Smaranda Vultur (coord.), Germanii din Banat prin povestirile lor, Ed. a II-a, Polirom, Iași, 2018.
Recenzie
Dr. Florin-Corneliu POPOVICI
Urmând îndemnul de peste secole al lui Nicolae Stoica de Hațeg, Smaranda Vultur se ține de Banat, un Banat care, dacă ar fi să parafrazăm, e o lume. În perspectiva proiectului de anvergură Timișoara-Capitală culturală europeană 2021 (și nu numai – a se vedea conceptul de identitate, de regionalizare în contextul extins al europenizării și al globalizării), Germanii din Banat prin povestirile lor, un tratat de antropologie în toată puterea cuvântului, este o carte mai mult decât necesară, am putea spune, un act de reconstituire și de restitutio in integrum.
Dacă există povești, în mod logic există și acel ,,ceva” care merită a fi povestit. În general, după cum bine știm, povestirea de tip clasic include și o doză de ficțional, ,,derapajul”- evaziune din realitate. În cazul de față, însă, ficționalul lipsește, locul fiind luat de mărturii. Veridicitatea și autenticitatea celor relatate, fără a putea fi puse la îndoială, au un corespondent în istorie, în general, și în istoria orală, în particular. Smaranda Vultur își asumă, pe lângă delicata misiune de antropolog, și pe aceea de coordonator (liderul charismatic), în care, un rol esențial îl are echipa pluridisciplinară de specialiști care a contribuit activ la realizarea prezentei cărți.
Prefața semnată de Smaranda Vultur, glosarul și bogata listă a trimiterilor bibliografice, notele și explicațiile de subsol, impresionanta colecție de fotodocumente, dar în special poveștile conținute, rod al intervievării directe, al dialogului și al contactului direct cu persoanele martore la evenimente sau cu urmași ale acestora (de unde și nota personalizată), legitimează această carte care se distinge prin volumul și calitatea informației, prin pildele de viață conținute, prin abilitate și prin caracterul esențializator. Căci, folosind un termen din heraldică transpus de André Gide în domeniul literar, mesajul concentrat constituie ,,blazonul” cărții (de tip moștenire culturală). Marele avantaj al ei este acela că poate fi citită deopotrivă de specialiști și de către nespecialiști, unda de umanitate fiind aceea care străbate relatarea prin felul în care se insinuează în sufletul lectorului, de unde și impactul emoțional care se calează pe fapte de viață, pe supraviețuire și pe existență dură, pe un ,,a fi” sub zodia fracturii de destin, a deportărilor și a epurărilor, a dramelor strămutării forțate și a adaptării la context. Cea de a doua ediție a cărții, îmbogățită, vine la o distanță de optsprezece ani, interval temporal care e sinonim cu o acoladă, cu gestul simbolic al înnobilării cavalerești din vechime.
Germanii din Banat prin povestirile lor (structurată pe capitole, precum ”Repere introductive”, „Povești de viață”, „Germanii francezi din Tomnatic”, „Germanii pemi din Gărâna”, „Sărbători și tradiții”, „Forumul Democrat al Germanilor din Banat”) este o carte despre identitate care vine în întâmpinarea nevoii de a ști, dincolo de datoria morală față de înaintași. Eroi civilizatori, urmași ai teutonilor de odinioară, care au făcut din Banat un pol al bunăstării și un topos cu valențe europene, germanii, ,,naționalitate conlocuitoare” (termen încetățenit pe filiera politicului), s-au caracterizat dintotdeauna prin standardele existențiale ridicate, prin rafinament (,,ștaif”), cultură, apetit uriaș pentru muncă, pentru simțul datoriei și pentru calitatea lucrului bine făcut, prin responsabilitate, seriozitate și conștiința apartenenței la valorile perene. După principiul ,,omul sfințește locul”, povestirile incluse în volum au valoare de testament, confirmare a nevoii de a lăsa moștenire. Felul cum ne raportăm la ceea ce antemergătorii noștri au lăsat moștenire ne legitimează existențial, ne caracterizează pe de-a-ntregul, e parte integrantă din felul nostru de a fi, cartea noastră de vizită. Germanii din Banat aparțin spațiului geografic românesc. Ei sunt cei care, alături de români (dar și de alte etnii, Banatul fiind un model de conviețuire pașnică și de unitate în diversitate) și-au adus o contribuție incontestabilă. Banatul este ceea ce este și datorită germanilor care l-au populat și încă îl populează. A depune mărturie presupune conștiință civică, responsabilitate față de comunitatea (cu rol coagulant ce se ghidează după un set de valori bine încetățenite) din care faci parte, dar și interesul de a pune în valoare specificul care te definește sau crezi că te definește.
Germanii din Banat prin povestirile lor este o carte cu oameni și despre oameni, o carte de tip punte peste generații în care apelul la memorie are darul de a reconstitui istorii aparent minore, dar care, împreună, alcătuiesc un crâmpei de Istorie. Viziunea antropocentrică propusă de Smaranda Vultur și de colaboratorii săi[1] se menține departe de colecția de date seci, de informații punctuale și de statistici aride. Ceea ce spun cei intervievați, dar mai ales felul cum spun, readuce în actualitate microcosmosuri umane. Punctele comune ce reies din multitudinea de dialoguri cu oamenii (importantă aici este calitatea întrebărilor, felul cum intervievatorul știe să îi dea ghes celui intervievat să se destăinuie, să-i creeze condițiile favorabile și cadrul natural propice mărturisirii) gravitează în jurul ideii că, oricât de traumatică ar fi rememorarea (drama războiului, a dezrădăcinării și a deportărilor, experiența dureroasă a lagărului de muncă forțată, conflictul dintre călăi și victime, efectele nocive ale politicului asupra omului simplu), ea nu se bazează pe ură sau pe resentiment, pe vânătoarea de vrăjitoare sau pe vendete. Indiferent de amploarea patimilor, cei care au experimentat ororile mai sus pomenite refuză postura de înfrânți, de unde și împăcarea cu destinul. Cei întorși din bejenie sunt oameni noi, înțelepți, căliți în focul existențial, care au puterea de a o lua mereu de la capăt, cu o filosofie de viață (filosofia omului simplu) sănătoasă, care respinge lamento-ul și a da vina pe soarta crudă.
În cazul Banatului, geografia (și oamenii care îl populează ) face/scrie istoria. Problema identitară este una centrală, iar povestirile individuale (cu tot atâtea nume implicate), devin ,,oglinda” povestitorului. Oamenii și povestirile lor refac un ,,puzzle” identitar, dau o mostră de arheologie identitară. Felul cum se raportează povestitorul la poveștile sale este definitoriu pentru economia cărții îmbibată de nostos. Câte povestiri, atâtea destine, am putea spune, destine individuale care, la rândul lor, recompun destinul colectiv al comunității.
Germanii din Banat prin povestirile lor este locul fericit al întâlnirii dintre mărturia orală și documentul scris. Lumea șvabilor bănățeni constituie un univers uman căruia Banatul îi este dator, nu numai moral. Proverbiala conviețuire pașnică din Banat, eclectismul, toleranța, buna vecinătate sunt atribute zonale, regionale la care au contribuit și șvabii. Chiar și cei care au ales exilul după ce au supraviețuit alienării, au lăsat o fărâmă de existență în țara din care au plecat. Rolul pedagogic, intens moralizator al cărții este unul incontestabil.
Povestirile șvabilor din Banat au marele merit că, pe lângă mărturiile valoroase adunate (aspectul întregitor al cărții), reconstituie locuri, dar și atmosfera epocii. Din această perspectivă, cartea coordonată de Smaranda Vultur se dorește un ,,muzeu” antropologic în miniatură. Prin punere laolaltă, Germanii din Banat prin povestirile lor reface un Tot. Profilurile umane diverse, contactul nemijlocit cu cel care își amintește (și, implicit, retrăiește simbolic), statutul social care diferențiază, multitudinea de ocupații ale celor care relatează, alcătuiesc un ,,cor”, o sumă de ,,voci”, lucru ce fascinează. Interesant este că toți cei dispuși să împărtășească vorbesc despre Banat la modul laudativ, nostalgic, pătimaș, cu un entuziasm debordant, ca despre un ,,acasă” extrem de bogat în sensuri și semnificații, fapt ce amintește de atitudinea creatorului în fața operei de artă de sine creată, opera de artă fiind aici Banatul.
Germanii din Banat prin povestirile lor e o carte ce însumează portrete, o galerie imagistică ce își propune să recontureze (în tușe groase) un Portret extins. Felul în care șvabul intervievat povestește contrazice într-un fel proverbiala răceală, sobrietate, inaccesibilitate germană. Povestirile prin care aceștia depun mărturie, deschizând astfel noi și noi ,,uși”/perspective, au un dublu rol: terapia prin cuvânt (e cazul intervievatului), secondată de fascinația intervievatorului, maestrul de ceremonii. În fapt, relația dintre intervievator și intervievat funcționează pe toate palierele, ,,contaminarea” reciprocă producându-se pe multiple planuri.
Germanii din Banat prin povestirile lor este o carte de tip ștafetă, de unde și ,,olimpismul” ei. Scrisă într-o manieră accesibilă, ea are un cert rol popularizant. Din analiza cărții, se degajă din povestiri mai multe planuri și aspecte: sunt povestirile pozitive, plăcute, demne de rememorat, ce vizează cu precădere copilăria, dublate de cele cu impact negativ, traumatic, ce readuc în discuție exilul, ,,spațiile blestemate” ale deportărilor, dramele umanitare. Din toate însă se degajă rolul benefic al familiei șvabe, familie de tip axis ce coagulează în jurul ei oameni de caracter, cu un acut sentiment al proprietății, oameni așezați, cu un rost existențial, opuși veneticului, insului fără căpătâi, în care educația are un rol primordial. Prin extensie, cititorul ia contact cu gospodăria și cu bunăstarea șvabă, cu legătura aparte ce o are acesta cu pământul, analog unei ființe vii, căreia îi consacră un adevărat cult (pentru șvabul bănățean, a avea pământ, dincolo de stabilitate, e un act de autolegitimare, de adeziune la comunitate, de așezare în sine).
Carte de tip chihlimbar, Germanii din Banat prin povestirile lor e interesantă și din perspectivă lingvistică, savoarea limbajului folosit de către cei care depun mărturie fiind păstrată și reprodusă intact de către intervievatorul care nu operează pe text, corectează minimal, nu aduce modificări de ordin gramatical, scopul fiind acela de a conserva autenticul.
Istoriile conținute de carte configurează geografii sentimentale. Raportarea la Banat se face din perspectiva actului de apartenență la un spațiu care permite alunecarea în Poveste, un spațiu care păstrează un ,,rest” nostalgic din ,,a fost odată ca niciodată…”: ,,Și-a fost frumos… N-ai știut că ăla-i neamț sau îi român. S-a împăcat toată lumea și au vorbit frumos” (p. 74). De o mai mică sau mai mare anvergură, povestirile pozitive alternează cu cele negative, în funcție de stratul amintirilor la care se face apel și la experiențele trăite sau recuperate pe calea cuvintelor de la cei care le-au trăit aievea. Ceea ce leagă comunitatea șvabilor de comunitatea românilor e istoria trăită împreună pe meleagurile bănățene, dar și în Bărăgan sau în Rusia, unde îi azvârle drama deportării: ,,În ’44-’45, când i-au luat pe toți nemții de aicea…. Vai, ce a fost atuncea, vai, ce a fost! Au venit niște elevi români și i-au dus pe ei. Prima stradă de la gară a fost golită. Dimineață au venit acești elevi. Când s-a golit acolo strada, au spus: <<Vine și duce pe nemți>>, și au venit dimineața și i-au luat. Ai avut voie să ai doar schimb de haine noi pentru o dată. A trebuit să împacheteze hainele și mâncarea pentru o zi. Au luat pe sora mea prima dată, numa’că ea a fost bolnavă, a avut TBC la un os. Numa’ atuncea nu s-a băgat în seamă, că ea a stat paisprezece luni cu picioru’ în ghips și a scos cu o lună înainte picioru’ din ghips… Și-atunci au ridicat-o. Ea nu a putut să umble. Așa au dus-o pe ea… Și a fost în primul transport care-a plecat, iar când a văzut tata meu, că el s-a ascuns, pentru c-a crezut că o s-o deie pe sora mea înapoi și el rămâne acasă. Și toate femeile cu copii mici, care-au avut copii de un an și de doi ani, pe toate le-au luat. Plâns a fost în tot satu’ ” (pp.74-75).
În funcție de mesajul povestirii, se modelează și tonul ei. Întoarcerea la copilărie induce fericirea și starea de bine. Amintirile despre Rusia și Bărăgan, însă, adâncesc trauma, zgârmă răni care nu se cicatrizează niciodată. Șvabul din Banat nu se confundă cu germanul în general, de unde și patriotismul local care se degajează din relatări. La întrebarea ,,Ce tipuri de nemți sunt în România?”, intervievatorul primește următorul răspuns edificator: ,,Sunt trei feluri: șvabii, sașii și Steiermarker – din Berglanddeutsche – de etnie germană, în regiunea muntoasă, de la Oravița încolo: Anina, Văliug, Brebu Vechi, Brebu Nou. Ei vorbesc o germană complet diferită de cea de aici. Ei se numesc Berglanddeutsche. Șvabii și sașii vorbesc dialecte. Eu, dacă știu germana perfect, știu să vorbesc cu șvabul pe limba lui, recunosc dialectul. Dacă mă duc la Sighișoara și sasul începe să vorbească săsește cu mine, habar n-am” (p.82).
Germanii din Banat prin povestirile lor este o carte importantă nu numai pentru Banat, ci și pentru Timișoara, multe dintre relatări având-o în centru. Astfel, Timișoara-personaj de poveste își îmbogățește zestrea culturală prin recuperarea unor elemente de istorie nescrisă, dar de o însemnată importanță. Povestirile de tip ,,domestic” ce provin din sursă directă, purtând amprenta personalității celui care face mărturisirea, au menirea de a readuce în actualitate vremuri imemoriale, parfumul de epocă, izul de urbe europeană, poartă de intrare în bătrânul continent, prilej de comparație între ,,atunci” și ,,acum”:
,,În liceu, fiecare avea câte o șepcuță, cu cozoroc. De exemplu, Liceul <<Banatia>> avea șapcă roșie. Noi am avut șapcă bleu-ciel, cu dungă roșie și albă. În fiecare an, clasele I-IV aveau câte un șnur… Unu, doi, trei, patru și anii mari aveau șnur de aur. Dacă ajungeai – cum e acum clasa a XII-a – atunci clasa a VIII-a, aveai patru șnururi de aur. Am fost foarte buni prieteni. Atunci, la cincisprezece ani, fetele erau mai altfel. Educația era mai rigidă, mai ales la călugărițe” (pp.83-84)
sau
”[…] pe canalul Bega au circulat vapoare. Au venit pe Bega sub pavilion român, sârb, maghiar, german, austriac, francez. Au venit șlepuri care duceau grânele din Banat în străinătate. Moara mare, care a fost bombardată, a avut o tubulatură imensă, care mergea deasupra canalului Bega și veneau șlepurile sub ea și se deschidea <<burta>> șlepului, curgea grâul vrac, nu în saci. Prin acestea se duceau grânele în toate țările Europei. În primul rând pentru că era foarte ieftin transportul și apoi Timișoara avea niște venituri fantastice. Fiecare șlep plătea pentru transportul fluvial. Asta, înaintea comunismului. Apoi au lăsat totul baltă… Acum canalul este colmatat, nu este navigabil. Primarul se luptă, împreună cu o societate germană din Hamburg, să decolmateze Bega, să fie legată de Rin. Bega să meargă la Dunăre, și apoi, prin acest canal, până la Rin. Eu eram tânăr și am văzut o agricultură înfloritoare. Șlepurile erau încărcate, se încasa valută și era înfloritor Banatul. Timișoara era renumită ca <<orașul parcurilor>>, <<orașul rozelor>>. Timișoara, acum treizeci-patruzeci de ani, era foarte curată, se mătura zilnic. Nu era ridicarea gunoiului mecanizată, ci erau măturători care aveau uniforme, cărucioare. Erau oameni cinstiți, nu se certau pe stradă și nu aruncau cu mătura și cu forașul. Știau la ce oră vine gunoiul. Apoi venea șeful lor, care avea o zonă anumită, să-și controleze oamenii. Eu am învățat un lucru în patruzeci de ani de muncă cu omul, cel mai bun mijloc de educare a maselor este exemplul personal” (pp.85-86).
Persoanele care povestesc sunt ele însele personaje actante în poveștile respective, dar și martore la evenimente, ghizi, lucru de bun augur pentru toți cei interesați să descopere în Timișoara și în Banat un loc al multiculturalismului și al interculturalității, cu mult înainte ca aceștia să devină termeni la modă, îndelung vehiculați. Din istorisiri, fiecare cititor alege ceea ce îi place, ceea ce îl interesează sau ceea ce se mulează pe sensibilitatea și pe capacitatea sa de înțelegere. Iată de ce, Germanii din Banat prin povestirile lor se poate citi dintr-o varietate de perspective: istorică, sociologică, antropologică, culturală, etnică, religioasă etc. Locurile ce nu mai sunt sau altele care conservă atmosfera de atunci, specificul locului, se pot revedea cu ochii minții prin apelul la povestire, printr-un terapeutic exercițiu de imaginație.
Pe principiul alternării între pozitiv și negativ, între benefic și malefic, între plus și minus, faptele relatate care aduc (re)așezarea în sine sunt contracarate cu amintirile care induc și potențează trauma. E sfârșitul iluziilor, spulberarea farmecului, ieșirea brutală din poveste, e războiul care schilodește destine, care aduce moarte, pagube materiale incalculabile, care învrăjbește, seamănă panică, dezbină și scoate ce e mai rău din om, e apusul unor vremuri cu caracter idilic și înlocuirea lor cu forma de guvernământ numită comunism, ,,darul” otrăvit de la Răsărit. Ambele vor arunca România în haos, ambele vor duce la schimbarea brutală de paradigmă. Romantismul locuirii în spațiul paradisiac al Banatului e înlocuit cu dramele umanitare majore cărora le cad victime deopotrivă români, șvabi și alte minorități etnice. E o realitate nouă, urâtă, contondentă, dezumanizantă, care aduce cu ea experiența limită a supraviețuirii într-un univers concentraționar, când libertățile sunt reprimate, ,,omul nou” (prefigurat de o ideologie ipocrită, îndreptată taman împotriva umanului) îl decimează pe cel ,,vechi”, devenit peste noapte ,,chiabur”, ,,dușman de clasă”, ,,inamicul public numărul unu”.
În limbajul curent încep să fie folosite din ce în ce mai mult cuvinte, precum ,,foamete”, ,,frig”, ,,deportare”, ,,lagăr”, ,,prizonierat”, ,,confiscarea averii”, ,,naționalizare”, ,,muncă forțată”, ,,Bărăgan”, ,,gulag”, apar toponime ale sinistrului (coloniile de muncă rusești): Zaporojie Nou, Makeevka, Berezovsk, Stalino-Cervîțcaia, Belaia Kalitva, Krivoi Rog, Enakievo, Dnepropetrovsk, Hetepetrovka, Kapitalnaia, Iss, Dnieprodzerjinsk Cele din Bărăgan, precum Frumușița, Răchitoasa, în care deținuții nu sunt repartizaţi după nume, ci după banale numere de identificare pe un țăruș, stau și ele mărturie ale acestei geografii sumbre, în care munca forţată nu era un ,,accident” izolat, ci un fenomen de masă. De la revelarea frumosului din amintirile vieții în copilărie se trece brutal la arheologia suferinței. Unele relatări din lagăr au profunde accente naturaliste, cu tentă horror:
,,Am făcut o groapă, dar pământul era înghețat bocnă și cu uneltele pe care le aveam nu am putut săpa prea adânc, nu puteam face nimic, ne-am muncit patru ore acolo și nu am reușit să săpăm prea adânc. Ce să facem? Vântul bătea. Am scos mortul din sicriu, l-am așezat în groapă, am închis groapa, încă se vedeau vârfurile de la pantofi. Cu următorul mort, două zile mai târziu, am procedat la fel, am scos primul mort, pământul nu mai era atât de înghețat, am putut săpa mai ușor, i-am culcat unul peste altul și am acoperit din nou. Sicriul nu avea voie să rămână acolo, el a rămas pentru transportul morților. Abia în aprilie, lângă lagăr, ni s-a dat voie să ne facem lângă malul Niprului un așa-zis cimitir propriu. Era o groapă de jumătate de metru lățime, un metru adâncime, și am săpat ca să rămână mereu de rezervă niște morminte. Se aducea mortul pe o targă și îl dezbrăcau la piele, hainele mai puteau fi folosite de altcineva. Noaptea, ce să facem, nu aveam nicio funie, unul l-a luat de mâini, altul de picioare, am numărat până la trei și i-am dat drumul în groapă, altfel nu era posibil. Eu am rostit <<Tatăl nostru>>, se închidea groapa și acolo se punea o tăbliță din tinichea cu un număr, era scris cu cifre romane I, II, III după anul în care s-a întâmplat de la deportare” (pp.94-95).
Sunt mărturisiri șocante care au o importanță covârșitoare, formatoare pentru cei care au trăit acele vremuri. Români și deopotrivă șvabi, experimentează festele pe care li le scot în cale istoria, pătimesc împreună.
Sub aspect tehnic, Germanii din Banat prin povestirile lor se remarcă prin aceea că, în dreptul fiecărui nume de intervievat e așezat un citat care îi aparține, un fel de mesaj semnificativ, concentrator de sens și de semnificație, cuvinte cu greutate care rămân imprimate pe retină și în conștiință. Firul comun care unește povestirile/relatările îl constituie decența și demnitatea suferinței, coerența și luciditatea, detaliul (semn că amintirile sunt încă vii, cu impact asupra celor care le-au trăit), atitudinea pacifistă și lipsa intenției de răzbunare în cazul celor care au pătimit de pe urma politicului, puterea de a trece peste nenorociri și de a o lua de la capăt, puternicul atașament față de comunitate, existența unui crez comun.
De ce este importantă această carte? Pentru că mobilizează conștiințe, pentru că, deși aparțin unor nespecialiști în istorie, relatările fascinează, prind și surprind drame umanitare (a se vedea condițiile inumane de trai din lagăr, mâncarea execrabilă, păduchii, juxtapunerea șvabilor cu fasciștii – de unde și suferințele suplimentare, propaganda sovietică, reeducarea, ura sistemului față de tot ce înseamnă proprietate privată, tinerețea irosită în detenție, vina iluzorie pentru care cei mai mulți ispășesc cu asupră măsură, munca epuizantă la carierele de piatră și la reconstrucția fabricilor sovietice, normele draconice, anatema de ,,deportat”, războiul psihologic dus de organele de represiune, negoțul din lagăr și furtișagurile ca formă de supraviețuire, existența gropilor comune, încălcarea drepturilor elementare ale omului, malaria și efortul de a obține pe căi greu de imaginat un minim tratament cu chinină, cerșitul ca formă de compensare a unei existențe mizerabile, obligativitatea plății (de către deportați) a unor datorii materiale iluzorii față de statul sovietic (o formă de sclavagism modern) etc. Ceea ce frapează e că în lagăr, alături de străinii aduși cu forța din țările europene cotropite de comunism în vederea reconstruirii Uniunii Sovietice distruse de război, au pătimit și cetățeni ruși, indezirabili sistemului, opozanți declarați ai lui Stalin, oameni cu convingeri spirituale ferme (opuse ateismului comunist), siliți să experimenteze același tratament dezumanizant. Demnă de luat aminte e unitatea dintre deținuți, indiferent de proveniență, indiferent de pregătirea profesională sau de statutul social. E o unitate în suferință, care apropie, care clădește punți între oameni. Și mai este un aspect deloc de neglijat care justifică apariția acestei cărți: odată cu trecerea timpului, există din ce în ce mai puțini martori supraviețuitori ai evenimentelor, scade numărul celor dispuși să depună mărturie, să povestească despre comunitatea șvabilor din Banat, de unde și rolul recuperator al cercetării antropologice.
Fotografiile-document care însoțesc volumul sensibilizează, declanșează emoții în cititor. Ele însele sunt probe, depun mărturie, vorbesc despre o lume apusă, conservă un fragment de istorie. Majoritatea făcute înainte de război și de deportare (cei imortalizați nici nu aveau cum să bănuiască fractura de destin care se va abate în scurt timp asupra lor: ,,Toți nemții au fost deportați. Femeile de la optsprezece ani până la treizeci și bărbații de la optsprezece până la patruzeci și cinci, toți fără niciun motiv au fost deportați”- p.236), în ipostază domestică sau nu. Din ele ne privesc oameni frumoși, harnici, onorabili, senini. Sunt mărturii netrucate, necosmetizate. Lor li se adaugă amintirile ,,bune”, dublate de cele care induc trauma, modelează ființa, o solicită la maximum: ,,De fapt este caracteristic pentru bătrâni, bătrânii trăiesc din memoria de lungă durată, din amintirile vechi, nu din memoria scurtă, amintirile recente se uită ușor, dar ce s-a întâmplat în copilărie și în tinerețe le ai în cap” (pp.137-138).
Din relatările cuprinse în carte, indiferent de contextul social-politic rememorat, se detașează figura șvabului meseriaș, a șvabului gospodar, poliglot: ,,Au fost, că mulți au fost din Giarmata, și acolo în Giarmata cei mai mulți au fost zidari. Ăștia au fost specialiști zidari. Și femeile care cărau mortarul, pe cap așa, cu găleata. N-a fost macara sau ceva” (p.118);
,,Noi, bănățenii, aici în Banat, am fost obișnuiți și ungurește, și sârbește, și limba germană, română. Am învățat la școală română și ungurește, ai învățat de la colegii de clasă. Așa că noi am prins limba rusă mult mai repede decât nemții din Germania. Nemții au știut o singură limbă, aia maternă și gata” (idem).
Prin recul, din povestiri, prin procedeul ramificat al narațiunii, apar noi și noi personaje, se deschid noi și noi orizonturi care se cer explorate. Automat, se schimbă perspectiva, se modifică focalizarea. Cum Germanii din Banat prin povestirile lor evită zona abstractului, impresia de roman (viața care bate cartea) e dată de rolul particularizant, imprimator de eu narativ, pe care îl au discursurile celor intervievați. Cartea conține și mărturii indirecte ale urmașilor celor trăitori în Banatul de odinioară, mărturii păstrate și transmise din generație în generație. Unele povestiri nu se referă strict la episoade istorice concrete (cum ar fi, de pildă, colectivizarea, urmată de deportarea în Rusia sau în Bărăgan), ci merg mult înapoi în timp, de unde impresia de peliculă cinematografică, de caleidoscop:
,,Îmi pot aminti, printre primele filme sonore, a fost Marika și husarul ei, sau… nu știu un oarecare nume de fată <<și husarul ei>>, era printre filmele sonore care s-au vizionat la Reșița. Și astfel s-a născut interesul meu pentru film, l-am sâcâit pe tatăl meu atât de mult până când mi-a adus acasă bucăți de film. Întâi m-am jucat cu ele, pe urmă am pus o lanternă de buzunar cu baterii și sus era o lentilă, nu era ca azi o oglindă, și arunca un cerc destul de mare de lumină, această lentilă am scos-o și m-am uitat la filme. […] și ăsta a fost primul lucru mare și tatăl meu a văzut că am mare interes și odată, de Crăciun, mi-a făcut cadou un aparat de proiecție de film pentru copii, dar se puteau proiecta filme, eram entuziasmat. Atunci am invitat toți copiii din vecini, am meșterit la aparat cu ajutorul tatălui meu, ca să se poată pune și role mari de film pe el, și mi-am făcut un fel de cinema” (p. 138). sau ,,Bunicul meu era mecanic de locomotivă la StEG, <<Königliche und Kaiserliche Staats Eisenbahn Gesellschaft>>, în partea care aparținea de Ungaria. Iar ungurii erau foarte atenți să maghiarizeze totul și să demonstreze câți maghiari locuiesc și trăiesc acolo […]” (pp. 139-140).
La fel de importante sunt locurile care au rezistat trecerii timpului (exemplu, Liceul german ,,Banatia”, devenit ulterior sediu al Facultății de Medicină din Timișoara), cele care au dispărut, împreună cu savoarea epocii, care pot fi recuperate din amintiri, de care Germanii din Banat prin povestirile lor abundă: imaginea arhaică a satelor și orașelor cu o comunitate șvăbească reprezentativă din întreg arealul banatic (Nițchidorf, Giarmata, Bacova, Anina, Reșița, Remetea Mică, Șoșdea, Darova, Lugoj, Ciclova Montană, Oravița, Jimbolia, Variaș, Totina, Periam, Neudorf, Lipova, Zăbrani, Caransebeș, Gărâna, Armeniș, Cuntu, Sadova Veche, Știuca, Oțelu Roșu, Buziaș, Iecea Mare, Becicherecu Mic, Pesac, Tomnatic, Lindenfeld, Brebu Nou), Timișoara înainte de bombardamentele din al Doilea Război Mondial, fostul hotel ,,Carlton”, cofetăria ,,Arendt”, Liceul ,,Nikolaus Lenau” și cartierul breslașilor (Fabric) din inima urbei de pe Bega, Școala piaristă, Reșița și mentalitățile sănătoase de odinioară, conacul de la Șoșdea-Waldau (topos de domeniul fabulosului), Școala de călugărițe ,,Notre-Dame”, romantismul de care se face responsabilă Anina-Steierdorf (cu minele de cărbune, berăriile, prăvăliile și micii meseriași de Mitteleuropa), Sommerfrische („Aurora Banatului”), sărbătoarea Paștelui, Crăciunului, Kirchweih-ului, Fasang-ului, Fronleichnam-ului, Ziua Morților, balurile (în special cel de Lăsatul Secului), Zăpostitul, Silvesterul, tombola, dansurile, orchestra, parada vestimentară, fanfarele, carnavalurile populare (toate conferă cărții valoare folcloric-etnografică) etc. Cele prezentate conturează profilul de carte-poveste ce își include Povestea/Poveștile, laolaltă cu cartea de istorie locală/regională. Ceea ce se evidențiază cu pregnanță este ciocnirea dintre două tipuri de societate care schimbă o existență cu o alta: cea democratică, bazată pe proprietatea privată și pe acumularea de capital și cea totalitară, instaurată în România odată cu regimul comunist. Notele de subsol care însoțesc textul oferă explicații suplimentare cu rol clarificator, facilitând astfel lectura.
Există două mari toposuri care sunt puse în antiteză: casa, satul, gospodăria șvăbească, locul natal (și toate aspectele ce țin de sfera domesticului, a locuirii) și lagărul de muncă forțată, gropile comune, întinderea inospitalieră a Siberiei, minele de cărbuni din Donbas. La fel, două tipuri de relatări, ,,masculine” și deopotrivă ,,feminine” din care se degajă emoția, nostalgia, regretul.
În funcție de tipul relatării și de mesajul transmis, Germanii din Banat prin povestirile lor poate fi citită ca o carte a Paradisului (adesea pierdut) sau, dimpotrivă, ca un ,,memorial al durerii” (carte de tip sanctuar): ,,Era așa de îngustă mina, încât de multe ori abia ne trăgeam pe burtă. Lucram pe burtă, cu lopata. Trebuia să stai un pic mai pe spate, că trebuia să dăm cărbunii, căci cărbunii n-au plecat de la mineri în jos. Acolo trebuia să stai ori pe burtă, ori pe spate mai mult, și dădeam cărbunii la o parte ca să poată lucra minerii” (pp. 211-212); ,,Pe o felie de pâine puneau un strat de un centimetru până în doi centimetri de sare și mâncau ca să se îmbolnăvească de rinichi, pentru ca să îi trimită acasă” (p. 226). Indiferent însă de tipul de lectură prefigurat, la intersecția ,,abscisei” cu ,,ordonata” existențială se găsește Omul: ,,Și oamenii au fost pe vremuri altfel, au fost mai sociabili, nu au fost izolați. Se distrau mult împreună, dar se ajutau și când aveau greutăți sau când murea cineva” (p. 189).
Educația, moralitatea, pedanteria, cultul pentru muncă și pentru ordine (,,Șvabii știu să muncească până la cădere, până la absurd”-p.448); conștiinciozitatea, conștiința apartenenței la comunitate, eterogenitatea, fobia de ridicol (,,Acest mod de a nu te face de râs, de a te încadra într-un sistem, de a nu fi strident, de a nu provoca… Asta-i specific bănățean!”- idem), abilitatea pentru comerț și poliglosia șvabului, rigoarea, disciplina, spiritul de întrajutorare, regulile scrise și nescrise de conduită civilizată, buna vecinătate, plăcutul sentiment pe care-l dă senzația de locuire și de ființare, rolul central al familiei (în jurul căreia se coagulează societatea), obiceiurile, costumele populare și tradițiile șvăbești, stilul de viață și standardele nemțești conturează profilul unei comunități care a contribuit decisiv la ridicarea nivelului de trai în Banat.
Germanii din Banat prin povestirile lor conține lucruri pe care avem obligația morală de a le cunoaște. Din majoritatea povestirilor conținute în volum (intervievați fiind o serie de oameni care acoperă o paletă socială diversă: episcopi, foști sportivi de performanță, ingineri și subingineri, litografi, strungari, contabili, cineaști, asistente medicale, comercianți, chelneri, maiștrii, croitori, cofetari, ţărani ș.a.) se degajă dramatismul, dar și dragostea de a fi. Carte de tip requiem, carte vie (ce se citește într-un ritm alert, dar și cu necesara zăbavă întru luarea aminte), carte de învățătură, carte a libertății și a speranței (,,Speranța, asta a ținut omul!”- p.215), carte ce stă sub semnul Amarcord-ului francozefirellian ,,îmi amintesc”, Germanii din Banat prin povestirile lor poate fi citită și ca un manual/curs practic de antropologie aplicată, de viață disecată pe viu, fără anestezie. Alături de români, șvabii din Banat nu au trăit doar drama războiului și a deportării (în Bărăgan vor fi nevoiți să-și construiască bordeie sub pământ și-apoi case modeste, să-și îndeplinească normele draconice la cules bumbacul, vița de vie, orezul, pe șantiere, la cărămidării și țiglării, defrișări și amenajări funciare, la construcția podului de la Giurgeni-Vadul Oi), ci și naționalizarea, colectivizarea, exproprierile, ingratitudinea autorităților comuniste (care-i taxau pe șvabi drept fugari ,,titoiști”- p.370), vânzarea șvabilor în Germania de către regimul Ceaușescu. Există mai multe tipuri de exoduri în cadrul comunității șvabilor din Banat: exodurile determinate istoric, exodurile nostalgice prin memorie/amintiri, exodurile interioare. Corolar peste toate, ,,[…] Banatul este o construcție comună, […] este cea mai constantă forță economică a României” (p.450), […] Banatul are școli tradiționale care au supraviețuit oricărei tendințe de asimilare” (p.454).
Povestirile din Germanii din Banat prin povestirile lor au valoare de testament. Legatarii testamentari suntem noi, cei chemați să conservăm și să ducem mai departe moștenirea ce ne-a fost lăsată.
Trei ar fi răspunsurile la întrebarea cu ce rămânem după lecturarea atentă a acestei cărți? Învățăm să prețuim mai mult omul din imediata noastră apropiere, ne familiarizăm cu istoria Banatului altfel decât la clasă și avem libertatea de a extrage repere existențiale din întreaga galerie portretistică oferită spre contemplare. Fiindcă, nu-i așa, ceea ce ne lipsește cu precădere în ziua de azi sunt tocmai modele demne de urmat.
NOTE:
[1] Coautorii cărţii sunt menţionaţi riguros la începutul lucrării.
Lasă un răspuns