii intelectuali şi cu ţăranii. Expoziţiile, serbările echipelor studenţeşti regale au fost larg popularizate de presa vremii.

Dincolo de primele iniţiative, Gusti a venit cu o concepţie elaborată după experienţa a şapte campanii monografice. Constatând ignoranţa generală a satului, s-a gândit la o strategie complexă, susţinută de stat şi realizată de echipe de studenţi cu concursul elitei rurale. Aceste gânduri au fost mărturisite încă din 1927, într-un interviu apărut în ziarul „Universul”, fiind aprofundate ulterior în „Arhiva” şi în volumul Politica culturii. Într-o formă mai elaborată se regăsesc în propunerea de lege a Organizării Culturii, din 1933, când Gusti fusese ministru (Gusti 1934: 516-564, 1458-1563). Noul director general al Fundaţiei, fireşte, a preluat Legea Organizării culturii (nevotată de Parlament) şi a aplicat-o în condiţiile mai restrânse ale Fundaţiei. În locul practicilor vechi ale Fundaţiei, Gusti a propus direcţionarea muncii echipelor de studenţi spre cele patru domenii amintite. Aceste echipe cuprindeau: „un medicinist, o medicinistă, un student în medicina veterinară, un student inginer agronom, un profesor de educaţie fizică, un teolog, un student sociolog, o maestră de gospodărie. Toţi aceştia sunt din ultimii ani de studii, ca pregătirea lor înaintată să le îngăduie o muncă efectivă. Activitatea lor este întărită de aceea a tehnicienilor Echipei, un grup de specialişti cu experienţă de muncă, ataşaţi fiecărei Echipe de studenţi” (Neamţu 1936: 1033).

Desigur, activitatea şi rezultatele echipelor studenţeşti regale au fost inegale. Grupurile compuse din tineri care înainte nici măcar nu se cunoşteau, cu motivaţii foarte diferite în a participa în campanii de vară şi, mai ales, cunoaşterea inegală a mentalităţilor satului dintr-o regiune sau alta, nu puteau să nu aibă repercusiuni asupra eficienţei muncii lor. Însă, cu toate neajunsurile de început, experienţa acumulată a tinerilor şi a organizatorilor a condus la cizelarea şi aprofundarea concepţiei gustiste despre această nouă misiune. Dincolo de intenţia regală de a da altă îndrumare tinerilor intelectuali decât cea a Legiunii, aceşti tineri au luat contact cu România profundă şi unii au descoperit şi importanţa intervenţiei sociale de tip social work .

Din anul 1934, când au plecat primele 12 echipe experimentale, numărul acestor grupuri de studenţi a crescut mereu şi nu mai puţin aria preocupărilor colaboratorilor lui Gusti. După trei ani de organizare, de îmbunătăţire a tehnicilor de lucru ale echipelor de studenţi şi de tehnicieni, Octavian Neamţu, principalul asistent în domeniul organizării al lui Gusti se declara mulţumit:

„Întâlnirea dintre studenţime şi ţărănime a fost rodnică. Ceea ce nu izbutise să facă administraţia cu teroare şi cu amenzi, ceea ce nu izbutiseră nici partidele politice cu toate sutele lor de făgăduieli, au izbutit studenţii. Echipa cu cei 10-15 de tineri ai ei: au câştigat încrederea sătenilor şi i-au convins să lucreze potrivit cu îndemnurile lor. De asemenea, ceea ce nu dăduseră nici cărţile, nici revistele şi nici dezbaterile în congrese ori conferinţe, a izbutit să facă satul: a arătat tineretului un ideal social, un plan de muncă pentru o viaţă întreagă, munca pentru ridicarea satelor. Naţionalismul, înţeles ani de zile numai ca dragoste de neamul tău şi luptă împotriva străinilor, ia înţelesul pozitiv al muncii constructive, pentru organizarea vieţii ţărăneşti în vederea valorificării tuturor posibilităţilor lui spirituale şi economice. În slujba acestui ideal social pune Fundaţia organizaţia Echipelor Studenţeşti” (Neamţu 1936: 1033).

Redirecţionarea activităţii extrauniversitare a lui Gusti în 1934 nu a însemnat renunţarea la cercetările empirice de teren. Am putea afirma că Gusti a dat un nou avânt vechii strategii de cercetare, având la dispoziţie şi mijloace financiare sigure. În folosul studenţilor, dar şi pentru consolidarea bazei teoretice a monografismului, a editat chiar în 1934 volumele Teoria monografiei sociologice a lui Traian Herseni şi Tehnica monografiei sociale a lui H.H. Stahl. Iar apoi a tipărit propria operă, Sociologia Militans, care şi prin titlu sugera accentuarea caracterului aplicativ al sociologiei pe care a vrut s-o cultive în continuare. Dincolo de aceste volume foarte importante pentru instituţionalizarea sociologiei ca ştiinţă, Gusti a elaborat împreună cu Herseni şi un manual de liceu, rămas în circulaţie până în 1944, care a oferit o bază de pornire preţioasă pentru construirea culturii sociologice monografiste. Tot în ideea diseminării sociologiei, în anul 1936 a fondat revista „Sociologie românească”, cu un nivel mediu, accesibil publicului cultivat, dar neiniţiat în sociologie. Gusti şi colaboratorii săi nu au abandonat nici cercetarea monografică şi în 1935-36 au organizat cercetarea monografică a satului năsăudean Şanţ.

La fel cum noua strategie a Fundaţiei nu a însemnat abandonarea totală a monografiei, nici alte iniţiative ale gustiştilor nu au fost neglijate. Practic, ceea ce putea fi prezentat drept o contribuţie la realizarea misiunii Fundaţiei şi la promovarea ideologiei carliste, era susţinut automat de bugetul instituţiei. A apărut astfel, în 1934, nu doar „Căminul Cultural” ca revistă de îndrumare a Fundaţiei, dar şi „Curierul Echipelor Studenţeşti” care era instrumentul de comunicare cu echipele aflate în campanie de vară, prima revistă de acest gen destinată organizaţiilor neguvernamentale din România interbelică. În acelaşi an a fost construit într-un ritm fără precedent – tot din bugetul Fundaţiei – Muzeul Satului Românesc, ca o „anexă” a unui viitor „centru de cercetări sociale”. După opinia lui H.H. Stahl această instituţie

„trebuia să aibă biblioteca respectivă, trebuia să aibă seria de înzestrări pentru a uşura munca creatoare a oamenilor. Adică trebuia să ai acolo fotografii necesari, dactilografele necesare, statisticienii necesari, desenatorii, ca omul să poată veni la acest centru şi să aibă toate instrumentele, ale secretariatului şi ale tehnicităţii. Asta era una. Trebuia acolo să strângi tot materialul existent pe problemele satului. Tot ce s-a publicat, să strângi din ziare, să faci dosare. Trebuia să fie o muzeografie, fără îndoială, fiindcă muzeul este şi el o lecţie, o prelegere, făcute nu cu vorbe, ci cu exponate” (Rostás 2000: 159).

Ca atâtea proiecte gustiste, nici instituţia de cercetare de pe lângă Muzeul Satului Românesc nu s-a mai realizat. După opinia lui Stahl însă Gusti nu a abandonat ideea aceasta, dar

„nu era posibil s-o faci. Era perioadă de criză socială, nu putea să facă asemenea fundaţii de înaltă cultură, centre de cercetări. Era la Institutul Social mai mult cu numele şi cu dorinţa, dar ca să construieşti într-adevăr această cetate de ştiinţă, trebuia şi oameni, şi bani, şi linişte” (Rostás 2000: 160).

Convorbirile care urmează prezintă cariere de sociologi şi de funcţionari care, alături de H.H. Stahl şi Anton Golopenţia, au marcat profund primii cinci ani ai muncii echipelor studenţeşti regale.

Note

[1]În cazul interviului cu Octavian Neamţu, realizat spre a fi publicat atunci, devine evidentă diferenţa dintre interviurile fără perspectiva clară a publicării şi unul conceput pentru a apărea în presă. O altă excepţie, de o natură diferită, o reprezintă interviurile realizate după 1990.

[2] În 1929 a fost publicată o broşură conţinând statutele unei Fundaţii Artistice-Culturale ”Regina Maria” în conducerea căreia au fost incluşi ofiţeri superiori, fondatoarea fiind pictora Cătănel Petrescu. Scopul declarat al fundaţiei era ajutorarea copiilor de CFR-işti şi construirea unui Pantheon al neamului. Nu am găsit informaţii despre statutul juridic şi despre activitatea acestei fundaţii. În anul 1933, la realizarea Uniunii Fundaţiilor Regale numele acesteia nu figurează printre instituţiile componente.

A se vedea si:

• Serviciul Social sau obligativitatea muncii culturale