GAIL KLIGMAN, KATHERINE VERDERY, Ţăranii sub asediu: Colectivizarea agriculturii în România (1949–1962)

GAIL KLIGMAN, KATHERINE VERDERY, Ţăranii sub asediu: Colectivizarea agriculturii în România (1949–1962), traducere de Justina Bandol, Iaşi, Polirom, 2015

Alina Juravle

„Revista română de sociologie”, serie nouă, anul XXVIII, nr. 1–2, p. 123–150, Bucureşti, 2017

Publicat în 2015, volumul recenzat este o traducere a lucrării Peasants under Siege: The Collectivization of Romanian Agriculture, 1949–1962, semnată de cele două autoare şi publicată în 2011 de Princeton University Press. Devenită astfel mult mai accesibilă în spaţiul românesc, lucrarea tradusă de Justina Bandol este o excelentă şi încă neegalată analiză a procesului de colectivizare a agriculturii în România, o resursă esenţială, atât pentru cercetătorii acestui proces sau ai unora conexe, cât şi pentru publicul larg, dornic să cunoască şi să înţeleagă o parte foarte semnificativă a istoriei.

Volumul semnat de Kligman şi Verdery este rezultatul unui proiect interdisciplinar de cercetare, coordonat de cele două cercetătoare, şi al unui efort de redactare a rezultatelor acestuia, a căror durată, subliniază autoarele, este aproape aceeaşi cu a campaniei de colectivizare – 13 ani. Mai mult însă, activitatea de cercetare a spaţiului rural românesc de către cele două autoare începe încă din anii ’70 şi este una îndelungată şi recurentă de-a lungul deceniilor – nu ar fi exagerat, astfel, să afirmăm că volumul de faţă este semnat de unii dintre foarte puţinii cercetători dedicaţi şi specializaţi în studiul schimbării sociale din spaţiul rural românesc, în special în cursul secolului al XX-lea. În proiectul de cercetare dedicat colectivizării, exegetele au coordonat o echipă interdisciplinară formată din 17 cercetători, respectiv, 14 din România, 2 din SUA şi unul din Marea Britanie, activi în domenii variate – între ei numărându-se istorici, antropologi, sociologi, etnografi, specialişti în drept şi în critică literară. Aceştia sunt, în ordine alfabetică, următorii: Julianna Bodó, Liviu Chelcea, Dorin Dobrincu, Călin Goia, Constantin Iordachi, Daniel Puiu Lăţea, Robert Levy, Linda Miller, Eugen Negrici, Sándor Olàh, Marius Oprea, Octavian Roske, Dumitru Şandru, Michael Stewart, Cătălin Stoica, Virgiliu Ţârău şi Smaranda Vultur.

De-a lungul cercetării au fost studiate prevederile legale ce privesc procesul de colectivizare, ceea ce înseamnă raportarea la un volum uriaş de documente de arhivă, lucrări literare şi documente personale ale celor ce au participat la procesul de colectivizare. O parte foarte importantă a cercetării a constat în realizarea de interviuri cu actanţii colectivizării – indivizi, fie ţărani, fie activişti sau cadre, ce au fost o parte activă a procesului de colectivizare – în 21 de sate din toate regiunile României. Rezultatele cercetării sunt utilizate de Verdery şi Kligman pentru a construi o imagine – detaliată, rafinată, nuanţată şi inovatoare – a procesului de colectivizare din România.

Primul capitol al cărţii înfăţişează tiparul sovietic al colectivizării, precum şi diferitele variante în care acesta a fost transpus, ca model alternativ de modernizare, în statele est europene. Între acestea, România este unul din statele ce urmăreşte îndeaproape acest model, până la realizarea unei colectivizări aproape depline a agriculturii. Chiar dacă există similarităţi, semnificative ale precondiţiilor colectivizării şi ale procesului în sine, în URSS şi în România, cazul românesc se diferenţiază, arată autoarele, prin mai multe elemente şi nuanţe, în principal, însă, printr-o durată mai îndelungată a procesului şi printr-o brutalitate mai puţin accentuată.

Alte diferenţe semnificative pot fi identificate în cel de-al doilea capitol, dedicat descrierii obiectului procesului declanşat – satele româneşti cu particularităţile lor culturale şi de organizare socială – şi expunerii procesului românesc de colectivizare, cu etapele şi particularităţile sale. Hărnicia, buna gospodărire şi munca independentă, posesiunea resurselor necesare asigurării traiului familiei, puterea legăturilor de rudenie, strânsa conexiune a acestora cu dreptul de proprietate, cu practicile de întrajutorare şi cu recunoaşterea apartenenţei la comunitatea teritorială, bogăţia relaţiilor sociale, vaza, cinstea, demnitatea – iată câteva dintre valorile ce, susţin Verdery şi Kligman, definesc idealul personal sau de statut social al societăţii ţărăneşti precomuniste şi generează ierarhia socială a acesteia.

Tocmai aceste valori şi ordinea socială pe care ele o generează sunt vizate de către promotorii colectivizării – implicaţiile acesteia, arată autoarele, nu se vor rezuma doar la o modificare a structurii sociale a comunităţilor ţărăneşti, ci includ şi o transformare a concepţiei pe care o au ţăranii despre sine şi despre semeni. Dincolo de o prezentare a derulării  colectivizării de-a lungul anilor, cu oscilaţiile sale între centralizarea şi descentralizarea deciziilor, accelerarea şi încetinirea inscrierilor, intensificarea şi diminuarea violenţelor sau brutalităţii, prezentare corelată dinamicii organizaţiei de partid, mai aflăm în acest capitol o analiză a unei particularităţi a acestui proces în România. Este vorba de lipsa unui proces de deschiaburire de amploarea şi brutalitatea celui din URSS. Astfel, deşi cei ce vor fi etichetaţi drept chiaburi de către autorităţile române vor suferi de pe urma unor diferite şi grave forme de persecuţie, proporţia celor ce îşi pierd viaţa în urma colectivizării este totuşi una semnificativ mai mică decât în cazul culacilor ruşi. Acest lucru este legat de politica de dezvoltare preferată de partidul-stat din România – ce se bazează până destul de târziu, în cursul procesului de colectivizare, mai ales pe cotele de produse alimentare obţinute de la chiaburime, cea mai productivă pătură a ţărănimii, menţinută la limita supravieţuirii economice, sociale şi chiar fizice, pentru a menţine preţuri joase pentru alimentele populaţiei urbane şi a sprijini dezvoltarea industrială a ţării.

Cel de-al treilea capitol al volumului se concentrează pe cadrele implicate în realizarea colectivizării, urmărind caracteristicile lor, modul în care acestea au fost recrutate, tipurile de activităţi în care erau implicate şi relaţiile sociale stabilite între ele. Parte din ineditul cărţii, acest capitol pune în lumină un grup până acum mai mult sau mai puţin demonizat şi necunoscut cercetătorilor sau publicului larg. Recrutaţi în genere din cele mai sărace şi mai puţin educate straturi ale societăţii, membrii acestuia primesc atribuţii pentru care nu sunt nicidecum suficient pregătiţi, fiind supraîncărcaţi cu un număr tot mai mare de sarcini ce implică, pe de o parte, şi sunt integraţi într-o birocraţie aflată în puternică expansiune şi, pe de alta, sunt obligaţi să interacţioneze, în condiţii grele, cu o populaţie ce se opune cu îndârjire, uneori cu violenţă, demersurilor de obţinere a consimţământului.

Riscurilor şi tensiunilor asociate muncii de lămurire li se alătură şi cele legate de competiţia pentru supravieţuire, afirmare şi dobândirea de putere în rândurile partidului, dată fiind constanta şi grava ameninţare a epurărilor. Priviţi ca străini sau ca indivizi cu un statut inferior, de către ţăranii pe care sunt incapabili să îi lămurească, în vederea obţinerii consimţământului dorit, asaltaţi de sarcini birocratice tot mai numeroase şi pentru care aveau doar o minimă pregătire, în pericol în raport cu ţăranii, dar şi cu celelalte cadre, suportând presiunea tot mai mare a necesităţii de a obţine rezultate, cadrele respective ajung mult mai uşor să recurgă la violenţă, la refugiul în alcoolism sau la crearea unor reţele clientelare, care să le protejeze poziţia în partidul-stat.

Partea a doua a lucrării, cuprinzând trei capitole, este dedicată expunerii a ceea ce autoarele numesc tehnici pedagogice – o prezentare a metodelor pe care partidul-stat le utilizează pentru a determina indivizii să-i cedeze terenurile Gospodăriilor Agricole Colective.

Capitolul al patrulea studiază modul în care, prin intermediul limbajului, conducerea partidului şi cadrele urmăresc să contureze o nouă realitate socială, restructurând conştiinţa populaţiei şi aliniind-o planurilor sale. Cu ajutorul unor diverse mijloace de comunicare, satele sunt asaltate de o serie de mesaje ce descriu realitatea în termeni noi, pe care ţăranii sunt nevoiţi să-i adopte, în special pentru a comunica, la rândul lor, cu autorităţile. Chiar dacă ţăranii comunică în aceşti termeni mai ales pentru a contesta diferite măsuri ce-i vizează, uzul acestora denotă acceptarea descrierii realităţii într- o nouă modalitate, cea propusă de noul regim.

Cel de-al cincilea capitol urmăreşte pedagogiile muncii de lămurire – respectiv, mijloacele de persuasiune pe care cadrele le-au utilizat în interacţiune directă, faţă în faţă, cu ţăranii. După cum arată Kligman şi Verdery, munca de lămurire se desparte timpuriu de scopurile sale iniţiale, respectiv, de insuflarea unei credinţe în superioritatea agriculturii colectiviste şi obţinerea liberului consimţământ al ţăranilor pentru cedarea terenurilor lor. Devine, în schimb, în special un mod de a eroda voinţa proprietarilor de teren până în punctul în care aceştia acceptă să-şi cedeze drepturile. În acest scop, cadrele speculează şi utilizează, în mod special, organizarea socială tradiţională a ţăranilor,

îndeosebi soliditatea legăturilor familiale, folosind metode diferite, mai ales ameninţarea membrilor familiei celor vizaţi şi utilizarea, pentru realizarea muncii de convingere, a persoanelor din interiorul familiei. Acestor  metode li se alătură şi  altele, precum vizitele dese, invazive  şi inoportune în gospodăriile ţărăneşti (ce îşi pierd caracterul de spaţiu intim şi inviolabil, devenind vulnerabile în faţa celor ce reprezintă autoritatea statului), promisiunile şi târguielile, ameninţările diverse, umilirile, bătăile, arestările, etc.

În fine, capitolul al şaselea urmăreşte modalitatea în care partidul stat doreşte să creeze o luptă de clasă în interiorul satelor româneşti, prin definirea, delimitarea, demonizarea, stigmatizarea şi persecutarea unei clase a chiaburilor. Procedând astfel, însă, comuniştii demolează modelul uman şi ierarhia de status definitorii pentru ţărănime. O menţiune se impune totuşi – indiferent de tehnicile pedagogice utilizate de cadre, ţărănimea reacţionează, încercând să evite sau să amâne cedarea terenurilor. Utilizează, astfel, mijloace proprii de apărare – redactarea de petiţii adresate autorităţilor de rang mai înalt, apelul la relaţiile cu persoane ce ocupă poziţii de putere, vânzările, divizarea şi donaţiile de terenuri (dar şi de utilaje şi animale), între membrii familiei, în special, nedeclararea lor în cererile de înscriere, tergiversările, apelul la stereotipuri de gen, fuga şi ascunderea, violenţa, ş.a. Aceste mijloace stârnesc, la rândul lor, reacţia celor însărcinaţi cu realizarea colectivizării – conducând la sporirea forţei tot mai organizate cu care ţăranii sunt siliţi să se înscrie în gospodăriile colective.

Ultima parte a volumului, cea de-a treia, este dedicată rezultatelor colectivizării. Capitolul al şaptelea urmăreşte, într-un prim rând, modul în care procesul de colectivizare se încheie, subliniind rolul semnificativ pe care îl are faptul că, în final, li se permite şi chiaburilor să devină membri ai colectivelor. Numărul celor ce se înscriu în gospodăriile colective creşte semnificativ, faptrul sugerând, încă o dată, în exprimarea autoarelor, rolul probabil al ierarhiilor sociale preexistente.

A doua parte a capitolului relevă variaţiile intercomunitare ale procesului de colectivizare, subliniindu-se  diversitatea  formelor  pe  care  acesta  le  ia  şi  pe  care  le  generează,  precum  şi îndepărtarea, chiar mai semnificativă, prin implementare, de modelul sovietic al colectivizării. În fine, ultimul capitol al volumului evidenţiază consecinţele colectivizării asupra comunităţilor, vieţilor şi identităţii membrilor lor. Dintre multiplele consecinţe identificate, enumerăm aici următoarele: sporirea mobilităţii sociale şi geografice a ţăranilor, schimbările detectate în manifestările legăturilor de rudenie, schimbarea raporturilor între sexe (cu o îmbunătăţire a statutului femeilor) şi generaţii, inversările de statut, lipsa de angajament în munca realizată pentru colective şi conturarea unui nou model cultural – cel al „descurcăreţului”, al individului, care, fără a depune eforturi substanţiale, graţie poziţiei sale, relaţiilor pe care le întreţine cu persoane ce ocupă anumite funcţii sau accesului facil la resurse, obţine, în special în ascuns, cele necesare traiului.

Încheiem cu o idee esenţială a acestui volum, centrală poate. Aşa cum subliniază în mod repetat cele două autoare, procesul colectivizării agriculturii din România nefiind nicidecum unul de transfer şi simplă implementare a unui model de modernizare de sorginte sovietică, a generat un partid-stat aparte, ale cărui structuri şi caracter s-au format chiar în cursul acestui proces, în confruntarea cu ţărănimea şi în funcţie de reacţiile acesteia şi de tiparele sale culturale şi sociale.