„Guten Morgen Majestät!”
EDUARD KORN (1902-)
partea a II-a | prima parte AICI
extras din Zoltan Rostas, Chipurile orasului. Istorii de viata in Bucuresti. Secolul XX, Polirom, 2002
– Nu ştiţi? Pe mine mă interesează fotografiile vechi şi din alte motive, chiar dacă n-au nici o legătură. Dar o anumită poziţie, deja îmbrăcămintea, toate acestea dau culoarea unei epoci, reprezintă o epocă.
– Aşa am fotografii de la părinţii mei, când erau logodiţi, când erau…
– O fotografie pentru un copil, sigur, înseamnă: aici e tata şi mama când aveau vârsta cutare… Pentru mine ca sociolog înseamnă mult mai mult. De la poziţie – cum au stat – până la haină, până la zâmbet… totul are o semnificaţie, totul este determinat de epocă. Apropo, n-am vorbit prea mult despre atelier, despre meseria de fotograf din Bucureşti. Când a venit aici tatăl Dumneavoastră a doua oară, sigur că a venit cu nişte aparate, şi a închiriat…
– A lucrat întâi ca lucrător fotograf, la alt fotograf…
– Nu ştiţi la cine?
– La unul Schwartz. Aşa. Şi pe urmă încet-încet şi-a făcut singur un atelier.
– Când v-aţi născut avea deja atelierul?
– Da, avea două ateliere. Una pe Calea Victoriei, sus, acolo, pe la Piaţa Amzei, şi una pe Calea Victoriei, lângă Prefectura Poliţiei.
– Unde aţi şi stat.
– Unde m-am născut eu. Două. Însă pe ăla de acolo l-a lăsat pe urmă…
– Când?
– N-aş putea să spun. Nu ştiu.
– Mă interesează ce orar avea el, când ţinea deschis?
– A, toată ziua, cât timp era lumină. Atunci încă nu s-a lucrat cu lumina electrică, nu-i aşa. Şi duminica… A lucrat şi duminica… Sigur, că veneau nunţi… Nuntă… să fotografieze, nu? Lucra şi duminica. Doar clar că lucrătorii care lucrau şi duminica aveau în altă zi liber. Aveau liber…
– Aţi spus că aţi avut la un moment dat doi-trei lucrători…
– Da, da.
– Erau de aici, bucureşteni? Erau români?
– Nu, nu. Am avut… Aproape toţi erau străini. Adică străini… din Transilvania, ba chiar am avut unul, care era pictor de fapt, dar lucra pentru retuşuri, pentru tablouri mari. Pe ăla îl chema István Ördög! Dar vorbea germana. Vorbea aşa, ungureşte, germana, cu accent unguresc, însă vorbea.
– Ceilalţi au fost saşi?
– Erau cehi, erau saşi, erau vienezi… Unul era tatăl lui Constantin Silvestri, dirijorul. Pe tatăl lui îl chema Alois Silvestri, era de fapt din Tirol, şi era aici în Bucureşti, şi a lucrat la noi. Şi el totdeauna spunea: „Eu te cunosc de când te-ai născut!” – aşa îmi spunea mie. „Că eu am fost la voi atuncea.” Şi el de la noi pe urmă… S-a împrietenit cu unul care avea un bufet – cârciumă sau bufet… mai bine zis bodegă… Şi s-a făcut asociat cu ăla, şi pe urmă a deschis restaurantul „Vârful cu dor”… Ştiţi unde a fost? Biserica Zlătaru o ştiţi pe Calea Victoriei? Casa care s-a dărâmat acum, după cutremur, unde a fost hotelul… Vizavi de poştă, lângă CEC… Care acum nu mai e. Unde e Ministerul de Interne. Acolo a fost hotelul…
– Hotel de France, Hotel Victoria.
– Nu… pe urmă. Pe atunci Grand Hotel de France îi spunea, nu-i aşa. Şi jos era restaurantul „Vârful cu dor”. Şi ăla l-a ţinut Silvestri, tatăl lui Constantin Sivestri.
– S-a lăsat de meseria asta…
– De fotograf – da, s-a lăsat. Şi pe urmă a mai deschis în partea cealaltă – aici, într-o parte a avut restaurant – şi a deschis dincolo cafenea. Şi era ba acolo, ba aicea. Şi eu de câte ori treceam pe acolo: „Komm herein, du Jagdhund” – adică: „Vino înăuntru, măi, câine de vânătoare”…
– Da? De ce?
– Chiar aşa îmi spunea el totdeauna. Mă aşeza la masă: „Ştiu eu ce mănânci, ce-ţi place! Salată de boeuf şi o halbă… Bei sau nu bei? Da. Constantin Silvestri însă a fost crescut de mama lui, că ei au divorţat. El a divorţat de nevasta lui, Alois Silvestri, însă era în relaţii cu băiatul. Şi l-am văzut pe băiat prima dată la înmormântarea lui Silvestri, bătrânul. Pe urmă nu l-am mai văzut. Ştiu numai că a ajuns mare dirijor, a plecat din ţară, a murit acolo… Mai mult nu ştiu.
– Ceilalţi angajaţi?
– Nu mai ştiu…
– Ördög, de exemplu, ce a făcut, a plecat din Bucureşti?
– Ce ştiu eu, ho, ho, ho… Asta era prin 1912, aşa ceva… 1913… Probabil că a fost plecat… a plecat pe front, că era… nu era bătrân, nu.
– De obicei erau tineri aceşti lucrători?
– Toţi, toţi tineri, da. Unul singur – a murit, a murit şi ăsta – unul Weber a fost la noi, care m-a… tot aşa, m-a cunoscut de când m-am născut. Şi când m-am căsătorit şi m-am dus la fotograful ăla lângă cinema Capitol – ştiţi unde? Pe ăla l-am cunoscut bine, pe Kutler, şi am spus că vreau să vin să mă fotografiez cu mireasa, şi ăla i-a spus lui Weber, şi Weber a venit să ne fotografieze el. Da.
– Vreunul dintre tinerii care lucrat la dumneavoastră şi-a făcut atelier propriu?
– Sunt mulţi care şi-au făcut, dar acum nu mai… Vorbesc cu unul din fotografi, şi-l întreb dacă-l cunoaşte pe fotograful Korn? „Am auzit, am auzit… dar nu ştiu.” Da, asta era când fiecare trebuia să aibă carnet de meşter. Tatăl meu era de fapt profesorul la toţi ăştia de aici. În comisie erau toţi numai elevii lui. Şi în momentul când a intrat el ca să i se dea carnetul, ca să dea examen pentru carnet de meşter, s-au sculat toţi în picioare, şi i-au dat carnetul, zicând: „Profesorul nostru – nu putem noi să-l examinăm noi.”
– Pe vremea aceea, înainte de primul război, în copilăria dumneavoastră, cam câţi fotografi au fost în Bucureşti, nu ştiţi?
– Era concurenţă… Era unul Mandi, care era şi fotograf al curţii regale… Mi se pare că a fost evreu acest Mandi… Nu ştiu, nu l-am cunoscut. Pe urmă erau alţii… tot evreu… Foto Julieta a avut, Krinsberg(?), care tot pentru curtea regală a lucrat, era fotograful curţii regale. Era unul Gerst(?)… erau mai mulţi… toţi erau străini, nu erau români.
– Şi erau fotografi care lucrau pentru ziare, separat? Sau cum a fost asta? De unde aveau ăştia fotografii în presă?
– În presă? Nu îmi aduc aminte, nu ştiu asta, nu ştiu.
– Ce însemna această concurenţă?
– Păi, cum e şi în străinătate acum. Aici la noi nu există concurenţă, nu-i aşa, fiindcă totul e de stat. Dar lucrul mai bun şi mai ieftin. De exemplu, îmi aduc aminte, când s-au introdus fotografiile „cărţi poştale”. Că nu era înainte, era totul pe carton, lipit pe carton, nu-i aşa. Tata făcea aşa: o duzină de cărţi poştale şi un tablou de 13 × 16 sau nu ştiu cât, nu mai îmi aduc aminte, ăla e gratis. Sau dacă vinzi un număr de cărţi poştale, tabloul ăla e gratis. Doi lei cincizeci, sau nu mai îmi aduc aminte.
– Cine făcea fotografiile de cărţi poştale? Erau imagini din Bucureşti?
– Nu, erau persoane… A fost fotografiate la noi. La biserica evanghelică a fotografiat interiorul… La şcoală la noi n-a fotografiat elevii. Acolo au venit alţi colegi, săraci, nu-i aşa, care l-au rugat: „Lasă-ne pe noi, să câştigăm şi noi un ban.” Zicea: „Bine, vă las pe voi, dar când fotografiaţi clasa lui băiatu-meu, îi daţi fotografia lui gratis.” Aşa că am avut fotografii, dar au dispărut… Am numai una singură, o am aici, din şcoală.
– Mi-aţi arătat-o…
– Numai aia.
– Două mi-aţi arătat: într-una unde sunt foarte mulţi copii, şi una când aţii terminat şcoala.
– Aia mică… da, da, da. Pe aia a făcut-o un coleg fotograf.
– Dar înainte de primul război încă n-au fost răspândite aparatele personale.
– Foarte puţin. De aia tatăl meu a spus – zice: „Nici unul din copiii mei să nu fie fotograf, fiindcă o să fie aşa, că fiecare prost – sau nu ştiu cum a spus, cum s-a exprimat el – o să aibe un aparat, şi o să fotografieze, aşa ca nu e nici o afacere.” Că fotografia înainte era o artă, fotografii – tata nu făcea asta, dar ceilalţi – mergeau cu fundă, ca artiştii, ştii, îşi lăsau părul lung…
– Da? Adică aveau o alură de…
– De artist! Da…
– Interesant. El cu ce rezista concurenţei, că totuşi, chiar dacă n-a făcut nu ştiu ce avere, aţi trăit bine…
– Am trăit bine noi. Păi am fost numai noi, patru copii, nu? Patru copii care am mers la şcoală, pe care ne-a îmbrăcat, şi care am mâncat, plus tata şi mama – şase persoane, plus două femei de serviciu pe care le-am avut, fiindcă mama era suferindă, şi n-a văzut aproape deloc, avea miopie foarte avansată, şi trebuia să ţină pe cineva. Aşa, şi pe urmă doi lucrători din atelier mâncau la prânz la noi. Toate trebuiau ţinute cu bani.
– Dar întrebarea mea a fost: care a fost atracţia atelierului, de ce veneau oamenii la el şi nu la altul?
– A, la noi veneau mai mult… bine, veneau şi… aveam pe Calea Victoriei, şi aveam vitrină pe stradă, nu-i aşa, vedeau fotografiile şi veneau să se fotografieze. De ce? Fiindcă… Acuma oricine fotografiază şi nu mai te duci la fotograf decât la nuntă, la nu ştiu când…
– Da, sau pentru buletin…
– Sau pentru buletin. Atuncea nu, trebuia… Şi atunci se fotografia nu cu film, ci cu placă… Pe sticlă. Noi am fost primii care am avut aparat de mărit, de făcut tablouri mari.
– Asta probabil a ridicat imediat…
– Sigur că da. Şi asta de abia după ce s-a introdus lumina electrică.
– Cam când aţi luat acest aparat de mărit? Înainte de război?
– Da. Da. Cam în 1910. Şi am adus şi o lampă… Jupiter i se spunea… Cu cărbuni, aşa, cu doi cărbuni. Pentru iluminat, aşa că s-a putut fotografia şi seara.
– Probabil trebuia să mai angajaţi lucrători acolo, dacă s-a mărit…
– Au fost, au fost câţiva, da. Şi eram… Toţi eram ca într-o familie cu lucrătorii. De anul nou fiecare a primit câte un cadou…
– Ce fel de cadouri se dădeau?
– Ei, o cutie cu tutun regal, altul o şuncă, altul o sticlă cu vin sau sticlă de şampanie… depinde acolo.
– De salarii nu vă aduceţi minte, cam care au fost?
– Nu. Asta ştiu că se plătea în fiecare săptămână. Sâmbătă venea fiecare după rangul lui la casă, tata plătea, şi ultimul veneam eu… Îmi dădea şi mie zece bani… Tatăl meu m-a ţinut din scurt… Ei, a început cu cinematografele, mă duceam la cinematograf, nu? Mi-a plăcut. Era cincisprezece bani un bilet la cinematograf. „Tată, dă-mi cinşpe bani!” A doua zi la fel. Până într-o zi a spus: „Am să angajez unul care să facă bani pentru tine.”
– Dar de exemplu, această meserie de proiectant de cinematograf nu era în legătură cu…
– Nu.
– Când a început asta?
– Adică cinematograful? Cam… ştiu eu… 1908 – 1909, aşa ceva.
– Deci eraţi încă foarte mic.
– Da. Dar aveam cinematograful alături, că noi eram pe Calea Victoriei, acolo unde e prefectura poliţiei, şi pe Doamnei era Cinema Apolo, Cinema Volta, Cinema Terra, Venus… nu mai cinematografe erau acolo. Şi se învârtea cu mâna. Şi când a obosit, a oprit. Sau de multe ori înăuntru avea o lumânare sau o lampă de petrol şi s-a stins….
– Şi cânta cineva la pian…
– Cânta la pian, da!
– Dar cred că a fost totuşi asta o afacere pentru cine a avut cinematograf…
– Sigur că da, sigur că da.
– Vă aduceţi aminte de spectatori? Mergea şi aristocraţia, boierimea?
– Da, da, dar era aşa, cu staluri. Stalul trei era în faţă – era 15 bani, stalul doi era mai în fund, puţin mai ridicat, şi acela era de 25 de bani sau 30 de bani, pe urmă era stalul întâi mai în fund, cu locurile mai bune – şi acuma la cinematograf locurile mai bune sunt în fund şi acela nu mai ţin minte, era 50 de bani. Erau bani.
– Şi două ore ţineau filmele sau mai scurte erau atunci?
– Două ore.
– Şi afişat programul, cu orar…
– Nu, puteai să intri oricând. Asta-i de-abia de vreo douăzeci şi ceva de ani că e cu orar, da. Puteai să intri oricând. Primul film sonor a fost Sonny boy, aţi auzit de el? Pe urmă a fost Două inimi într-o vară.
– După primul război.
– După primul război mondial, în 1930.
– În perioada ocupaţiei germane au fost filme din astea, cu reportaje de pe front?
– Care ocupaţie? Din primul război?
– Din primul război mondial.
– Da, au fost.
– Sau politice…
– Politic – nu. A arătat la jurnal – că la început era totdeauna jurnal – şi filme de pe front.
– Păi atunci la cinematograf aţi văzut toate personalităţile vremii.
– Da.
– Pe ţarul Rusiei sau pe Wilhelm…
– Se putea vedea la cinematograf, l-am văzut… El a fost aici, ţarul Rusiei, la Constanţa.
– Dar în Bucureşti şi până la Sinaia a venit numai primul ministru sau ministrul de externe… nu ştiu care…
– Nu, la Sinaia a venit Franţ Iosif. A fost în Bucureşti şi pe urmă la Sinaia. Nu ştiu, eu atunci încă n-am fost… mi s-a povestit, am văzut fotografii, nu-i aşa, dar nu ştiu.
– Care a fost cea mai bună perioadă din punct de vedere economic, pentru afacerea cu atelierul fotografic pentru tatăl Dumneavoastră?
– Nu pot să ştiu. Eu nu prea m-am ocupat de chestia asta. Natural, atunci când tata a îmbătrânit şi era şi bolnav, n-a mai putut să se ocupe de atelier, şi l-a lăsat mai mult pe mâna unui lucrător, şi ăla îl păcălea, şi eu l-am prins. şi… eh… Da. Şi atunci într-adevăr, mai mult se trăia de pe urma salariului pe care-l aduceam eu în casă.
– Până când au trăit părinţii, dumneavoastră nu v-aţi căsătorit încă.
– Nu, eu m-am căsătorit de-abia în 1938. Iar părinţii mei au murit în 1929 şi 1930.
– Aţi spus că mama fiind suferindă, aţi avut două servitoare. Aveau funcţii diferite?
– Da, una era bucătăreasă, cu bucătăria şi cu spălatul rufelor. Şi astalaltă era… jupâneasă se spunea, aia era pentru… în casă, fată în casă, cu măturat, spălat… Pe urmă, când n-a mai mers atelierul aşa cum trebuia, am avut numai una singură.
– Servitoarele de unde veneau?
– Cele mai multe veneau din Transilvania. Erau unguroaice sau românce din Transilvania.
– Vă aduceţi aminte de numele lor?
– Ei… Una era Anica, de pe la Topârcea. De lângă Sibiu, mi se pare. Da, domnule… au murit de mult. Suzana…
– Asta a fost o unguroaică?
– Mi se pare… Nu mai ţin minte.
– Ce bucătărie aţi avut? Sigur că bucătăria bucureşteană, bucătăria românească este una şi cea adusă de…
– Mama dirija. Venea şi stătea în bucătărie… Dirija bucătăria austriacă. Mâncăruri… Mă rog, mâncam şi româneşte şi nemţeşte, şi ungureşte… Uite, de exemplu, eu, dacă e pipărat – nu mănânc. Foarte puţin, numai să fie gustul de piper, nu aşa mult. Şi ardeiat tot nu mănânc. Nu mănânc… Şi nu mănânc cu usturoi, nu suport. De exemplu, dacă a mâncat cineva usturoi şi vorbeşte cu mine, mie mi se face rău. Imediat capăt o durere de aici până aici, şi îmi vine să vomit.
– Şi pe mine m-a surprins, excesul ăsta de usturoi aici…
– E foarte sănătos…
– De exemplu, aici ciorba este acrită cu borş. Mama dumneavoastră folosea borş?
– Sigur că da.
– E deja influenţă de aici.
– Nu, nu, nu. Şi în Austria, şi în Polonia sunt… Eu când am fost în Polonia, am mâncat, făcuse la unchiul meu, mătuşa mea… Dar acolo nu i se spune borş ci „başti”. Başti. Eu aici am mâncat, îmi place foarte mult borşul. Avem aici într-un bloc alături o femeie care face borş foarte bun şi curat… şi mă duc şi iau borş… Îmi pregăteşte şi mie doamna care îmi face menajul aici.
– Seara mâncaţi mâncăruri calde sau reci?
– Calde. Rar – reci. Se gătea. Unde sunt familii mari, se găteşte, desigur. Eu acuma, de exemplu, am… mi-a gătit ieri nişte… am primit tot în pachetul ăsta nişte spaghetti din Germania, mi-a gătit şi mi le încălzesc şi mănânc cu… am nişte burduf… Ce să-i faci, dacă eşti singur…
– Acum e o treabă aici cu conservarea anumitor alimente… Adică fiecare gospodină pune pentru iarnă o mulţime de lucruri: varză, murături…
– Eu acuma nu pun. Însă înainte, la părinţii mei se punea aşa un butoi cu varză, aveam putină cu telemea… Cartofi. Mergeam toamna, tata şi cu mama în piaţa Bibescu Vodă… Vizavi de Piaţa Unirii, pe terenul ăla unde acum se face metrou… Lângă magazinul Unirea şi Patriarhie – în primul rând că acolo a fost hala de peşte, asta ştiţi… Între hala de peşte şi Patriarhie a fost un teren mare, şi acolo veneau ţăranii cu căruţele şi cumpărai, te aprovizionai de acolo. Erau căruţe acolo, căruţaşi cu căruţe goale şi puneai cartofi, puneai ceapă, puneai varză, tot…
– Bulgari sau olteni aduceau…
– Erau mulţi bulgari. (…) Sunt, cam înspre Giurgiu, acolo, în terenurile alea sunt şi bulgari. Şi pe aicea sunt nişte bulgari, pe Dudeşti-Cioplea, pe aici…
– Leordeni…
– Leordeni, acolo. Pe acolo am auzit că sunt bulgari.
– Deci punea şi mama dumneavoastră pentru iarnă castraveţi muraţi…
– Sigur, castraveţi… Da, de toate punea. Trebuia să pună, era familie, domnule…
– Se tăia şi porc?
– Este. La noi nu. Acasă noi n-am avut porc de tăiat. Carne am cumpărat. Avea tata un… hai să zicem prieten, care era măcelar, chiar în hală, unde-i acuma Piaţa Unirii…
– Acolo a fost şi piaţa de flori…
– Piaţa de flori era mai încolo, unde e biserica… acolo unde e… sunt desgropările… Acolo era piaţa de flori. Era unul, Sonntag îl chema, Michael Sonntag, şi ăla era măcelar. Trimiteam fata, servitoarea, cu coşul şi aveam un carnet. Şi spunea: un kilogram cutare, un kilogram cutare, jumătate din asta şi el pe urmă dădea în coş acolo tot, şi scria preţul. Şi odată pe săptămână sau ştiu eu, odată pe lună venea tata acolo şi plătea.
– Şi mezelurile?
– Mezelurile erau… Erau tot nemţi care făceau de-astea. Era unul Patzak şi era Abele. Fabrica lui Abele a preluat-o pe urmă Rokus, dacă vă aduceţi aminte. Rokus, un sas. Mi se pare că şi Abele a fost sas. Nu ştiu, nu l-am cunoscut. Familia Rokus am cunoscut-o. Ăia au avut prăvălii pe strada Academiei, unde e Dietetica, şi la piaţă. Erau, se găseau mezeluri de tot felul.
– Am întrebat de tăierea porcului, fiindcă la noi se făceau cârnaţi, caltaboş, sângerete…
– Am avut cunoscuţi care făceau şi ne trimeteau…
– Cum îi spunea acestui pachet ce se trimitea?
– Pomana porcului.
– Da, dar nemţeşte n-a avut o denumire pomana asta?
– Nu. Nu, ne trimiteau prietenii care…
– Iar slănina şi cârnaţii se duceau la afumat, iar de acolo se aduceau acasă şi se ţinea în pod. Dumneavoastră n-aţi avut acest obicei?
– Nu, nu. N-am avut aici. Nu. N-am avut nici unde să ţinem un porc, în oraş nu era voie… Cel mult păsări ţineam… Uite, domnule, să-ţi arăt ceva făcut de păsări… Vezi ăsta? Mama mea a dat la pui să mănânce porumb pe astea. Şi apoi ciocănind uite ce au făcut…
– Formidabil ce ciocuri aveau!… Da, spuneaţi că aveaţi o curte mare acolo.
– Acolo da, am avut curte mare, dar era şi fabrică de pălării acolo. Proprietarul acestui complex avea fabrică de pălării, era un evreu din Viena şi foarte cumsecade, Leon Lempart. Foarte cumsecade om. Locuia şi el acolo, noi locuiam la parter, el locuia la etajul întâi, mai era un etaj, pe urmă etajul trei şi mansarda. Şi la început am avut lumină cu gaz aerian, din cărbunele ăla… care se făcea din cocs. Pe urmă, încet-încet a venit lumina electrică…
– La dumneavoastră când s-a introdus lumina electrică?
– La noi acasă? Păi depinde… noi, de exemplu, când am stat în Calea Victoriei, unde am locuit am avut gaz. La atelier, tot acolo, în curte am avut lumină electrică.
– Costa mult, sau de ce nu s-a introdus şi în casă?
– Nu ştiu, nu ştiu, nu-mi aduc aminte. Pe urmă ne-am mutat de acolo în 1914, fiindcă ăla, Lempart, a vândut complexul ăsta unei bănci. Da. A vândut şi noi ne-am mutat pe strada Sfinţilor. Ştiţi unde-i Sfinţilor? De la Spitalul Colţea în sus, pe Sfinţilor, şi acolo tot gaz aerian am avut. Şi acolo am stat în timpul primului război mondial. Şi casele astea au fost…
– Şi atelierul l-aţi mutat tot acolo?
– Nu, în Calea Moşilor. În Calea Moşilor, la numărul 80. Da, mai există, casa există şi acuma, numai vizavi s-a dărâmat totul. Acolo am stat în timpul războiului. Pe urmă tatăl meu a fost internat în lagăr, ca austriac, în timpul războiului…
– Tot timpul, adică doi ani a stat în lagăr?
– Nu, nu. Până când au venit nemţii. Cei tineri au fost transportaţi în Moldova, cumnatul meu, de exemplu, care era de pe la Arad, şvab din Arad, nu-i aşa, tot cu paşaport austro-ungar, l-a dus în Moldova. Tatălui meu, care avea peste 55 de ani, i-a dat drumul, a venit înapoi. Da. Şi… pe urmă acolo, mă rog, a trebuit… n-a mai mers atelierul, a încercat una-alta, n-a mai mers, şi s-a mutat pe urmă înapoi pe Calea Victoriei, a preluat atelierul de la un alt fotograf care murise.
– Care, nu ştiţi?
– Gerstel. Acolo am stat până când a murit. Dar n-a mai mers. El n-a mai putut să se ocupe, era şi bolnav, începuse cancerul, şi n-a mai putut să mănânce… Eu am ajuns atunci ca un chibrit. Dimineaţa eram la servici, şi când veneam acasă, până a doua zi dimineaţa stăteam lângă el.
– A fost greu atunci.
– Eh, să nu mai vorbim de asta.
– Da. Întorcându-ne la perioada tinereţii dumneavoastră, mă interesează obiceiurile. Când de exemplu mergeaţi în vizită, vă duceaţi cu un cadou… ceva, cu flori sau n-a exista obiceiul acesta?
– Înainte de primul război mondial eram prea mic ca să mă duc cu cadouri. Pe urmă, când eram mai mare, nu-i aşa, şi mă duceam în familie acolo unde era ceai dansant, unde sunt fete în casă, nu-i aşa, ei, aduceam şi eu o floare, o cutie cu bomboane, ce puteam să cumpăr, că eu nu prea aveam bani. Eram încă elev… Cu toate că eu câştigam…
– Cum?
– Cum? Dădeam lecţii, meditam…
– Nici n-aţi pomenit asta…
– Da. Adică cum era asta? Eu am avut nevoie de un costum nou. Mama i-a spus tatălui să meargă cu mine să cumpere stofă – mă rog, că eram deja un băiat de 16 ani atunci – aveam nevoie de haine, nu puteam să merg aşa… A mers cu mine într-un magazin, unde era prieten cu proprietarul magazinului, şi mie mi-a plăcut stofa asta. Zice tata: „Nu. Asta nu pot să ţi-o iau că e scumpă. O iei pe asta.” Zic: „Tată, dar nu-mi place.” „Când ai să câştigi tu, viu numai ca să te sfătuiesc. Şi atunci iei ce vrei tu. Dar acum nu pot să-ţi iau asta, că n-am bani.” Şi a tăcut. Şi atunci eu zic: Trebuie să câştig bani, ca să pot să-mi cumpăr ce vreau. Şi când eram la şcoală, m-am dus la administratorul şcolii şi am spus: „Domnu Micu, uite vreau… mata probabil că ştii elevi care sunt mai slabi, să dau lecţii…
– Micu? Era român?
– Da, era român ăla, însă învăţase germana perfect. Şi zice: „Da, îţi dau doi elevi mâine.” Mi-a dat şi am avut… Dar unul era încolo, altul era încoace, şi tramvaiul era cu cai, şi nu aveai legătură, nu era linie dublă în toate părţile. Trebuia să aştepţi, acum… Atunci se spunea, că aştepţi corespondenţa. Eu pierdeam ore întregi, şi învăţam seara. Erau bani. Şi atunci…
– Vă aduceţi aminte pe cine meditaţi?
– Da… Era unul pe Şoseaua Ştefan cel Mare, a avut un depozit de vinuri… băiatul lui… îmi scapă acum, ăla a învăţat aşa de bine, pe urmă a studiat la Charlotenburg, la Berlin, a devenit inginer… dar îmi scapă numele. Pe urmă erau doi băieţi, îi chema David, altul era… tot doi băieţi, pe strada Biserica Enei… Ăsta, David era pe Griviţei, pe la Sfinţii Voievozi…
– Erau evrei?
– Da, erau evrei. Altul… Erau pe urmă doi băieţi pe strada Biserica Enei, Nicolau, români. Şi… pe urmă am avut unul…
– La ce discipline?
– La toate, pentru limba germană, că ei nu prea ştiau bine germana. Şi atunci pentru germană. Şi franceză… Şi câştigam.
– Cam cât se plătea pentru o oră?
– Ei… nu mai ţin minte asta… Este şi de cum aveam cursuri atuncea. Pe urmă ultimul an am m-am lăsat de meditaţii, şi am intrat în birou. Într-un birou unde veneam după-masă. Dimineaţa eram la şcoală şi după-masă eram la birou acolo. Şi am şi certificatul că eram funcţionar în regulă din 1920. Eu bacalaureatul l-am dat în 1921, dar am certificat din 1920. Şi seara, când veneam acasă, mă aşezam şi-mi făceam lecţiile pentru a doua zi – batăr în ultimul an aveam un prieten care terminase, luase bacalaureatul, era cu un an mai mare ca mine – şi ăla venea la mine seara şi-i plăteam şi mă medita pentru ultima clasă, pentru bacalaureat. Da…
– Şi tatăl dumneavoastră ce a spus la efortul ăsta al dumneavoastră? A fost de acord?
– S-a bucurat! Şi că vede, că îmi dau seama că numai muncind pot să trăiesc, şi să-mi câştig existenţa.
– Avea dreptate.
– Nu-i bine? M-a obligat să muncesc, ca să-mi câştig existenţa. Pe urmă, când eram mai mare şi, mă rog, ieşeam şi eu cu prietenii, am auzit cum îi spunea mama lui tata: „Şi iar a venit târziu acasă!” „Foarte bine – zicea el – acuma să şi frece coarnele.” Pe nemţeşte merge bine asta.
– Cum se spunea nemţeşte?
– „Die Helmer acht… stai să-mi aduc aminte… „Acuma şi pe urmă ai să vezi că are să fie un băiat cumsecade.” Sau când veneam acasă târziu şi mama mă auzea… „Câte pahare ai băut?” – mă întreba. Zic: „Unul.” „Şi de care vorbeşti: de primul sau ultimul?” Da… Mama era femeie foarte deşteaptă şi cultă, tatăl ei a fost învăţător. Tatăl meu a fost mai mult autodidact, însă autodidact corect… da. Mi-a trimis… prietenul ăsta care mi-a trimis acum un pachet, mi-a trimis acum câţiva ani… a găsit printre actele lui tată-său un… cum să spun… un proverb scris de tatăl meu şi mi-a trimis o fotocopie.
– Probabil litere frumoase…
– Litere frumoase, natural: gotice… Şi scria aşa, după gramatica veche. De exemplu, noi acuma cuvântul „immer” – totdeauna – scriem cu doi de „m”. Noi am învăţat la şcoală cum se scria înainte, ca să nu ne mirăm. Immer se scria cu un singur „m”, dar cu linie deasupra, ceea ce însemna că e dublu „m”. Şi toate aşa: uşă: „Tür” se scria cu Th şi ue, nu cu umlaut. Tatăl meu aşa scria. Noi am învăţat la şcoală şi sistemul ăsta vechi, ca să nu ne mirăm, fiindcă abia de scurt timp se introdusese sistemul ăsta. Aşa, de exemplu, fratele meu cel mare la şcoală a învăţat la limba română scrierea cu litere latine, cum le scriem şi astăzi, dar le-a învăţat şi pe alea slavone, ca să poată să citească şi o carte mai veche… Eu nu mai am învăţat… Ştiţi pe cine am avut eu la şcoală la limba română?… Limba şi literatura română – Ion Slavici.
– Nu mai spuneţi…
– Da, era profesor la noi, la şcoala evanghelică pentru clasele superioare.
– Era deja bătrân?
– Da, da… venea în clasă: „Trebuie să facem astăzi o lucrare, o teză.” „Domnu’ profesor, dar nu ştim nimic.” „Nu-i nimica – zice -, eu vă dictez, voi scriţi”. Da. Sau: „Domnu’ profesor, avem la limba germană – ştia germana perfect – avem la germană o teză de făcut, cutare şi cutare…” „Aha, veniţi după-masă în Cişmigiu, la bancă, unde mă ştiţi voi, unde stau eu…”
– Unde avea el banca?
– Ei, acum nu mai există acolo… Cam acolo unde sunt acum statuile poeţilor. Cam acolo avea el. „Şi veniţi acolo.” Făceam cu el lecţiile. Era foarte cumsecade
– Ce preferinţe avea el la literatură?
– A, scrierile lui. Ne-a citit Popa Tanda… am citit… toate le-am citit.
– Deci preda şi despre el însuşi?
– Da, da, da.
– Şi dintre poeţii, scriitorii regăţeni pe cine aprecia el mai mult?
– Nu, despre asta n-a vorbit. Nu. Nici nu îmi mai aduc aminte. Asta a fost încă în clasa a…
– Dar ce, ce putea să predea? Literatura română clasică era contemporană cu el…
– Da. Eminescu era contemporan cu el… Caragiale…
– Pe aceştia i-a predat la şcoală?
– I-a predat, i-a predat… da.
– Interesant. Probabil a început cu cronicarii… Sau nu?
– Parcă mai ţin minte… Asta a fost în… acum cincizeci-şaizeci de ani… Am fost la procesul lui. Ştiţi că el a fost condamnat. Domnule, în timpul primului război mondial el a activat la ziarul Timpul, dacă nu mă înşel, ca redactor acolo. Şi erau mai mulţi alţi scriitori care tot aşa, au activat înainte acolo, trebuia să câştige un ban. Asta… după război i-au arestat pe toţi ăştia. Era el, Ion Slavici, era unul Carnabac(?), nu ştiu dacă vă aduceţi aminte, unul Cerbu… Erau vreo treisprezece, dacă nu mă înşel. Şi procesul s-a judecat de Curtea Marţială, şi a fost în palatul fostei asociaţii (?…) ungare, pe bulevard, am spus odată. Vizavi de „Spicul”, acolo a fost procesul, şi am fost la toate şedinţele. Până noaptea târziu am fost acolo când l-a condamnat. Nu ştiu la câţi ani l-au condamnat şi pe urmă i-a dat drumul, fiindcă s-a îmbolnăvit. I-au dat drumul…
– Pentru înaltă trădare sau…
– Înaltă trădare…
– A fost considerat colaboraţionist…
– Cu inamicul. Da.
– Şi era adevărat?
– Nu, nu. El a scris articole, cum trebuia să scrie, nu?
– Nu a avut el poziţie pro-germană, totuşi?
– Probabil că a avut cu germană, că el a avut… El în orice caz era din Transilvania, era român de acolo… Nu ştiu de unde era el.
– Din Şiria de lângă Arad. Acolo s-a născut… de lângă Arad.
– Da? Nu ştiu…
*
– Era atunci comisar regal – procuror din partea statului – era un colonel… maior… Niculescu Bolintin. A fost unul mai departe avocat… au murit, au murit toţi… Şi i-au condamnat.
– Bine, dar, de exemplu, pe dumneavoastră ce v-a determinat să luaţi parte la acest proces?
– Fiindcă era profesorul nostru. L-am cunoscut… Asta a fost în 1919, aveam deja 17 ani, 18 ani…
– Şi încă n-aţi terminat şcoala.
– Nu.
– În timpul războiului v-a fost profesor sau înainte?
– În timpul războiului, da.
– Foarte interesant, e un caz curios Slavici… A scris pe urmă o carte foarte critică la adresa regimului, prin anii treizeci. Un fel de Casandra a fost, a prevăzut nişte lucruri, a spus: dumneavoastră dacă veţi continua această politică, veţi ajunge ca Austro-Ungaria.
– Da. Şi acuma este România aproape ca Austro-Ungaria, numai că politica e mai înţeleptă acuma. Ceea ce s-a făcut atuncea, nu se face acuma, adică nu se face maghiarizarea sau germanizarea. Acuma fiecare poate să-şi facă ce vrea… Limba oficială este româna, şi asta este clar. Dar fiecare poate să-şi facă ce vrea. Deci politica ce o duce acuma e bună. Dar de altfel suntem… avem germani, avem unguri, avem ruşi, avem bulgari…
– Sârbi, armeni…
– Sunt de toate.
– Aţi pomenit de balul mascat de la casa Frantz. Unde aţi învăţat să dansaţi? Asta n-aţi povestit…
– Nu. În primul rând că erau şcoli de dans aici, şi noi, colonia… adică colonie… nu colonie… germanii, austriecii şi chiar şi mulţi români, aveam la societatea de gimnastică, la Turnverein, un curs de dans şi de cum să te porţi în societate – ceea ce astăzi lipseşte la multă lume. La mulţi…
– Cine îl ţinea?
– Unul care ştia…
– Nu vă aduceţi aminte cum îl chema?
– Ba da, era unul, Bernhart îl chema…
– Şi de unul Schmidt nu ştiaţi?
– Ba cum să nu? Nu numai că l-am ştiut, l-am cunoscut.
– Dar dumneavoastră cu Bernhart aţi făcut.
– Da. Dar Schmidt a avut şi el şcoală de dans. El nu era la Turnverein. Era unul Richter pe urmă, venea… era la Turnverein. Însă era Bernhart, Straule… unul Straule. Ei de fapt aveau altă meserie, nu-i aşa, dar de două ori pe săptămână… Nu ştiu unde făcea Schmidt. Ştiu numai că fratele meu, nu ăsta, ăla care a căzut în război, nu-i aşa – n-am fost…Nu ştiu dacă mai am fotografia aia aici, nu cred – la un bal mascat s-a costumat ca baletistă, şi cu un alt prieten care s-a făcut ca un negru au învăţat un dans din ăsta, step, cu Schmidt. Asta îmi aduc aminte.
– Schmidt ce meserie a avut?
– Era… numai pentru dans. A avut un fiu care – fotografia fiului o a am aici undeva, fotografia cu el – ăla era… a alunecat pe o pantă greşită. A furat, a făcut… în sfârşit… da. Însă, tocmai fiindcă vorbeaţi de Schmidt, tocmai acuma, săptămâna trecută am fost la cimitirul evanghelic, şi plimbându-mă pe acolo, am găsit mormântul familiei Schmidt.
– El era austriac sau german?
– Nu ştiu… Schmidt… în orice caz, de origine germană – fie austriac, fie… Nu ştiu. Eu am cunoscut un frate de al lui, care a avut fabrică de cărămidă la Câmpina.
— Şi Bernhart?
– A fost funcţionar. Funcţionar la o firmă – nu mai ţin minte unde era – şi seara… nu umbla lumea după câştig, aşa, plăteşte-mă… Ăsta făcea benevol… Acest curs. Da. Pe cine învăţa acolo plătea societăţii.
– Şi Straule?
– Straule era croitor. Dar era un dansator excepţional… Eu cu fiul lui am fost prieten bun, a murit acum vreo patru-cinci ani… fiul. El a murit de mult… Are o fiică, care locuieşte la Hamburg – dacă mai trăieşte. Nu ştiu…
– Richter?
– Richter a fost profesor de gimnastică, pe strada Luterană, lângă biserica calvină sau ce-i acolo.
– Da, da, da, Calvineum.
– Acolo, alături, da, acolo a avut el şcoală de gimnastică şi dans.
– Deci avea sala lui?
– Da. Şi pe urmă, când a pierdut asta în timpul războiului, a fost angajat la Turnverein, şi mergea acolo.
– Turnverein unde avea sediul?
– Pe strada Brătianu, la numărul 35, imediat după… Acum e bloc acolo. Între fostul Minister de Război şi Piaţa…
– Este acolo un monument al eroilor din şaptezeci şi şapte…
– Al lui Walter Mărăcineanu… Ei, de acolo, alături. Acolo era…
– Ştiaţi că a fost evreu Walter Mărăcineanu?
– Nu. N-am ştiut asta. Eu ştiam că e tot de origine străină, că şi-a schimbat numele în Mărăcineanu, dar n-am ştiut asta. Am fost la mormântul lui, la Plevna. Am făcut o excursie în Bulgaria, şi am fost la Plevna, şi am văzut acolo unde au fost luptele şi tot, şi Mauzoleul de acolo. Da.
– La Turnverein putea veni oricine, nu?
– Oricine, oricine. De aia a fost marele scandal cu mine. Când a început hitlerismul aici, în Bucureşti, eu eram în Comitet la Turnverein, pentru societatea asta, şi eu n-am ştiut că unul din membri noştri – nu l-am cunoscut înainte – era secretarul lui Hitler aici, în Bucureşti. Hitler avea în fiecare ţară, unde a vrut el să facă propagandă, un om de al lui. Şi ăla era cu cârje… vai de capul lui. Cum îl chema… o să-mi aduc aminte cum îl chema. Şi când am observat că la noi, în societatea asta Turnverein începe vântul ăsta hitlerist, eu care eram contra hitleriştilor de la început şi până la sfârşit, m-am sculat şi am spus: „Nu uitaţi că Turnverein este Bukarester Turnverein, nu Bukarester Deutsche Turnverein. Aici sunt şi români, şi austrieci, şi unguri, şi evrei, şi atunci după ce s-a supărat acest… Konradi îl chema… S-a supărat, s-a sculat în picioare, şi a spus că au ar trebui să fiu dat afară, să mă înscriu acolo unde cred eu că pot da lecţii. Eu am fost chemat pe urmă, ho-hooo!… Am fost chemat de câteva ori, să mă liniştesc. Am fost un antihitlerist, ho-ho! Am fost odată… eram solicitat iară de canto, Liedetafel…
– Pe unde avea sediul?
– Pe strada Academiei, unde acuma e Arhitectura.
– Deci e demolat şi acesta?
– Sigur că da, vizavi de pasajul Victoria. Şi acolo… era în Germania, nu ştiu acuma, la Leipzig sau nu ştiu unde, a fost o mare întâlnire a tuturor societăţilor germane de canto, şi a fost şi societatea asta Liedetafel acolo. Şi pe urmă s-a dat filmul. Şi am fost şi eu la filmul ăla. După ce s-a terminat filmul, a venit imnul german, „Deutschland über alles”. Toată lumea s-a sculat în picioare. S-a sculat în picioare, că-i imnul unui stat, nu? Pe urmă au cântat imnul hitlerist şi toţi s-au ridicat – eu m-am aşezat… Eu m-am aşezat, şi eu, şi încă un prieten. După câteva zile am fost înştiinţat că am fost dat afară din toate societăţile germane din Bucureşti. Şi am fost chemat la ei şi mi s-a spus: „Dacă nu te astâmperi, te trimitem în lagăr”.
– Păi puteau să vă trimită de aici – cetăţean român fiind – în lagăr?
– Da, da. Cum? mă luau şi – dispărut! Da… Şi m-am liniştit pe urmă. Că am făcut multe… Pamflete şi poezii şi…
– Le mai aveţi pe astea?
– A, le ştiu aşa… nu le-am scris, nu. Am spus… e un cântec german: „Gehet alles forüber” – Totul trece – „Es gehet alles forüber” – totul trece, „Es gehet alles forbei” – Totul trece din faţa noastră, pleacă din faţa noastră, „Zu erst…” – întâi, „…gehet der Hitler / Und dann die Partei” – ai înţeles? „Es gehet alles forüber, / Es gehet alles forbei, / Zu erst gehet der Hitler / Und dann die Partei” – hei, ce scandal era pe chestia asta… Sau eram… au avut ei asociaţia aia, cum era pe urmă şi la noi, „Muncă şi voie bună”, aţi auzit de ea? „Kraft durh Freude”, adică „Putere prin bucurie”… A, şi era un cântec: „In Wald und auf der Heide” – În pădure şi pe câmp „In Wald und auf der Heide, / Da habe ich meine Freude” – deci În pădure şi pe câmp, / Am avut bucuria mea”. Şi am făcut aşa: „In Wald und auf der Heide, / Verlohre ich Kraft durh Freude” – În pădure şi pe câmp, / am pierdut putere prin bucurie”.
– Avea acelaşi subînţeles…
– Sigur că da… Făceam… Am avut şi alte (?…) pe care le-am făcut.
– Înseamnă că eraţi destul de vesel.
– Da, şi asta i-a supărat.
– Pe urmă, după război, când au venit ruşii, ei nu s-au prea uitat în dreapta şi-n stânga, luau foarte mulţi germani care n-aveau nici un…
– După al doilea război?
– Da.
– M-aţi întrebat de celălalt care s-a aşezat cu mine, ăla a fost deportat în Rusia şi a murit acolo. Da, a murit prosteşte. Poate că era mai bine că a murit, fiindcă aici nevasta lui, din când în când, nu prea era credincioasă. A avut o nevastă foarte drăguţă, o săsoaică din Codlea, foarte frumoasă, însă… mă rog, treaba ei. Şi el a fost deportat, şi a vrut să vină înapoi. Şi atunci ăştia… mulţi au făcut acolo… au luat tutun şi au băut zeamă, au făcut zeamă şi au băut ca să capete diaree, şi atunci ruşii îi trimeteau înapoi. Şi el a făcut asta, şi probabil prea mult, şi a rămas în şanţ acolo, mort, după câte mi s-a spus.
– Dar după ce criterii îi luau pe oameni, pe dumneavoastră nu, pe altul da…
– Ei, la mine a fost o poveste. Ei au făcut aşa: i-au chemat pe toţi de origine germană, austriacă, nu ştiu ce, i-au chemat să vină la circumscripţie să se înscrie. N-au spus pentru ce. Şi ne-am dus. Şi socrul meu şi nevastă-mea… Soacră-mea a spus nu, că ea e poloneză, Ivanetski. Ea n-a venit. Şi stând acolo la circumscripţie, vine un prieten din copilărie, care între timp… care era mare comunist şi rămăsesem buni prieteni cu el. Tot un evreu era şi ăsta, şi ajunsese directorul Siguranţei după 23 August. Şi mă vede acolo. „Ce-i cu tine aici?” „Păi, Sandule, zic, uite…” „Du-te acasă!” – atât. „Sandule, dar…” „Du-te acasă! Dacă te întreabă cineva, spune-i că Sandu Bujor a spus să te duci acasă. Nu se dă nici zahăr, nici untdelemn, nici haine aici. Du-te acasă!” „Sandule… ” „Încă n-ai plecat? Pun sergentul să te trimeată acasă! Să te ducă acasă.” Şi asta a fost salvarea. El a ştiut despre ce e vorba, da… L-a chemat Sandu Grünberg, şi şi-a schimbat numele în Sandu Bujor. Şi a fost căsătorit cu Sica(?) Cristescu. Dar de plăpumarul Cristescu aţi auzit? Marele socialist…
– A, Nicolae Cristescu!
– A fost plăpumar. Când s-a căsătorit soră-mea, plăpumile le-a făcut el. Cristescu… Marele socialist…Cu Internaţionala a treia, cu nu ştiu ce… ho-ho-hoo… Aşa. Fiica lui era… am cunoscut-o, când era logodită cu Sandu Bujor. S-au căsătorit, ei i-a intrat în cap – că era foarte frumoasă – şi a plecat la Berlin să se facă artistă de cinema, nu ştiu ce, şi a ajuns şi ea pe o pantă greşită. El a divorţat de ea şi ea, nu se ştie exact, s-a sinucis, a fost omorâtă… A fost în mare proces cu Ciulei, cu tatăl lui regizorul, artistul Ciulei, arhitectul Ciulei, care trăia cu ea. Şi ea avea un apartament, lângă Biserica Italiană, acolo, ştiţi unde e Biserica Italiană? Şi a fost găsită într-o zi moartă. Nu s-a ştiut cum? A fost arestat şi Ciulei, dar s-a găsit că lua sâmburi de migdale sau sâmburi de caise, şi alea sunt cu arsenic, da.
– Dar acest Sandu Bujor a învăţat la şcoala germană?
– A fost la şcoala catolică mi se pare. Însă noi am fost vecini de casă şi ne-am împrietenit de copii.
– Cu ce se ocupau părinţii lui?
– După câte îmi aduc aminte, au avut o reprezentanţă de vapoare. Nu ştiu. Erau bine situaţi, era el, avea un frate şi două surori, da.
– Ceilalţi n-au fost comunişti? Numai el a fost comunist dintre fraţi?
– Tatăl lui în orice caz nu. El însă… El un timp… El avea o voce bună şi a cântat în cor la Tănase, la Cărăbuş, pe Academiei. La grădina de vară, la Cărăbuş. Şi eu aproape în fiecare seară mă duceam cu el la teatru acolo, intram prin dos, îmi aduceam un scaun şi toate piesele, toate revistele astea le-am văzut de zeci de ori.
– Aţi văzut filmul Actorul şi sălbaticii despre Constantin Tănase? Conform filmului ar fi avut o revistă antinazistă. Avea el atitudini din astea?
– Domnule… Păi el din cauza asta a murit. Nu, nu era antinazist, din contra. Era după 23 August, eu am fost la o revistă unde a cântat el. A ieşit pe scenă cu ceasuri… Ştiţi că era cu „Davai ceas!” Plin, braţele pline cu ceas-brăţară şi spunea: „Ei, pe vremea când cântam cu der – die – das”, pe nemţeşte: der, die, das, „Şi-acuma e cu davai ceas!” Şi l-au arestat. Unii spun că l-au bătut până când a murit… Nu ştiu. Ştiu numai că eu l-am văzut la cimitir, la Belu, într-un coşciug de sticlă, îmbrăcat în frac, acolo… Dacă mai este acolo – nu ştiu, nu cred. În orice caz, era un actor excepţional. A, ce am vrut să vă întreb… Am o doamnă, o cunoscută, care posedă o placă, e din alea pentru…
– Patefon?
– Pentru patefon, în germană, însă sunt vocile marilor oameni care au trăit, începând cu Wilhelm al II-lea, cu Roosevelt, cu Stalin, cu Churchill, cu Hitler… toţi acolo. Mi-a împrumutat-o ea odată, ca un prieten de al meu s-o înregistreze, dar el n-a avut interes şi mi-a dat-o pe urmă înapoi.
– Eu v-aş înregistra-o.
– Am s-o rog… Eu săptămâna asta cred că mă duc la ea, dacă se simte mai bine, că ieri mi-a telefonat că e tare răcită…
– Câţi ani are?
– Cincizeci şi doi de ani.
– E tânără.
– E tânără şi e pensionară, şi are vreo cinci mii de lei pensie. Dacă cazi cu avionul şi eşti singura supravieţuitoare… Da. Acum douăzeci de ani a venit – ea e din Sibiu – a venit cu avionul din Sibiu, avionul a luat foc, toţi au ars şi ea a ars, are arsuri, i-a scos carne de aici, a pus aici, mă rog, vai de capul ei, şi a scos-o la pensie, ingineră diplomată constructor. A avut un salariu… era foarte apreciată, cred că are pensie de două mii de lei numai, de boală, şi restul până la… acum cred că are aproape de şase mii de lei. Restul i-l plăteşte Taromul. A dat în judecată Taromul, că pilotul a declarat încă înainte de plecare, că nu vrea să meargă cu avionul ăsta, că are o defecţiune. Şi ăia l-au obligat să plece şi atunci… Şi acum Taromul – în fiecare an ea trebuie să meargă la control, şi trimite de la control că nu poate munci… Are puţin câteodată aşa… Da…. Eu am s-o rog, ea mi-a mai împrumutat-o odată, mi-a împrumutat placa, nu ştiu, cred că o mai are. Mă duc la ea cu un alt prieten, care tot prin intervenţia mea a împrumutat de la ea o placă, Simfonia a IX, de Beethoven, dirijată de George Georgescu – că ea e foarte melomană, are nu ştiu câte sute de plăci, muzică grea. Are camera asta, aşa cum e la ea – are tot un apartament de două camere – de jur împrejur numai bibliotecă: germană, franceză, engleză şi română.
– Săraca, prin ce a trecut…
– Da. in doi în doi ani pleacă în Germania. E săsoaică. Fratele ei este preot evanghelic la Braşov, nu ştiu la ce… Bartolomei, acolo, la biserica Bartolomei, fratele ei e preot acolo.
– Aici e preot Ambrozie…
– Eu sunt certat cu el.
– Eu odată am vorbit cu nevastă-sa…
– Cu care nevastă?
– Cum? Are mai multe neveste?
– Păi da, el a fost căsătorit, a divorţat şi acum are… Prima lui nevastă a fost pictoriţă şi a divorţat de ea, are doi băieţi cu ea, şi e tot în Germania. Şi aici s-a căsătorit tot cu una din Sibiu. Dar noi suntem certaţi.
– Aşa se întâmplă în minoritate…
*
– Ne apropiem de luna mai, în ajun de 10 mai… De fapt 9 mai era independenţa României, însă s-a serbat la 10 mai, fiindcă la 10 mai era şi ziua când a venit Carol I în ţară.
– Cum se desfăşura ziua de 10 mai în copilăria dumneavoastră?
– Păi numai în copilărie a fost asta. 10 mai era totdeauna, dimineaţa… dimineaţa devreme, toată garnizoana Bucureşti era pe stradă, pusă pe trotuare, nu-i aşa, lume multă, lume foarte multă, eleganţi, bine îmbrăcaţi, ţigăncile veneau cu coşuri cu flori, cu bucheţele, ca să avem ceva pentru familia regală şi aşteptai până când…
– Pe Calea Victoriei asta?
– Calea Victoriei până unde e Patriarhia. S-a urcat regele în trăsură – toţi sergenţii, tot cursul până la (?…) fluierau. S-a ştiut că acum începe să vină cortegiul. Aşa. Muzicile au început… când se apropia cortegiul regal, a început muzica militară să cânte „Trăiască regele”, imnul. Întâi a venit o trăsură – nu erau încă maşini pe atunci. O trăsură unde era prefectul Capitalei, care stătea în picioare şi se uita înapoi, să vadă ca totul să fie în regulă. Nu, nu. Întâi a venit escorta regală călare. Pe urmă a venit prefectul, cum am spus, în trăsură, în picioare. Pe urmă a venit o trăsură „a la domol”, cum îi spunea, aşa mare, în care era regele Carol I, regina – amândoi, cu lachei, nu-i aşa. Lacheii ăia erau oameni foarte… studiaţi, oameni…Am cunoscut mai mulţi de acolo. Familii bune.
– Puteţi să pomeniţi vreun nume de acolo?
– Da. Erau unul Lank, Michael Lank – a murit, a murit şi el, a murit şi fiul lui, care era cu mine într-o clasă -, era unul… na, îmi scapă numele acuma, poate mai târziu îmi aduc aminte. Pe urmă în a doua trăsură era prinţul moştenitor Ferdinand, cu nevasta, Maria. Şi copiii. Aşa. Ceilalţi în altă trăsură au venit, aşa. Pe urmă a venit iar escorta regală, de încheiere şi au plecat la Mitropolie, unde era slujbă. După aceea au venit – când au venit înapoi de la Mitropolie – Carol I. călare, Ferdinand călare, nu-i aşa, şi aşa mergeau pe Calea Victoriei până unde era parada militară, unde este statuia lui Mihai Viteazul. La Universitate. Sau la Piaţa Victoriei. Unde începe şoseaua Kiseleff. Şi mergeau călare, iar prinţul Carol – Carol al II-lea pe urmă rege – era atunci locotenent sau aşa ceva… locotenent, şi el a venit pe jos şi chiar în faţa noastră, unde stăteam noi, că locuiam pe acolo, pe Calea Victoriei, nu-i aşa. Şi a fost luată în primire grupa lui militară. A fost (?…) un colonel, colonelul l-a primit pe maior, de la maiorul la căpitan şi a luat pe urmă şi a comandat grupei… Ei, mă rog, ăsta era protocolul. Pe urmă mergeau – totul pe jos – până la trupa… până la Piaţa Victoriei – i se spunea şi capul podului, aţi auzit de capul podului? Până acolo, acolo era parada, şi pe urmă au venit acasă. Seara era retragere cu torţe. Erau arcuri de triumf făcute aşa pe străzi, cu gaz aerian – că atunci aveam gaz aerian aici. Făcut din cărbune, cu luminile aprinse şi trecea tot într-o trăsură deschisă regele cu regina şi cu prinţul moştenitor se plimbau pe stradă. Nu s-a gândit nimeni să-i omoare, să-i… nu erau… Şi asta era 10 mai. Trupa a căpătat mâncare mai bună şi un pahar cu vin în ziua aia. Da.
– Guvernul nu apărea nicăieri?
– Ba da, cum să nu. Sigur. Ei au fost la paradă şi la Mitropolie se aflau, sigur că da. A, lumea arunca bucheţele de flori. Nu le era frică că aruncă bombe. Nu… Bucheţele… Ţigăncile făceau afaceri mari atunci. Erau albăstrelele alea care s-au vândut. Se arunca… Pe urmă, vizavi de unde e acum Direcţia Miliţiei, e pasajul acela. Acolo era unul care a avut un magazin de florărie, flori artificiale. Îl chema Einhorn, era un evreu, bătrân, cu barbă, bogat… Era bogat… Şi, domnule, au ştiut că aia e, şi lacheii au ştiut, acolo au oprit în faţă, şi a venit bătrânul Einhorn cu un buchet mare de flori – dar naturale – şi a pus la picioarele reginei. Asta a fost în fiecare an.
– Da? Dar a durat asta până când a murit regele, nu?
– Da, sigur. Şi… A, Carol al II-lea a mai făcut…
– Ferdinand nu?
– Ba da, sigur…
– Vă aduceţi aminte de înmormântarea lui Carol?
– Da.
– Adică cum a venit vestea cu moartea lui?
– A venit vestea că a murit la Sinaia, subit. Unii au spus că a fost otrăvit, alţii au spus că… mă rog, fel de fel de… N-a fost prea bătrân. Era mult mai tânăr ca mine. Şaptezeci mi se pare a avut, şaptezeci şi ceva.
– Pe rege l-au adus în Bucureşti?
– Da, l-a adus în Bucureşti, a fost depus la Palatul Regal pe catafalc. Nu am fost înăuntru să-l văd, n-am putut să mă duc, nu ştiu de ce, însă la înmormântare, adică când l-au scos din Palat îmi aduc aminte. Am stat cam vizavi de Palatul Regal. Acolo… am răzbit ca să mă duc până acolo, şi îmi aduc aminte…
– Lume multă a fost.
– O, ce a fost… Da. Şi îmi aduc aminte că a avut un coşciug îmbrăcat în roşu. Asta îmi aduc aminte. Nu ştiu. Pe urmă, mi se pare un an mai târziu, sau un an şi jumătate, aşa ceva, a murit regina Elisabeta. Pe ea am văzut-o pe catafalc. Am văzut-o. Am avut un prieten care – părinţii lui au avut un magazin mare de tot, cu articole de îmbrăcăminte. Stătea vizavi de Palat, şi noi am intrat pe Academiei, în spatele prăvăliei, am intrat înăuntru în prăvălie, şi de acolo am ieşit… Era coadă mare de tot, da… şi sergentul de stradă a văzut doi băieţi acolo… Am intrat amândoi şi am văzut-o pe regină. Da. Ea a fost bolnavă, a avut o congestie pulmonară, dacă nu mă înşel. Lumea a spus că ea a căutat ca să moară, că nu mai era mulţumită, nu s-a înţeles cu Maria. Nu s-a înţeles… nu ştiu, eu n-am fost în Palat, aşa că nu ştiu. Asta a fost atunci.
– Unde au fost ei înmormântaţi?
– La Curtea de Argeş. Şi ei, şi Ferdinand, şi Maria. Sunt la Curtea de Argeş. În mănăstire. N-aţi fost acolo?
– Nu, nu mi-aduc aminte. Nu se face prea multă reclamă în jurul acestui mormânt.
– Nu, este. Un timp era acoperit. Pe urmă acum au descoperit şi arată, scrie acolo: Carol I – rege al României, nu-i aşa. Da.
– Asta a fost cu 10 mai. Pe urmă s-a schimbat acest ritual când…
– Nu, 10 mai a rămas 10 mai. Totdeauna aşa a fost. Totdeauna aşa a fost.
– Totdeauna se mergea cu trăsuri?
– Da. Înspre Patriarhie – atunci era Mitropolie – cu trăsuri şi înapoi veneau călare. Şi Ferdinand, şi Carol. Ferdinand se zice că a fost odată… că el a cam băut, şi era beat pe cal… Acuma ştiţi, tatăl meu a fost fotograf. Avea pe vremea aceea – probabil că eu încă nu eram pe lume, că atunci era pe Calea Victoriei, sus de tot, de pe la Piaţa Amzei… Ştiţi unde e Piaţa Amzei? Ei, unde-i Piaţa Amzei, e strada aia spre Piaţa Amzei, era – acuma-i un bloc acolo – atunci era o casă mică, tata era pe acoperiş cu un aparat de fotografiat. Şi l-a fotografiat pe Ferdinand, care era atunci prinţ moştenitor, în momentul când a căzut de pe cal. Eu povestesc ce mi-a povestit tata, că eu n-am fost atunci. Şi a fost văzut de poliţie, au venit, au plătit, şi au luat clişeul – că atunci era cu clişee… Pe sticlă. Nu i-a rămas nimica.
– Document compromiţător…
– Da, da. Era cam beţiv. Iar Carol al II-lea era… avea altă manie… altceva… Ăla avea altă boală.
– Cu femeile…
– Da, el n-a putut altfel. Şi, la paradă… Da, am fost… am fost chiar şi la paradă odată, dar nu acolo afară, ci în faţa Universităţii, acolo, când era cu Ferdinand, am stat acolo. M-a lăsat, eram un băiat aşa… a, treci… Iar la Carol al II-lea, a făcut paradă în Drumul Taberei. Atunci nu erau case acolo. De ce îi zice Drumul Taberei? Pentru că erau tabere militare, nu? Acolo a fost parada. Şi am avut prieteni atunci ofiţeri superiori, maiori, colonei şi mi-au dat invitaţii. Şi m-am dus cu prieteni, cu fete, băieţi, ne duceam acolo în tribune, şi am asistat. Era frumos. Pe urmă am mai fost la o altă manifestaţie, casă zicem aşa. Tot aşa, din partea ofiţerilor pe care i-am cunoscut, mi-au dat invitaţie la tribună, când a fost preşedintele Cehoslovacie, Beneş. A fost aici… Nu ştiu dacă ştiţi. Când s-a dărâmat tribuna…
– A, la Cotroceni.
– Eu eram acolo. Eram cu nepoata mea care acum e foarte grav bolnavă, numai noi doi, ea şi cu mine am fost acolo în tribuna de alături. Am văzut când au căzut două tribune, una mai departe, aia mai mică… aia… ei lasă, na, nu s-a întâmplat cine ştie ce, dar aici era tribună mare. Odată: ââââââââ – totul jos şi nor de praf. Era prost făcută.
– Dar nu tribuna în care a fost Carol.
– Nu, vizavi. El imediat a fugit acolo, el, Carol al II-lea, şi atunci am văzut ce bine au lucrat cercetaşii noştri. Ştiţi? Brancarde imediat, au luat răniţii de acolo… Am stat, s-a făcut şi o fotografie atunci. Eu nu ştiu cine a fotografiat, am găsit-o la un fotograf expusă într-o vitrină şi am cumpărat-o: eram eu cu nepoată-mea, numai noi doi, singuri, într-o zonă de alături, când priveam… Au dispărut toate aceste amintiri când am stat acolo, în Moşilor.
– Au fost multe victime acolo?
– Auleo… Sigur… Duceţi-vă odată în Cimitirul Ghencea, la intrare, la dreapta e un mormânt, o statuie mare, e chiar făcut cum ai intrat, la dreapta… Era groaznic… groaznic atunci. De acolo am venit înapoi pe jos, nu circula nimica.
– Probabil s-a declarat doliu naţional.
– A, sigur… probabil… nu mai îmi aduc aminte. Eu eram deja funcţionar şi vă spun, am avut prietenii ofiţeri, şi când ne întâlneam vizavi de telefoane, în pasajul acela – acum e o berărie acolo… Ei, atunci era o bodegă, avea un vin bun, avea bufet bun, şi ne întâlneam acolo mai mulţi prieteni, între care şi prietenul meu care a murit acum câţiva ani, care locuia aici, alături, Ionescu. Şi ne întâlneam acolo, şi acolo ne-am împrietenit mai mulţi, cu mai mulţi ofiţeri, de diferite grade… Ba chiar venise şi un scriitor de la ziarul Dimineaţa, nu ştiu dacă aţi auzit de el, Pribeagu. Un evreu, mic, urât… Mic, cu picioare aşa… Foarte deştept băiat, foarte deştept. Şi, la un pahar cu vin, noi spuneam bancuri. El le nota şi duminica, în pagina zece, revedeam bancurile mele. I-am zis: „Ascultă, mă Ioane – Ion Pribeagu îl chema -, eu îţi dau aici gratis, şi tu iei bani pentru asta?” Atunci el zicea: „Ei, odată pe săptămână plătesc eu consumaţia”. Era foarte deştept. De fapt el a fost de meserie croitor, şi pe urmă a început să scrie. Şi a făcut reviste frumoase. A jucat şi teatru.
– Ce s-a întâmplat cu el?
– A plecat în Israel şi am auzit că a murit. Nu mai îmi aduc aminte când a plecat… Urât, foc de urât… Cu nişte ochelari aşa mari… Ion Pribeagu.
– Aţi cunoscut şi alţi ziarişti?
– Da… Nu… Nu ştiu… De la ziarul german, „Bukarester Tageblatt”…
– Tatăl dumneavoastră la ce ziar era abonat? Citea ziare?
– A, sigur că da. La cafenea aveai ziare străine, aveai „Freie Presse” din Viena, aveai… dar mai ştiu eu ce ziare şi reviste erau acolo, puteai să stai ore întregi acolo, nu te dădea nimeni afară. Venea chelnerul şi-ţi schimba numai paharul cu apă. Însă noi am fost abonaţi la „Rumänische Loyd”. Loyd… Loyd este şi Societatea de Asigurare britanică. Cum am fost abonaţi? Tatăl meu şi proprietarul acestui ziar au fost prieteni, şi el avea un aparat de fotografiat, şi aducea plăcile la noi, la developat şi còpii, şi nu plătea. Şi atunci pentru asta ne trimitea în fiecare zi, prin poştă, „Rumänische Loyd”. Mai era încă un ziar, „Bukarester Tageblatt”, tot atuncea. Mai am încă câteva, că socrul meu se ocupa şi cu scrisul, făcea mici novele. Şi le publica în ziar, şi am aici un teanc… Însă în limba germană.
– Da, da, da. Scria şi cu litere gotice…
– Da, „Bukarester Tageblatt” scria cu gotice, celălalt cu latine.
– Şi dintre ziarele româneşti pe care îl citeaţi?
– „Dimineaţă”.
– De ce?
– „Dimineaţa” era mai accesibilă. Şi era un ziar mai socialist, puţin aşa. Puţin de stânga, da.
– La „Universul” ce v-a displăcut?
– Nu ştiu, asta n-aş putea să spun, că mi-a displăcut, nu, că nu-mi dau seama. Însă eu am colaborat chiar la „Bukarester Tageblatt”, tot atunci când eram mai mare. Pe chestia asta aveam mereu bilete gratis la teatru, la cinematografe de acolo, că fiecare ziar avea bilete de favoare, cum li se spunea. Ca să trimită un reprezentant. Şi-mi dădea şi mie. Când am cerut, mi-a dat întotdeauna. Ba chiar când am plecat odată în străinătate, am avut o scrisoare din partea lui „Bukarester Tageblatt” că sunt colaborator, şi n-am plătit viză de paşaport. Am aici ultimul paşaport pe care l-am avut pe vremea asta, în 1930, când am fost până la Paris, fără taxe, cu vize fără taxe.
– Pe vremuri aveau multe facilităţi ziariştii şi chiar colaboratorii unui ziar.
– Am fost foarte des la Teatrul Naţional. De ce? Că Teatrul Naţional a fost asigurat pe vremuri la societatea de asigurare „Naţionala”…
– La care lucraţi dumneavoastră…
– Eu am lucrat acolo la secţia transporturi, şi-l cunoşteam foarte bine pe şeful secţiei de incendiu, şi când biletul era liber – că aveam un loc la Teatrul Naţional, banca K… litera K, numărul unu. Ăla era locul Societăţii Naţional. Luam biletul… de obicei îl luam sâmbătă, că sâmbătă se ducea şeful la petrecere undeva, eu luam biletul. Am luat, am fost sâmbătă după amiaza la matineu, sâmbătă seara, duminică la matineu şi duminică seara. Mai cumpăram repede şi locul de alături, mergeam cu un prieten sau cu o fată, şi am văzut multe, multe piese acolo. Da… Chestia cu înmormântarea mitropolitului aţi vrut să-l ştiţi…
– Da.
– Da. Dacă nu mă înşel, de două ori am văzut asta, doi mitropoliţi… Nu ştiu… De unul îmi aduc aminte. Tot aşa, cu cai… Nu, nu, era cu maşină, camioane mari, cu catafalc, sus, însă sus era pe tron. Era un tron, ăla era legat acolo, bine legat, însă se bălăngănea el, avea coroana aia pe cap, şi de jur împrejur erau monahii, adică călugări care stăteau acolo să nu cadă…
– Mergea probabil foarte încet…
– Încet, sigur că încet…
– De la Mitropolie se pleca?
– Ei, asta nu mai ştiu.
– Spre care cimitir? Nu ştiţi?
– Nu ştiu. Nu ştiu… Nu ştiu. Îmi aduc aminte, ultimul patriarh, ăla… Miron Cristea, care a venit din Transilvania. Ăla, îmi aduc aminte, eram deja căsătorit atunci, da… a fost în ’40, în ’41…
– El a fost şi prim-ministru la un moment dat, Miron Cristea…
– Nu, a fost regent. Mihai era mic, a fost o regenţă: Buzdugan, Miron Cristea, patriarhul, şi… preşedintele Tribunalului Suprem. Buzdugan…
– Da, dar pare mi se, că după ce s-a introdus dictatura regală, prin ’36, a fost pentru fost scurt timp prim-ministru într-un guvern interimar.
– Nu ştiu, nu-mi aduc aminte. Aici îmi aduc aminte, la înmormântarea lui am stat pe acolo, unde a fost Teatrul Naţional înainte – acolo am stat şi îmi aduc aminte că după dric a mers – cum îl chema pe nebunul ăla… Lupu – ăla care a spus că l-a văzut pe Dumnezeu…
– Petrache Lupu.
– Da. Petrache Lupu a mers după dric. Ei, n-a putut altceva. El a susţinut că l-a văzut pe Dumnezeu – biserica n-a putut să spună că nu. Nu? L-a văzut – l-a văzut. A dispărut pe urmă. Nu s-a mai auzit de el.
– Aşa, în cercul dumneavoastră de prieteni s-a luat de bună treaba asta atunci?
– Unii au râs, alţii au crezut, mai ales femeile bătrâne au crezut, s-au dus acolo… unde era, la…
– Maglavit.
– Maglavit, da. S-au dus acolo, el le-a povestit cum l-a văzut pe „Moşu”, aşa spunea. L-a văzut pe „Moşu” şi… eh… Biserica n-a putut să spună nu. Cum e şi în Franţa cu Lourdes, unde cică a venit Maica Domnului şi toţi care vin acolo cu cârje, aruncă cârjele şi pleacă. Da…
– Calea Victoriei a suferit atât de multe modificări faţă de vremea copilăriei dumneavoastră încât foarte puţine case se mai păstrează.
– De exemplu, acolo unde este acuma Magazinul Victoria era strada aşa de îngustă, încât acolo trebuia să aştepte până când vine o trăsură. Până în mijlocul străzii era Magazinul Socec, cum îi spunea. Chiar ieri am fost la cimitir şi am trecut – eram cu nepoată-mea, una din nepoatele mele, cu care am plantat nişte flori acolo – şi când am trecut, zice: uite, mormântul lui Socec. Zic, da, toată familia Socec este aici. Era şi un general Socec.
– Trebuie să fac şi eu câteva descinderi prin cimitire, fiindcă nu cunosc…
– A, păi dacă mergeţi, de exemplu, la Belu vedeţi mulţi, toată istoria României acolo. Dar trebuie să mergi cu cineva care ştie. Eu am fost odată cu un ghid şi zice, aici e cutare, aici e cutare… Eu, de exemplu, la cimitirul evanghelic dacă merg sau la cel catolic, aho… văd mulţi… Fac aşa cum a făcut socrul meu. Într-o zi ne-am hotărât – socrul meu, soacră-mea şi cu nevastă-mea -, hai să mergem la cimitirul catolic. Ei au fost catolici… Hai să mergem acolo să vizităm. La cimitirul catolic preoţii catolici au o parte separată acolo. Socrul meu, care era bun prieten cu preoţi – mergeau şi trăgeau şi la măsea câteodată, că venea câteodată aşa acasă – şi văd eu că stăruie în faţa unui mormânt de preot şi, vorbea pe nemţeşte – însemnă că trebuie să-ţi traduc pe româneşte – , se uită el acolo, la piatra aia funerară şi zice: „Aici eşti, tu, fire-ai al dracului! – zice – şi eu te caut în toate cârciumile, şi tu eşti aici în mormânt!” Şi pe urmă îmi spune mie: „Ştii, ăsta a fost odată aşa de beat, că şi-a ras barba la lumânare.
– Cu ce se ocupa socrul dumneavoastră?
– Domnule, a fost funcţionar. Dar n-am avut nici un act din partea lui, aşa că n-a avut pensie. El s-a ocupat… Era şi… nu avocatură, nu pot să spun că el era avocat, dar era un secretar al unui avocat german, doctor Bruckner, care acum e în Germania, undeva la München, nu ştiu unde. Da. Şi cum scria… făcea… am aici o grămadă de lucruri de ale lui.
– Dar despre ce scria el?
– Nuvele. Ce auzea el aşa, făcea… scria acolo… Dacă aveţi pe cineva să vă traducă, vă dau… Şi era la „Vatra Luminoasă”, secretar al reginei – v-am spus asta. Şi de acolo a avut şi multe cărţi, o parte a cumpărat domnul ăla care a plecat în Germania. Ce a făcut cu ele… Că le-a luat, nu le-a luat – nu ştiu. Le-a cumpărat, a plătit bine. Le-a luat. Ce să fac, ce am eu nevoie de ele aici? Dar nu ştiu de cartea aia pe care am căpătat-o de câtva timp… Am găsit-o în pivniţă, la biserica evanghelică, la comunitate, la birou acolo. Într-o zi mi-a spus preotul: „Avem o grămadă de cărţi aici, dacă ai vrea să iei ceva…” M-am dus acolo, am luat câteva cărţi de acolo, pe care le lasă lumea care pleacă. N-are unde să lase, că nu toate… anticariatul nu cumpără cărţi decât numai cu litere latine, nu cu gotice. Eu am luat, printre altele, o carte „Ferdinand”. Am avut o altă carte, „Carol I”, şi aia a fost al lui un frate de al meu, care – v-am spus – a căzut în primul război mondial. Şi pe care-l chema Richard, pe numele mic. Nepotul meu, fiul fratelui meu – alt frate – i-a dat tot numele Richard. Şi atunci zic, ei dacă asta – şi scria înăuntru: Richard – , zic, asta ţi-o dau ţie, fiindcă-i de la unchiul tău, care tot aşa-l chema. Când l-am întrebat de carte, zice: „Nu ştiu ce am făcut cu ea.”
– Aşa sunt tinerii…
– Ei, nu mai era tânăr, are vreo cincizeci de ani. E doctor veterinar de vreo treizeci şi ceva de ani. Eu de exemplu, am avut aici ani de zile decoraţia fratelui meu care a căzut pe front în Austria. A căpătat „Tafelkreutz Medalie – silberne, de argint. Şi i-a luat-o de pe piept, şi ne-a trimis-o nouă, aici. Am avut-o aici. I-am dat-o lui nepotu-meu. Tot Richard eşti, uite ăsta este de la unchiul tău. Ce o fi făcut cu el – nu ştiu. Eu i-am dat-o.
– Da. Şi eu destul de târziu m-am trezit la valoarea acestor lucruri, dar încă nu destul de târziu, ca să pierd lucruri esenţiale. În legătură cu leafa…
– Nu ştiu… Lucram un an de zile şi puneam… jumătate de leafă puneam la o parte. O dădeam la bancă, nu la CEC, cum se… Am dat la fosta bancă Marmorosch – Blank… o ştiţi?
– Da, da, da.
– Acolo. Am dat acolo, am avut şi acolo carnet cu dobândă, tot. Şi odată pe an am scos de acolo bani şi am plecat. Cum am plecat cu banii româneşti a fost aşa. Fratele meu care a murit acum vreo şapte ani – şase… că a murit el în ’79… da, şapte ani – era subdirector la marea firmă internaţională de transporturi, „Schenker”. Şi eu i-am dat lui banii, şi el mi-a dat o scrisoare către Schenker din Viena, Schenker din Berlin, Schenker din Paris, şi mă duceam şi ridicam valută.
– Schimbau imediat leii?
– Nu, el mi-a dat o scrisoare… O scrisoare, nimica. Am luat cu mine numai câţiva pengő, cum era atunci, pengő, coroane, nu… şilingi – era deja şiling -, ceva mărci, ca să am pe drum, aşa, şi franci, când am plecat la Paris. Dar nu mult, numai ca să am, ca să pot să mănânc, că a doua zi mă duceam la firma Schenker respectivă, dădeam scrisoarea şi… Interesant este că unde veneam – afară de… la Paris nu am găsit -, dar unde veneam la Schenker găseam cunoscuţi care au lucrat aici înainte, în Bucureşti. Unul mi-a dat chiar maşina lui la dispoziţie, la Berlin.
– La Berlin când aţi ajuns?
– Ultima dată? A, ultima dată am fost în 1930.
– Păi atunci încă nici vorbă de Hitler şi de…
– A început, a început… Oho… Păi să vedeţi… Eu aveam o bună prietenă din copilărie… Şi din întâmplare am locuit mai târziu chiar în acelaşi bloc, pe Moşilor, unde v-am spus, în blocul avocaţilor. Şi aia era evreică, şi a studiat pianul la Berlin. Eu când am fost la Berlin m-am întâlnit de mai multe ori cu ea. Am respectat-o totdeauna, am fost la teatru, am fost la cinematograf, am fost la varieteu, am făcut odată toată noaptea… am petrecut împreună prin localuri, aşa. Dar ea mi-a spus: „Dragă, zice, eu sunt de fapt fată săracă, tatăl meu şi-a împrumutat ca să pot să studiez aici. Te rog să mă respecţi.” Şi am respectat-o. Am dormit împreună, şi nu i-am făcut nimic. Da. Ca pe urmă, când s-a căsătorit, a venit, ne-am întâlnit şi a luat şi mi-a sărutat mâna. A spus: „Ai fost cavaler, meriţi să-ţi sărut mâna, fiindcă pe bărbatul meu, zice, îl iubesc şi… Dar te-am iubit şi pe tine. Şi eram aşa, atunci când am dormit cu tine, zice, dacă încercai – eu îţi cedam, dar ai fost cavaler.” Mă rog, cavaler…
– Da. Am întrebat dacă partidul lui Hitler deja funcţiona?
– Da. asta am vrut să-ţi spun. Într-o zi, tot aşa, am fost la cinematograf, după-masă şi am stat la staţia de autobuze, că ea locuia la Charlotenburg, lângă Berlin. Şi am stat să urce şi să plece. Şi stând aşa, vine unul. Era puţin beat şi probabil că m-a confundat cu cineva. Şi, vorbeşte natural în limba germană, ca la Berlin, că de ce n-am venit la şedinţă? Aia… o sfeclise, fata. Era evreică, nu? Zice: „Lasă-l, du-te!” „Bine, bine, stai liniştită…” „Cum să vin, mă, tu nu vezi că sunt cu o fată acuma şi mergem acasă şi stăm împreună până dimineaţa?” „A, sigur, sigur, sigur… Aşa înţeleg, înţeleg…” Şi a plecat. „Vai, zice, vai, vai, cum ai putut să fii aşa de…” „Mie nu poate să-mi facă nimica, şi tu erai cu mine.” Ei, a început… Începuseră cu cămăşile brune şi cu şepcile acelea, să vândă ziare… În 1930 începuse.
– Ăştia erau cu SA, nu? Dumneavoastră nu aţi văzut figuri din astea cu SA?
– SA, mi se pare că SA… Da, da
– Ei erau cu şepcile acestea.
– Da, da. Asta e. Ei… Asta a fost la Berlin. Domnule… el a avut… el a avut mulţi… mulţi adepţi. Mulţi, foarte mulţi. Păcat. El e… el e de vină de tot ce se întâmplă acuma. De toate neplăcerile numai el e de vină. Că lumea se uită aşa de liniştită, aşa de bine… Nu-i aşa? S-ar fi făcut şi comunismul, s-ar fi făcut şi socialismul, totul s-ar fi făcut liniştit, frumos, aşa.
– Da, da. În fine…
– El a fost un nebun, pur şi simplu un nebun.
– Dar care a electrizat o mulţime de oameni…
– Da, asta e.
– N-am vorbit de acest sistem de asigurări. Nu ştiu care e situaţia acum cu asigurările, ce pondere au, dar ştiu că în societăţile capitaliste asigurările sunt o mare afacere. Şi sigur, a fost şi în perioada asta interbelică.
– Da, sigur. Şi acum sunt agenţi de asigurare… Bine… merg din casă în casă, întreabă: ai o asigurare, să-ţi asigurăm mobila, să-ţi asigurăm… Eu am reclamat pe una. Veniseră… Când am fost la cumnată-mea, văduva lui frate-meu – şade pe la Obor – şi zice: „Şi a venit una aici, a sunat, zice, şi… că nu sunt asigurată şi trebuie să fac imediat o asigurare că altfel mă amendează.” Zic: „Cine-i aia?” Mi-a arătat o poliţă de asigurare, a dat o sută de lei, am citit numele – n-am cunoscut-o, că am plecat de mult de la asigurare, nu-i aşa, dar zic, mă miră. Asigurarea pentru casă e făcută, din oficiu, că plătesc doar în fiecare an asigurarea. Atunci când a fost cutremurul mi-a dat despăgubire aici. Şi… Da. Atunci eu m-am dus la directorul care mi-a fost înainte coleg, şi i-am zis: „Ascultă, şefule, cum e… cine este cutare?” Zice: „O agentă.” Zic: „Uite, domnule, te rog să-i spui să nu mai umble cu minciuni şi cu ameninţări…” Asta şi asta şi asta, a spus, mă crezi? A notat totul şi după câte am auzit, i-a făcut o observaţie. El m-a întrebat, vrea banii înapoi? Anulăm asigurarea… Zic, nu, las-o dracului. Dar acum să-ţi povestesc una hazlie, tot cu asigurările. Eu eram şef contabil la ADAS, în raionul Tudor Vladimirescu, cum îi spunea înainte. Tudor Vladimirescu înainte se chema Negru Vodă. Şi, tot aşa, agenţii de asigurare făceau asigurări pe viaţă la întreprinderi. Se duceau la organizaţia de partid, la sindicat şi, natural, ăia erau obligaţi să lămurească lumea că e bine să se asigure. Au făcut. Într-o bună zi mă pomenesc cu o femeie de la o fabrică de încălţăminte, că vrea să vorbească cu şeful contabil. Au adus-o la mine înăuntru. Şi acum începe interesant. „Ce doreşti matale?” „Să mă ştergeţi” – înţelegi?
– Da.
– Ea aşa a luat-o, „să mă ştergeţi” – adică la fund… Dar eu am înţeles-o imediat că ea n-a vrut să fie asigurată. Zic: „Păi asta nu pot s-o fac. Trebuie să vorbim cu tovarăşul director.” Ăla iar era un fost coleg. Când eram cu el împreună, numai noi doi, îi spuneam: „Măi Ghiţă”, şi el îmi spunea „Cornică”, ştii. Dar când eram oficial: „Tovarăşul director”. Intru înăuntru şi zic: „Tovarăşe director…” El stătea aşa, cu ochelari: „Da.” „Tovarăşe director, uite, zic, tovarăşa are o rugăminte…” „Da, da, tovarăşe, ce doriţi?” „Să mă ştergeţi…” „Cum!”
– Mă interesează în perioada în care aţi intrat dumneavoastră în sistemul ăsta de asigurări. Că se făcea multă speculă cu asigurări. Nu?
– Eu am fost de la început la asigurări de transporturi. Care era un birou comun al societăţilor Dacia-România, Naţionala, Generala, Greco-La Frontiera (?), Adriatica şi Prima Ardeleana. Astea şase au făcut un birou comun – fiindcă asta era o specialitate atunci, era foarte greu de învăţat meseria asta de comerţ cu vapoare, cu toate liniile, trebuia să le ştii, unde-i pericol, unde nu e pericol, nu-i aşa – şi eu am fost în biroul ăsta. Aveam însă sediul în clădirea Societăţii Naţionale, pe strada Doamnei, unde nu ştiu ce minister e acuma acolo. Colţ cu Smârdan. Şi… Acolo aveam sediul. Eu, cum locuiam imediat, aproape, pe Calea Victoriei, aveam numai cinci minute până acolo. Era foarte bine.
– Dar, de exemplu, ce trebuia să ştiţi? Adică ce probleme erau acolo?
– Depinde. De exemplu, era secţia pentru accidente. Ce fel de accidente? Cât se plăteşte pentru un picior, pentru două picioare, pentru nu ştiu ce… Astea trebuia să ştie agentul de asigurare. Erau broşuri, pe care trebuia să le citească, să le ştie pe dinafară. Că fiecare avea altă primă de asigurare de plătit. Pe urmă incendiul. Incendiu de case, incendiu de mobilă. Ce fel de incendiu? Cutremur, inundaţii…
– Mi-aţi povestit de un proprietar de magazine care şi-a dat foc…
– Da, da, v-am arătat şi fotografia. Bereşteanu îl chema.
– Aţi avut asemenea cazuri şi dumneavoastră?
– Nu, a fost asigurat la o firmă engleză. Engleză… mi se pare „Eagle Star” era, care avea o sucursală aici. Şi ăia erau foarte culanţi: A ars – imediat au plătit. Pe urmă de-abia au aflat că era o bandă întreagă care cum îi plăteai şi venea şi-ţi punea foc şi luai asigurarea. Şi atunci l-au dat în judecată pe acest Bereşteanu, şi s-a dovedit că el a făcut cu ăştia afacerea, şi l-a arestat, a fost condamnat. Pe urmă a plecat din ţară. Nu ştiu dacă mai trăieşte… nu mai…
– Cu scandalul cu Skoda, pe care l-aţi pomenit, că naşul lui a fost…
– Maşek, Wilhelm Maşek.
– Dar n-aţi avut dumneavoastră pe linie profesională nimic cu scandalul acesta.
– Nu, nu. Nu. Eu am mai făcut cu el afaceri. Când noi eram angajaţi la asigurări, noi eram foarte bine plătiţi. Aveam salariul de paisprezece ori pe an. În fiecare lună – 12 luni. O leafă dublă la 1 ianuarie şi o leafă dublă la 1 iulie. Pe urmă am avut gratificaţie de bilanţ, gratificaţie de Paşte, bani pentru lemne, şi bani pentru zarzavat, pentru iarnă.
– Zarzavat de iarnă?
– Da. Depinde. Dacă erai căsătorit – mai mult, dacă nu erai căsătorit – mai puţin. Plus orice asigurare pe care ai adus-o tu personal, ai achiziţionat-o, cum se spunea, aveai comision. Şi acum se dă comision, dar mai puţin, şi asta numai dacă eşti acolo inspector de asigurare sau nu ştiu ce… Nu ştiu. Şi acum e tot aşa, dar…
– Şi reuşeaţi… se putea face?
– O, ho-ho… Sigur. Eram… cum se spune… cointeresat. Aveam un prieten care era procurist, cum se spunea atunci, era la o mare întreprindere de textile, nu-i aşa… Zic: „Mă, uite, voi faceţi textile şi le trimiteţi. Nu aveţi pagubă?” „Ba da, zice, plouă, câteodată se strică… ” „Fă asigurarea.” Îi dădeam şi lui din comisionul meu ceva şi el făcea. Avea un abonament la noi, trimitea fondul, registrul ăla de abonament, şi făcea asigurarea. Şi, profitam şi noi. De exemplu, a fost tot la el un caz. A plouat în vagon. Pânza s-a murdărit de ploaie… Ştii, face aşa nişte cercuri. Aşa, gălbuie. N-a mai putut s-o vândă. Atunci noi am preluat-o – asigurarea – i-am plătit sută la sută paguba, şi biroul ne-a vândut nouă cu jumătate de preţ. N-a pierdut… Asigurarea n-a pierdut prea mult. Ori nici asigurarea nu pierde, fiindcă fiecare societate de asigurare e reasigurată, ştiţi? Da, asta merge aşa… De exemplu, noi de la transporturi aveam reasigurare şi în Anglia, şi în Germania, în Franţa, în Elveţia. Pe urmă, când s-a terminat cu asta, am avut în Rusia, cu Ingostrah din Rusia. Aşa că paguba totdeauna se reducea aproape la nimic. Fiindcă dacă aveam o pagubă, de – hai să zicem – un milion, acest milion s-a împărţit în vreo zece-cincisprezece alte societăţi de asigurare din străinătate, care ne trimeteau partea lor, fiecare era cu atâta şi atâta la sută cointeresată. Aşa că societăţile de asigurare de la noi din ţară au fost obligate ca banii – capitalul – să fie asigurat în clădiri, ştii, adică în proprietăţi. Aşa, de exemplu…
– Pentru asta a fost o lege.
– Da. E… Nu ştiu dacă mai o am. Poate că am aruncat-o legea aceea. Blocul acela pe strada Academiei colţ cu Doamnei, unde jos e ăla cu ochelarii.
– Da, da, ăla rotund, aşa.
– Ăla rotund. Ăla era al societăţii Adriatica. Tot aşa era pe Calea Victoriei, unde e Electrolux, vizavi de Romarta, ăla tot al societăţii Adriatica era. Cinematograful Patria, ştiţi unde e…
– Da, da… ARO.
– ARO: Asigurarea Românească – asta este. Clădirea unde acuma e ADAS, lângă biserica rusească. Acolo. Aia este tot ARO, tot a Asigurării Româneşti a fost. Unde e… în spatele lui Mihai Viteazul, acolo, la statuia lui Mihai Viteazul, clădirea aia mare, unde-i jos cu porţelanuri şi cosmetice. Aia era… Societatea Generală avea asigurare.
– Société Générale, franţuzească, nu?
– Nu, nu, nu, era italiană. Era L’Assicurazioni Generali din Trieste. Da. Stai, cine a mai fost? Vizavi de Palatul Regal – acum îi zice Palatul Republicii – este Biblioteca, nu-i aşa, şi în spate clădirea societăţii Dacia-România, de asigurare. Şi fiecare trebuia să aibe… Avea Dacia-România… De ce îi spune Bulevardul Dacia? Ştiţi unde e Bulevardul Dacia? Aşa. Colţul ăla, Bulevardul Dacia cu Dorobanţi aia era a lui Dacia-România. Era pe Bulevardul – acum îi zice Gheorghiu-Dej, nu? – lângă… după restaurantul, cum îi zice… nu ştiu… unde-i jos berărie… Vizavi de Liceul Lazăr.
– A, mai jos acolo… Ştiu, colţul acela, cum vine tramvaiul…
– Aşa, alături, aia e tot a lui Dacia-România a fost. Aia era foarte bogată societate. Mai departe, tot pe Bulevard acolo, tot blocul… aproape de Facultatea de Drept – tot a lui Dacia-România a fost un bloc acolo.
– După 1945 acestea au fost naţionalizate.
– Naţionalizate.
– Şi s-au contopit în ADAS toate?
– Nu, în Sovrom-Asigurare…
– Hopa…
– Şi de acolo pe urmă, din Sovrom s-a făcut ADAS. Că ADAS-ul înseamnă Administraţia Asigurărilor de Stat.
– Da. Şi specialităţile au rămas?
– Au rămas. Însă la o singură societate acuma. Nevastă-mea, de exemplu, a fost funcţionară la Dacia-România şi eu am fost la – cum îi spunea – Dagena, fiindcă era Dacia-România, Generala, Naţionala şi aşa mai departe. Ne-am cunoscut însă în familie, nu la societate, în familie. Da. Şi…
– Societăţile de asigurări erau complet separat de sistemul bancar?
– Da, da. Era altceva. Uite, de exemplu, fratele directorului meu de la acest birou de asigurări de transporturi, un evreu din Brăila, a ajuns directorul general al celei mai mari societăţi de asigurare din lume, „Assicurazioni Generali” din Triest.
– Cum îl chema?
– He-he, îl chema aici Schlüsseldorf şi acolo şi-a schimbat numele în Sulfina. Era un om de o inteligenţă rară – şi al meu, directorul meu, toţi erau inteligenţi. Al meu n-avea nici patru clase… avea patru clase primare… Era o figură, dar ştia perfect germana, perfect franceza, perfect italiana, perfect engleza. Da. Făcea corespondenţă în… Da. Toţi… Unu a fost avocat, renumit avocat, era tatăl… Tatăl poetei… poate că aţi auzit de Veronica Porumbacu…
– Păi cum să nu?
– Tatăl ei era un Schwöfelberg… Ea era evreică. Da. Care a murit la cutremur. Eu am cunoscut-o, că am fost la avocatul Schwöfelberg acasă. Un excelent avocat, foarte cumsecade. Altul era doctor…
– Dar acesta n-a făcut şcoală? Doar faptul că ştia foarte multe limbi nu înseamnă însă că se descurca.
– Cunoştea toate… toate…
– Tertipurile astea?
– Toate legile de asigurare le cunoştea pe dinafară. A citit numai o singură dată, şi ştia tot, tot, tot… Nu puteai să-l păcăleşti. Şi el ţinea mult la mine şi-mi spunea: „Dacă vrei să-ţi semnez o scrisoare, n-o semnez cu ochii închişi. Trebuie s-o citesc…” Trebuie să citeşti şi ce-i tipărit, că poate să fie ceva greşit acolo. A, câteodată mă chema înăuntru: „Ia uite! Dacă semnam eu această scrisoare acuma! Uite, ce scrie acolo!” Aveam la Turnu Severin un comisar de avarii, unul care… pentru vapoare, care dacă eşua un vapor, dacă nu ştiu ce… şi ăla era cam beţiv. Toată lumea îl ştia că-i beţiv şi – mă rog – s-a ciocnit un vapor, nu ştiu ce s-a întâmplat acolo, şi el a făcut un raport, şi l-a trimes. Şi directorul meu a făcut un concept – nu dicta, ci făcea concepte, ca să scrie la maşină. A scris acolo: „De la cine aveţi aceste detalii? De la cârmaciul vaporului?” şi aia scrie: „De la cine aveţi aceste detalii? De la cârciumarul vaporului?” Domnule, dacă dădeam drumul la asta, mă dădea în judecată, că toată lumea ştie că e beţiv! De la cârciumar! Sau alta, tot aşa. A dictat o scrisoare tot aşa, unei dactilografe şi… Da, s-a plâns un agent de-al nostru că n-a primit răspuns la scrisoarea lui. Şi el scrie: „Că n-aţi primit răspunsul nostru este vina poştei, care a expediat-o.” „Că n-aţi primit scrisoarea noastră este vina proştilor care au expediat-o.” Şi încă o a treia chestiune, care este mai hazlie… A lichidat o daună cu un vapor în lire turceşti, şi a scris acolo: „Se lichidează lire turceşti atâta şi curs aprobat”, şi ea în loc de curs aprobat scrie „cur aprobat”. Trebuie citit, şi de atunci şi eu am… mi-a intrat în cap, n-am semnat niciodată fără să citesc. Eu am făcut figura asta, când eram director adjunct la ADAS în raionul Mihăileşti – dacă ştiţi unde este, aproape de Bucureşti. Făceam douăzeci de kilometri, douăzeci şi două de kilometri cu maşina până acolo – şi într-o comună, unde am avut eu treabă, mi s-a spus că preşedintele – atunci imediat, după 23 August, mai târziu erau toţi ăştia… preşedintele şi ăştia erau făcuţi din muncitori… Ăsta semnează orişice… Şi atunci eu am luat o hârtie şi i-am scris acolo: „Subsemnatul – nu mai ţiu minte cum îl chema – cutare , declar că eu sunt de vină că totul nu merge bine, şi îmi dau demisia” şi am scos-o acolo, şi a semnat-o. Zic: „Ia uite, domnule, ia citeşte ce ai iscălit acolo?” „Vai de mine!…” Da. Pe urmă, acuma, chestia cu apa potabilă din Bucureşti, pe vremuri. Mergeau oamenii – ţiganii, de obicei – cu sacale… Saca… Ştiţi ce-i aia?
– Adică, nişte butoaie mari, aşa…
– Butoaie pe cărucior, luau apă din fântâni şi îţi vindea cât ai vrut, o cană-două-trei… Dar pe stradă nu strigau „Apă!”, ci „Eau”, franţuzeşte. Aşa a fost ordinul, că dacă striga „Apă!”, se sperie lumea, ştiţi, poate că s-a făcut rău cuiva, e un incendiu undeva… Nu? Şi atuncea: „Eau!” „Eau!”
– Bine, dar vă amintiţi dumneavoastră de treaba asta sau…
– Aşa, vag de tot, îmi aduc aminte… Cu toate că la noi în casă deja am avut apă…
– Cişmea?
– Cişmea în curte. Apă potabilă.
– Că nu peste tot în Bucureşti exista apă potabilă.
– Nu, nu. Şi acuma mai sunt în centru… ăştia mai afară. De exemplu eu am cumpărat un loc odată cu… eram chiar nevastă-mea s-a mirat că au pus-o şi pe ea proprietară, că erau banii mei, muncă suplimentară care am făcut-o eu, ore suplimentare – un loc afară, în comuna Progresul, ştiţi unde e? Pe Giurgiului, un loc acolo. Şi acolo era apă cu fântână, da. Acuma nu, acum e… Am vândut de mult. Am luat atunci cu patru milioane…
– Bani din ăştia de…
– Inflaţie… Patru milioane şi am vândut cu vreo şaptezeci – optzeci de mii de lei, aşa ceva. A făcut nevastă-mea o rochie, eu un costum… da.
Sursa imaginii: www.cristoiublog.ro
Lasă un răspuns