H.H. Stahl sau un savant solitar intr-o comunitate (partea a II-a)

H.H. Stahl sau un savant solitar într-o comunitate

studiu realizat de Zoltán Rostás pentru volumul colectiv Cornova 1931, (Marin Diaconu, Zoltán Rostás, Vasile Şoimaru – ed.), Quant Publishing House, Chisinau, 2011

Criza

La începutul anilor ’30 tinerii din jurul lui Gusti, ca şi întreaga generaţie tânără de intelectuali manifestă tendinţa de a „ieşi în Agora”, în viaţa publică, intelectuală şi politică. Majoritatea au terminat facultatea şi-şi căutau un debuşeu. Grupurile se cristalizează, ambiţiile individuale se clarifică, astfel încât monografiştii, chiar dacă ţin la identitatea lor de grup, se diferenţiază semnificativ. Pe fondul crizei economice mondiale şi permanentizării crizei politice din România, sub constelaţia unor factori, evoluţii divergente, în 1932 apar şi simptomele „crizei monografiei”.

În primul rând Gusti , la insistenţele lui Stahl renunţă la o nouă campanie monografică, într-un nou sat, pentru că monografia sociologică a rămas foarte în urmă cu redactarea studiilor destinate publicării. Astfel s-a organizat, la Făgăraş, prima „campanie de redactare”. Aici însă a ieşit la iveală şi o altă problema, cea a muncii colective şi individuale, problemă care mocnea de mult. În această privinţă Stahl şi-a exprimat tranşant părerea.

„Părerea mea e clară. Un om totdeauna face parte dintr-un colectiv de muncă. Şi e dator să-şi facă munca de colaborare în condiţii bune. Însă este totdeauna dator să aibă şi o muncă personală. Care îţi cere cu totul alte calităţi decât cea de bun colaborator. Am impresia, adică am certitudinea că am fost un bun colaborator. Dar, în acelaşi timp, am fost şi un cercetător de unul singur. Nu-i contrazicere. Şi, atunci când am avut conducerea unor grupuri de cercetare, o colectivitate, am condus-o totdeauna aşa. Am spus: măi, eşti în primul rând dator să faci slujba ta de colaborator. Pentru asta eşti angajat, pentru asta eşti plătit. Dar, te rog, nu uita că eşti un cercetător de unul singur. Ai problema ta personală, şi eu o să te ajut cât pot mai mult ca s-o duci la capăt. Cu această condiţie însă, întâi să-ţi plăteşti datoria socială. Eu mi-am plătit datoria socială organizând şi conducând toată grupa de monografişti. Însă personal am ţinut să lucrez de unul singur.”[1]

Un alt motiv al crizei monografiei a fost însuşi Dimitrie Gusti, care pe lângă preşedinţia Casei Autonome a Monopolurilor Statului şi a Societăţii de Radiodifuziune a acceptat şi funcţia de ministru al Instrucţiei, Cultelor şi Artelor în guvernul ţărănist al lui Vaida-Voievod[2]. Din această poziţie putea să-i ajute pe tinerii monografişti, dar pentru conducerea efectivă a muncii ştiinţifice nu-i mai rămânea timp.

În acest condiţii, de vreme ce orice grupare a tineretului interbelic considera că numai cu un periodic poate să-şi afirme identitatea, şi elevii lui Gusti au făcut importante demersuri pentru scoaterea unei reviste a monografiştilor, cu titlul „Gând şi faptă”. Planul a eşuat din motive financiare. Fără publicaţie proprie unii dintre monografişti publicau ocazional în cotidiane şi săptămânale, rămânând în primul rând sociologi, în timp ce alţii se deplasează definitiv sau provizoriu  în alte zone profesionale, publicând din când. Stahl, o fire mai retrasă, preocupat mai degrabă de problemele teoretice ale istoriei şi societăţii decât de acţiunea socială, a participat mai puţin la această emulaţie, mult mai puţin decât Mircea Vulcănescu, Traian Herseni şi Octavian Neamţu. A scris câteva articole în „Dreapta”, în „Credinţa”, în alte publicaţii, dar ţinea mai mult la seminarul lui de Tehnica monografiei sociologice de la Universitate, pe care îl ţinea ca asistent onorific. În această „criză a monografiei” a mai găsit un refugiu, şi anume în cercetările de folclor, alături de Constantin Brăiloiu. A fost, totuşi, implicat în fondarea asociaţiei culturale „Criterion”, tocmai fiindcă era considerat expert în materie de gândire social-democrată. Principala menire a cercului  era dezbaterea calmă, de pe poziţii ideologice diferite, a operei unor personalităţi marcante ale secolului,  în faţa publicului adunat în sala festivă a Fundaţiei „Carol I” din Bucureşti. Aceste dezbateri au devenit, prin spiritul lor de dialog şi prin toleranţa faţă de ideologia adversă, un for al întregii generaţii de tineri intelectuali.  Acesta a constituit însă ultima manifestare publică a dialogului între ideologii în cadrul generaţiei tinere.

„Eu am încercat să scriu toată povestea aceasta a Criterionului – îşi amintea Stahl în anii ’80. E foarte interesantă, este o mişcare culturală pe care a creat-o Petru Comarnescu[3]. Care, venind din America, a găsit că la noi în ţară problemele care se prezentau erau extrem de grave şi meritau să fie elucidate. Elucidate, însă, într-un stil socratic. Adică, dând posibilitatea acelor care aveau diverse păreri să şi le expuie, într-un simpozion. Cu deplină libertate de a spune şi pentru, şi contra. Orice vrei. Dar cu tendinţa, totuşi, de a lămuri anumite lucruri. Şi luând în discuţie în special ceea ce a numit Petru Comarnescu ’idolii vremii’. Adică, oamenii în jurul cărora se începuseră a se purta anumite discuţii intelectuale, ideologice, sau politice chiar. S-au ţinut astfel o serie întreagă de prelegeri, discuţii publice în aula Fundaţiei. Pe această temă a idolilor. La Fundaţia Regală, cea din Piaţa Palatului, unde e biblioteca. Idoli. Fiecare dintre aceste şedinţe fiind pusă sub prezidenţia cuiva de rang universitar, ca să aibă oareşicare prestigiu. Şi am început să facem o serie întreagă de asemenea cicluri de dezbateri ştiinţifice, între cei care luau parte acolo, având atitudini deosebite, fără îndoială, dar totuşi, stimă şi respect unii faţă de alţii. De fapt, pe mine m-a atras la această operaţie Mircea Vulcănescu. A spus că n-are cine să susţie anumite puncte de vedere. (…) Am încercat noi să scoatem revista ‘Criterion’. La care n-au apărut decât vreo cinci-şase numere, în care au fost Mircea Eliade[i], eram eu, era Alexandru Christian Tell[4], Constantin Noica[5], Petru Comarnescu şi Dan Botta[6] şi alţii care mai lucrau pe-acolo. S-a oprit deci din pricina că a intervenit poliţia cu socoteala asta”.[7]

După doi ani de „criză a monografiei”  şcoala gustiană (fără rezolvarea motivelor care au provocat criza),  intră într-o nouă fază a evoluţiei sale, odată cu numirea lui Dimitrie Gusti în fruntea Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”.  Această numire era de fapt o consecinţă a concepţiei culturale promovate de Gusti ca ministru, şi aprobată de regele Carol II. Dintre vechii monografişti, Stahl a fost primul solicitat de Profesor pentru reorganizarea Fundaţiei şi organizarea echipelor studenţeşti în vederea muncii culturale la sate şi mai puţin pentru cercetare. La recomandarea lui  Stahl pentru demararea acestei noi direcţii a Fundaţiei a fost cooptat şi tânărul monografist, publicist  şi organizator de asociaţii studenţeşti, Octavian Neamţu. În cadrul convorbirilor noastre s-a referit la pasul lui Gusti ca la trimiterea unor „intruşi”, a unor „cai troiani” în lumea vechilor directori de cămine culturale:

„Întâi numai pe mine m-a băgat, pe urmă pe Neamţu şi apoi pe Golopenţia, pe urmă pe Focşa şi încă pe câţiva. Eram ca un corp străin, eram cu totul altceva decât bătrânii, directorii de cămine, cum era Apostol Culea[8], care era şi el acolo, Ciurezu[9], care era directorul, redactorul revistei „Albina”, tot grupul acela. Cu care nu ne-am avut nici bine, nici rău. Adică, ei îşi vedeau de treaba lor, care era foarte vagă. N-aveau nici un fel de slujbă administrativă în Fundaţie, erau misionari culturali. Adică, din când în când se duceau, ţineau o conferinţă te miri unde, făceau o vizită, pe vechea tradiţie a Fundaţiei „Principele Carol”.[10]

Sarcina lui Stahl şi a lui Neamţu, totuşi, nu a fost uşoară, fiindcă clarificarea şi concretizarea până la cele mai mici detalii a muncii culturale a echipelor studenţeşti după indicaţiile teoretice ale lui Gusti îi punea în faţa unor probleme inedite. Cum să organizezi o echipă cât de mică, de 7-8 persoane, care să acţioneze în direcţia dezvoltării „culturii sănătăţii”, „culturii muncii”, „culturii minţi” şi „culturii sufletului”, adică să abordeze toate problemele grave ale  satului? Aveau ca bază de pornire experienţa campaniilor monografice, dar acum miza nu mai era în primul rând cercetarea, ci organizarea muncii culturale a satului prin căminul cultural. În acest context Stahl se ocupa mai mult de pregătirea unor materiale ajutătoare pentru echipieri, şi în primul rând de editarea „Curierului echipelor studenţeşti” şi a unor publicaţii pentru uzul echipelor şi căminelor culturale.

Faptul că nu toţi colaboratorii apropiaţi ai lui Gusti au acceptat invitaţia de a munci la Fundaţie nu a dus la destrămarea Şcolii, dimpotrivă, tocmai datorită Fundaţiei puteau să apară unele publicaţii cum a fost „Curierul echipelor studenţeşti”, din 1934, sub redacţia lui Stahl şi Neamţu şi revista „Sociologie Românească”, în 1936, o publicaţie larg deschisă tinerilor sociologi din Şcoala gustiană şi nu numai. Nici activitatea monografică propriu-zisă nu a fost abandonată, fiindcă în 1935 şi 1936 a avut loc cercetarea de la Şanţ (Năsăud), în cadrul căreia Stahl a avut un rol covârşitor.

Putem să considerăm drept o altă dovadă de continuitate a activităţii legate de monografia sociologică apariţia în 1934 a Tehnicii monografiei sociologice a lui Stahl. Aceasta constituia atât sinteza experienţei sale sociologice cât şi primul manual de metodologie din care viitorii sociologi monografişti îşi puteau însuşi cunoştinţe de tehnică monografică. Istoria acestui manual are şi ea o particularitate biografică pentru Stahl, care a precizat: ”… de redactat, nu l-am redactat decât târziu de tot, în ’31, mi se pare, în ’31, după Cornova. Sau nu, mai târziu, în ’32. Sau ’33. Când am dat şi licenţa, că mi-a servit ca teză de licenţă. (…) Am dat-o, că m-a silit profesorul Gusti s-o dau. Aveam o licenţă în drept, luată demult, din ’22…”[11]

Cursurile de tehnică monografică ale tânărului asistent onorific au fost importante pentru studenţii dedicaţi cercetărilor de teren. Era o materie pentru anul al doilea, iar pentru examen studentul trebuia să finalizeze o mică monografie. Profesorul Nicolae Dunăre[12], care a scris pentru examen monografia şcolii elementare de la Hârşova, în anii îşi amintea astfel de cursurile lui Stahl:

„Era seminarul de tehnica monografiilor sociologice al lui Stahl, care era un seminar aproape de matematică. Riguros ne învăţa toată teoria informatorilor, a fişelor, a fişelor pe teme, pe subteme. Ideea formidabilă, importantă că mai bine o idee pe zece fişe, decât două idei pe o fişă! Niciodată să nu ai două idei pe o fişă, să poată fişa deveni independentă. Pe urmă nu era dogmatic nici Stahl.”[13]

Apariţia volumului Tehnica monografiei sociologice, nu a fost numai un eveniment didactic, a fost remarcată şi de presa culturală a epocii. Merită să cităm integral articolul criticului Petru Manoliu[14], întrucât caracterizează elocvent imaginea lui Stahl  în mediul generaţiei tinere.

„H. H. Stahl este unul din puţinii oameni despre care, dacă vrei să vorbeşti, trebuie să nu faci profeţii. Căci, el este un om care inutilizează previziunea. Nu se lasă bănuit, prevăzut. Deaceia, singura metodă potrivită lui H. H. Stahl, este prudenţa. H. H. Stahl e un om de ştiinţă care, deşi dublat de un tainic poet, ştie să delimiteze cu o preciziune matematică – deci, până la un punct, inumană, – ce aparţine ştiinţii de ceiace se cuvine numai afectului. Stahl nu poate fi prins în flagrant delict cu retorica atunci când face ştiinţă. Adulterul nu e domeniul lui Stahl. Deaceia, stilul său este de o simplitate clasică, pură, de început, încât în prezenţa unei cărţi de Stahl simţi că expresia, cuvântul este însuşi datul imediat al gândului. Datorită acestei rare calităţi, cartea lui Stahl, apărută de curând este o pildă aleasă de conduită a unui om de ştiinţă. Şi simţim o deosebită bucurie în prezenţa lucrării lui Stahl deoarece ea poate fi dată ca exemplu tuturor acelor sociologi români cari, ignorând faptul social viu, cred că, e suficient un doctorat de la Paris, pentru a scrie un tratat de sociologie.

Tehnica monografiei sociologice, – cartea lui Stahl, despre care vorbim – se plasează mai întâi sub unghiul acesta: ‚ştiinţa este o faptă socială în care fiecare individualitate, păstrându-se totuşi ca atare, nu e rodnică decât în măsura în care se integrează unui întreg lanţ de tovarăşi de muncă şi se supune unei disciplini colective’. Iar mai departe, Stahl spune: ‚Sociologul va face deci monografii. Va părăsi biroul său de lucru şi, având în faţă obiectul ştiinţei sale, societatea ca întreg, va căuta să o studieze direct. Faţă în faţă, îşi vor sta! sociologul şi societatea’. Deci, înlăturarea scolasticului care falsifică obiectul de studiat. Şi toate acestea dece? Pentrucă sociologul trebuie să descopere ‚mecanismul prin care toate faptele sociale ajung să formeze un total unitar’ precum şi ‚cunoaşterea seriei de condiţii cari determină felul de a fi al unei societăţi’. Iar toate acestea aplicate asupra cărei realităţi sociale? Asupra celei româneşti – iată în scurt schema de lucru de care se foloseşte Stahl. Cât priveşte concluziile acestei cărţi ele nu pot fi spuse pe scurt. Lectorul nostru să citească această carte în care fenomenul social român este studiat cu ajutorul unei metode ştiinţifice utilizată de unul dintre cei mai mari sociologi ai noştri care este H. H. Stahl.”[15]

Pe de altă parte, pentru Stahl îndrumarea echipelor de muncă culturală nu era incompatibilă cu vocaţia lui de savant, iar această experienţă de cercetător şi de specialist în intervenţie socială  va fi fructificată şi în anii ’50-’60. De altfel la sfârşitul vieţii Stahl era de părere că cercetătorul din această parte a Europei trebuia să se implice în modernizarea vieţii sociale.

Cum munca echipelor şi monografia sociologică erau de nedespărţit, la insistenţele lui Stahl şi ale altor monografişti, Gusti a autorizat editarea revistei „Sociologia Românească” cu începere din 1936.

Tot de anul 1936 se leagă un alt moment de deosebită însemnătate din cadrul activităţii de la Fundaţie: înfiinţarea Muzeului Satului. Stahl, cu experienţă bogată în organizarea de expoziţii, împreună cu Victor Ion Popa[16], cunoscut, dramaturg, regizor şi scenograf, a construit şi a amenajat acest muzeu într-un timp record, din casele şi anexele de gospodării demontate şi transformate, aduse din diverse localităţi ale ţării. În planurile lui Gusti şi Stahl acest muzeu trebuia să devină parte a unui viitor institut de proiectări sociale, sub egida Fundaţiei. Sprijinul necondiţionat al regelui se datoreşte însă şi faptului că proiectul se încadra perfect în propaganda prorurală a suveranului. De aici şi stilul publicistic folosit de Stahl în discursul de inaugurare rostit în mai 1936:

„Munca pe care o face, de vre-o două luni de zile încoace, Fundaţia Culturală Principele Carol, nu este din cele mai uşoare. Căci, într’adevăr, ce poate părea mai îndrăsneţ decât dorinţa ei de a contribui la Luna Bucureştilor din anul acesta, cu un Muzeu permanent al Satului Românesc ? Îşi poate da oricine seama ce însemnează să construieşti, într’o lună de zile, peste 40 de gospodării ţărăneşti, cu toate ale lor acareturi. Şi, să le construieşti, nu din paiantă şi din pânză văpsită, ca o nouă editare a satului lui Potemkin. Dimpotrivă, să aduci case autentice, din toate ţinuturile ţării, desfăcute de meşteri săteşti, aduse la Bucureşti şi iar la loc închegate, tot de aceiaşi meşteri. Crearea unui asemenea Muzeu în aer liber, după toate legile aspre ale ştiinţei, ar trebui să dureze, normal, ani de zile. De aceea s’au şi ridicat glasuri neîncrezătoare, care au tăgăduit dela început Fundaţiei putinţa de a face o treabă serioasă.

Cu toate acestea, treaba s’a făcut şi va fi gata la timp. Şi s’a putut face, datorită armatei întregi de tineri muncitori pe ogorul satelor, crescuţi de ani de zile la şcoala monografiei sociologice a Profesorului Gusti şi la disciplina Echipelor Regale Studenţeşti. Satele de unde am adus casele ne erau de mult cunoscute, oamenii buni prieteni, o bună parte din cele de trebuinţă pentru îmbrăcarea caselor, strânse. Iar seria de Expoziţii şi de Muzee pe care aceşti tineri le alcătuesc de ani de zile, fie la Seminarul de Sociologie din Bucureşti, la Barcelona, la Dresda, ba chiar la Tokyo, fie în sânul Echipelor, la Fundaţie, au fost dovada desăvârşită că tinerii monografişti echipieri ştiu face şi pot face un asemenea muzeu al satului românesc, ţintă de atâţia ani de zile a tuturor străduinţelor lor.”[17]

Stahl a contribuit şi la organizarea altor expoziţii, fiindcă Dimitrie Gusti avea printre numeroasele sale funcţii şi pe aceea de comisar general al pavilionului românesc de la mai multe expoziţii mondiale. Altminteri, şi datorită acestei activităţi expoziţionale (în care documentele campaniilor monografice au fost larg expuse) s-a hotărât la Paris în 1937 ca cel de-al XIV-lea Congres Internaţional de Sociologie să fie organizat la Bucureşti. Acest congres l-a încărcat pe Stahl cu responsabilitatea redactării în limba franceză a celor trei volume de Nerej care au devenit prototipul monografiei gustiene şi au constituit un exemplu peste ani şi decenii în această direcţie de cercetare. Vestea organizării în Bucureşti a congresului, al cărui preşedinte fusese desemnat profesorul Dimitrie Gusti, a dat un nou avânt cercetărilor monografice. În aceste condiţii şi Stahl a condus nenumărate cercetări de completare, împreună cu sociologi mai tineri, Vrancea transformându-se întrun-un laborator permanent al echipei sale. După cum se ştie, congresul nu a mai avut loc din cauza izbucnirii celui de-al doilea război mondial, dar volumele redactate de Henri Stahl au ajuns în marile biblioteci universitare din Occident.

Dacă munca la aceste volume nu a fost în zadar, nu putem să afirmăm acelaşi lucru despre eforturile lui Stahl pentru pornirea Serviciului Social. Alături de Neamţu, Stahl a lucrat la concepţia acestei masive intervenţii sociale, a fost director în cadrul acesteia, dar modul paramilitar al punerii sale în practică l-a nemulţumit. Avea impresia că regimul de tabără, disciplina militară, mărirea conţinutului propagandistic al pregătirii absolvenţilor echipieri este în detrimentul muncii culturale şi intervenţiei sociale efective. Până la urmă, după cum se ştie, aplicare Legii Serviciului Social a fost suspendată de Carol II,  din cauza izbucnirii războiului şi datorită infiltrării de către legiune a echipelor. Studenţii au fost rechemaţi din taberele de instruire sau chiar de la sate, iar aparatul Serviciului Social a fost repartizat la alte instituţii de stat. Astfel a ajuns Stahl la Institutul Central de Statistică, alături de alţi monografişti ca Anton Golopenţia, Marcela Focşa, D.C. Georgescu şi mulţi alţi.  Sabin Manuilă[18],  puternicul director general a institutului, cunoscând capacitatea de organizare a lui Stahl din perioada campaniilor monografice, i-a încredinţat organizare Serviciului exterior al institutului, astfel încât fiecare plasă beneficia de un funcţionar de statistică.  În 1941 s-a repus treptat în funcţiune şi Universitatea, iar Stahl a ocupat prin concurs conferinţa de sociologie rurală. Merită să includem un fragment din recomandarea scrisă cu această ocazie de profesorul Gusti, pentru a arăta calităţile niciodată etalate de acest sociolog de excepţie :

„D-l H. H. Stahl are o activitate continuă de 17 ani în domeniul disciplinei ştiinţifice, ce formează obiectul conferinţei de sociologie rurală. D-sa a desfăşurat această activitate nu pentru a urmări vreo răsplată ori recunoaştere, ci din pasiune curată pentru cercetare şi din iubire sinceră şi adâncă pentru satul românesc, pe care încă din anul 1926 îl studiază la faţa locului, e o râvnă din ce în ce mai mare, până astăzi. Vocaţionismul d-sale ştiinţific s-a ilustrat şi prin faptul că, din anul 1929, d-sa este asistent onorific la catedra de sociologie din Bucureşti, cu aprobarea unanimă a Consiliului de Facultate, pentru că nu era vacant locul de asistent bugetar şi de-abia după demisia d-lui Mircea Vulcănescu din 1942, a putut să ocupe postul bugetar de asistent, deci abia după 13 ani de activitate continuă, conştiincioasă şi eminentă, depusă benevol pentru facultate, creând şi conducând primul seminar de sociologie monografică, nu numai la noi, ci şi în străinătate.

D-l H. H. Stahl, având studii istorice – a fost elevul profesorului N. Iorga – şi studii juridice – a fost premiat al Baroului de Ilfov, a pus aceste preţioase cunoştinţe, alături de pregătirea filosofică şi sociologică – ca licenţiat şi doctor al Facultăţii noastre – în serviciul acelor cercetări de sociologie rurală pe teren, organizate de Seminarul de sociologie din Bucureşti, care au avut un răsunet deosebit şi în cercurile specialiştilor din străinătate şi la care au participat de multe ori pentru specializare, tineri doctori,ori cu studiile terminate, trimişi expres de ea.

Comunicările d-lui H. H. Stahl, la congresele internaţionale de sociologie, i-au atras onoarea de a fi proclamat membru corespondent al Institutului Internaţional de Sociologie.”[19]

Şi pentru el, ca şi pentru ceilalţi membri ai şcolii a fost o perioadă mai mult de redactare de volume şi de publicare a ultimelor numere ale revistelor „Sociologie Românească” şi „Arhiva…”.  În această perioadă Stahl încearcă prima sinteză a cercetărilor sale de istorie socială, lucrând intens pe primul volum al Sociologiei satului devălmaş, care până la urmă va apărea în 1946. În anul 1943, în condiţiile în care victoria aliaţilor era deja previzibilă, autorităţile permit apariţia unui cotidian  democrat „Ecoul”, în care Stahl, alături de  Octavian Neamţu a reluat şi activitatea publicistică.

După trecerea României de partea aliaţilor, Henri Stahl reîncepe cercetările în condiţii mult mai modeste, dar cu tineri talentaţi, reluând unele teme de istorie socială de la campania monografică de la Runcu. Fiindcă profesorul Dimitrie Gusti a avut un sejur de un an în SUA şi în Franţa, sarcina predării sociologiei i-a revenit integral. În aceste împrejurări tensionate a elaborat un nou manual intitulat Sociologie. Manual pentru clasa a VIII-a a şcoalelor secundare (1945) şi, împreună cu Şerban Voinea, o Introducere in sociologie (1947). A continuat şi activitatea în cadrul reînfiinţatului Partid Social-democrat, dar numai pe linie teoretică, ţinând conferinţe cu ocaziile când era invitat. În ciuda faptului că fusese cunoscut încă din anii ’20 ca un gânditor marxist, a fost deseori criticat de presa comunistă, iar în 1948 cu ocazia reformei învăţământului a fost îndepărtat din Universitate, la fel ca profesorul Dimitrie Gusti. Nu prezenta încredere, de vreme ce după unificarea Partidului Comunist din România cu Partidul Social-democrat a fost dat afară din partid.

Un timp a lucrat la Şcoala superioară de asistenţă socială, cu care avusese contact încă de la înfiinţare, din 1928, dar şi această instituţie a fost desfiinţată în 1952.

A urmat o perioadă în care a muncit în cadrul unui institut de proiectări industriale, unde, sub titulatura de desenator tehnic, a coordonat de fapt cercetări sociale preliminare pentru proiecte de investiţii industriale, alături de alţi intelectuali epuraţi din învăţământul superior. În mod vizibil aceste cercetări, în ciuda condiţiilor vitrege, i-au adus satisfacţii profesionale, pentru că a reuşit să organizeze echipe mici pluridisciplinare performante. În anii ’80 povestea de această formulă inventată de el, pe care o considera foarte bună::

 „Adică, să lansăm o serie întreagă de echipe, mai multe, nu într-un singur sat, ci în două-trei sate, câte puteau acoperi, cu un nucleu foarte restrâns, dar multidisciplinar. Am băgat acolo un arhitect, fără îndoială, un urbanist, dar şi un geograf, nu aveam la un moment dat sociologi, dar am băgat asistente sociale, am băgat istorici, cu un program foarte restrâns, ceva de executat pe teren, din sat în sat. Ca să strângă exact ceea ce era necesar pentru rezolvarea problemei, fără pretenţii de a da o monografie, nici măcar o monografie samară. Nu, ci exclusiv să strângă material necesar pentru rezolvarea problemei de sistematizare teritorială. Şi, în afară de asta, un grup central, care să facă cercetări zonale, geografice, aveam nevoie de geografi, desigur de bună calitate, care să facă socoteala. L-am avut atunci pe Vintilă Mihăilescu[20], pe Victor Tufescu[21], pe Ion Conea[22], oameni serioşi.(…) Şi s-a lucrat la această treabă. Am mai băgat după aceea economişti, unul Protopopescu, care n-a fost.., în sfârşit, un specialist în căile ferate şi drumuri etc. Şi ăştia erau urcaţi într-un camion, un automobil, care se plimba din sat în sat cu ei, ca să îndrume echipele de sat şi să stângă materiale de ordin general, în plus, eu eram cu sarcini ce nu se puteau numi pe vremea aceea „sociologie”, dar îi ziceam „demografie”. Făceam calculul populaţiei. (…) Dar important este că am reuşit să facem această combinaţie între două idei: centrarea pe o singură problemă şi lucrând cu echipe interdisciplinare. Ar fi încă multe de spus, că am reuşit să învingem greutăţile întâmpinate, şi soluţiile… Chestionarele folosite atuncea nu semănau cu chestionarele folosite în timpul lui Gusti, era cu totul altceva. (…) Însă atunci l-am luat pe Matei[23] cu mine la această cercetare, şi cu bun rezultat (…) Veneam o dată cu el în maşina centrală, eram la Haţeg. Şi era un târg de ţară, a Haţegului, o splendoare. Şi i-am spus: domnule, mata rămâi aici şi te descurci cum poţi. Mie să-mi vii în orice caz cu târgul. Nu mă interesează târgul ca atare, dar târgul este o concentrare a unei zone. Să vezi care e zona aceea care se întâlneşte aici. (…) S-a descurcat foarte bine, a învăţat din ce în ce mai multă carte, dar aşa a pornit socoteala. Pe urmă au mai fost ceva încercări de a face sociologie, pe unde s-a putut. De pildă, la Institutul de Igienă. Acolo, evident, erau probleme de sociologie, de sociologie a sănătăţii, foarte interesante, sociologie medicală. Oamenii nu prea erau la curent şi nici eu nu eram la vremea aceea la curent cu literatura de specialitate, căci e o întreagă literatură. Dar ştiam că o problemă socială trebuie să existe acolo unde ai asemenea probleme. Plus că ştiam, aveam o experienţă destul de bună de asistenţă socială de spital, adică cunoaşterea problemelor sociale ale bolnavilor şi rezolvarea lor, în paralel cu rezolvarea celor medicale. Şi, după ce s-a desfiinţat Şcoala de Asistenţă Socială, am lucrat şi la Institutul de Igienă, şi încă şi acum mai am banda cu înregistrarea unei conferinţe a mele despre o „medicină socială”.[24]

Un nou început cu umbre

În perioada de slăbire a terorii de după moartea lui Stalin, Henri Stahl este integrat în cercetarea istorică, ba mai mult, beneficiază de un an de concediu pentru creaţie ştiinţifică şi reuşeşte să reîncepă opera sa despre organizarea devălmaşă a satelor. Ca sociolog însă nu are cum să se manifeste până în anul 1964, când participă şi el la munca de pregătire a reluării cercetărilor sociologice şi a învăţământului sociologic. Iată cum a evocat acele momente tensionate ale repornirii sociologiei la Universitatea din Bucureşti:

”A fost un moment în care s-a pus această problemă, după ce a apărut un document de partid în care se afirma că rău s-a făcut că s-a suprimat sociologia, şi unii oameni s-au zbătut sa găsească o soluţie.(…) Cel ce s-a zbătut în momentul acela a fost Bugnariu[25], care a stat de vorbă cu Herseni, a stat de vorbă cu mine, să se lămurească ce-a fost şi cum s-ar putea organiza. S-a amestecat şi Vlădescu-Răcoasa[26], care tocmai fusese ministrul nostru la Moscova şi era bine văzut. A fost după aceea o serie întreagă de momente în care lucrurile nu mi-au mai fost clare. S-a amestecat Nicuţă[27]. Nicuţă e un om foarte ciudat, pentru că el a fost asistentul lui Petre Andrei[28] şi avea un doctorat în Germania pe tema Max Weber[29], şi fără îndoială e un om care e informat, ştie carte, însă, pentru ce, nu ştiu, a pornit atunci o campanie violentă împotriva lui Bugnariu şi a reuşit să-l dărâme. Era decanul facultăţii şi a reuşit să-l dărâme. (…) Am toată stima faţă de Bugnariu. E un om de bună-credinţă care nu poate fi pusă la îndoială, un om cumsecade, un om. Dar a reuşit Nicuţă, foarte abil mânuitor de intrigi. (…) L-a dărâmat. Nu a ieşit el în evidenţă, Nicuţă, cum probabil spera. N-a ieşit nici Vlădescu-Răcoasă. Bugnariu gata, s-a terminat, a fost trecut la filosofic, nu la sociologie. Şi acum sunt convins că cel care ar fi putut efectiv să lucreze ar fi fost Bugnariu. Şi a răzbit… Miron Constantinescu[30].(…) a prins momentul să pună el mâna pe această problemă. Şi a organizat-o cum a crezut el că e mai bine. Cu Bugnariu mă înţelesesem destul de bine. Şi se înţelesese destul de bine şi Herseni. Bugnariu înţelesese cam despre ce e vorba. Ştia precis ce poate să facă Herseni şi ce pot să fac eu. Ştia că Herseni este un excelent profesor, cu o ştiinţă de carte cu totul excepţională, şi bun pedagog. Şi ştia că eram un foarte bun şef de orchestră. Puteam să organizez grupe de oameni în cercetare. De aceea spun că dacă ar fi fost Bugnariu cel care să organizeze această catedră ar fi ieşit poate mai bine. Până la urmă a ieşit formula aceasta, cu doi profesori de sociologie, două catedre, una a lui Miron, una a lui Nicuţă.”[31]

Oficializarea politică declarativă a sociologiei în anul 1965 a fost urmată de includerea în planul de învăţământ a sociologiei în cadrul unei secţii noi de sociologie la facultatea de filozofie din Universitatea din Bucureşti. În urma dezbaterilor mai mult sau mai puţin publice, până la urmă singurul sociolog interbelic invitat la facultate a fost Henri Stahl. În aceste condiţii avea menirea să predea discipline sociologice nu doar studenţilor, ci şi viitoarelor cadre didactice, de vreme ce în anii precedenţi nu se ţinuse niciun curs de sociologie. A ţinut un curs de introducere în sociologie şi unul de metode şi tehnici în cercetarea sociologică, paralel cu cursul lui Miron Constantinescu,

„mai mult un curs de materialism istoric”, „o încercare să amestece materialismul istoric şi sociologia, o disperată sforţare de a delimita sociologia de materialismul istoric”, lucru care după părerea lui Stahl e imposibil, „nu se ţine în picioare”:

„Ce spui acolo şi ce spui dincolo? Nu se ţine în picioare. E imposibil. Mult mai clari au fost iugoslavii, care au spus pur şi simplu că sociologia este materialism istoric. Sau există o sociologie burgheză şi o sociologie socialistă. Sociologia burgheză este cea pe care o ştim noi…, şi sociologia socialistă este în Marx şi Engels, mă rog. E clar, e limpede, te poţi descurca. Dar încolo… În al doilea an a trebuit să ţin un curs de demografie, că n-avea cine să-l ţină, în al treilea an a trebuit să ţin un curs de economie rurală. Deci trei ani s-au dus ca nimica, pe cursuri care nici nu mă interesau.”[32]

Urmează o perioadă de intensă activitate de publicare, de conducere a noilor cercetări şi de instruire a studenţilor şi a celor care urmau să preia ştafeta în învăţământul sociologic. În această perioadă de relativă liberalizare, deşi este ancorat în sarcini actuale, Stahl continuă şi cercetarea de istorie socială , care până la urmă a fost preocuparea sa principală. După un infarct însă renunţă la cursuri, la munca de teren şi se dedică conducerii de doctorate, elaborării unor manuale de metodologie a cercetărilor sociale şi, mai ales, unor lucrări de istorie socială şi de sociologie a istoriei.

Nu numai Stahl, dar şi studenţii au remarcat că în organizarea secţiei de sociologie au fost multe improvizaţii, iar în selectarea cadrelor didactice se observa faimoasa contraselecţie tipică socialismului. Ioan Mihăilescu[33], unul din primii studenţi de sociologie după repornirea disciplinei diagnostica pertinent rolul decisiv jucat de Stahl în acel context:

„Unii au devenit peste noapte profesori de sociologie, dar au avut onestitatea să recunoască că săptămâna trecută învăţau cursul ca să-l poată preda la studenţi săptămână ce urma, încât ei înşişi s-au format pe măsură ce predau. A fost şi la Bucureşti o doză mare de improvizaţie, unii depuneau eforturi foarte serioase şi lucrau pe lângă Stahl, pentru că profesorul Stahl a ţinut foarte multe cursuri de iniţiere, şi atunci, după un an–doi, le preluau colegii mai tineri.(…) Profesorul Stahl era nevoit să acopere o paletă largă de discipline, pentru că nu avea cine să le ţină. Dar el a fost destul de nemulţumit de majoritatea colegilor care au venit din altă parte. Unii au fost oameni de bun-simţ, alţii nu. Profesorul era destul de realist, nu aştepta recunoştinţă sau elogii din partea celorlalţi. Dar pe unii i-a crescut, le-a pus cartea în mână şi i-a învăţat ce să facă şi când au devenit oarecum independenţi sau aparent independenţi au început să-i dea lecţii profesorului şi probabil că acest lucru l-a deranjat. Alţii însă, au fost de bun-simţ şi i-au rămas recunoscători. Îmi permit să o citez pe Natalia Damian[34], o femeie de foarte mult bun-simţ, care provenea din domeniul filosofiei istoriei. A învăţat alături de profesorul Stahl, i-a purtat recunoştinţă, a avut şi şansa unei burse de un an în Statele Unite, unde s-a pus la punct. Dar alţii erau deranjaţi de prestigiul pe care îl avea profesorul.”[35]

Nu este momentul să analizăm aici,  într-un portret a lui Henri H. Stahl, politica de recrutare a autorităţilor universitare de atunci, dar a-i exclude pe Traian Herseni, Xenia Costa-Foru, Ştefania Cristescu-Golopenţia, Cristina Galitzi-Brătescu[36] din generaţia anilor ’20 şi a lui Coriolan Gheţie[37], George Retegan[38], Gheorghe Serafim[39] din generaţia ’30 reprezenta un gest tipic al regimului, care la fondarea unei linii de învăţământ punea pe prim plan dosarul politic şi nu competenţa profesională a corpului didactic. Este însă semnificativ că studenţii primelor promoţii îşi dădeau perfect seama de valoare profesională a dascălilor lor. După Ioan Mihăilescu era semnificativ chiar şi faptul că studenţii utilizau doar în cazul lui Stahl termenul de „Profesorul”, deosebindu-i de ceilalţi, apelativul părându-li-se „ceva necuviincios.”

Repornirea oficială a sociologiei ridica dificultăţi nu numai datorită problemelor ideologice şi politice, dar şi datorită problemei raportării la tradiţia monografistă a Şcolii gustiene şi la practica sociologică apuseană contemporana, cantitativistă prin excelenţă. Cum ultima a fost de la bun început precumpănitoare, Stahl, pe bună dreptate, a recurs la tradiţia sociologiei calitativiste gustiste, practicate anterior. Se pare că studenţii, după mărturia lui Mihăilescu, au apreciat metodele „învechite” ale monografiei sociologice:

„Profesorul Stahl încerca să folosească cu noi unele procedee metodologice folosite în perioada interbelică. Dimineaţa ne întâlneam şi făceam planul de bătaie, ce trebuie să facem în ziua respectivă. Ne împrăştiam, unii mergeam cu profesorul, rând pe rând, îl însoţeam şi învăţam în felul acesta tehnica interviului. Profesorul era mare maestru în a face ţăranii să vorbească, ştia să le identifice rapid şi problemele, chiar să găsească ce limbaj să folosească cu ei. Sătenii sunt de multe ori bănuitori, nu îi faci uşor să vorbească, dar, vorba profesorului Stahl, imediat îşi dădeau drumul la vorbă, şi învăţam ceea ce de fapt se face într-un interviu sociologic: să intervii cât mai puţin, cu întrebări cât mai scurte, cu îndreptări pe ce cale s-o ia discuţia, dar fără să ţii tu discursul, să povesteşti tu. (…) Iar seara, după ce mergeam pe teren, ne adunam, cum se spune, în camera luminată — sala luminoasă — după Şcoala Gusti din anii ’30 — şi fiecare spunea ce a constatat. Comentam, prezentam fişele de observaţie. (…) El era nu numai îndrumător de practică, ci şi cercetător. La alte echipe era simplu: profesorul le punea în braţe studenţilor nişte chestionare şi îi împrăştia pe teren: îndrumătorii de practică îşi vedeau de treburile lor. În echipa lui Stahl noi aveam într-adevăr atelier

de lucru. Zilnic se discuta, se prezentau fişele de observaţie. Profesorul făcea comentarii asupra modului cum s-a observat, analiza ce concluzii a tras observatorul şi ne ghida, ne sfătuia cum trebuie să facem observaţia. Deci accentul era mai curând de ordin metodologic, să ne formeze ca observatori de teren şi ca analişti de teren. Şi pe urmă ne obliga, după ce terminam practica, ne obliga într-un fel zis, pentru că nu toţi mergeau pe calea asta, să facem un studiu.”[40]

Paralel cu reabilitarea sociologiei, în cadrul liberalizării limitate are loc şi o reevaluare a altor  ştiinţe umane. În acest context a apărut ideea înfiinţării unui institut de etnografie în cadrul Academiei. Henri Stahl a fost întrebat dacă ar accepta organizarea unei asemenea instituţii, dar până la urmă etnografia a fost alipită Institutului de folclor condus de un alt monografist, profesorul Mihai Pop. Comentariul lui Stahl denotă că maniera în care a fost repornită sociologia ca disciplină universitară şi ca direcţie de cercetare l-a nemulţumit profund. Ar fi optat pentru conducere unui institut de etnografie pentru că, spunea el în anii ’80, ar fi avut mai mare libertate:

„ La sociologie am fost strâmtorat rău de tot. N-am putut să fac nimic din ce vroiam, absolut nimic. Era o întreagă perioadă aceasta a sociologiei, am mai vorbit noi de asta… Trebuia să mă ocup de lucruri care nu mă interesau câtuşi de puţin. M-ar fi interesat sa fac cercetări monografice, dar nu în formula lui Miron Constantinescu, care era complet greşită, ideea lui de a întrebuinţa oamenii… am mai vorbit… Aveam altă formulă decât cea pe care o avea el.”[41]

A doua parte a anilor ’60 a adus nu numai reevaluarea atitudinii regimului faţă de o serie de personalităţi interbelice, curente de idei şi discipline ştiinţifice, dar şi recunoaşterea necesităţii de a relua legăturile culturale şi ştiinţifice cu Apusul, lucru interzis anterior. În acest context şi lui Stahl i s-a deschis noi perspective. La primele călătorii în Franţa şi Germania a fost primit cu căldură în mediile academice, nu numai ca membru din anii ’30 al Institutului Internaţional de Sociologie, ca pionier al sociologiei rurale, ci mai ales ca autor al faimosului Nerej… Volumul fusese elaborat în 1939 pentru al XIV-lea Congres internaţional de sociologie, care nu a mai avut loc, dar volumele pregătite au fost trimise de îndată către marile biblioteci universitare din Apus.

Uneori editarea unui volum a fost mai mult decât un gest de informare ştiinţifică. Ioan Mihăilescu a menţionat în legătură cu publicarea în franceză în anul 1969 a unui compendiu al celor trei volume despre satele devălmaşe româneşti, într-o versiune prescurtată, scrisă direct în limba franceză de Henri Stahl:

„O lucrare de vreo 300–400 de pagini, publicată la Paris şi care a fost reeditată anul trecut (2006[42]) de către Bertrand Hervieu[43]. Profesorul Hervieu a fost unul dintre asistenţii lui Henri Mendras[44]. El a considerat că datorează mult în ce priveşte cariera lui ştiinţifică, formarea lui ştiinţifică, Şcolii monografice şi îndeosebi lui Stahl. Atunci a făcut un gest foarte frumos, de reeditare, cu un studiu introductiv foarte consistent.”[45]

Dar relaţiile cu Apusul nu au însemnat numai receptarea producţiei româneşti, ci şi vizite, schimburi de experienţă, colaborări în cercetare. Unul din motivele vizitelor făcute în România de sociologi şi antropologi occidentali a fost chiar Henri H. Stahl, pe care vroiau să-l vadă la lucru pe teren şi pe care-l considerau cel mai important monografist din Europa. 

 Un alt apus al sociologiei

La sfârşitul anilor ’70 începe însă o perioadă în care Stahl, deşi preşedinte al secţiei de sociologie a Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice (ASSP), se confruntă  cu tot felul de piedici în editarea noilor sale volume. Volumul de memorialistică Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a monografiilor sociologice a fost remarcat în anul apariţiei, 1981, nu numai în mediul sociologic, fiind considerat un adevărat eveniment cultural. Scrise cu talentul său de eseist – recunoscut încă din perioada interbelică – amintirile lui Stahl evocă cu precizia microistoriei evoluţia interbelică a Şcolii gustiene cu multele sale ramificaţii şi faţete, o reţea mai mult sau mai puţin cunoscută. Şi, nu în ultimul rând, acest volum al lui Stahl reuşeşte să restabilească adevărul despre valoarea şi importanţa unor membri ai şcolii gustiene – Anton Golopenţia şi Mircea Vulcănescu –căzuţi victime terorii regimului comunist din anii ’50.

Succesul volumului Eseuri critice[46] a fost şi mai mare, dar în acelaşi timp a atras furia taberei protocroniste, fiind atacat vehement mai ales de criticii literari apropiaţi secţiei de propagandă a CC al PCR. Vina profesorului a fost că în condiţiile mitizării exacerbate a satului şi a culturii populare, a îndrăznit să supună unui examen critic-ştiinţific tezele lui Blaga şi Eliade.

După acest veritabil scandal, venerabilul profesor, membru corespondent al Academiei nu a mai reuşit să publice niciun volum până în anul 1992[47].

Paralel cu această desfăşurare a dat curs unei invitaţii de a redacta o istorie a sociologiei româneşti. Cum colegul lui din Şcoala monografică, Traian Herseni a avut asemene preocupări încă din anii ’30, cei doi s-au asociat în acest proiect. Dar manuscrisul a fost sistematic respins – sub nişte pretexte deloc ştiinţifice, ridicole chiar –  de Editura Academiei. A mai avut o încercare de a publica volumul Gânditori şi curente social-politice româneşti la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, dar şeful editurii a declarat public după polemica legată de Blaga că nu va mai fi publicat niciodată. „Asta-i o carte de publicat postum” – îmi spunea în cadrul convorbirilor noastre[48]. Într-adevăr, volumul a apărut abia în anul 2001 la Editura Universităţii din Bucureşti, datorită strădaniilor lui Paul H. Stahl[49] şi Ioan Mihăilescu.

Dacă instituţiile autohtone ale anilor ’80 îl obstrucţionau în publicare, Stahl se bucura de un cu totul alt tratament în ştiinţa internaţională. A ajuns la concluzia că nu mai merită să se războiască cu autorităţile academice de acasă dacă are susţinere în lume ştiinţifică internaţională. S-a bucurat când revista americană de sociologie şi istorie „Review” a publicat un capitol întreg din Teorii şi ipoteze privind sociologia orânduirii tributale[50], considerând că acest lucru are o mai mare importanţă decât „vâlva făcută în ţară”.

Tot în această perioadă a apărut în Statele Unite primul său volum de culegere de studii de istorie socială românească. În prefaţa sa deja citată profesorul Daniel Chirot, bun cunoscător al operei lui Stahl, a dat un diagnostic exact al valorii cercetărilor lui Stahl şi explicaţia pertinentă a marginalizării sale în timpul regimului comunist:

„Lucrările lui Stahl au fost dintotdeauna controversate în România şi rămân descurajant de nediscutate în cadrul establishmentului oficial al ştiinţelor sociale din ţara sa. Parţial, motivul ţine de faptul că majoritatea constatărilor sale nu se încadrează în interpretarea rigid-marxistă a istoriei României. Stahl a fost de multă vreme marxist, utilizând date economice, o conceptualizare atentă a clasei sociale şi a conflictului de clasă şi o înţelegere nuanţată a teoriei transformărilor modurilor de producţie  în lucrările sale. Dar nu a fost niciodată un dogmatic.             

Un alt motiv pentru semi-ostracizarea lui în cercurile istorice din România îl reprezintă iconoclasmul său metodologic şi dimensiunea transdisciplinară a lucrărilor. Din această perspectivă, Stahl se apropie de Şcoala Analelor, care s-a maturizat în acelaşi timp cu cercetările de teren desfăşurate de el. Totuşi, în România, necesităţile războiului şi îndelungata izolare intelectuală impusă după 1945 au împiedicat pătrunderea modelului Analelor. Astfel, Stahl a rămas singur, un admirator din depărtare, fără posibilitatea de a interacţiona cu francezii până la sfârşitul anilor 1960. Aceasta a fost o mare pierdere. Chiar dacă a dezvoltat, în mod independent, o abordare similară a istoriei sociale precum Marc Bloch şi colaboratorii săi, ar fi putut să înveţe mult unii de la ceilalţi. Chiar şi aşa, asemănările dintre scrierile unor autori din Şcoala Analelor şi cele ale lui Stahl vor surprinde cititorii.”

In această perioadă, aparent de mare amărăciune pentru profesorul Stahl, am început un program neoficial de istorie orală. Stimulat de profesorul Mihai Pop am discutat proiectul pe îndelete cu Henri Stahl, care nu numai că a fost de acord să purtăm convorbiri detaliate, dar m-a îndrumat şi spre alţi membri încă în viaţă ai Şcolii gustiene şi ai echipelor Fundaţiei. Astfel a început îndelungatul dialog cu discipolii lui Gusti, în primul rând cu profesorul Stahl însuşi, convorbiri din care am citat pe larg şi în prezentul articol. În ciuda condiţiilor vitrege din anii ’80, în pofida marginalizării sale, profesorul Stahl povestea cu dezinvoltură şi lucra neîncetat. Nu l-au dărâmat nici atacurile la adresa lui, nici izolarea sa, fiindcă avea reale satisfacţii.

După moartea sa survenită în 1991 au fost publicate, prin grija fiului său, profesorul Paul Stahl, mai multe volume, inclusiv cele respinse de autorităţile culturale ale regimului comunist, şi a fost republicată şi opera sa considerată ca fiind cea mai însemnată, cea închinată satului devălmaş românesc[51].