Doina Jela
Citesc toate cărțile Sandei Golopenția altfel decât citesc cărțile tuturor celorlalți autori. Încet, cu încântare și migală, într-un ritm pe care migala lor mi-o impune parcă.
Există autori fascinanți prin interesul și pasiunea pentru idei. Îi știm și îi prețuim toți. Sanda Golopenția este unul dintre acei rari savanți pasionați de oameni, interesată ca antropolog, etnolog, lingvist, sociolog și critic literar ce este, de fiecare ființă luată în parte. Cu atât mai mult de fiecare ființă care pune ceva bun pe lume. Cărțile ei sunt niște cărți calde, umane, ele însele ca niște vietăți.
Nu cred că știu un autor mai iubitor de oameni și mai dornic să li se dăruiască decât Sanda Golopenția. Decât, poate Simone Weil, cu care am asemănat-o tot timpul, pe parcursul acestui volum pe cât de compozit, pe atât de frumos și gospădărește alcătuit din cărțile scrise de ea de-a lungul anilor și străbătut ca de un fir de apă vie (de chiar râul Alfeu!), de poveștile minunilor făcute de oameni obișnuiți: negresa din Providence, isprava din 27, a lui Constantin Cioflea cu copiii duși în Africa de Nord drept recompensă pentru ducerea la bun sfârșit a studiilor liceale, inițiativele unor oameni de a citi în comunități de copii, grădinițe, școli, vacanțe „încrucișate” ale unor copii francezi în România și a unor copii români în Franța.
Ficusul ei, readus prin devotament la viață, după ce ajunsese o uscătură.
Cartea aceasta este altceva decât ce pare. Un obiect micuț, frumos, blând, menit parcă să nu te sperie prin dimensiuni: 1600 de pagini, în total.
Este un miscelaneu care conține: proză memorialistică, partea cea mai accesibilă; cronici și recenzii de carte, eseuri (cu teme predilecte: marginalii, perdanții, victimele istoriei, limbile, comunitățile periclitate, ex-centricii, țările mici și uitate de Dumnezeu) articole de strictă specialitate, deși specializările autoarei sunt multiple, interviuri, pagini de reflecție filosofică care beneficiază de experiența în domenii atât de diverse ale autoarei, reflecții despre anii comunismului românesc. Și o categorie de texte pe care nu aș ști unde să le încadrez, echivalente cu un fel de bancă de idei din a căror aplicare la toate nivelurile vieții comunitare, de la cel de cartier la vârful statului, țesutul societății noastre , și al oricărei societăți pe cale de a-și pierde suflul, s-ar reface rapid, ar deveni viu și dinamic.
Am găsit în cărțile Sandei Golopenția paginile cele mai pătrunzătoare pe care le-am citit vreodată de hermeneutică și fenomenologie a exilului. Cu distincția ei netă între exil și emigrație, pe care nimeni n-ar mai putea-o ignora de acum înainte. Exilul, cu toate aspectele lui. Și mai ales cele care ne vin merue în minte. Ce pierde/riscă un exilat: el pierde experiența confirmării oarbe a identității prin mirosuri zgomote, oamenii de pe stradă; riscă viața în singurătate, fără menire; pierde învelișului organic al obișnuințelor care dau tărie, spațiul în care vorbești fără accent, locul în care limba interioară coincide cu ea exterioară, pierde abilitatea de a-ți vorbi limba fără greș și născocitor și riscă să aibă accent în toate limbile pe care le va vorbi, niciuna bine, de acum înainte. Și multe, multe altele.
La fel, aici am citit paginile cele mai echilibrate despre pierderile culturale din comunism, Sanda Golopenția afirmând că ne ocupăm de trecut „pentru a reduce numărul fantomenlor care ne bântuie viețile”.
Limba Sandei Golopenția, care scrie despre pierderea ei pagini absolut tulburătoare, reproducând interviuri după metoda istoriei orale cu oameni rupți din mediul de limbă și aflați în imposibilitatea de a o mai exersa și auzi, ar merita o discuție aparte. Nu este doar o limbă minunată, atentă, nuanțată, ci chiar una „vorbită fără greș și născocitor”. (N-am citit decât la ea calificativul înecăcios, referitor la cărți: „cărți înecăcioase”.) Ci este una care introduce concepte, ce alcătuiesc treptat un corpus filosofic, al ei și doar al ei, vorbind despre: întâlniri pline; tăcerea culturilor marginale; reflecție locuită; a coji realitatea; transmițători (un termen care reabilitează mult ironizata rezistență prin cultură în comunism); nesiguranța pe care ne-o dau zgomotele interioare nedeslușite; primejdia sănătoasă a întâlnirii cu mințile celor din jur; călătoria celui care încearcă rotundul lumii. Limba Sandei Golopenția îmi amintește de definiția pe care Celine o dă stilului: stil e atunci când cititorul se așteaptă ca tu să folosești un cuvânt iar tu vii cu alt cuvânt. Dar la Sanda Golopenția nu e doar „stil”, este și filosofie, acel existențialism aparte, chiar trăit, al Simonei Weil. (În legătură cu vocabularul Sandei Golopenția, mă tentează o căutare statistică, pentru a verifica dacă e adevărat că temenul cel mai des utilizat este „viu”, cu variantele „înviorat”, „învigorat” etc…La ea lucrurile nu doar trăiesc și sunt și readuse la viață, ca ficusul…)
Remarcabil într-un volum atât de masiv, n-am găsit în el nicio repetiție de idei.
Există în cultura noastră o propensiune spre pitoresc și minorat, un fel de sindrom al tichiei de mărgăritar, în mai toate, politică, dezbatere de idei, literatură, facebook. Pe Sanda Golopenția n-o surprinzi în flagrant delict de minorat. Sanda Golopenția nu-și permite frivolități. Nu-și permite cărți cu titluri și formulări narcisit despotice. Este obsedată ca și Monica Lovinescu – cu care iarăși o asemăn, de a acționa major. Și acționăm major, spune ea, atunci când menținem contactul cu dimensiunile esențiale ale existenței omenești: dragostea, rodnicia, boala, moartea. Din punctul acesta de vedere, știm de ce: traseul ei existențial este similar cu al Monicăi Lovinescu, este fiica lui Anton Golopenția și al Ștefaniei Golopenția ale căror destine frânte au lăsat-o cu un legat înpovărător.
Aș fi avut, dacă timpul ne-ar fi permis-o, câteva întrebări: de ce Proust Beckett, Duras, înainte de Yourcenar, Céline, Camus? Și unele dezacorduri în ce privește corectitudinea politică, discriminarea pozitivă și multiculturalismul, care prin excese a putut echivala dramaturgia lui Shakespeare cu producții etnografice și folclorice care țin de creativitatea colectivă. Ca și o întrebarea despre reprezentarea noastră, a românilor în lume, nu prin creații individuale solide, ci prin aceleași însemne etnografice și folclorice.
În rest, cum a spus dl. Mircea Martin la lansare, sunt mândră și recunoscătoare că sunt contemporană cu Sanda Golopenția, că a scris cărțile pe care le-a scris și că am cunoscut-o.
Lasă un răspuns