Gândirea regională în mişcarea gustiană de ridicare a satului
Dumitru Sandu
Universitatea Bucuresti, Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala
Abstract: The dominant pattern to present Gusti school of Romanian sociology was to consider it as defined by the use of village monographs. Tenatives of Anton Golopentia, younger member in the elite of the sociological school, to use more flexible research tools (reduced monograph, survey, typologies) were considered as marginal deviations from the mainstream of the group. The article provides empirical evidence that the regional approach was largely promoted in the Gusti movment starting with 1927. Different forms of regions were adopted by Henry Stahl and Anton Golopentia, especially, to frame the selection of villages for monographs or for practical interventions, for data analysis or for understaning specific local profiles of villages. Two of the basic paradigmes of Dimitri Gusti – referring to total monograph and to building social atlas of the country by monographying all the localities – are considered in the paper as creative utopias with a large impact in the development of Romanian sociology.
Keywords: Gusti social movement, regional thinking, creative utopias, total monography, sociological atlas
Care a fost rolul gândirii regionale în practica ştiinţifică şi de acţiune socială la nivelul mişcării gustiene în perioada interbelică[1]? O primă dificultate de răspuns la întrebare decurge din modurile esenţiale prin care a fost desemnată şcoala în publicistica de specialitate, în istoria sociologiei. Au fost adoptate, în acest sens, desemnări prin mentor, metodă, spaţiu local de activitate sau spaţiu naţional reprezentat prin cercetările realizate.
Corespunzător perspectivelor enumerate, discuţia a fost dusă în termeni de şcoală Gusti sau gustiană (Z. Rostás, 2005), monografică (H.H. Stahl, 1981), de la Bucureşti (T. Herseni, 1941; Larionescu, 2007; Z. Rostás, 2001) sau românească de sociologie (H.H. Stahl, 1980). Desigur, diferitele modalităţi de desemnare a Şcolii denotă perspective particulare de valorizare a acesteia şi nu se pune problema de a distinge între nume adecvate sau nu. Aceste desemnări au, însă, valenţa unor lentile de evidenţiere a ceea ce este de maximă valoare şi specificitate în conţinutul respectivei mişcări intelectuale.
Accentul pe originalitatea de metodă este pus prin caracterizarea ei ca mişcare monografistă. Din punctul de vedere al producţiei publicistice, Şcoala este fără îndoială de tip monografic. Paula Herseni inventaria în 1940 publicaţiile acesteia în perioada 1929-1940 şi le ordona pe capitole corespunzătoare cu structura sistemului sociologic gustian (cadre, manifestări, unităţi şi relaţii, procese sociale) la care adăuga trei capitole de teorie, istoria doctrinelor şi metode de lucru. În total sunt listate 541 de titluri publicate[2], grupate în 14 capitole (teorie, istoria doctrinelor, metode, monografii sociologice, cadru cosmic, cadru biologic, cadru psihic, cadru istoric, manifestări economice, spirituale, moral-juridice, administrativ-politice, unităţi şi relaţii, procese sociale). Dintre aceste, 106 au caracter teoretic sau doctrinar (capitolele I şi II din listă). Din restul de 335 publicaţii, ponderea celor care se referă explicit la metoda monografică sau la studii de caz comunitare (pe sat, comună, oraş) sau pe indivizi reprezentativi din astfel de comunităţi este de peste două treimi (229 titluri).
În pofida acestor evidenţe empirice cantitative şi a unei tradiţii de etichetare, mişcarea socială gustiană de cercetare şi acţiune socială a avut, începând cu cercetarea de la Nerej, din 1927, şi o componentă puternică şi permanentă de abordare regională (H.H. Stahl, 1934, pp. 103-113). Asupra acestor cadre de gândire regională este orientată analiza pe care o întreprind în continuare. În forma ei de cercetare-acţiune, mişcarea a fost dusă de Gusti în principal împreună cu Henri H. Stahl, Anton Golopenţia şi Octavian Neamţu. Pentru componenta strictă de cercetare, la echipa menţionată se adaugă contribuţiile lui Traian Herseni şi Mircea Vulcănescu. Studiile Seminarului de Sociologie al Universităţii Bucureşti, cercetările-acţiune şi intervenţiile sociale promovate de Fundaţia Culturală Regală «Principele Carol» şi de către Serviciul Social se înscriu, cu nuanţe diferite, în seria mişcărilor sociale de „ridicare a satului” din România primei jumătăţi a secolului al XX-lea (Sandu, 2012). Ele vin în continuarea mişcărilor susţinute de către Spiru Haret prin cercurile şcolare în anii 1900 şi, ulterior, prin comitetele şcolare, de către ministrul Constantin Angelescu în anii 1920-1930 (Livezeanu, 1998).
Punerea în evidenţă a tipurilor de abordare regională adoptate în cadrul mişcării iniţiate de Dimitrie Gusti este utilă nu numai pentru o mai bună înţelegere a mişcării sociale în sine ci şi pentru a putea face evidente în mai mare măsură legăturile dintre Şcoala Gusti şi condiţionările sociale ale perioadei în care s-a manifestat cu preponderenţă. În plus, dinamica sau ecourile Şcolii, în perioadele comunistă şi postcomunistă (atât cât putem distinge în momentul de faţă) pot fi urmărite mai uşor dacă este clar identificată componenta de gândire regională a Şcolii Sociologice de la Bucureşti din perioada interbelică.
Cele trei utopii asociate ideii de monografie integrală
Cunoaşterea naţiunii prin cercetare concretă este concepută de Gusti ca proces ascendent, de la unităţile mici, precum satele şi oraşele, la cele mijlocii de ordin regional, pentru ca în final să se ajungă la înţelegerea întregului naţional, cu toate tipurile de unităţi subsumate Regiunile, fie că se cheamă judeţe sau provincii sau regiuni etnice, apăreau în proiectul gustian de cercetare după sate şi oraşe pentru că sunt mai mari, „se cercetează mai greu”:
„Din moment ce sociologia este ştiinţa realităţii sociale, iar realitatea socială concreta este formată din unităţi sociale, nu ne rămâne altă metodă mai potrivită decât sa cercetăm cu de-amănuntul, integral cât mai multe cu putinţă dintre unităţile sociale existente. Pentru studiul realităţii sociale romaneşti, am socotit ca trebuie să începem cu satul. Unităţile sociale mai mari se studiază greu, ele trebuesc cercetate mai târziu…Programul nostru de lucru cuprinde însă de la început si aceste unităţi, deci monografii de sate, monografii de oraşe, monografii de întreprinderi, monografii de judeţe, monografii de regiuni etnice si in sfârşit, ca un rezultat final, monografia sau ştiinţa naţiunii întregi” (D Gusti, 1937, pp. 56, subliniererile ns. DS).
Monografia în această fază era concepută ca fiind de tip integral, pe schema patru cadre şi patru tipuri de manifestări, cu specificare de unităţi, relaţii şi procese sociale. Nerejul din Vrancea a fost monografia exemplară pentru model (H.H. Stahl, 1939a). Cel care a fost cel mai aproape de modelul monografiei pure, ortodoxe, în literă şi spirit Dimitrie Gusti, profesorul Henri Stahl, este şi cel care, peste ani, considera proiectul ca fiind utopic:
„Până la urmă socotesc că încercarea de a face o monografie de sinteză din toate punctele de vedere într-un singur discurs este utopică. Şi inutilă. E irealizabilă şi inutilă. Pentru Gusti ar fi fost util să dovedească veracitatea teoriei lui pe cadre şi manifestări. Ori, asta nu mă interesează, şi nu văd pe cine l-ar interesa treaba aceasta. Iar în momentul de faţă toţi cei care au încercat să facă asemenea sinteze de monografii, urmând şcoala monografiei lui Gusti, după Gusti, au căzut în acelaşi păcat” (Z. Rostás, 2000, p. 76).
Imensul succes de şcoală şi mişcare socială din perioada 1925-1937 îl determina pe Gusti să creadă că este posibil ca în patru ani să acopere cu studii toate cele 15 mii de sate ale României de atunci. Nu îi părea o utopie ca în fiecare dintre cele 71 de judeţe să fie făcute, în medie, câte 53 de studii anual. Soluţia umană pentru acest efort uriaş era văzută în altă utopie, cea a serviciului social obligatoriu:
„Noi preconizam introducerea serviciului social obligator. Să fie obligaţi toţi intelectualii ţării, de toate gradele si toate specialităţile, se facă un stagiu de câteva luni in folosul cunoaşterii si înălţării patriei. In fruntea lor trebuesc puşi toţi oamenii de ştiinţa, geologii, geografii, naturaliştii, biologii, antropologii, psihologii, istoricii, economiştii, etnografii, folcloriştii, juriştii si sociologii ţării” (D Gusti, 1937, pp. 58-59).
Este suficient, însă, să vedem ce s-a întâmplat un an mai târziu, în 1938, când a avut loc prima anchetă sociologică de proporţii la nivelul a 60 de sate, coordonată de Anton Golopenţia şi D.C. Georgescu. În istoricul cercetării, semnat de către profesorul Gusti la începutul primului volum din seria 60 de sate (Georgescu & Chibulcuteanu, 1939), este prezentată un tabel sintetic al gradului de realizare a fiecăreia dintre cele şapte fişe care trebuiau completate la nivelul fiecărui sat. Deşi au lucrat 850 de echipieri voluntari, numai 60% din totalul fişelor au fost completate iar monografii sumare au fost realizate numai în 16 din cele 60 de sate (D Gusti, 1939, pp. XIV-XV). Se lucrase nu cu muncă obligatorie ci cu voluntari din echipele regale studenţeşti, formaţi deja în anii anteriori şi nu pe formula de monografie completă ci de cercetare statistică prin fişe de sat sintetice şi cu tentativa de monografii rapide.
Chiar aşa, problemele la teren şi, ulterior, la prelucrarea datelor s-au dovedit considerabile. În prezentarea pe care o făcea primelor două volume din 60 de sate în Sociologie Românească, nr. 7-12 din 1942, Golopenţia explica deficienţele în culegerea datelor nu numai prin lipsa de formaţie sociologică a unora dintre echipieri sau chiar de interes. El menţionează şi tendinţa acestora de a da prioritate problemelor practice de ajutorare a comunităţilor în care lucrau:
„Faptul se datoreşte împrejurării că nu toţi cei 850 studenţi echipieri voluntari din campania 1938 aveau suficient interes pentru cercetările monografice, cu atât mai puţin suficientă pregătire sociologică. Activitatea echipelor urmărind realizări practice, renunţau la cercetare sau o făceau în grabă adeseori chiar echipele bune, ca să-şi poată consacra întreg timpul muncii de organizare a satului. Autorul acestei recenzii şi-a refuzat, de pildă, în vara 1937 cînd a condus echipa din Căianul-Mic (Someş), plăcerea de a aduna material pentru monografia acestui sat de agricultori cu ocupaţia anexă a negoţului de ceară, spre a putea reuşi în efortul de a construi cu ajutorul localnicilor clădirea cooperativei din sat” (A. Golopenţia, Golopenţia, S., 2002, pp. 223-224).
Toate cele trei idei anterior menţionate – monografia integrală a satului, atlasul social construit prin monografierea tuturor satelor şi obligarea tuturor intelectualilor să presteze muncă la sate – erau utopice. Nu încape îndoială că în spatele lor a stat în principal motivaţia pozitivă a unei mişcări sociale de amploare de ridicare a satului românesc. Sigur că sunt nuanţe şi diferenţieri de grad şi mod de implicare şi motivaţie pentru diferiţii actori ai proiectului. Henri Stahl şi Anton Golopenţia au fost gustiştii care au reacţionat cel mai puternic pentru distanţarea de cele trei utopii, pentru promovarea unor alternative, şi în anii 30 şi ulterior, prin ceea ce au realizat (Sandu, 2012). După cum vom vedea şi în analiza are urmează, modalităţile şi alternativele de distanţare au fost diferite.
Ieşirea din utopie: de la monografia totală la cea sumară sau pe problemă
Dintre cele trei utopii ale mişcării sociale gustiene, una singură poate fi consideră ca investiţie iremediabil pierdută, cea în serviciul social obligatoriu. Nu poţi face dezvoltare comunitară, bazată pe participare voluntară, sub constrângere. Este posibil şi dezirabil acest lucru numai în logica regimurilor autoritare sau totalitare de tip Carol al II-lea sau Ceauşescu. Acceptarea unei astfel de idei din partea lui Gusti a fost un tribut plătit spiritului totalitar al locului şi timpului. Foarte probabil, însă, că susţinerea ideii de serviciu social obligatoriu din partea sa a fost şi reflex al dorinţei de a vedea generalizată aplicarea schemei sale de lucru (Carol al II-lea, 2003, pp. 246, lega eşecul Serviciului Social obligatoriu de „o prea mare dorinţă a lui Gusti să facă bine”). Asupra ideii de atlas social realizat prin monografii totale pentru toate localităţile componente ale unei ţări cred că se poate discuta cu folos în continuare. Ideea de monografie sumară a satului pe care Golopenţia (1939) o lansa ca alternativă la monografia completă, încorsetată în schema patru cadre şi patru manifestări, este una care cred că s-a dovedit viabilă în timp.
În convorbirile cu Zoltán Rostás, din anii 1980, Stahl adoptă o atitudine tranşantă şi aruncă monografiile sumare în zona extra-ştiinţifică a simplului reportaj jurnalistic. Ca şi Golopenţia cu peste patru decenii înainte îşi manifesta şi el dezacordul cu ideea monografiei totale de tip gustian. În locul ei opta, însă, pentru monografia tematică, centrată pe o problemă, folosind raportarea la diferite cadre sau manifestări pentru explicarea problemei centru de interes:
„Aşa însă am făcut (în Vrancea, nn. DS) o analiză completă a unei probleme. Nu monografia unui sat întreg! Pe o problemă. Şi această problemă trebuie să fie analizată din toate punctele de vedere ale disciplinelor sociale particulare. Adică, aceasta a fost ceea ce am învăţat eu, până la urmă, din şcoala Gusti… Au mai fost încercări în acest domeniu. Au mai fost oameni care au lucrat pe o anumită problemă. Şi a fost Golopenţia care a gândit să facă monografii sumare. Fără ambiţii prea mari, dar totuşi să facă o monografie sumară. Nu cred în monografiile sumare. Sunt interesante, la o simplă lectură, e un reportaj, dar nu-i o lucrare ştiinţifică. Nu are tăria unei lucrări ştiinţifice. Lucrarea ştiinţifică nu poate să-şi puie ambiţia să rezolve problema aceasta a unei monografii totale a unei localităţi. Nu se poate. Sunt aşa de multe elemente care nu au legătură între ele, încât nu le poţi povesti dintr-o singură dată. Trebuie să te axezi pe probleme. Numai aşa se poate face o treabă serioasă. Problema aceea – repet – analizată pluridisciplinar” (Z. Rostás, 2000, pp. 77-78. În italice sunt sublinierile noastre, DS.).
Contextul unei astfel de dezbateri este potrivit pentru a exprima un punct de vedere diferit. Nu cred că trebuie optat între monografii sumare sau cercetări cu specificitate tematică. Ambele sunt utile din perspective diferite. Golopenţia introducea ideea metodologică a monografiilor sumare în 1939 cu referire precisă la promovarea cercetărilor comparative şi a celor care să fie de folos administraţiei prin producerea unor instrumente de acţiune de tipul atlasului sau harţii sociologice. Ţinuturile ca regiuni administrative, instituite prin lege în august 1938 de către Carol al II-lea, erau explicit vizate de Golopenţia ca unităţi teritoriale la a căror cunoaştere monografiile sumare pot contribui prin argumentare de tipologii de comunităţi, prin construirea unor hărţi sociologice (A. Golopenţia, Golopenţia, S., 2002, p. 174).
Monografiile pe probleme pentru care pledează Stahl şi pe care le exemplifică prin cercetarea sa de tip regional asupra devălmăşiei în Vrancea nu exclud abordările de tip monografie sumară. Sunt numai un alt tip de abordare în care comparaţia poate trece în plan secund şi reprezentarea de tip atlas nu este obiectiv de cercetare. Ambele alternative promovate de Golopenţia şi de către Stahl au contribuit direct la instituirea cercetărilor comparative, pe tipuri de comunităţi, sau de tip regional.
Rigoarea metodologică asociată monografiei totale trimetea la o cuprindere tematică şi greu de realizat şi la informaţie inutilă, de necorelat fie în scopuri descriptive, fie explicative. Sub acest aspect era o abordare utopică. Aceeaşi rigoare, însă, a jucat un rol pozitiv de necontestat în formarea primelor generaţii de sociologi români profesionişti.
Seria de interviuri orale realizate de către profesorul Zoltán Rostás cu cei care direct sau indirect au fost formaţi în mediul sau spiritul Şcolii Gusti este pe deplin convingătoare în acest sens. Din punctul meu de vedere interviurile cele mai semnificative pentru ideea anterior menţionată sunt cele cu Marcela Focşa (Z. Rostás, 2003), Nicolae Dunăre, Gheorghe Serafim (Z Rostás, 2006) şi Constantin Marinescu (Z. Rostás, 2009). Generaţiile de studenţi sau tineri cercetători care în anii 60-70 au avut şansa de învăţa sociologie cu profesorul Henri Stahl[3] (Mihăilescu & Rostás, 2007) sau de a colabora cu profesorul Traian Herseni pot vorbi foarte uşor şi convingător despre imensele avantaje rezultate din contactul direct cu reprezentanţi de marcă ai Şcolii lui Dimitrie Gusti.
Monografiştii nu au ajuns la regiuni numai pentru că aceste erau în lista de unităţi sociale ale sistemului gustian sau pentru că din atlasul sociologic nu puteau lipsi regiunile. Satele care urmau a fi selectate pentru monografii sau pentru intervenţiile echipelor regale studenţeşti trebuiau alese după anumite criterii. Provinciile istorice erau unităţi de maxim interes în viaţa publică românească cu atât mai mult cu cât unele dintre ele erau alipite prin marea unire de la 1918. Construcţia instituţională a statului după Unire s-a realizat şi printr-o amplă dezbatere asupra diferenţelor regionale şi a politicilor de rezolvare a problemelor apărute brusc după 1918 (Livezeanu, 1998). Reformele care ar fi trebuit să ducă la rezolvarea problemelor legate de diferenţele regionale trebuiau fundamentate în cât mai mare măsură, în concepţia gustiană, pe o foarte bună cunoaştere a realităţii. Pe această linie a intrat, masiv, regionalizarea istorică în setul de criterii care au ghidat drumurile monografiştilor.
Drumurile regionale ale monografiştilor şi echipierilor
Iniţial, primele două sate pentru cercetarea monografică – Goicea Mare în Dolj şi Ruşeţu în Brăila – au fost alese, se pare, mai mult pe considerente de apropiere de Bucureşti, de oportunităţile de intrare şi locuire temporară în comunitate pentru grupa de monografişti. Începând cu Nerej, în 1927, sub influenţa, foarte probabil hotărâtoare, a lui Henri Stahl se trece la alegeri ghidate pe criterii de regionalizare istorică, asigurarea unor posibile comparaţii şi gradul de „urgenţă” în înregistrarea unor lumi sociale pe cale de dispariţie. În ordine de primă urgenţă a fost ales Nerejul pentru că reprezenta un gen de supravieţuire de tradiţionalitate rurală cu mare probabilitate de dispariţie rapidă.
Trei dintre cele şapte sate cuprinse în cercetările aprofundate din perioada 1925-1932 au fost selectate având în minte explicit vechile ţări ale Vrancei (pentru Nerej), Câmpulungului Moldovenesc (pentru Fundul Moldovei) şi Codrului (pentru Cornova), menţionate de Dimitrie Cantemir. Draguşul a fost luat ca ilustrare pentru Ţara Oltului din Transilvania iar Runcul din Gorj pentru a putea compara două sate din regiuni învecinate legate prin linia Carpaţilor. Au fost urmate, deci, criterii de selecţie în care apartenenţa la forme regionale arhaice de tipul ţărilor sau ţinuturilor din provincii istorice diferite a avut prioritate. În ceea ce priveşte provinciile a existat preocuparea de a avea sate şi din Vechiul Regat şi si provinciile alipite. Din fericire, toate aceste aspecte de gândire metodologică regională au fost notate cu acurateţe de către Stahl:
„Seminarul de sociologie, atunci când a plecat în cele dintâi campanii monografice, şi-a ales satele după uşurinţele practice pe care le ofereau. Au fost alese satele care ridicau un minimum de dificultăţi. O data însă făcute cele dintâi încercări şi metoda noastră de lucru creată, am avut putinţa unor alegeri mai critice Astfel, satul Nereju a fost ales pentru ca ţinutul Vrancei reprezenta, în viaţa poporului roman, un exemplu perfect de ruralitate tradiţională, trăind în forme străvechi, pe vremuri generale întregii tari şi astăzi pe cale de completă dispariţie. A trebuit sa alergăm, în primul rând, la lucrul cel mai urgent. Un sat pe cale de urbanizare, îl vom putea studia şi peste zece ani. Un sat arhaic însă, pe zi ce trece, devine mai greu de găsit. Apoi, Fundul Moldovei a fost ales pentru dublul motiv că el ne da pilda unui sat din ţinuturile alipite, organizat în forme care fuseseră pe vremuri aceleaşi ca ale Vrancei şi care ne permitea, deci, un studiu comparativ deosebit de fructuos. Drăguşul şi Runcu reprezintă tot o problema îngemănată şi alegerea lor a avut ca scop studiul comparativ a două sate de pe cele două culmi ale Munţilor Carpaţi. În sfârşit, satul Cornova, pe lângă faptul ca este un sat basarabean şi că Basarabia de astăzi merită sa fie cunoscuta, ne-a permis sa închidem ciclul cercetării celor trei regiuni de veche viaţă ţărănească autonomă pomenite de Cantemir: a Vrancei, a Câmpulungului Moldovenesc şi a Codrului” (H.H. Stahl, 1934, pp. 107. Sublinierile noastre, DS, în italice.).
Desigur, coordonarea echipei a aparţinut mentorului, profesorului Gusti, şi multe dintre decizii se luau după discuţii în cadrul nucleului de organizare. Nu se poate însă merge nici pe ideea că Stahl a fost un simplu cronicar a ceea ce înfăptuise Gusti sau echipa cu care acesta lucra. Mărturia explicită din anii ’80, din Amintiri şi gânduri…, susţine din plin ipoteza noastră:
„N-aş vrea să afirm că programul cercetărilor monografice care au urmat câţiva ani de zile, a fost determinat exclusiv de mine. Totuşi, cuvântul meu a trebuit să aibă o greutate oarecare, căci nu a putut rezulta din simplu hazard faptul că după Ruşeţu a fost aleasă Vrancea ca loc de studiu, adică o regiune care avea faima de <răzeşie> clasică, socotită de Cantemir drept <republică ţărănească>…” (H.H. Stahl, 1981, p. 46).
Interesul lui Stahl, deja consolidat, după campania de la Ruşeţu, din 1926, pentru formele regionale de viaţă ţărănească liberă a fost cel care, bine argumentat în cadrul echipei, a dus la alegerile regionale care au urmat până în 1931, la Cornova. Discuţia directă dintre Zoltán Rostás şi Henri Stahl lămureşte lucrurile în şi mai mare măsură în legătură cu rolul său în alegerea satelor pentru monografiere, cu fundamentare tematică şi regională:
„– La această alegere pentru Nereju, la care aţi contribuit şi Dvs., şi Georgescu… Sau Constantinescu?
– Constantinescu.
– Opţiunea s-a datorat faptului că aţi vrut Dvs. un sat de
răzeşi?
– Fără îndoială.
– Şi N. C. Constantinescu ce motiv a avut? Era din partea
locului?
– Era cam din regiune şi vizitase această Vrance împreună cu fotograful Berman şi avea o colecţie de fotografii din regiunea aceea. Că cine o fi pomenit prima oară Vrancea, el sau eu, nu ştiu. Însă în tot cazul Nerejul eu l-am depistat, ca şi Drăguşul şi Runcu. Tot eu am ales satul” (Z. Rostás, 2000, p. 59).
Aşa cum a procedat cu foarte multe dintre secvenţele de detaliu ale cercetării monografice, profesorul Stahl a procedat la o standardizare şi aici, la capitolul referitor la modul de alegere a satului în interiorul regiunii:
„Este iarăşi un lucru de la sine înţeles că ceea ce se alege mai întâi este regiunea. Urmează, apoi, alegerea, în sânul regiunii, a unui sat. Din vreme, se strâng informaţiile scrise care există cu privire la acea regiune şi se extrag pe fişe toate informaţiile. Se cer însă şi informaţii verbale de la toţi cei care au cercetat regiunea. Din suma totală a satelor, vreo câteva sate ajung astfel a fi alese: sate care nu sunt nici prea mari, nici prea noi, şi nici prea în contact direct cu oraşul. În sfârşit, care să permită şi prezenţa, timp de o lună, a unui grup mare de oameni străini. Se trimite apoi în cercetare o echipă, care să cutreiere regiunea” (H.H. Stahl, 1934, pp. 107. Sublinierile noastre, DS, în italice.).
Algoritmul de alegere pentru selecţia satului în cadrul regiunii este descris tot de Stahl pentru aplicarea sa în cazul Cornovei din judeţul basarabean Orhei: se face o documentare prealabilă; este trimisă în teren o echipă formată din M. Cotescu şi D. Georgescu; Dimitrie Gusti expediase în prealabil la Chişinău o scrisoare academicianului Ştefan Ciobanu cu rugămintea să ajute echipa în alegerea unui sat „vechi răzăşesc, cu săteni care să se cheme între ei Căpitane şi situat lângă o mănăstire” (Diaconu, Rostás, & Şoimaru, 2011, p. 584); după discuţii la Chişinău şi la Orhei cu autorităţile, sunt selectate 44 sate din judeţele Lăpuşna, Orhei şi Soroca; 21 dintre acestea sunt vizitate de către echipa bucureşteană şi pentru 12 dintre acestea sunt întocmite fişe de prezentare; ulterior la Bucureşti, după corelarea tuturor informaţiilor alegerea se face între Ulmu şi Cornova; acesta din urmă este ales în final „în locul Ulmului, care era prea mare (de unde dificultăţile de lucru pentru o monografie care voia să epuizeze complet materialul) şi care era şi mai înaintat pe drumul urbanizării sale” (H.H. Stahl, 1934, p. 112).
Se menţine, în consecinţă, regula de a alege un sat mic. În absenţa unor sate de tip tradiţional, aşa cum se dorea, preferinţa este pentru satul mai puţin urbanizat. După cum se va vedea însă la teren, procesul de urbanizare (A. Golopenţia, Golopenţia, S., 2002, studiul lui Anton Golopenţia din 1932 referitor la orăşenizarea Cornovei, publicat în Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, nr. 1-4) era mai avansat decât la oricare dintre satele anterior cercetate.
Cadrul provinciilor istorice este folosit nu numai în selecţiile pentru monografiere satelor, ci şi în selecţia pentru ancheta pe cele 60 de sate (A. Golopenţia, Georgescu, DC, 1941) şi în orientarea pentru alegerea celor peste 200 de sate în care au mers echipele regale studenţeşti de intervenţie socială[4]. Ilustrativă pentru modul în care a lucrat Fundaţia Principele Carol cu echipele studenţeşti este prezentarea succintă pe care o făcea Henri Stahl în legătură cu satele alese pentru cele 12 echipe care au lucrat în 1934:
„Alegerea satelor in care au fost trimese aceste echipe s’a făcut astfel: in fiecare regiune istorică5 s’a ales cel puţin cate un sat, avându-se in vedere să fie în număr aproape egal satele de câmp, de munte şi cele de apă” (H.H. Stahl, 1939b, p. 97. Text publicat iniţial în „Experienţa echipelor regale studenţeşti” în Revista Fundaţiilor Regale, 1935/1 ianuarie.)
Regiunea în practica monografică nu este, însă, numai cadru de selecţie a satelor pentru cercetare şi intervenţie socială. Ea este şi cadru de analiză şi interpretare. La Drăguş, spre exemplu, în şedinţa de seară de la ora 21, din 14 iulie 1929, un punct aparte îl constituie prezentarea specificului istoric al ţării Oltului de către Henri Stahl. Regiunea este introdusă monografiştilor ca fiind specifică nu pentru Ardeal, ci pentru zona de contact între Muntenia şi Ardeal, pentru ţinuturile grănicereşti şi cu viaţă comunitară în care organizarea de tip devălmaş a avut un rol important (H.H. Stahl, 1934, p. 122). Exemplare pentru folosirea diferitelor tipuri de regiuni istorice sau subregiuni sunt studiul referitor la Starea culturală şi economică a populaţiei rurale a României publicat în 1939 (A. Golopenţia, 2002 [1939]) şi Satele devălmaşe al lui Stahl, publicat în anii ’50 şi ’60, dar folosind o bună parte din datele culese comunitar-regional în perioada interbelică (vezi, spre exemplu, comparaţiile între diferite cofederări de sate pe „ţări” în capitolul VII din H. H. Stahl, 1958).
În fine, în seria funcţionalităţilor pe care le-a avut gândirea regională în mişcarea social-universitară Gusti este de menţionat şi diagnoza socială pe unităţi regionale administrative. Raportarea cercetării sociale gustiene la schimbările administrative în 1938 este semnificativă în acest sens. Noile regiuni administrative introduse de Carol al II-lea sub numele de ţinuturi, împreună cu tot sistemul instituţional asociat, au fost percepute cu aprecieri pozitive şi negative în dezbaterile din epocă (Argetoianu & Neagoe, 2002, p. 302; Conea, 1938) dar şi ulterior, la peste 70 de ani (Mănescu, 2010). Unele dintre noile ţinuturi cu statut de regiune administrativă mergeau pe atitudinea voluntaristă a lui Carol al II-lea de ignorare a unor diferenţieri regionale majore (precum cele din cadrul ţinutului Bucegi care reunea judeţe din sudul Transilvaniei cu cele din nordul şi sudul Munteniei). Este foarte probabil că gruparea Gusti nu a agreat noul mod de regionalizare în detaliu[6]. Golopenţia aprecia în „Rolul ştiinţelor sociale în noua tehnică administrativă”, publicat în Sociologie Românească 3-4, în 1938, că „noua lege administrative, revoluţionară faţă de starea de până acum a administraţiei noastre, este totuşi conservatoare în raport cu progresele contemporane ale tehnicii administrative.” (A. Golopenţia, Golopenţia, S., 2002, p. 82).
Rolul ştiinţelor sociale în noul context era definit de Golopenţia prin referire la cerinţa de a forma specialiştii necesari pentru cunoaşterea realităţilor sociale şi „lămurirea prin cercetări a cât mai multor subunităţi ale ţării.” (A. Golopenţia, Golopenţia, S., 2002, p. 84). În acelaşi număr din Sociologie Românească în care Conea şi Golopenţia discutau despre noile ţinuturi, Ion Measnicov publica un prim studiu despre profilul demografic al noilor regiuni aflate la vremea respectivă încă în stadiul de proiect (Measnicov, 1938).
Concluzii şi discuţie
Mişcarea gustiană de ridicare a satului a fost una în care s-a pornit de la cunoaşterea de tip monografic (1925-1932) şi s-a continuat, cu intervenţia socială şi cercetare-acţiune prin echipele regale studenţeşti (1934-1938) şi, pentru scurt timp (octombrie 1938 – septembrie 1939), cele ale serviciului social. Progresul metodologic pe componenta ştiinţifică a mişcării sociale s-a realizat, în esenţă prin:
– standardizarea monografiilor (D. Gusti & Herseni 1940; H.H. Stahl, 1934),
– trecerea de la regionalismul de selecţie a unităţilor sociale la cel de analiză a unor fenomene sau probleme sociale,
– adoptarea monografiilor sumare (A. Golopenţia, 1939) ca instrument de analiză regională şi pentru studii de comunitate comparative şi pentru fundamentarea analizelor de atlas social,
– promovarea cercetărilor regionale centrate pe o problemă specifică precum abordarea devălmăşiei de către Stahl în Vrancea,
– cercetarea prin anchete cu folosirea amplă a statisticii şi a tipologiilor (A. Golopenţia, Georgescu, DC, 1941).
Este adevărat că ideile gustiene de monografie totală şi de atlas social construit prin monografierea completă a ţării au avut caracter preponderent utopic prin nivelul la care plasau aşteptările de metodă şi rezultate de cercetare. Ar fi de adăugat, însă, imediat, comentariul că a fost vorba de utopii necesare şi fertile (spre deosebire de o altă utopie, cea a serviciului social obligatoriu). Ele au fost necesare din cel puţin două motive. În primul rând pentru că cercetarea empirică rurală nu avea în anii 20-30, când a fost lansată de Gusti, nicio tradiţie de structurare ştiinţifică, de confruntare a ideilor metodologice şi teoretice cu faptele.
Accentuând foarte tare pe completitudinea observării şi pe caracterul sistematic al cunoaşterii, Gusti a pus bazele unei sociologii întemeiată pe fapte şi metodă. Din multe puncte de vedere monografia gustiană a fost substitutul românesc necesar al Regulilor metodei sociologice în variantă franceză, durheimistă (Durkheim, 2003 [1894]). Deşi utopice ambele idei de monografie totală şi de atlas social bazat pe cercetarea tuturor localităţilor, ele s-au dovedi fertile nu numai prin mişcarea social-ştiinţifică pe care au generat-o, ci şi prin alternativele care au apărut[7]. Monografiile sumare (promovate de Anton Golopenţia începând cu 60 de sate) şi de cercetare comunitară sau regională centrată pe probleme (Henri Stahl începând cu cercetarea regională a problemei devălmăşiei în Vrancea) au fost principalele alternative care au marcat ieşirea din utopia metodologică gustiană.
Gândirea regională a fost implicată şi în modul de organizare a campaniilor de acţiune socială ale echipelor regale studenţeşti. În selectarea satelor pentru cele 12 echipe studenţeşti din 1934, spre exemplu, au fost avute în vedere atât criterii geografice (localizare la munte,câmpie sau în apropierea apelor pentru sate) cât şi de provincie istorică.
Toate detaliile de mod de lucru invocate susţin ideea că, atât în planul cercetării, cât şi la nivel de acţiune socială, mişcarea socială gustistă de ridicare a satelor a fost orientată, în ansamblu, pe liniile ei de durată, nu monografistă, ci comunitar-regională. Aprecierea cred că este validă în special pentru lucrările şi proiectele în care Henri H. Stahl şi Anton Golopenţia au avut un rol de autori sau principali contributori. Eticheta de „şcoală monografică a lui Dimitrie Gusti” este legată mai mult de mentor, publicaţiile şi intenţiile sale. În schimb, denumirea rezultată din analizele anterioare, cea de mişcare socială comunitar-regională, vizează în special publicaţiile şi acţiunile efective ale întregii mişcări în perioada interbelică şi ulterior.
Tematica abordărilor regionale în cadrul mişcării sociale gustiene este una relativ nouă în literatura de specialitate. Sper ca, odată trezit interesul pentru temă, analizele să continue. Rămâne să fie deschisă şi linia de analiză a (dis)continuităţilor între abordarea comunitar-regională din perioada interbelică şi cea postbelică/postcomunistă.
Note:
1. Prezentul material este o continuare a celui publicat anterior în Secolul 21 (Sandu, 2012). Mulţumesc profesorilor Sanda Golpenţia şi Zoltán Rostás pentru comentariile utile la ambele articole.
2. Analizele empirice publicate şi menţionate în lista Paulei Herseni (1941) provin majoritar din campaniile monografice (Goicea Mare – 1925, Ruşeţu – 1926, Nerej – 1927, Fundu Moldovei – 1928, Drăguş – 1929 şi 1932, Runcu – 1930 şi Cornova – 1931), din cercetările-acţiune ale echipelor regale studenţeşti (233 de sate în perioada 1934-1838 conform Stahl 1981, p.
296) sau din cercetările filialelor regionale ale Institutului Social Român.
3. Nu este aici locul potrivit pentru mărturii personale, ca fost student şi doctorand al Profesorului Henri H. Stahl. Mă limitez, deocamdată, la simpla menţionare a faptului că, în absenţa unei astfel de şanse, drumul meu profesional ar fi fost cu totul altul si pe conţinut tematic, şi metodologic şi ca stil de a face cercetare. Foarte probabil ar fi fost un parcurs mai puţin legat de sat, regiune, metodă, centrare pe probleme, diagnoză şi acţiune în spaţiul social.
4. Vezi lista acestor sate în Curierul Echipelor Studenţeşti
din an IV, nr. 3, 1938.
5. Cele 12 sate ale primei campanii a echipelor regale studenţeşti din 1934 au fost: Stăneşti, Corbi şi Nucşoare
în Muntenia; în Bucovina – Sadova şi Năpădeni; Văcăreni şi Ferdinand I în Dobrogea; Miron Costin şi Nerej în Moldova; Goicea Mare în Oltenia; Fibiaş în Banat; Leşu în Transilvania (H.H. Stahl, 1939b, p. 97)
6. Proiectul de lege administrativa fusese încredinţat de către Carol al II-lea, în esenţă, lui Armand Călinescu în calitate de ministru de interne şi profesorului Paul Negulescu la Institutul de Ştiinţe Administrative (Argetoianu & Neagoe, 2002, pp. 128, 302).
7. Ideea lui Golopenţia de a merge spre construirea unui atlas sociologic al României lucrând cu monografii sumare şi cu profiluri ale satelor delimitate în baza unor indicatori sintetici îmi pare a fi punctul de pornire al unui lung proces care a dus la formele actuale de atlas sociologic din România. Un exerciţiu relevant în acest sens ar putea fi experienţele de definire a dezvoltării localităţilor din perspectiva teoriei capitalului comunitar (uman, material, simbolic, vital, regional etc.). Tehnicile moderne de analiză statistică şi informatică a datelor de recensământ sau din alte surse oficiale, în conjuncţie cu premisele teoretice ale capitalului comunitar, au dus la construirea unor măsuri sintetice de tipul indicelui dezvoltării sociale a localităţilor (IDSL) şi, implicit, la construirea unor harţi sociologice care au cuprindere deplină a localităţilor ţării şi grad foarte ridicat de relevanţă (Sandu, 2011). Desigur, acestea nu reprezintă un atlas social ci numai hărţi pentru un astfel de atlas.
Bibliography:
Argetoianu, C., & Neagoe, S. (2002). Însemnări zilnice/ Daily Records. Vol. IV: Editura Machaivelli.
Carol al II-lea. (2003). Însemnări zilnice/ Daily Records (Vol. II). Bucuresti: Scripta.
Conea, I. (1938). Sugestii şi indicaţii geo-istorice pentru numirea şi determinarea marilor unităţi administrative ale României/ Geo-historical suggestions for naming the great administrative units of Romania. Sociologie Românească, III(4-6), 239-246.
Diaconu, M., Rostás, Z., & Şoimaru, V. (Eds.). (2011). Cornova 1931. Chişinău: Quant.
Durkheim, E. (2003 [1894]). Regulile metodei sociologice/Les Régles de la Methode Sociologique/Rules of Sociological
Methods, traducere de by C. Sudeteanu. Filipestii de Targ: Editura Antet.
Georgescu, A., & Chibulcuteanu, I. (1939). 60 de sate româneşti. Populaţia/60 Romanian Villages. Population (Vol. I). Bucureşti: Institutul de Ştiinţe Sociale ale României.
Golopenţia, A. (1939). Monografia sumară a satului/ Reduced monography of the village. Curierul Serviciului Social, V(4).
Golopenţia, A. (2002 [1939]). Starea culturală şi economică a populaţiei rurale din România/ Cultural and economic state of the rural population from Romania. In A. Golopenţia & S. Golopenţia (Eds.), Anton Golopenţia. Opere complete (Complete Works). Vol.II. Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic.
Golopenţia, A., Georgescu, DC. (1941). 60 sate româneşti: cercetate de echipele studenţeşti în vara 1938: anchetă sociologică/ 60 Romanian villages in the research of student’s teams during the spring of 1938: Institutul de Ştiinţe Sociale al României.
Golopenţia, A., Golopenţia, S. (2002). Opere complete. Vol I: Sociologie/Complete Works. Vol I. Sociology: Editura Enciclopedică.
Gusti, D. (1937). Ştiinţa naţiunii /Science of the Nation. Sociologie românească, 2(2-3), 49-59.
Gusti, D. (1939). Istoricul cercetrării/ The history of the research. In A. Golopenţia & D. C. Georgescu (Eds.), 60 de sate romanestl cercetate de Echipele Studentesti. Ancheta sociologică, condusă de Anton Golopentia si Dr. D.
C. Georgescu. Cu un studiu despre Starea de azi a satului romanesc şi Istoricul cercetării de Prof. D. Gusti (60 Romanian villages in the research of student’s teams. Sociological survey directed by Anton Golopentia and Dr.
D. C. Georgescu. An introductory study by professor D. Gusti on the situation of the Romanian village of today and the history of the research) (Vol. I). Bucureşti: Institutul de Ştiinţe Sociale ale României.
Gusti, D., & Herseni, T. (1940). Îndrumări pentru monografiile sociologice/ Guidelines for Sociological Monographs. Bucureşti: Institutul de Ştiinţe Sociale al României.
Herseni, P. (1940). Publicaţiile Şcolii Sociologice de la Bucureşti/ Publications of Bucharest Sociological
School. In D. Gusti & T. Herseni (Eds.), Îndrumări pentru monografiile sociologice (Guidelines for Sociological Monographs) (pp. 443-474). Bucureşti: Institutul de Ştiinţe Sociale al României.
Herseni, T. (1941). Sociologia/ Sociology. In N. Bagdasar, T. Herseni & S. S. Bârsănescu (Eds.), Istoria Filosifiei Moderne. Vol. V. Filosofia Românească de la Origini până Astăzi. Omagiu Profesorului Ion Petrovici (History of Modern Philosophy. Vol V. Romanian Phylosophy from origins until today. Homage to Profesor Petrovici) (pp. 437-598). Bucureşti: Societatea Română de Filosofie.
Larionescu, M. (2007). Istoria sociologiei româneşti /History of Romanian Sociology: Ed. Univ. Bucureşti
Livezeanu, I. (1998). Cultură şi naţionalism în România Mare / Culture and Nationalism in the Great Romania, 1918-1930 (V. Russo, Trans.): Humanitas.
Manescu, M. (2010). Lega administrativă din 1938. „Un început de reală organizare urbanistică?”/
Administrative law from 1938. „A start to real urbanistic organisation?”. Urbanismul. Serie nouă(4), 6-12.
Measnicov, I. (1938). Portret statistic al ţinuturilor / Statistical portrait of counties. Sociologie Româneasca, III(4-6), 230-238.
Mihăilescu, I., & Rostás, Z. (2007). Dialog neterminat/ Unifinished dialogue: Curtea Veche.
Rostás, Z. (2000). Monografia ca utopie: interviuri cu Henri H. Stahl (1985-1987) / Monography as an Utopia: interviews with Henry H. Stahl (1985-1987): Paideia.
Rostás, Z. (2001). O istorie orală a Şcolii Sociologice de la Bucureşti / An oral history of the Sociological School from Bucharest. Bucureşti: Printech.
Rostás, Z. (2003). Sala luminoasă: primii monografişti ai Şcolii gustiene/ The Bright Hall: First Monographists of Gusti School. Paideia.
Rostás, Z. (2005). Atelierul gustian: o abordare organizaţională/ Gustian Workshop: an organisational approach: Tritonic.
Rostás, Z. (2006). Parcurs întrerupt. Discipoli din anii 30 ai Şcolii gustiene / Interrupted journey. Disciples of the Gustian School in the 30s. Bucureşti: Paideia.
Rostás, Z. (2009). Strada Latină nr. 8. Monografişti şi echipieri gustieni la Fundaţia Regală Principele Carol / Latin Street number 8. Gustian Monographists and Team Workers to the Royal Foundation Prince Carol, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2009, 383 p: Curtea Veche.
Sandu, D. (2011). Social Disparities in the Regional Development and Policies of Romania International Review of Social Research, I(1), 10-30.
Sandu, D. (2012). „Ridicarea satului” prin el însuşi: ideologii şi practici în interbelicul românesc/ „Lifting up” of the village by itself: ideologies and practices in Romanian interwar period. Secolul 21(1-6).
Stahl, H. H. (1934). Tehnica monografiei sociologice/ Technique of the Sociological Monography (Vol. 2): Editura Institutului Social Român.
Stahl, H. H. (1939a). Nerej, un village d’une région archaïque: Les manifestations économiques, juridiques et administratives. Unités, procès et tendances sociales/ Nerej, a Village from an Archaic Region. Social Units, Proceses and Tendencies: Institut de sciences sociales de Roumanie.
Stahl, H. H. (1939b). Pentru sat/ For the Village: Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”.
Stahl, H. H. (1958). Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, vol. I./ Contributions to „Devalmas” Villages, Bucureşti: Acad. RSR.
Stahl, H. H. (1980). Dimitrie Gusti. Personalitatea şi opera/ Dimitrie Gusti. Personality and Works. In H.
H. Stahl (Ed.), Dimitrie Gusti: studii critice (Dimitrie Gusti: Critical Studies)(pp. 9-53). Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Stahl, H. H. (1981). Amintiri şi gînduri: din vechea şcoală a „monografiilor sociologice” / Memories and Thoughts from’the Old School of „Sociological Monographs”. Bucureşti: Minerva.
Vezi si:
Lasă un răspuns