„Gusti, ce-ai facut! Tu faci minuni, mai!”

Gheorghe Vlădescu-Răcoasa*: „Gusti, ce-ai făcut! Tu faci minuni, măi!”

Extras din Zoltan Rostas. Sala luminoasă. Primii monografisi ai Şcolii gustiene, Bucureşti, Editura Paideia, 2003

În anii ’80 părea de necrezut să mai am posibilitatea de a-l întâlni pe primul asistent al lui Dimitrie Gusti, pe Gheorghe Vlădescu-Răcoasa, cu doar 5 ani mai tânăr decât magistrul său. În anii ’60 mai auzisem de unele luări de poziţie ale sale, dar după aceea s-a retras treptat. A părăsit în 1974 şi Biblioteca Academiei unde fusese director adjunct, după moartea suspectă a studentului său Miron Constantinescu, despre care spunea că „nebunul de Ceauşescu l-a omorât”. Trăia într-o izolare completă. Avea 100 de ani când, cu ajutorul fiului său, arhitectul Iustin Vlădescu-Răcoasa l-am vizitat. Deşi nu speram în realizarea unui interviu, pentru orice eventualitate mi-am luat magnetofonul cu mine. La începutul discuţiei mi-a povestit că fostul său student, Ioan Matei[i], influent sociolog în anii ’60-’70 a fost şeful gărzii de la închisoarea de la Văcăreşti unde a fost închis în 1943 pentru activitate subversivă, când martor al apărării a fost chiar Dimitrie Gusti. Pe urmă s-a amuzat povestind, că în 1945 a aflat din ziar că fusese numit ministrul naţionalităţilor în guvernul Groza. Am dat drumul la magnetofon, fiindcă am crezut – şi cred şi acum – că chiar dacă vârsta Profesorului şi-a pus amprenta pe modul său de a povesti, relatarea completează informaţiile privind mediul în care a evoluat Şcoala gustiană.

(1985)

(…)

– Domn’ profesor, eu zic să luăm totuşi cronologic lucrurile.  Aţi optat pentru facultatea de filosofie, sau ce aţi urmat după bacalaureat? La ce facultate v-aţi înscris?

– La Facultatea de Filosofie de la Bucureşti. Aici am activat tocmai pentru a-mi da, a face doctoratul. Când să dau doctoratul – aici doctoratul l-am dat cu Rădulescu-Motru şi nu ştiu mai cine. Şi în acelaşi an Gusti a fost mutat de la Iaşi la Bucureşti, profesor de sociologie. Şi atunci Rădulescu-Motru m-a predat lui, zice, uite, dragă, îţi dau unul, dar să ştii că-i marxist. Zice, are teza lui concepţii marxiste şi nu ştiu mai ce. Ei, Gusti, dragă, a fost de o obiectivitate extraordinară, şi zice, „Da, asta îmi trebuia şi mie, cineva care să mă urmărească, şi să-mi spună dacă fac prostii, fac greşeli sau nu fac.” Dragă, şi imediat Gusti m-a făcut asistent, eu eram însă şi gazetar.

– Da? La ce revistă?

– Eu am fost… Întâi am fost la o serie de gazete mărunte, aşa, dar am fost prima dată mai important, aş zice, secretarul ziarului lui Iorga[ii]. Iorga m-a luat ca secretar, şi pe urmă mă duceam regulat la Vălenii de Munte. De la liceu, când eram în liceu, eu aveam legături cu Iorga. Dar Iorga pe vremea aceea era în legătură cu Cuza[iii]. Cuza însă, cu năzdrăvăniile lui antisemite şi…  a mers prea departe, şi Iorga n-a putut să tolereze lucrul ăsta. Şi pe urmă eu am rămas ataşat de Iorga. Pe urmă m-am dus la Văleni, l-am urmărit pe Iorga la Văleni, acolo. Acolo am făcut şi teatru, mă, am jucat într-o serie de piese şi nu ştiu mai ce… /râde/ Lordul, din nu ştiu cum îi mai spune… Şi m-am împrietenit cu familia lui Iorga, şi eram ca omul lor de casă. Pe urmă chiar m-am instalat la o rudă a lor, pe strada Frumoasă, unde copiii erau mici, amândoi, şi fata, şi băiatul. Ştii, pe strada Frumoasă. Ce vrei, am dus o bătălie a vieţii, dragă, în care nu mi-a ieşit din minte niciodată scopul mare: a servi poporul, a servi naţia, a servi demnitatea umană. Că noi am fost, dragă, un neam de robi. Eu asta n-aş ascunde-o de nimeni, ce vrei: robi la turci, robi la unguri, robi la ruşi, robi la toate cele… Unde n-am fost? Şi de aceea, eu m-am născut oareşicum la mine acasă. Eu, ştii de ce? Eu ţin la mine tabloul acesta cu răscoala din 1907. Vezi? Este de… cum îi spune?

Fiul:

– Honoriu Creţulescu.

– Honoriu Creţulescu, care era preşedintele Artei… Meseriei…

Fiul:

– Muzeului de Belearte.

– Muzeului de Belearte de la Iaşi. Că ăsta e dublu, nu? La aeroportul nostru. Asta e dublată, că i-a cerut s-o dea, şi el n-a vrut – eu n-am vrut să i-o dau. El a vrut s-o ia pe asta, şi s-o dea acolo. Am zis, fă alta nouă şi dă-le-o lor. Şi le-a făcut-o una dublă decât peretele ăsta, care când te duci la Constanţa o poţi vedea acolo la aeroportul…

Fiul:

– Kogălniceanu.

– Da, da. Ei, şi în felul ăsta noi am dus, dragă, o bătălie cinstită pentru demnitatea ţării, pentru libertatea oamenilor. Dar spune, cum? Aşteaptă-l, domnule, să spună cuvântul lui întâi, şi pe urmă să-l condamni. Dacă-l condamni înainte, degeaba îţi răceşti gura. Hai, lasă, eşti un antisemit sau eşti un anti nu ştiu mai ce, liberal sau cum se zicea pe vremea aceea, ştii. Nu! Eu n-am înghiţit lucrurile astea niciodată şi, de aceea, în anii aceia, mai târziu, eu am organizat Uniunea Patrioţilor. Am întâlnit studenţii, am făcut un comitet nu ştiu mai ce, am adunat pe ţărănişti, pe liberali şi pe toţi ăilalţi şi le-am zis: „Mă, trebuie să intrăm împreună! Nu putem înfrunta aşa toate necazurile ţării ăsteia decât dacă noi mergem împreună!” Şi de aici s-a născut Uniunea Patrioţilor. S-au înscris profesorii cei mai importanţi, şi Rosetti a fost acolo, şi Gusti…

Fiul:

– Stoilow[iv], Hortolomei[v]…

– Da.

– Dar înainte de Uniunea Patrioţilor aţi înfiinţat o Asociaţie pentru Naţiunile Unite.

– Bine, a fost activitate paralelă, aş zice, nu-i aşa. Eu am început să mă interesez de chestiile internaţionale, şi aici am făcut Asociaţia Studenţilor Români pentru Naţiunile Unite. Ei, şi de aici am căpătat oarecare legături cu guvernele, şi ăştia ascultau şi cuvântul meu câteodată. Puteam să trimitem şi noi vreo cinci băieţi, zece băieţi acolo, să participe la alea de vară, Cursurile de Vară de la Geneva.

– Ce fel de cursuri erau acolo?

– Erau nişte cursuri ţinute de unul, cum îi spune, un englez. Organizase un englez…

– Pe ce temă?

– Tema… Tocmai. Tema: Societatea Naţiunilor. Apărarea principiilor societăţii, de înţelegerea între popoare, şi nu ştiu mai ce, cum s-a înfiinţat la început Societatea Naţiunilor. Şi pentru asta trebuia în acest sens educat tineretul. Şi din fiecare ţară se trimiteau cum s-ar zice acum, ştii, şi se zicea şi pe vremea aia – bursieri. Ori eu am avut iniţiativa şi am organizat asta în ţara românească. Şi atunci acolo a fost şi băiatul lui Duca[vi], George Duca[vii], a fost printre primii care i-am trimis acolo la Geneva.

Fiul:

– A murit recent.

– A murit recent, da? Că Duca se despărţise de nevastă, şi nevasta plecase în Elveţia, şi acolo în Elveţia s-a măritat cu un doctor. Şi eu care am fost acolo, am cunoscut pe doctorul ăla, şi de aici o prietenie. Şi l-am chemat pe el, pe Georgică, care pe urmă a fost ministru în Suedia, după cum ţi-aduci aminte. Deci a murit săracul? I-am câştigat pe băieţii politicienilor mari. „Vrei să te duci la Geneva? Adresează-te lui Răcoasa!” Şi eu? Cum nu, eram foarte bucuros, şi noi nu contribuiam cu o mare sumă, nu-i aşa, numai ce făceam colectă. Dar ne susţineau de acolo vreo câţiva „english”-i, ştii, cum îi spunea lui ăla unde m-am dus şi eu la el… Că eu pe urmă am făcut studii şi la Londra, dragă. Ei, şi acolo eu am cunoscut o sumedenie de cetăţeni, care avuseseră legături cu mine. Era Oprescu, care era secretarul a societăţii… Cum se cheamă aia?… a Naţiunilor Unite pentru Cultură şi nu ştiu mai ce… Educaţie şi Cultură,  Oprescu.

– George Oprescu?

– George Oprescu. Care a fost unul din bursierii noştri. Îl ştii?

– Cum să nu, istoric al artei, unul din cei mari.

– Da, da, da.

– Dar vreau să vă întreb, când a venit Dimitrie Gusti de la Iaşi la Bucureşti, şi aţi devenit asistentul lui la recomandarea lui Rădulescu-Motru…

– Rădulescu-Motru, da.

– Cum a fost conlucrarea, cum aţi împărţit munca, adică mă interesează cum se putea lucra cu Gusti.

– A, cu Gusti se putea lucra admirabil, dragă, fiindcă Gusti îţi lăsa toată libertatea. Eu am propus întâi, hai să cunoască băieţii ăştia care ne vin, ce este sociologia, care sunt domeniile de care se ocupă, cu ce am putea noi contribui şi, cum, mai ales, am putea folosi noi această ştiinţă pentru interesele noastre naţionale. Domnule, şi Gusti a fost extraordinar de impresionat de atitudinea asta a mea, de a mă interesa de dezvoltarea societăţii, şi atunci m-a lăsat să fac un seminar propriu. Şi am făcut un seminar de educaţie de asta, de cercetare a realităţii sociale.

– După ce model v-aţi ghidat? Adică, totuşi, în istoria sociologiei aveaţi predecesori.

– Da, da. Păi au fost în Franţa, câteva încercări şi în Italia. Au fost şi acolo, tot aşa, să facă şi ei cercetări rurale. Să vadă care e viaţa rurală. S-o cunoaştem, nu să vorbim aşa după ce avem noi impresie. Nu! Să cunoaştem cum e realitatea. Şi să ne concentrăm la asta. Că eu eram de la Răcoasa, şi ştiam mizeria în care trăiesc ţăranii şi astea. Că de aia eu am fost un revoltat de la început, şi la început, când am făcut liceul – eu am făcut liceul la Bârlad. Şi acolo, nu-i aşa, am cunoscut mai ales influenţa lui Iorga, dar care era amestecată cu influenţa lui Cuza. Cuza şi Iorga au mers la început împreună, până când pe el l-a scos, pe Iorga, din sărite Cuza cu prostiile lui, cu exagerările. Şi a spus, na, nici evreu, nici turc, nici ungur, nici ăsta, nu este ceva care este duşmanul nostru natural şi nu ştiu ce. Sunt nişte organizaţii care, ştii, s-au dezvoltat pe sentimentele lor şi pe interesele lor, mai ales. Şi atunci eu am făcut la liceul din Bârlad Asociaţia Elevilor pentru venerarea /râde/… Venerarea – ziceam noi – a popoarelor, a ţăranilor şi a nu ştiu mai ce întâi. Şi era acolo un căpitan, Pamfilie, care scotea el o revistă, îmi aduc aminte. Şi odată văd că vine la mine căpitanul ăla: „Domnule elev, eu aş vrea să am colaborarea dumitale, nu ştiu ce, că văd că scrii.” Eu scriam lucruri de la Răcoasa, cum se cântă de anul nou, cum se face cutare… Zice: „Nu, dă-ne şi ceva mai serios, mai substanţial.” „Bine, zic, dar aia e de ordin politic.” Zice: „Eu nu mă tem, nu mă tem.” Ei pe urmă a fost unu’ Stroescu, care a făcut şi cele mai mari acţiuni de cultură, şi a ajutat mult, mai ales liceul, şi a ajutat mai mult tinerimea.

– La Bârlad?

– La Bârlad. Eu am făcut liceul la Bârlad, tot. Dar l-am făcut în jumătate de timp. În loc să fac patru ani, am făcut doi. Când am făcut clasa a cincia, am dat-o şi pe a şasea, şi într-a şaptea am dat şi pe a opta.

– Dar războiul nu v-a prins, primul război nu v-a prins…

– Ba da. Cum! Păi am fost prizonier la primul război, şi m-am întors tocmai în 1918. Eram student la Iaşi, la Drept atunci, aşa că mă împrietenisem şi cu profesorii de la Drept. Mie-mi plăcea să discut cu ei, şi ei, bineînţeles, se uitau la un animal de ăsta care se ridică, să zică, ce tot gândeşte ăsta, ce tot boscorodeşte…

– Acolo, nu l-aţi cunoscut, la Iaşi, pe Gusti?

– Pe Gusti? La Iaşi nu. Nu l-am cunoscut, fiindcă nu ştiu dacă exista chiar catedră de sociologie.

– Din 1910 avea deja curs.

– Din ’10? Ei, atunci nu l-am cunoscut. Eu nu am avut de-a face decât numai cu ăia de la Drept, ştii, fiindcă acolo făceam eu practica, acolo îmi făceam studiile…

– Şi în război unde aţi căzut prizonier?

– În Germania… În Germania am făcut prizonieratul, am fost tălmaciul lagărului, nu ştiu mai ce etc. Pe urmă, când ne-am întors în ţară, nu-i aşa, pe urmă eu am plecat de la Iaşi. Am dat la Iaşi Dreptul, şi pe urmă am plecat la Bucureşti. Simţeam eu că trebuie să am câmp de zburat. /râde/ Şi în felul ăsta m-am trezit aici. Şi aici tot aşa, prin diverse împrejurări… Mă împrietenisem cu Bagdasar încă de la Bârlad, cu familia Bagdasar, mai întâi cu doctorul, care era renumit şi pe vremea aceea, şi mai ales după ce a fost în America şi nu ştiu mai ce, şi pe urmă Nicolae Bagdasar[viii], filosoful, cu care am fost coleg de bancă la Bârlad. La liceu, la Bârlad, nu-i aşa. Şi ne-am întâlnit aici, şi aici am început să dezvoltăm toată activitatea. Eu începusem să intru în presă, ştii, şi am participat la o… ca informator, nu ştiu cum se mai spune acuma…

– Alături de activitatea de la catedră, pe lângă Gusti, aţi avut suficient timp şi pentru presă, şi pentru activitate politică, de toate?

– Da. Da, da. Aveam, fiindcă pe ei îi interesa şi partea asta…. Sincer, am dus bătălia acolo… Aparatul merge?

– Merge, merge… Domule profesor, această activitate de la Seminar, înainte de ieşirea pe teren, înainte de 1925, prefigura deja ceea ce urma cu cercetările pe teren, se discuta despre aceasta cu profesorul Gusti?

– Păi asta a fost! Gusti, când eu i-am sugerat dealtfel chestiile astea…. eu i-am sugerat profesorului Gusti o cercetare pe teren sociologică, cu orientarea justă, de a observa faptele, de a studia consecinţele lor, legăturile care există în foarte multe sate – asta ar fi extraordinar de interesant. Şi atunci Gusti a făcut ochii mari aşa, şi a zis: „Da! Ia, ocupă-te tu, fă la seminar!” Şi am făcut la seminar, doi ani de zile, dragă, am pregătit terenul, cum se face o cercetare la sate, cum trebuie făcut.

– Gusti pe vremea aceea ce preda, ce curs avea?

– Sociologia.

– Istoria sociologiei sau doctrine sau cum?

– Sociologia, aşa se numea. Era şi doctrine, şi istorie, şi toate astea la un loc. Dar catedra era de sociologie. Şi el m-a luat din momentul în care am venit la recomandarea lui Motru dealtfel, la care eu îmi dădusem licenţa cu un subiect marxist. Şi Motru a rămas impresionat. Era conservator, îţi aduci aminte… Dar n-a avut ce spune… Bravo! Când vine Gusti, pe cine recomandă el? Zice, uite este un băiat care simpatizează cu asta, e pasionat de chestia asta… Şi atunci Gusti m-a luat de asistent de la început, dragă, de cum am venit la Bucureşti. Şi mi-a dat să fac un seminar al meu, în care să discut chestiile astea. Şi le-am discutat timp de vreo doi ani de zile.

– Din aceste seminarii aţi scris ceva pe vremea respectivă?

– Am scris, am publicat de devreme, dar aici era, că noi nu căutam să ne facem reclamă şi lucruri de astea. Dar am mai scris, am făcut întrunirea, nu ştiu mai ce, a studenţilor pentru studierea unei campanii săteşti, de culegere de informaţii, şi aşa mai departe. Erau nişte ştiri nevinovate, cum am spune.

– Unde? În ce revistă? Ce, unde?

– În „Dimineaţa” şi ”Adevărul”. Şi-n „Universul”[ix] şi-n „Neamul Românesc” mai ales. Şi atunci, la un moment dat, Iorga m-a rugat să iau secretariatul ziarului „Neamul Românesc”. Când a văzut că eu mă interesez de o serie de lucruri de astea, a zis: „Răcoasa, eşti luni? Uite, pleacă Ciceanu” – a fost unul Ciceanu, care a fost înaintea mea, era din Gorj, de la Craiova. Şi m-a luat secretarul de redacţie al ziarului „Neamul Românesc”. Şi am activat alături de Iorga, dragă, doi ani de zile, şi m-am împrietenit cu familia lor şi nu ştiu mai ce. Şi am făcut şi teatru la Vălenii de Munte! /râde/

– Da.  A cui a fost ideea, să se aleagă tocmai la Goicea Mare?

– La Goicea Mare a fost ideea, că s-a oferit băiatul popii de acolo, care era student al nostru, Popescu, Popescu-Goicea. El s-a oferit şi lui Gusti: „Uite, l-am convins şi pe tata, şi vă primim acolo noi”. Noi făcusem planul, lui Gusti îi era frică să nu-l mănânce păduchii la ţară, nu ştiu mai ce…

– Da?

– A, ce-a fost! O săptămână ne-am luptat cu el, las-că nu-i chiar aşa! Mergem la popă, la cutare şi la cutare. Şi ne-am dus la Goicea datorită băiatului popii, Popescu-Goicea.

– Şi ce s-a întâmplat cu băiatul ăsta? A mai făcut sociologie?

– Săracul… a tot umblat, l-a sucit, a fost director nu ştiu pe unde, la nu ştiu ce întreprindere la ei, acolo în Oltenia şi…

– Dar nu s-a mai ocupat de ştiinţă?

– Nu, nu s-a mai ocupat… De ştiinţă? Nu, dar ne era ataşat nouă, şi totdeauna spunea că dacă avem nevoie şi nu ştiu mai ce. Şi atunci ne-am dus la Goicea, în sat la popă. Tat’su era popă.

– Dar nu aţi stat toţi acolo, că aţi fost acolo mai mulţi…

– Nu, numai Gusti a stat la popă, şi noi eram răspândiţi în diferite case din sat, nu-i aşa, unde… Păi nu eram decât vreo şapte, dragă, opt, studenţi de la Bucureşti care participau acolo, şi care aveau un domeniu precis de cercetare. De pildă: economic, viaţă familială, nu ştiu mai ce etc. ca să dăm un exemplu din descrierea noastră, un exemplu de felul cum trăiesc oamenii ăia de acolo, care sunt lipsurile şi care sunt posibilităţile de… aşa. A fost un plan aşa, ce vrei să spui, ambiţios…

– Bine, dumneavoastră aţi fost copil de la ţară, deci pentru dumneavoastră nu a fost o surpriză ce aţi văzut, dar Gusti era  orăşean…

– Gusti a fost… A înţeles problema, şi a spus că problema ţărănească în ţara românească nu se poate rezolva decât dacă se cunoaşte realitatea precis. A bate câmpii aşa – aşa spunea – a, nu, să dea boierul de acolo trei hectare la ăştia săraci, să împartă între ei, făceau milostenie… Noi am spus: Nu! Lăsaţi-o cu milostenia, domnule! În ţara asta nu se poate organiza şi orienta raţional, cu un plan mai precis! Suntem cei mai puternici, dar să vedem cum ieşim… Şi atunci era multă mizerie, dragă, şi-n România, de-abia îţi procurai anumite lucruri. Şi Gusti, îi era frică, că-l mănâncă păduchii acolo la ţară, şi i-am garantat că nu, şi atunci a zis: „Merg!” Şi a mers. Am stat două săptămâni, măi…

– Cinci zile a fost la Goicea Mare.

– Cinci zile… cinci zile solemne, dar a fost înainte o pregătire, ştii, unde am mers trei-patru cetăţeni…

– Da?

– Şi după aia am continuat să strângem rezultatele.

– Deci nu cinci zile a fost în total?

– Cinci zile… Nu. Nu, au fost şapte zile în total, nu cinci, şapte au fost, şapte zile au fost, o săptămână întreagă, dar a fost pe urmă completarea prin coordonarea pe urmă a însemnărilor noastre, ce am cules acolo, care e rezultatul, ce putem publica, ce merită să fie publicat? Dar Gusti a fost înţelegător. Ne-a lăsat libertatea. Făceam noi şi năzdrăvănii: noi vrem să ştim de ce ţăranii ăştia mor de foame, de ce ăia suferă aşa şi aşa… Şi vrem să ştim cauzele… Pe Gusti îl jena puţin lucrul ăsta, că devenea politic. Şi atunci el ne-a spus: „Voi continuaţi, şi coordonăm la urmă”, şi pe urmă am publicat noi asta… Şi după aia am mers la… unde am fost în al doilea…

– Ruşeţu.

– Ruşeţu… Ştii unde e Ruşeţul? În Brăila. Şi era un domeniu al Coroanei. Şi satul ăla de acolo, Ruşeţu, săracul, juca ca un rob pentru Coroană. Ei, şi acolo am dezvoltat noi o activitate politică mai dârză, / râde/ adică revoluţionară, ce vrei dumneata… A fost însă directorul, administratorul de acolo foarte înţelegător. Ne-a primit. Şi când am organizat eu primirea lui Gusti. A venit Gusti acolo, să vadă ce ispravă am făcut noi, că noi eram un grup de studenţi care am fost trimişi acolo să cercetăm viaţa economică, viaţa administrativă, viaţa cutare, cum se desfăşurau acolo lucrurile, şi care este rolul… Ei n-a mers în felul ăsta, dragă, noi am reuşit să facem de-acolo, de la Ruşeţu ăsta, nu-i aşa, să facem o campanie extraordinară. Şi pe urmă ne-am dus tocmai în Deltă, şi acolo am terminat noi, în Deltă… Şi eu, că pe urmă în anul ăla, în ’27, eu am plecat în străinătate. M-am dus pe urmă, şi am făcut doctoratul la Geneva.

– Şi atunci, în paralel, aţi lucrat şi la Organizaţia Generală a Muncii? Sau cum a fost asta, n-am înţeles.

– Nu, eu am plecat la Geneva… Eu eram, când am fost aici la Universitate, organizasem Asociaţia Tineretului, a Studenţilor pentru Societatea Naţiunilor. Şi eu căpătasem un anumit credit şi la oamenii politici. Şi atunci când eu plecam – am fost vreo trei ani în şir – când mă duceam cu un grup de studenţi la Geneva, şi ascultam cursurile de vară de acolo pentru Societatea Naţiunilor.

– În ce an? 27-’28, nu?

– Da, cam aşa. Şi, la un moment dat, vine băiatul lui Duca, şi spune: „Domnule Răcoasa, aş vrea să merg şi eu.” „Cum mă, taică-tău nu te poate trimite fără nu ştiu ce… Partidul Liberal şi nu ştiu mai ce?” etc. Zice: „Nu vreau să-i mai cer, m-am ambiţionat şi eu, zice, nu vreau să mai cer, dar dacă mă ajutaţi…” L-am înscris imediat, şi am mers acolo. Ce se întâmplase? Duca se despărţise de nevastă-sa, nevastă-sa a plecat şi din ţară, şi s-a căsătorit la Geneva cu un medic. Şi băiatul acum era, săracul, timorat de acasă, ce vrei, merge acolo, stă aici, şi în fine vine la mine, şi-mi spune povestea. Spune, o am pe mama acolo, e doctorul cutare de la Geneva şi nu ştiu mai ce… Şi atunci l-am înscris pe listă imediat, în delegaţia studenţilor pentru Societatea Naţiunilor la Geneva. Ei, şi ne-am împrietenit pe urmă. Dar pe urmă i-a plăcut şi lui Duca chiar /râde/ „Ce bine, m-ai uşurat de o povară”, zice. Eu am ţinut mereu contact, dragă, cu viaţa publică şi viaţa politică chiar a ţării ăsteia. Eu am fost în acelaşi timp membru al Societăţii – hai să-i zicem aşa, dar nu mai era Societate, era Asociaţie – Balcanice. Şi am lucrat cu bătrânul Cicio-Pop[x] şi cu ceilalţi. Am făcut secţia românească, şi a durat una până acuma… anul trecut, cu doctorul Popescu-Buzău[xi]. Şi m-am întins şi aici.

– La Geneva când v-aţi dat doctoratul?

– Nu, eu n-am dat doctoratul la Geneva propriu-zis. Am făcut doctoratul, după ce am publicat lucrurile astea la congresul din 1937. Eu am fost propus, după ce a publicat Duprat[xii], care era profesorul respectiv, a publicat articolul ăsta al meu despre sociologia românească – a publicat-o în revista asta internaţională de sociologie -, nu-i aşa, eu am fost invitat acolo, iar Gusti a fost numit patronul, directorul, dracu’ se zice… al participării României la Expoziţia Internaţională…

– Comisarul.

– Comisarul, Comisarul Naţional…  Ei, şi  acolo am făcut legături şi mai strânse cu toţi, nu ştiu ce. Şi la Congresul de Sociologie care a avut loc, eu am fost membru proclamat imediat, şi Gusti preşedintele viitorului Congres de Sociologie, care trebuia să se ţină la Bucureşti.

– Da. Care nu s-a mai ţinut.

– Păi nu s-a mai ţinut, pentru că s-a dărâmat şandramaua… Şi Institutul lor Francez a fost dărâmat, din ambiţia italienilor. Că vroiau ei să aibă conducerea, şi atunci şi Institutul Internaţional de Sociologie s-a dizolvat.

– A început războiul.

– Era şi cauza…

– La italieni care au fost sociologii mai importanţi pe vremea aceea? Pareto[xiii]  nu mai era de mult…

– Nu, erau vreo doi care aşa, săracii, mai… după cum îmi aduc aminte.

– Corrado Gini[xiv] sau cine?

– Da, da. A fost Gini.

– Dar Paretto murise de mult.

– Da. da. Murise cu un an înainte… Cu un an înainte de congresul de la Paris.

– Da. Mă întorc puţin la Goicea Mare. De la Goicea Mare aţi revenit prin aprilie sau în mai, în orice caz în primăvara, deci înainte de sesiunea de examene…

– Era de Paşti, în legătură cu vacanţa de Paşti. Şi după aia, noi am plecat. S-a luat vacanţa de Paşti, noi ne-am dus acolo, şi am stat două săptămâni la Goicea. Şi rezultatele au fost formidabile, fiindcă a fost mai mult efectul, şi în fine, reclama. Eu, cum eram colaborator la diferite ziare, şi la „Neamul Românesc”, şi la „Dimineaţa” şi „Adevărul”, şi la „Universul”, datorită faptului că fata lui ăsta…

– A lui Popescu[xv]?

– Da, da, a lui Popescu, că era studenta mea… /râde/ Şi atunci: „Vreau să văd ce-i pe aici, domn’ profesor, uite că mă duc la tata să…” „Du-te, mă fato şi spune-le, să publice şi „Universul”, fire-ar al-dracului…” Că atunci eu am făcut şi o altă năzdrăvănie. Ei scoteau o revista tineretului. Dar o făceau antisemită, în fine, naţionalistă exagerată. Şi atunci am scos eu „Gazeta copiilor”[xvi] timp de doi ani de zile, o gazetă a copiilor. Eu am fost pe urmă la „Curierul Artelor”[xvii], cu Movilă, săracul, bătrânul…

– La Goicea Mare au participat oameni mai pregătiţi, de exemplu, a fost medicul Mitu Georgescu, nu?

– Da, da, da. El ne-a ajutat mult acolo în organizarea şi în desfăşurarea activităţii de acolo. Da. Da.

– Cine a mai fost  foarte activ,  care promitea la Goicea Mare? Nu vă aduceţi aminte?

– Ba da. A fost Stahl…

– El a venit la Ruşeţu, la Goicea Mare n-a fost.

– Nu, n-a fost. A fost la Ruşeţu. Exact. Acolo nu ştiu cine a mai fost. Nu, că eram vreo şase, şapte.

– Da, puţini au fost. După Goicea Mare eraţi ferm convins, adică v-aţi convins că trebuie continuată treaba asta cu ieşirile?

– Dragul meu, dacă… Nu vreau să exagerez, mă jenez, dar ştii cum am fost îmbrăţişaţi? Toţi profesorii Universităţii: „Gusti, ce-ai făcut! Tu faci minuni, măi! Răstorni politica ţării, măi! Şi mai vrei să-i aduci pe ţărănişti la putere… ” şi nu ştiu mai ce ziceau. Şi începuse un fel de campanie în contra lui Gusti. Ei, dar noi aveam la îndemână Institutul Social Român, cu publicaţiile lui, aveam şi sprijinul partidelor în acelaşi timp, nu-i aşa, că ăstora le convenea, că Gusti făcea un fel de echilibru şi aşa, între ele, şi atunci. Evident a spus: Nu, duceţi mai departe activitatea asta, uite-l aveţi băiatul ăla acolo, pe Răcoasa, care are legături cu ziarele, are cutare, publică lucrurile astea, ştie să le interpreteze…  Ei, hai, mă mângâiau şi pe mine, ca să mă încurajeze, şi să nu mor de foame, că altfel… /râde/

– Era mic salariul de asistent?

– Da. Mic. Era mic, dar – ce vrei, dragă – eu câştigam şi din presă, că articolele acelea se plăteau, ştii. Că mai aveam… întâi m-a luat Iorga, la el, secretar de redacţie, pe urmă am fost la ziarul „Adevărul” şi „Dimineaţa”. Şi am fost la „Dacia”, unde era colonelul ăla, cum îi spune, mă… Din Bârlad…

– La „Dimineaţa” şi” Adevărul” cine era?

– Era Graur, Constantin Graur, tatăl… sau fratele Graurilor ăstora care au activat, pe urmă nu ştiu mai cine, nu-i aşa. Şi el era cel care avea cuvântul. Eu eram cu el de acord în chestia liniei socialiste. Şi atunci eu am zis, în felul ăsta îţi las toată libertatea. Că pe urmă a fost şi Sadoveanu o bucată de vreme. Şi el m-a luat în braţe, şi a spus: „Ce ai nevoie? Spune-mi mie!” Eu am rămas redactor al ziarului „Adevărul” şi „Dimineaţa” până târziu, până când s-a desfiinţat, şi când s-a desfiinţat, atunci, chiar când l-a desfiinţat, eu atunci am scos „Gazeta Bucureştilor”[xviii] Adică n-am scos-o. „Gazeta Bucureştilor” m-a chemat la ea. Era tot un evreu şi care conducea acolo, şi rudă cu ei, şi am condus „Gazeta Bucureştilor” timp de doi ani de zile. Că m-a chemat Goga[xix] la el, şi mi-a spus: „Păi ce politică faci dumneata?” „Politica ţării, politica neamului ăstuia o fac, domnule Goga!”

–  Octavian Goga?

– Octavian. El era care a fost… Guvernul Goga.

– Goga-Cuza.

– Goga-Cuza, da, da.

– Pe fratele lui Goga[xx] l-aţi cunoscut?

– Cum să nu, cum să nu. Dar el n-a mers mai departe în chestii din astea, fiindcă… Ce vrei, mă consideram oarecum independent, şi nu-mi plăcea să fiu supusul unuia şi la dictatul unuia sau al celuilalt. Nu, ci am avut totdeauna ambiţia asta, poate puţin cam naivă, nu-i aşa, de a crede că poţi să imprimi o direcţie… Că era acest Ionescu… Cum îi spune ăstuia?

Fiul:

– Nae Ionescu.

– Nae Ionescu – ma-ma-ma-ma-ma… şi din prieteni care eram, ne-am trezit duşmani! Fiindcă el… el ţinea cu legionarii!

– Aţi fost înainte prieteni?

– Da! Păi am fost prieteni. El a fost un om cumsecade înainte… Era un om cumsecade şi la Universitate, era acolo, lucram. Şi eu, care eram asistent eram totdeauna puţin cam bătăios în toate chestiile astea. Eu aveam în spate şi studenţimea, şi aveam mai ales şi Asociaţia Studenţilor Ţărănişti, ştii, care era alături de mine.

– Cum se puteau împăca munca în străinătate cu munca de aici? Făceaţi drumul foarte des în Bucureşti, sau cum?

– Nu. Dragă, munca din ţară era pentru străinătate, adică pregăteam terenul pentru astea, iar munca din străinătate devenise iarăşi independentă, fiindcă eu eram acolo reprezentantul şi al ziarului „Dimineaţa”, şi al „Universului”, şi al „Neamului Românesc”. Şi Titulescu[xxi] m-a luat în braţe. Întâi era celălalt, unul liberal, cum îi spune, mă… care ăla m-a luat şi mi-a spus să-l ajut…

– Pe Antoniade l-aţi cunoscut?

– Păi cum nu? Era unul dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Titulescu.

– Au apărut acum nu de mult, postum, nişte scrieri…

– Amintiri de ale lui.

– Constantin Antoniade. Bun diplomat a fost, nu?

– Cum să nu. Era… A avut o serie de colaboratori, şi pe băieţii de la Focşani, pe Răduleşti, colaboratori ai lui Titulescu, nu-i aşa. La Zürich, dragă, era bătălia… Atunci a fost după mine, mă, procesul cel mai agitat al frământării ideilor în ţara românească. Şi avea un ecou totdeauna şi sus, adică în străinătate, unde ele trebuiau exprimate în străinătate, şi apărate sau condamnate. Eu le condamnam de la început, spuneam: „Nu! Noi suntem în democraţie! Ori o facem, ori n-o facem! Că dacă nu facem, rămânem robi întotdeauna, toată viaţa!”. Am fost mai bătăios datorită lui Iorga! Că Iorga mi-a spus lucrul ăsta: „Răcorosule, aşa îmi spunea el, Răcorosule, dă bătălia, nu te lăsa că tu eşti în energie, nu ştiu ce, ţara are nevoie…” Săracul.

– Aţi fost în ţară când el a fost omorât? Sau aţi fost în străinătate?

– Nu, eram aici, în ţară, dar ce puteai să faci? L-au omorât bestiile alea… Bestiile alea!

Fiul:

– Şi tu ai fugit din Bucureşti ca să nu te…

– Da. Păi da, da. Şi pe Gusti l-au căutat… Săracul Gusti, era nevinovat de chestiile astea. El era foarte timid, aşa, nu voia să devină bătăios în astea să aibă o atitudine dârză în toate chestiile astea. Îi spuneam să fie mai bătăios niţel, şi astfel a mai căpătat şi el o ambiţie: „Ei, cum, numai Răcoasa?” În intimitate el îmi spunea Gogule… Că aşa îmi spunea şi în familie, ştii… A, nu… Păi eu am condus în Institutul Social Român. Cercetaţi activitatea din vremea aceea: este numele meu în toate părţile – eu organizam, eu făceam publicaţii, eu făceam toate. Eu eram prieten şi cu Madgearu şi cu ceilalţi, toţi… Când erau mai îndrăzneţi, îmi permiteam: „Hai, lasă-mă, nu vă luaţi nasul la purtare, daţi-o dracului! Istoria nu vă va şti pe voi. Tot pe Iorga sau tot pe Gusti, măi…”

– Printre tinerii aceştia care au devenit asistenţii lui…

– Lui Gusti?

– Onorifici sau neonorifici, mă rog, cum a fost, de exemplu…

– Vulcănescu?

– Vulcănescu sau Herseni sau…

– Ăştia au fost trecători, erau aşa, pentru o perioadă, un an de zile, nu ştiu ce, pe urmă plecau, nu se statorniceau ca să facă activitate de durată. Singurul care avea temeiuri solide eram eu acolo, şi atunci ei se luau de mine, eu nu înghiţeam toate porcăriile lor. Ştii, câte un prieten câteodată, când vezi că face o năzdrăvănie, tu i-o reproşezi, dar nu prea dur… Aşa era şi cu… Gusti admitea, însă avea nevoie mai mare de ei… Şi el mai înghiţea, săracul. Dar era bine intenţionat. Totdeauna. Ca dovadă, că la urmă el a murit oarecum ca socialist. A zis: „Trebuie s-o înghit şi pe asta, s-o recunosc, ai avut dreptate!”

– Da? Când v-aţi întâlnit ultima oară cu Gusti?

– Domnule, chiar în ajunul morţii lui, domnule… La el acasă. Că el murise în casă…

– Exact cu treizeci de ani în urmă, în ’55.

– Da.

– Pe Vasile Conta… Pe strada Vasile Conta locuia…

– A, bine, Vasile Conta[xxii]… Păi eu îl susţineam pe Vasile Conta. Lui nu-i plăcea extremismul antisemit al lui Vasile Conta.

Fiul:

– Ce are Vasile Conta?

– Nu-i nimic, despre asta n-am ştiut…

– Însă era deştept Conta, şi subtil era, şi demn era, şi demn, şi cinstit… Îmi aduc aminte, ne întâlneam săptămânal, şi ne sfătuiam asupra directivelor… Era un om dintr-o bucată, măi, era ceva care… A fost mândria ţării şi a şi rămas în domeniul lui, aşa… Măi, cu cine n-am avut eu legături atunci… Cu care n-am avut eu legături, mă… fir-ar al dracului. Cu toţi. Ori mă izbeam eu de ei, ori se izbeau ei de mine, ştii… Ei, de pildă, activitatea balcanică, am avut cu Cicio-Pop, cu bătrânii ăia, cu ardelenii, cum se zice… Am avut cu turcii… Hei, ce primire am avut eu la Istambul şi dincolo…

Fiul:

– La Ankara.

– Da… Şi am avut nişte succese, aşa, dacă te interesezi de succese, activităţi de răsunet, care… Când m-am dus eu în Turcia, Atatürk[xxiii], uite aşa, m-a primit: „Dumneata ce eşti, zice, ce vrei?” „A, zic, Sire, eu sunt un necăjit de cetăţean român, care se ocupă cu chestiile, aşa, mai ales intelectuale, politică generală…” „A, nu fă pe şiretul, nu fă pe şiretul!” „Trebuie să vă spun cinstit, eu apăr interesele României, dar eu sunt aşa de convins de unitatea balcanică, încât nu mă poate descuraja nimeni de această idee.” „Eşti convins, zice, de asta?” „Da! Şi dumneata o faci!” Când am zis eu că el o face, mă, n-aveţi idee cum odată a tresărit, şi a zis: „Dar concret cum mă poţi ajuta?” „Eu te ajut cu delegaţia mea. Cu delegaţia românească când este în altă parte eu pregătesc toate lucrurile, actele şi nu ştiu ce, şi atitudinea şi nu ştiu mai ce etc. şi răspunsul la cererile dumneavoastră să se…” Mă, m-am împrietenit cu el, cum nu-ţi închipui! Nu lua masa fără mine! Pe cuvântul meu, măi tată… Ştii cum eram… Mă simţeam eu… El locuia pe o insulă lângă Ankara, ştii… Nu ştiu dacă ai fost acolo, în Ankara nouă. Şi acolo a început el să-şi facă… Dar era o simplă grădină, dar frumoasă, simpatică şi acolo era palatul! Şi el mă invita acolo. „Nu-i prea mare onoare pentru mine? – l-am întrebat odată – aici numai demnitarii îi aduci dumneata…” Zice: „Nu! Tu eşti mai mult decât un demnitar! Tu eşti un prieten apropiat!” El era prieten şi cu secretarul lui, şi secretarul lui mă informa de intenţiile lui şi de nu ştiu mai ce. Şi atunci eu când voiam să le aprob – dar de multe ori nu le aprobam vederile lui, ştii, şi la masă zicea: „Vreau să ştiu părerea românului, a lui Răcoasa!”

– El aprecia foarte mult pe intelectuali, în orice caz. Mai mult nu-i suferea pe politicienii de carieră.

– Da. Nu, nu, îi detesta. Nu, fiindcă el avea dreptate, măi, dragă, ăştia au scopurile lor. Fac o lege cu un scop precis. Ori – cât îi dă ăla, iar dacă nu, o feşteleşte, nu te mai înţelegi, ce dracu’… Ori eu nu eram membru al nici unui partid şi nu ştiu mai ce. Eram un simplu intelectual care interpretam evenimentele, îmi dădeam câte o părere… Am lucrat şi cu bătrânul Cicio-Pop…

– În Grecia aţi fost?

– Poftim? Cum nu… Cum nu! Şi în Grecia, şi în Turcia, şi în Albania…

– Albania? Vai de capul lor…

– Nu, mă… Ştii ce s-au prezentat? Pe cuvântul meu, eu am fost impresionat! Ştii ce de români sunt acolo? În partea de nord… Sate pline numai de români! Se oprea maşina, şi deodată strigau româneşte: „Trăiască România!

– Aromâni…

– Aromâni. Care fugeau din Serbia. Şi din Grecia. Mulţi… Că aici era mai multă libertate atunci. Şi erau şi mai multe mijloace de a face afaceri.

– Da. Aromânii mari comercianţi, mari negustori au fost totdeauna.

– Da… Şi-mi aduc aminte, ne opream cu maşina, şi deodată strigau: „Trăiască România! Trăiască România! Românii noştri!” Eram uimit. Ce dracu’ suntem noi… Eu nu eram exponent al lor. Eu veneam din Grecia, că din Grecia am trecut. Am avut o bursă sau cum se zice, de la Rockefeller, ştii, să fac o anchetă în Balcani asupra învăţământului, nu-i aşa, şi  dezvoltării culturii şi nu ştiu mai ce. Şi am trecut prin ţările astea, ca prin fiecare să petrec cel puţin două-trei săptămâni. Şi am trecut prin toate, prin Bulgaria, Turcia, Grecia, Albania şi Iugoslavia.

– Şi aţi publicat studiul respectiv?

– Am publicat! Am publicat… Au publicat ei, că eu făceam darea de seamă, nu-i aşa, şi ei o concentrau acolo, şi o foloseau ei. Trebuia să adun lucrurile astea până acuma. Chestiile astea se găsesc acolo, în recomandarea mea. Că am fost bursier, bursier autentic al lui Rockefeller. Era un prieten, un prieten de ăsta englez, pe care eu l-am cunoscut la… zi-i pe nume, la universitatea aia mare…

– Oxford.

– Oxford, la Oxford, da. Acolo l-am cunoscut, şi pe urmă ne-am întâlnit, şi când ne-am întâlnit: A, ce bucurie… Şi el imediat, dragă, m-a recomandat la Rockefeller. Şi ăştia mi-au dat sarcina să fac o anchetă în Balcani asupra învăţământului, cum se dezvoltă învăţământul, şi care-i sunt, în fine, tendinţele, nuanţele, privitor la viaţa internaţională. Şi am trecut prin ţările astea, cam în fiecare, câte o lună.

– Interesant.

– Da. În Bulgaria, Turcia, Grecia, Albania, Iugoslavia, şi de acolo eu am făcut rapoartele la vreme lor, respectiv asupra a ce constatam. Eu nu făceam decât o dare de seamă a ceea ce declară ăştia. Nu m-am apucat eu să fac politica mea şi nu ştiu mai ce. Nu. Ei… Făceau ei, îşi spuneau părerea guvernului, nu-i aşa… Păi ce, am avut în Grecia tămbălău mare cu… era un general.

– Unde mai sunt documentele acestea?

– La ei, la mine nu sunt, fiindcă eu, nu ştiu cum se face, n-am păstrat copiile şi nu ştiu ce, şi ăsta… eu am trimis rapoartele acolo. Le trimeteam, cum le fabricam. Nu mai păstram o copie pentru mine, pentru istorie, că nu mă aşteptam eu să ajung în halul ăsta… /râde/ Nu ţi-am spus ailaltă, în Europa Centrală, unde Titulescu avea un aport foarte mare şi o mare influenţă, ca de pildă în Cehoslovacia. Cehoslovacia… Eu am străbătut toată Cehoslovacia…

– Acolo cu ce sarcini aţi fost?

– Cu ce sarcini am fost? Ca reprezentant al tineretului român, care participa la diversele manifestări…