H.H. Stahl sau un savant solitar într-o comunitate

 H.H. Stahl sau un savant solitar într-o comunitate

studiu realizat de Zoltán Rostás pentru volumul colectiv Cornova 1931, (Marin Diaconu, Zoltán Rostás, Vasile Şoimaru – ed.), Quant Publishing House, Chisinau, 2011

Orice portret intelectual al profesorului Henri H. Stahl – născut în la 12 octombrie 1901 într-o familie de intelectuali, imigrată de trei generaţii în Bucureşti – trebuie să înceapă obligatoriu cu dubla influenţă suferită de el încă din casa părintească. Nu fiindcă profesorul ar fi ţinut la această fundamentare, ci fiindcă din studiul operei sale reiese clar această dublă înrâurire. Cel care va deveni „cel mai mare istoric social contemporan al Europei de Est” prima orientare a primit-o  de la Gaston Boeuve, fratele mai mare din prima căsătorie a mamei sale, care l-a iniţiat în universul gândirii social-democrate şi care sub numele de Şerban Voinea[1] a ajuns lider al acestei mişcări. Sub influenţa fratelui său, elev şi admirator al lui Dobrogeanu-Gherea[2] a devenit de timpuriu bun cunoscător al „gherismului”.  Considera că ideea de bază al acestuia era o ţară patriarhală, asupra căreia acţionează „pătrunderi capitaliste, înglobarea ţărilor înapoiate în sfera de influenţă a capitalismului”. „M-am convins că Gherea ştie ce-i capitalismul”  – îmi spunea în anii’80. „Părerea mea însă, personală, era că nu ştie ce-i o ţară înapoiată. Nu ştia bine ce este ţara românească … ”[3]

Cealaltă înrâurire fundamentală provenea de la Nicolae Iorga[4], în tinereţea lui Stahl musafir frecvent al a tatălui său[5] istoric, paleograf şi mare stenograf, căruia marele istoric îi dictase multe dintre operele ale sale. Era firesc, deci, să-l întreb: având în vedere prestigiul imens al lui Iorga şi profunda sa simpatie pentru el, cum se explică faptul că nu s-a orientat spre dreapta? Răspunsul îl caracterizează: Gherea a avut dreptate în multe privinţe, dar, spre deosebire de Iorga „nu ştia ce-i satul românesc”. „Nu m-am dus spre Iorga, după cum nu m-am dus nici spre socialişti, politiceşte. Dar problemele gheriste nu le puteai discuta decât în cluburile socialiste, nu în altă parte…”[6]

Deşi anii de facultate se caracterizau prin mari prefaceri politice puţin favorabile studiilor academice aprofundate, tânărul Stahl chiar în timpul primului an de facultate a încercat să lămurească problema sistemului juridic al devălmăşiei. „Până la urmă mi-am dat seama că nu-i doar un sistem juridic, ci e vorba de un sistem de viaţă socială. Are, evident, şi aspecte juridice, dar e un fenomen complex. Astea fiind gândurile care mă frământau, faptul că am putut cu Gusti să fac aceste studii, m-a hotărât să merg la Gusti. M-am înscris, deci, nu de dragul sociologiei, ci de dragul posibilităţii de a face cercetări la sate.”[7]

Dacă tânărul student la Drept, viitor avocat era mai interesat de problemele de istorie socială decât de practica juridică în baroul bucureştean, atunci şi tânărul socialist avea o particularitate atipică pentru un social-democrat: într-o perioadă de mari confruntări ideologice, de lupte politice H.H. Stahl rămâne inactiv.

„Nu am avut veleităţi şi nici calităţi de politician. N-am avut. Cel mult am fost conferenţiar, la asta am fost folosit de-a lungul vieţii întregi. Ca să vorbesc, dar nu la acţiune politică. Nu m-a pasionat problema aceasta. Am fost convins că materialismul istoric este o admirabilă unealtă de cercetare ştiinţifică, însă atâta. Nu am fost prea entuziast nici ca socialist. Kautskist[8], kautskist, dar îl citisem şi pe Bernstein[9], ca să nu zic numai de el, şi pe mulţi alţii. Eram foarte impresionat de Proudhon[10], de socialiştii comunişti francezi; nu eram deloc convins că Marx[11] are dreptate când spune că, în mod fatal, vom ajunge la o societate socialistă. Şi, în orice caz, nu eram deloc convins că societatea socialistă are aspectul pe care-l voiau bolşevicii.”[12]

Găsirea vocaţiei

În nişte ani de tranziţie efectivă, de la România mică la România Mare, când aproape toată lumea căuta să se poziţioneze cât mai bine din punct de vedere politic şi social, iată un tânăr care nu se ambiţiona să devină mare avocat şi nici om politic. Prin urmare apărea ca o fiinţă stranie, aparte, care îşi găsea cu greu rostul. Dar tinerii devotaţi sincer cercetării, oamenii preocupaţi de rezolvarea unor probleme ştiinţifice găsesc întotdeauna acea companie, oricât de restrânsă, de care au nevoie pentru a-şi dezvolta proiectele. H.H. Stahl s-a întâlnit la momentul oportun cu profesorul Dimitrie Gusti care a demarat tocmai în acea perioadă – la mijlocul anilor ’20 – seria monografiilor sociologice de la sate. Deja la prima campanie la care a participat, cea de la Ruşeţu (Brăila) din 1926, Stahl a atras atenţia lui Gusti atât prin talentul său de metodolog al cercetării colective, cât şi prin preocupările sale de istorie socială. După această campanie de vară s-a integrat în Seminarul de sociologie, care prin atitudinea  intelectuală neangajată politic a participanţilor săi a pus bazele unei şcoli de gândire, unei mişcări culturale alternative la ceea ce propunea societatea românească în momentul respectiv.

La acest Seminar se adunau la mijlocul anilor ’20 studenţi de la Litere şi Filosofie, de la Drept şi Medicină care nu căutau argumente pentru a se afilia unei mişcări sau alteia, ci îşi puneau problema cauzelor acestor mişcări. Dar, mai presus de toate, membrii acestui Seminar sociologic, de fapt un atelier studenţesc de nivel avansat, erau preocupaţi de conturarea unei atitudini ştiinţifice în domeniile ştiinţelor sociale, care să scoată exercitarea conducerii de stat din „empirismul îngrozitor” – cum îi plăcea lui Gusti să se exprime referându-se la viaţa politică şi la administrarea treburilor publice.

Campania de la Nerej (Vrancea) din 1927 a fost hotărâtoare pentru întreaga carieră ştiinţifică a lui H.H. Stahl. Această investigaţie a fundamentat studiul original al satului devălmaş, oferindu-i un laborator pentru mai mult de zece ani. Aici a devenit coordonatorul cercetării împărţite în echipe de specialitate, legate de „cadre şi manifestări”, conform doctrinei lui Gusti. Atunci a început munca de lungă durată care a dus la monumentala operă, scrisă în 1939  în limba franceză, Nerej, un village d’une région archaïque[13]. Tot Nerejul a fost terenul (şi nu numai în timpul campaniei din1927, ci mulţi ani de-a rândul) şi al studiilor de istorie socială, referitoare la organizarea devălmaşă a satului, prin care Stahl a pătruns în literatura de specialitate mondială. „Asemenea sate au existat în multe părţi ale lumii – preciza profesorul american Daniel Chirot[14] în prefaţa unui volum în limba engleză -, iar subjugarea lor la forţele pieţei reprezintă o dimensiune esenţială a creării lumii moderne. Descrierea elegantă, fundamentată teoretic, a mecanismelor care au acţionat în acest caz pe parcursul a cinci secole, reprezintă o contribuţie remarcabilă la literatura generală asupra schimbărilor sociale şi a tranziţiei de la un mod de producţie la altul. Multe societăţi coloniale şi semi-coloniale (‚periferice’, cum sunt numite astăzi) au avut această experienţă. Volumul lui Stahl contribuie şi la dezbaterile din această zonă.”[15]

Nu mai puţin importantă a fost campania de la Fundul Moldovei din 1928, unde Stahl, alături de Dimitrie Gusti şi Mircea Vulcănescu, a contribuit la cristalizarea teoriei sociologiei monografice. În acest an s-a consolidat şi mai mult echipa monografică, prin formarea Asociaţiei monografiştilor, în care Stahl a avut un rol de seamă. Repetarea acestor campanii, ritualizarea unor acţiuni, apariţia unei culturi organizaţionale au dus, în mod evident, la cristalizarea unor legături de grup între monografişti. Stahl, fără să fi teoretizat procesul de organizare a şcolii monografice, a sesizat structurarea echipei în grupuri  mai mici,  proces care mai târziu va provoca crize organizaţionale semnificative:

„Că în grupul acela mare al monografiştilor care a fost la un moment dat, noi am format un fel de nucleu clandestin, ca să zic aşa. Pentru că la Fundul Moldovei ne-am trezit că eram câţiva care aveam mai multă experienţă decât toţi ceilalţi. Era Vulcănescu, eram eu, era Mitu Georgescu, era Xenia Costa-Foru. Şi cărora ceilalţi ne-au spus că suntem ‚bătrânii’. Bătrânii Monografiei. Aveam mai multe campanii monografice. Şi, în joacă, eu am organizat monografii pe patru bătrâni. Monografia bazată pe patru bătrâni, care eram noi patru. Şi care, de fapt, ei au făcut toată treaba. În special Vulcănescu, care s-a ocupat de istoria problemei, eu, care m-am ocupat de tehnicile de cercetare, şi Mitu Georgescu, care era un bun cap organizator (…) şi Xenia Costa-Foru, care avea priză, asupra fetelor în special. Ăştia patru, la rândul lor au avut oameni pe care i-au format. Şi erau deci ‚descendenţii’ lor, pe care i-am organizat pe ‚spiţe de neam’. În jucărie.”[16]

Dincolo de cele mărturisite de Stahl sunt relevante şi cele relatate de Marcela Focşa. Venită pentru prima oară la monografie, Marcela Focşa a sesizat importanţa grupului de aghiotanţi din jurul Profesorului, subliniind că Stahl era unul din „fruntaşi” în grupul celor care îl sprijineau pe Gusti în toate problemele de organizare legate de monografie, grup din care mai făceau parte Prejbeanu[17], Nel Costin[18], Mitu Georgescu, Vulcănescu.  Stahl s-a ataşat mult de monografie, „era unul din cei care au fost cei mai ataşaţi. El avea problemele lui. Avea… nu prestigiu, că noi eram aşa prieteni şi altfel simte un străin, şi altfel un prieten. Era un stâlp. Era o permanenţă, un om de bază. Adică prestigiu nu în sensul să-i zici ‚sărut mâna’, ci că îi simţeai importanţa, erai conştient de importanţa lui acolo. Chit că făcea şi el o mulţime de nebunii, ca toată lumea.”[19]  Este important şi faptul remarcat de Marcela Focşa că la Fundul Moldovei formarea de grupuri-grupuleţe în echipa lui Gusti nu avea conotaţii politice sau ideologice. Acestea se alcătuiau în funcţie de vechimea în monografie, după afinităţi, interesul de cercetare, dar – încă. Evident, toţi aveau păreri politice, unii chiar convingeri ideologice. Însă nimeni nu se manifesta militant. După părerea ei „Stahl era socialist, cred că era, dar nu ţinea discursuri. Pe el îl interesau ţăranii, viaţa ţărănimii, devălmăşia aceea, înţelegi. El nu ţinea discursuri. Eventual mai spunea câte ceva, aşa, într-o conversaţie particulară. Nimeni nu ţinea discursuri politice.”[20]

La campania monografică din 1929 de la Drăguş – cea mai mare şi ca număr de participanţi şi ca ecou – alături de coordonare, Stahl s-a ocupat şi de legăturile cu mediul săsesc al satului, cu istoria agriculturii şi a composesoratelor. Aici a ridicat pentru prima oară problema pericolului sporirii peste măsură a numărului de studenţi participanţi la campanii, care scădea eficienţa cercetării, subiect asupra căruia va insista mereu. Probabil, pentru Stahl cel mai important câştig al Drăguşului l-a constituit cristalizarea metodelor şi tehnicilor monografiei sociologice, care nu vor fi decantate din alte cărţi, ci din experienţa  in vivo  a campaniilor de vară. „Am avut impresia – mărturisea Stahl – că cel mai fecund efort în această direcţie a fost făcut la Drăguş. Din pricina faptului că au fost foarte mulţi, încercând foarte multe probleme şi am avut posibilitatea să lucrez în multiple asemenea preocupări specializate. Ca atare, am fost obligat să mă gândesc asupra metodelor şi tehnicilor de lucru.”[21]

De altfel asistentul onorific al lui Gusti a început  şi redactarea volumului Tehnica monografiei sociologice pe care a continuat să-l perfecţioneze şi în următoarele campanii. Dar a reuşit să-l editeze doar când Gusti a devenit director general la Fundaţie şi a izbutit să acopere cheltuielile de tipărire. După reabilitarea sociologiei în anii ’60 profesorul Stahl a redactat o nouă metodologie, mult mai voluminoasă şi mai complexă, dar în cadrul convorbirilor noastre a mărturisit: „Acuma, dacă e vorba să spun care mi-e mai dragă din aceste două cărţi, e cea dintâi. Pentru că este una dintre primele tehnici redactate pentru cercetări de teren, din literatura universală.”[22]

În anul 1930 atenţia Şcolii se îndreaptă spre Runcu, sat din Oltenia. La o campanie cu mai puţini participanţi, dar cu mult profesionism, s-au pus bazele unor cercetări care s-au adâncit şi după cel de-al doilea război mondial. O particularitate a acestei campanii de vară a fost primirea vizitei unui grup de studenţi germani, ceea ce denota faima investigaţiilor rurale ale lui Gusti. Pentru Stahl campania de la Runcu a însemnat adâncirea colaborării cu Constantin Brăiloiu[23], care tocmai începuse cercetarea obiceiurilor populare, nepracticată până atunci de folclorişti. Iată cum a relatat această colaborare Mihai Pop, cel mai apropiat colaborator al lui Brăiloiu în campaniile monografice:

„ Contextul general. Adică un dublu context, fiindcă noi făceam contextul folcloric, adică obiceiul, nu ştiu ce, şi pe de altă parte, fiind într-un grup social, eram incitaţi să vedem şi contextul sociologic. Şi pe urmă, când Brăiloiu a avansat mai mult cu chestiile astea şi a ajuns să culeagă, mai ales în Runcu, când a ajuns să culeagă în legătură cu obiceiurile de înmormântare, că acolo erau cântecele astea funebre, ceremoniale, zorile, bradul, şi a ajuns să culeagă aceste cântece şi tot ce se face în legătură cu înmormântarea, el a cules cu Stahl, şi atunci se vede foarte bine, că Stahl stenografia. Brăiloiu punea întrebări în legătură cu moartea, cu viaţa de dincolo, cu riturile de înmormântare şi cu nu ştiu ce, şi Stahl nota răspunsurile. Adică, neputând înregistra atunci, că n-aveam fonografe. Puteam înregistra muzica pe cilindri, dar foarte puţin, nu puteam să înregistrez o convorbire. Atuncea Brăiloiu făcea convorbiri cu informatorii lui. Şi acolo a avut o informatoare foarte bună în legătură cu asta, bună cântăreaţă, şi cunoscătoare, Maria Arbagic. Atuncea el întreba, şi Stahl stătea alături de el, şi nota răspunsurile. Şi aşa, în materialele culese de ei împreună, acolo găsim informaţia foarte mare etnografică, adică în legătură cu obiceiurile, mai mult decât cu obiceiurile, în legătură cu credinţele şi toată mitologia care stă la baza acestor obiceiuri. Şi asta a fost colaborarea foarte importantă între Brăiloiu şi Stahl.”[24]

 

Cornova

Ultima cercetare monografică din seria celor „clasice” a fost organizată într-o regiune care nu făcea parte din vechiul Regat, la Cornova basarabeană, în 1931. Aici echipa gustiană a fost izbită de efectul dominaţiei ţariste de peste 100 de ani. Acest sat nu mai păstra un folclor şi un port popular pitoresc, ca Drăguşul din Ardeal sau Runcu din Oltenia. Echipa era mai  mică, şi nici Gusti, preşedinte la mai multe organizaţii de stat, nu venea decât pentru scurte vizite. Totuşi, chiar dacă pentru Stahl, ca metodolog Cornova nu i-a oferit surprize, pentru cercetătorul de unu singur a fost de o maximă importanţă ştiinţifică:

„Era, fără îndoială, interesantă Cornova –povestea în anii ’80. Era un lucru cu totul nou, pentru că aveam de a face aici cu problemele unui sat care suferise influenţa puternică, şi culturală, dar şi administrativă rusească. Aveai acolo o serie întreagă de probleme care erau inexistente în alte regiuni. Toată împărţirea ţăranilor în christiani, mesceanini, grajdanini şi mai ştiu eu ce, astea erau toate impuse de ‚cinurile’ ruseşti. Şi atunci ar fi fost de pus întrebarea: în ce măsură ruşii au reuşit să impună sistemul cinurilor ierarhice, până în lumea satelor? Şi era destul de puternic făcută, pentru că între dvoreni şi christianini şi mesceanini era o diferenţă netă. Un copil de mazili avea şi la biserică drept să stea înaintea celui mai bătrân dintre christianini. A făcut Herseni câteva studii asupra acestei probleme, foarte interesante. Eu acolo în sat am fost foarte legat – aproape exclusiv – de problemele de agrimensură. E singurul sat în care am putut să văd împărţirea aceasta pe delniţe, foarte clar trasate, şi am găsit şi un specialist hotarnic, am stat tot timpul la şcoala lui să învăţ cum se face agrimensura. Am învăţat o serie de lucruri pe care foarte puţini istorici le ştiu. Nu sunt cunoscute tehnicile acestea, de exemplu tehnica celor ‚trei trăsuri’. (…) Dar sunt anumite detalii pe care nu le poţi cunoaşte decât în teren. Un asemenea agrimensor ştie care-i problema, trupul de moşie, hotarul este patrulater alungit şi se trag trei ‚trăsuri’, una în sus, la mijloc şi jos. Aceste trăsuri nu sunt egale, unele mai mari, unele mai mici. Măsurătoarea se face cu ‚un tacâm de trei prăjini’ mai mari sau mai mici, potrivite în aşa fel încât să… şi asta nu o poţi face decât dacă omul iese cu trei prăjini. De ce trei prăjini? Fiecare pentru altă trăsură. Dar asta îţi explică şi îţi dezleagă o serie întreagă de documente vechi. În care apar aceste măsurători prin ‚trei trăsuri’. (…) Adică, acolo, la Cornova, am învăţat foarte multe din aceste tehnici agrimensurale. Acolo am învăţat cum se face o verificare a spiţei de neam a satului, cum se poate dezbate o ceartă între doi săteni care au locurile contigue, deci, probleme de acestea, de tehnică agrimensurală, care sunt legate şi de forme de organizare socială şi de forme juridice. Interesant.”[25]

La Cornova Stahl a reuşit să continue şi să aprofundeze metoda de cercetare a devălmăşiei, pe care a denumit-o „arheologie socială”. Pentru el întâlnirea cu Gheorghe Popescu poreclit Talaghir, ţăran fără ştiinţă de carte, dar o adevărată enciclopedie a trecutului moşiilor cornovene a fost de o foarte mare însemnătate. De la acesta a învăţat Stahl tehnica agrimensurii populare. „Talaghir era un hotarnic extrem de priceput – scrie Stahl în memoriile sale -, ştiind cum merg delniţele, de câmp şi de vatră’ şi în sânul fiecărei delniţe, cum se împarte pe neamuri teritoriul, în ciuda faptului că împărţirea pe neamuri fusese stricată prin vânzări, cumpărări, înzestrări şi zologiri. Ceea ce a însemnat că ştia pe de rost încrângăturile moştenirilor, precum şi toate tranzacţiile făcute între părţi, pe ultimele două-trei generaţii, dincolo de care urma cunoaşterea ‚legendară’, grupe întregi de schimbări fiind puse pe seama unor personaje ad hoc născocite…”[26]  Cele învăţate şi experimentate cu Gheorghe Popescu au stat la baza studiului Vatra satului Cornova[27] din 1932.

Dacă ţăranul Popescu l-a copleşit pe Stahl prin cunoştinţele de agrimensură populară, atunci preotul Ion Zeamă[28] prin inventivitate în modernizarea satului, prin bunătate şi nu în ultimul rând prin umor. Stahl se ataşa puternic de câte o personalitate a satului studiat. Aşa se explică faptul că pe popa Zamă l-a invitat la Bucureşti să ţină o conferinţă, în cadrul sesiunii consacrate Cornovei la Institutul Social Român despre mişcarea inochentistă, problemă care preocupa atât autorităţile cât şi biserica ortodoxă. Impresionat de personalitatea acestui înţelept al Cornovei la moartea acestuia, în 1943, Stahl a scris cuvinte memorabile în ziarul „Ecou”.

Dincolo de beneficiile ştiinţifice şi umane amintite, pentru Stahl ca îndrumător, ca metodolog al monografiei din Cornova, experienţa din anul 1931 a însemnat şi verificarea metodologiei de organizare a cercetărilor colective. Într-o scrisoare din septembrie 1931 adresată lui Gusti într-un moment, când – după plecarea echipei – a mai rămas la Cornova Stahl scrie:

„…m-am apucat să citesc toate dosarele cu de-amănuntul. Sunt multe excelente, altele foarte slabe. Materialul e rău clasificat. Fiecare şi-a pus fişele la dosarul lui personal astfel că, de pildă Magia dşoarei Ivanovici, descântecele, dşoara Cristescu, riturile dlui Bernea, mitologia dlui Ionică, Technologia lui Samarineanu şi religiosul lui Iosif repetă aceleaşi fişe, cu privire la aceleaşi probleme, în 6 dosare deosebite. Va trebui procedat la o reclasificare. Iar la viitoarea campanie va trebui să reducem mult numărul monografiştilor.

De altfel aceasta era şi părerea Dvoastră: 20 de monografişti lucrând în mod priceput sunt prea de ajuns. Numărul mare al participanţilor aduce după sine o îngreunare administrativă, care nu e răsplătită prin aport de muncă corespunzător. Când sunt mai mulţi, pe o singură problemă, fiecare se lasă pe nădejdea că vor munci ceilalţi. Când sunt puţini, fiecare lucrează din toate domeniile, la maximum. Cel puţin eu, nestingherit de griji administrative pot acum să lucrez nu numai problema mea, ci şi pe a altora, cu totul altfel şi mai spornic decât până acum.

Nu uit însă volumul de metodologie făgăduit. Am redactat foarte mult la el şi în Octombrie va fi gata de tipar. Lucrez şi la redactarea Cornovei.”[29]

Cele relatate aici de Stahl ating cele mai nevralgice probleme ale metodologiei şi tehnicii monografiei. Sistemul fişelor, al cataloagelor colective, al conlucrării dintre monografişti a ridicat probleme care n-au fost rezolvate nici în cartea promisă de Stahl. Deşi numărul participanţilor a fost mult mai mic faţă de campaniile din anii ’20, Stahl insista în continuare pentru reducerea participanţilor la viitoarele campanii, în vederea eficientizării muncii de cercetare. Deşi Gusti insista ca monografia să îmbine munca ştiinţifică şi munca de iniţiere a studenţilor, se pare că în perioada respectivă inclina să-i dea dreptate lui Stahl. În acel moment nu se ştia însă că cercetarea din Cornova va fi ultima din seria celor clasice, nici că volumul lui Stahl va apărea mai târziu, când atât Gusti cât şi Stahl vor fi deja afiliaţi la Fundaţie. În aceeaşi scrisoare Stahl, parcă şi pentru a descreţi fruntea Profesorului, îi relatează momente din viaţa cotidiană a cornovenilor după plecarea monografiştilor. Dincolo de umorul tânărului sociolog – atunci avea 30 de ani – relatarea este şi un document nepreţuit despre influenţa monografiştilor asupra satului, influenţă despre care rareori s-a vorbit:

„Încolo, domnule Profesor, o duc aici cam singur, dar destul de bine. Şi dacă mi se mai întâmplă să-mi scrântesc, ca săptămâna trecută, un picior, apoi îmbogăţesc dosarul magiei cu fişe, căci mă vindec cu pământ de la rădăcină de prun, fiert cu câlţişor de in şi mă las plimbat pe la toate descântătoarele din sat (pe vârstă şi stare socială).

Cu sătenii mă împac excepţional de bine. Cavalerii cl. I., din toată regiunea nici nu mai fac bal fără mine. Mă chiamă şi eu sunt silit să dansez demonstrativ, ‚ca la Bucureşti’ xxx etc, în bocanci, cu domnişoare mai mult desculţe.

Ştiţi că acum în sat există o modă monografică: cu cămaşa răsfrântă, cu mânecile suflecate şi cu cozorocul tăiat, adică cu şapca în formă de bască. E un costum purtat de protipendada cavalerilor de-a’ntâia.

Viile încă n-au început. Dar oamenii pregătesc de pe acum vin în mici balercuţe, ca să aibe la cules. În sat e o beţie generalizată, spăimântătoare. Noaptea satul întreg urlă: cântece monografiste. Se fac şezători de penit pene, de răsărite, de tors, la care particip. Apoi se mai taie flăcăii în cuţite şi vin de mi se jeluiesc. Le dau cu iod şi fac fişe p. moralitate. Satul e deci cu totul altfel acum pe toamnă. Jalnic dar interesant.              

Şcoala s-a deschis azi 2 Sept cu 20 de copii, deşi ordinul ministerului pe care îl urla peste sat, din vârful dealului, un gardian al primăriei, specifica lămurit ca să fie pe ziua de întâi toţi tinerii între 7 şi 18 ani la şcoală! 

Trebuie să vă mai spun că am pierdut aparatul fotografic şi n-am avut putinţa să cumpăr altul pentru că, xxx toată leafa mea pe August Sept şi Oct s-a prăpădit în interes general. Îmi pare rău, căci fotografiile pe care le-am luat şi pe care în parte le-am şi lucrat, sunt foarte bune. Sper însă să vie Berman[30] din nou aici.  De asemeni Postmantir mă anunţă că filmul e bun şi că xxx. Îl amân însă p. la venirea Dvoastră în Bucureşti.”[31]

Rândurile citate din scrisoarea adresată lui Gusti sunt deosebit de importante, fiindcă monografiştii rareori conştientizau şi reflectau ce influenţe au exercitat ei înşişi asupra satului cercetat. Altminteri, rămâne o enigmă pentru mine cum de aceste aspecte ale vieţii cotidiene, atât de frapant surprinse de Stahl în scrisoarea citată nu au devenit subiecte de cercetare.

Cercetarea din Cornova continuă totodată şi un fenomen inaugurat la Runcu, prin participarea în munca de pe teren a unor cercetători, studenţi străini. La Cornova a participat un studentul ceh, după care nu au rămas nici scrieri, nici amintiri. Însă la o cercetare de completare, din decembrie 1931, a participat studentul budapestan Gábor Lükő, care sub imboldul monografiştilor a lucrat pe teren încă doi ani, lăsând o operă importantă legată şi de cercetările sale din România. Studentul budapestan s-a împrietenit şi cu Constantin Brăiloiu, Harry Brauner, Anton Golopenţia şi Mihai Pop, figura lui entuziastă şi boemă a fost comentată în memorialistica şcolii gustiene. Iată însă ce mi-a relatat el însuşi în 2000, atunci în vârstă de 93 de ani:

„ Ei m-au prins prima oară înainte de Crăciunul lui ’31, că se duc în Basarabia, şi dacă am chef, mă iau şi pe mine, pe cheltuiala lor. Păi, zic, mulţumesc, atunci pot şi eu să cunosc… Groaznic de departe, o noapte întreagă a gonit rapidul cu noi. Şi era trenul extrem de aglomerat, am stat pe culoar, şi Stahl toată noaptea îmi explica sociologia. Din care eu n-am prea înţeles mare lucru, nici româneşte nu ştiam ca lumea în ’31… Dar, acolo ne-am cunoscut mai bine, şi acolo m-a luat sub protecţia sa. Şi, când în vara următoare, la începutul lui mai ’32, s-au deplasat la Drăguş, m-au luat din nou cu ei, şi atunci îmi arătau deja de toate. Dar, la sociologie nu m-am priceput prea mult nici atunci. Când a apărut cartea lui Stahl, Tehnica monografiei sociologice, am citit-o. Am scris mai întâi despre carte o recenzie, care însă nu a apărut, dar ulterior am scris despre întreaga lor cercetare monografică. Asta s-a publicat.”[32]

Chiar dacă Stahl considera că monografiile de la Runcu şi Cornova nu au constituit etape superioare din punctul de vedere al monografismului gustian, totuşi, studiile de „arheologie socială” ale lui Stahl, cele de „orăşenizare” ale lui Anton Golopenţia, cele legate de practici magice ale Ştefaniei Cristescu, cele abordând categoriile sociale cornovene ale lui Traian Herseni sunt memorabile în ansamblul rezultatelor Şcolii gustiene. Studiile respective au apărut în revistele „Arhiva pentru ştiinţă şi reforma socială” şi în „Sociologie Românească” şi au fost republicate, dezvoltate ulterior.