Henri H. Stahl, Constantin Garoflid and “rural question” near 1938
Alina JURAVLE
Revista Transilvania, nr. 10-11/ 2014
The following paper is an attempt to integrate two articles, written by Henri H. Stahl and Constantin Garoflid for the first volume of „Enciclopedia României”, with the context in which they were written and published, that of the year 1938 and its recent past. Both articles deal with Romania’s peasantry, its social history, social classes and rural property, state interventions, policies and reforms and the country’s predominant agrarian economy. Beyond the fact that each of the two articles has as a main focus a rather different interval of time and social change, what sets them strongly appart is their polemic view on the above topics and issues. Moreover, as we explore their contents, dealing mostly with the past, we find that they are strongly connected with the context in which they were written and published, giving and receiving meanings in relation to it. We thus find that the articles offer threads of meaning connecting internal and external politics and economical contexts, the state’s social and economic policies, individual and group stakes and actions, the past with the present and their authors with their personal and social backgrounds.
Keywords: Henri H. Stahl, Constantin Garoflid, „Enciclopedia României”, peasants, social history, Bucharest School of Sociology, rural development, state, social classes, rural property, 1938, social context
Primul volum al „Enciclopediei României” apare în luna mai a anului 1938 – un detaliu aparent nesemnificativ, în realitate, însă, foarte relevant. Aşa cum vom vedea, cele două articole, dedicate în special istoriei şi trecutului, prezente în acest volum, oferă cititorului atent indicii privind contextul în care au fost concepute, privind contemporaneitatea lor. Mai mult însă, ele oferă o cheie ce face posibilă reconstituirea şi înţelegerea lumii contemporane autorilor. Lumea în care sunt scrise cele două texte şi conţinutul textelor comunică, amplificându-şi şi adâncindu-şi reciproc sensurile. Proiectată a fi o imagine panoramică a României, cu realităţile sale trecute dar şi prezente, Enciclopedia cuprinde în acest primul ei volum o sumă de articole ce privesc organizarea politică-administrativă a ţării. Între ele, în capitolul al IX-lea, dedicat categoriilor ocupaţionale ale României – respectiv ţăranii şi muncitorii – se regăsesc şi două articole, semnate de Henri H. Stahl respectiv Constantin Garoflid. Cele două par a fi un diptic în care cititorul Enciclopediei poate să identifice două perioade ale istoriei ţărănimii române – prima, descrisă de sociologul H. H. Stahl, reprezintă o scurtă istorie socială a ţărănimii, din vremuri străvechi până în cele apropiate de zilele noastre, în care prefacerile sociale sunt lente; cea de a doua, descrisă de C. Garoflid, este o expunere a „chestiunii agrare”, a istoriei recente a ţărănimii, în care organizaţia de stat intervine masiv pentru a schimba structura proprietăţii şi, odată cu aceasta, în intenţie cel puţin, lumea socială a ţărănimii. Semnificaţia celor două articole din Enciclopedie devine mai clară în momentul în care acestea sunt raportate unul la celălalt, apoi reaşezate, înţelese şi interpretate în contextul momentului în care sunt scrise şi publicate. Mai mult însă, acelaşi context nu îşi relevă structura şi sensurile decât atunci când este analizat în lumina sensurilor oferite de cele două articole. Dincolo de valoarea lor intrinsecă, rezultând din bogăţia informaţiilor conţinute, cele două articole fac posibilă o mai bună înţelegere a epocii în care sunt scrise, cu caracteristicile sale, ce transpar şi în textele celor doi autori.
Vom purcede, în primul rând, la o scurtă prezentare a celor două articole. Vom identifica apoi temele în jurul cărora sunt construite cele două articole, aflate în miezul celor două articole, o analiză a acestora făcând vizibilă o reală polemică, subtil ascunsă în articolele celor doi. Vom aşeza apoi preocupările acestora în contextul perioadei în care se manifestă şi în care sunt făcute publice – cel al anului 1938 şi al perioadei recente acestuia, pe care le vom interpreta în lumina viziunii dobândite prin lectura articolelor din Enciclopedie. Vom urmări astfel firele contextului politic şi economic intern şi extern României precum şi politicile sociale şi economice ale statului român şi felul în care acestea se întrepătrund. Dincolo de macro-tendinţele momentului, se întrezăresc acţiunile actorilor sau grupurilor, motivate de varii interese. Se conturează astfel un context dens, ale cărui elemente sunt strâns şi complex conectate şi ale cărui sensuri pot fi identificate în lumina celor două articole. Pentru caracterizarea acestui context, poate cea mai bună expresie este aceasta – „toate lucrurile se leagă sălbatic” (Lena Constante în Rostas, 2003, 74). În fine, vom încheia prin a sublinia locul pe care cele două articole precum şi Enciclopedia îl ocupă în contextul momentului, factorii ce fac posibilă publicarea Enciclopediei şi apoi influenţează, alimentează şi structurează conţinuturile ei.
Henri H. Stahl şi „Organizarea socială a ţărănimii”
Înainte de a începe o scurtă expunere a articolului redactat de către H. H. Stahl, este de interes să facem câteva precizări privind contextul personal şi profesional al acestuia în momentul în care redactează şi publică acest material. Stahl este un membru marcant al Şcolii sociologice gustiene, participând la toate campaniile monografice începând din 1926, implicându-se şi în activitatea Fundaţiei Culturale şi a Echipelor Regale începând cu 1934. Este unul dintre membrii Şcolii ce acceptă să realizeze trecerea dinspre cercetare spre intervenţie socială – aceasta cel mai probabil din cauza crezurilor sale personale, social-democrate. Stahl este un social-democrat aparte, preocupat de situaţia ţărănimii, crezând în capacitatea acesteia de a se mobiliza şi organiza pentru a-şi îmbunătăţi condiţiile de viaţă, devenind astfel o parte activă în apărarea intereselor sale în cadrul unui proces de modernizare considerat inevitabil. Stahl este, din anii tinereţii sale şi până la moarte, un cercetător neobosit şi probabil inegalat al organizării sociale a ţărănimii şi un apărător al drepturilor şi intereselor acesteia. În „chestiunea proprietăţii” vederile sale sunt clare, bazate pe realitatea istorică pe care o descoperă – marii moşieri sunt mai curând acaparatorii unor teritorii ce aparţineau, la origine, obştilor ţărăneşti devălmaşe, libere; pentru problema fragmentării proprietăţii el vede drept soluţie cooperaţia, implicând o suprapunere a tehnicii agricole moderne peste o organizare inspirată din cea a vechilor obşti libere. În 1938, H. H. Stahl este implicat în activităţile Fundaţiei şi coordonează o echipă constituită pentru o nouă cercetare a Nerejului, satul răzăşesc din Vrancea a cărui cercetare iniţială îi prilejuise adevărate revelaţii ştiinţifice, lucrând la monografia Nerejului. Aceasta este una din monografiile exemplare pe care Şcoala le pregăteşte pentru a fi prezentate la Congresul Internaţional de Sociologie pe care România urma să îl găzduiască în 1939. Cunoaşterea acestor detalii face posibilă înţelegerea şi interpretarea conţinutului articolului lui Stahl dincolo de suprafaţa informaţiilor pe care le conţine.
Stahl îşi începe articolul cu o precizare a tipului de demers pe care îl întreprinde – o încercare de a realiza o istorie socială a ţărănimii române. El ţine însă să sublinieze dificultatea realizării unei asemenea istorii. În primul rând, orice efort de a cerceta istoria socială a ţărănimii este îngreunat de lipsa unei cantităţi suficiente de surse documentare ce privesc modul de viaţă al ţărănimii. În cuvintele lui Stahl, „singurul document ţărănesc este însăşi ţărănia, atunci când cu îndărătnicia ei tradiţionalistă reuşeşte a supravieţui în lupta cu alte forme de viaţă socială” (Stahl, 1938, 559). A doua dificultate rezultă din imposibilitatea cercetătorilor anteriori ai vieţii sociale ţărăneşti de a se detaşa de pornirea de a pleda în favoarea uneia din cele două categorii sociale aflate în conflict în epocă – boierimea şi ţărănimea. Într-un Stat ce este el însuşi latifundiar şi este dominat de o clasă de boieri latifundiari, adevărurile istorice privind proprietatea rurală şi organizarea socială a ţărănimii ies cu greu la iveală. În fine, cea de-a treia dificultate este una de metodă – ea consta în luarea în considerare doar a surselor documentare şi ignorarea realităţii sociale prezente, ce poartă urmele celei trecute. Stahl continuă apoi prin a expune, pe scurt, cele trei teze pe care istoricii le-au propus până acum pentru a explica originile şi evoluţia vieţii sociale dar şi a drepturilor de proprietate în spaţiul rural românesc – teza boierească, teza boierească atenuată şi teza ţărănească. Niciuna din acestea, concluzionează el, nu poate fi considerată a fi adevărată pe temeiul izvoadelor istorice folosite până acum. Pentru aceasta este necesară o confruntare cu formele de viaţă socială existente încă, în sânul cărora pot fi găsite dovezile necesare unui arheolog al organizării sociale.
Urmează apoi o expunere sintetică a descoperirilor sale privind ambele tipuri de viaţă socială ce au existat în spaţiul rural românesc – cea răzăşească şi cea clăcăşească. Stahl demonstrează ca forma originară a organizării sociale ţărăneşti este cea a devălmăşiei absolute, neumblătoare pe bătrâni, necercetată până acum de istorici. Răzăşia umblătoare pe bătrâni, cunoscută acestora, este doar o formă târzie pe care o îmbracă devălmăşia, atunci când ajunge într-un stadiu avansat de disoluţie. Realitatea socială originară a satelor româneşti, străveche, este una a obştilor de ţărani liberi, cuprinse în „republici”, organizaţii intersăteşti autonome. Aceste organizaţii intersăteşti se destramă în timp, făcând loc unei autonomizări a satelor şi-apoi a gospodăriilor componente. Paralel acestui proces este cel de disoluţie a devălmăşiei absolute şi de tranziţie către devălmăşia proporţională. În orice caz, proprietatea asupra ansamblului terenurilor satelor nu este una privată – ci este devălmaşă, a obştii întregi. Indivizii pot avea ţineri private în trupul de moşie, ce dobândesc, la un moment dat, caracter ereditar – obştea păstrează însă dreptul de a interveni asupra acestor posesiuni.
Transformările pe care satele devălmaşe le suferă sunt declanşate şi alimentate de progresul tehnicii agricole, de sporul demografic şi de procesul de diferenţiere socială ce rezultă din cele două dar şi din pătrunderea tot mai puternică a administraţiei statului în sate în dauna puterii de auto-administrare a obştilor, din impunerea birului şi a diferitelor forme de fiscalitate precum şi din pătrunderea capitalului comercial şi a economiei băneşti în economia satelor. Disoluţia devălmăşiei absolute începe odată cu diferenţierea socială din sânul satelor devălmaşe, ce slăbeşte solidaritatea acestora şi capacitatea lor de a rezista asaltului acaparatorilor. Categoria socială a boierilor stăpâni de clăcaşi sau sate întregi apare graţie daniilor făcute de către domnitori dar şi printr-un îndelung proces de acaparare a drepturilor de stăpânire a proprietăţii devălmaşe a satelor. Săteni în nevoie, îndatoraţi de regulă boierilor sau statului, îşi vând terenurile sau se vând pe sine rumâni. Întregi obşti devălmaşe îşi pierd, treptat, libertatea, iar satele devin clăcăşeşti. Pe măsură ce valoarea de schimb a produselor agricole creşte, boierii îşi extind ţinerile private din trupul de moşie al satului, limitând drept de acces al ţăranilor la terenurile asupra cărora proprietatea este încă una devălmaşă absolută. În acelaşi timp, solicită un volum mai mare de produse drept dijmă şi un număr mai mare de zile de clacă din partea ţăranilor. Însă organizarea internă a obştilor de ţărani clăcaşi rămâne aceeaşi, una devălmaşă – aceştia păstrează organizarea pe neamuri şi stăpânirea asupra bucăţilor de teren aflate deja în ţinere privată, datorând clacă şi dijmă doar pentru bucăţile de teren pe care le folosesc din averea devălmaşă a satului, având totuşi un drept incontestabil de folosinţa asupra acestora. Boierii caută însă să limiteze acest drept şi să îşi statornicească stăpânirea, transformând-o în drept de proprietate. Deşi încă din secolul al XVIII-lea, prin reforme succesive, boierilor li se fixează stăpânirea asupra a o treime din sat, sătenilor revenindu-le celelalte două, abia în 1864 celor două categorii sociale li se acordă, în acelaşi sistem al tiersajului, proprietate deplină asupra terenurilor. Stahl prezintă acest moment drept o victorie a boierilor, ce sunt atât de adânc infiltraţi în administraţia statului încât pot fi identificaţi cu aceasta, folosindu-se de puterea pe care aceasta o deţine pentru a-şi apăra interesele. Aceştia devin proprietari deplini şi, ca rod al împroprietăririi defectuoase, capabili să aducă ţărănimea într-un regim neoiobag de exploatare. Mai mult însă – acest moment reprezintă impunerea unei forme juridice a proprietăţii ce este deplin străină de realitatea juridică şi socială a satelor devălmaşe. Proprietatea privată, arată Stahl, este un concept de import care, odată transpus în realitate, desfiinţează proprietatea obştească şi, odată cu aceasta, putinţa comunităţilor ţărăneşti de a rezista asaltului capitalismului străin şi local, marilor latifundiari şi statului.
În fine, putem sublinia aici, în lumina celor cunoscute până acum, câteva idei ce pot fi identificate în substraturile acestui articol. În primul rând, este remarcabil faptul că, încă din 1938, după anii de cercetare din cadrul Şcolii, Stahl îşi formase deja o viziune de ansamblu privind istoria socială a ţărănimii, viziune pe care nu şi-o schimbă în mod esenţial de-a lungul zecilor de ani pe care îi va mai dedica cercetării acestei problematici – o va perfecţiona doar, îmbogăţind-o cu detalii şi argumente. Este necesar să subliniem apoi viziunea conflictualistă asupra realităţii sociale pe care Stahl o conturează şi pe care o datorează în parte orientării sale social-democrate şi familiarităţii cu gândirea teoretică marxistă. Poziţia sa este însă una foarte solid argumentată, bazată pe anii de cercetare sociologică a satelor româneşti dar şi pe o foarte bună cunoaştere a lucrărilor istorice disponibile. O ultimă trăsătură pe care o putem sublinia este atitudinea favorabilă faţă de proprietatea devălmaşă şi vechile obşti ţărăneşti libere ce se întrevede în articolul lui Stahl. Pe aceasta o putem lesne lega de credinţa acestuia în cooperaţie şi în capacitatea ţărănimii de a se organiza după vechiul model comunitar (obştea) şi de a se o parte activă în identificarea şi rezolvarea propriilor probleme. O putem lega apoi de activitatea lui Stahl în cadrul Fundaţiei şi a Echipelor Regale şi, în 1938, a Serviciului Social.
Constantin Garoflid şi „Regimul agrar în România”
Articolul lui Constantin Garoflid cuprinde un istoric al legislaţiei agrare şi o analiză a efectelor ei, din 1864 până în anii ‘30. Câteva precizări sunt necesare şi de data aceasta, pentru o mai bună plasare şi înţelegere în context a lucrării lui Garoflid din primul volum al Enciclopediei.
C. Garoflid este inginer agronom, economist şi om politic şi face parte din categoria marilor moşieri români. De-a lungul carierei sale politice ocupă de patru ori funcţia de ministru al Agriculturii şi Domeniilor, cel mai important mandat al său fiind, probabil, cel din timpul guvernării Alexandru Averescu – în cursul acestuia fiind responsabil pentru legea pentru înfăptuirea reformei agrare din Vechiul Regat. De-a lungul carierei sale, Garoflid mai ocupă funcţia de preşedinte al Ligii Agrare, preşedinte al Academiei de Agricultură din România dar şi al Uniunii Sindicatelor Agricole – cea din urmă fiind funcţia pe care o deţine în 1938. Activitatea lui profesională include şi redactarea unui număr de studii privind problematica agriculturii româneşti – şi nu numai. Garoflid este considerat, pe bună dreptate, o voce semnificativă a spaţiului public românesc în ceea ce priveşte problematica agriculturii, cunoscător în mod special al punctului de vedere şi intereselor organizaţiei de stat şi exploataţiilor agricole comerciale, predominant mari şi mijlocii.
Expozeul său privind regimul agrar din România tratează în primul rând problema muncii pe moşiile boiereşti, respectiv cea a clăcii. Numărul zilelor de clacă, arată acesta, creşte simţitor din secolul al XVII-lea până în cel al XIX-lea, odată cu extinderea agriculturii comerciale în Ţările Române şi cu nevoia boierilor de a dispune de forţă de muncă. Ceea ce atrage însă atenţia în această scurtă introducere stă în următoarele afirmaţii:
„Această ridicare a numărului zilelor de clacă sau a învoielii pentru prisoase este relativă. Ea părea mare atunci ţăranilor nedeprinşi cu munca, lor cari abia ieşiseră din regimul pastoral.” (Garoflid, 1938, 577) Dincolo de afirmaţia cel puţin inexactă privind caracterul predominant pastoral al economiei satelor româneşti, putem întrezări în aceste două fraze o anume concepţie despre ţărănime, puternic deformată probabil de perspectiva din care aceştia sunt priviţi – cea a boierilor, a marilor proprietari. Numărul zilelor de clacă nu este, din acest unghi, unul realmente prea împovărător pentru ţărănime – aceasta este însă nedeprinsă cu munca. Zilele de clacă ar fi, aşadar, mai curând un prilej de educare, de deprindere a ţărănimii cu munca. O asemenea concepţie pare a fi, într-adevăr, rodul apartenenţei autorului la o anumită categorie socială.
Garoflid purcede apoi la prezentarea primei reforme agrare, cea din 1864. În opinia sa, nu dorinţa boierilor de fi proprietari deplini motivează realizarea acesteia ci un ideal pe care statul îl transpune in lege, acela al dezrobirii muncii clăcaşilor. Efectul scontat de legiuitor nu se produce deoarece, imediat după detronarea lui Cuza, clasa conducătoare, în care marii proprietari ocupă un loc cel puţin important, îşi asigură, din 1866, putinţa de-a utiliza în continuare braţele de muncă ţărăneşti prin prima lege a tocmelilor agricole. Noi legi reglementând tocmelile şi oferind sprijinul instituţiilor statului pentru a obliga ţăranii să muncească pe marile moşii faţă de care se îndatoraseră intră în vigoare în 1872, 1882 şi 1893. Abia în cadrul legii din 1893, aflăm, „se vorbeşte prima oară de putinţa încheierii de învoieli agricole după dreptul comun” (Garoflid, 1938, 578). Garoflid pune acest fapt pe seama sporului demografic puternic şi abundenţei de forţă de muncă disponibilă. Sporul de populaţie însă, arată acesta, înrăutăţeşte o altă problemă – cea a fragmentării proprietăţii, satisfăcând tot mai puţin nevoile ţăranilor şi adâncind problema învoielilor. Astfel încât, spune mai departe autorul:
„Din această pricină condiţiile învoielilor pentru obţinerea pământului deveniseră de astă dată cu adevărat împovărătoare pentru ţărani. A contribuit la această îngreunare în tot acest timp neamestecul complet al administraţiei în raporturile dintre proprietar şi ţăran.” (Garoflid, 1938, 578)
Afirmaţia din urmă este cel puţin una contradictorie, contrariantă pentru un cititor ce află puţin mai sus, de la acelaşi Garoflid, vorbind despre sprijinul administrativ pe care statul îl oferă pentru a forţa ţăranii să lucreze pentru boieri, că „legile de tocmeli agricole sunt oglinda fidelă a necesităţii de Stat ca producţia agricolă să nu fie periclitată” (Garoflid, 1938, 578).
De altfel, Garoflid este foarte conştient de următorul fapt, enunţat de la bun început:
„Mai ales după pacea de la Adrianopole, care dădea libertate exportului de cereale al ţării, tendinţa înmulţirii zilelor de clacă şi a îngreunării învoielilor pentru prisoase, adică a pământului închiriat de clăcaşi peste pământul legiuit, este din ce în ce mai pronunţată. Statul însuşi, pentru economia generală a ţării, avea interes ca cultura să se întindă.” (Garoflid, 1938, 577)
Revenind însă la firul expunerii, aflăm că nevoie de pământ a ţărănimii şi povara învoielilor agricole o împing pe aceasta către răscoalele din 1889 şi 1907, chiar dacă statul îi distribuie în această perioadă noi parcele de pământ. După răscoala din 1907, dată fiind gravitatea ei, statul intervine pentru a uşura situaţia ţărănimii – apare o nouă lege privind tocmelile agricole în 1908, reglementând raporturile între ţărani şi marii proprietari astfel încât să limiteze abuzurile acestora, înfiinţează păşuni comunale, obligă marii proprietari să vândă o parte din moşiile lor şi creează un cadru instituţional de stat care să vegheze asupra raporturilor dintre aceştia şi ţărani. Intră o vigoare şi o lege care limitează şi reglementează activitatea trusturilor arendăşeşti. În 1912 se expropriază moşiile de mână moartă, ce urmează să fie împărţite ţăranilor. Situaţia ţărănimii nu se schimbă prea mult însă şi, începând cu anul 1913 se pune serios în discuţie ideea unei noi şi ample reforme agrare. În 1917, este modificat art. 19 al Constituţiei, hotărându-se exproprierea a 2 milioane de hectare din terenurile moşiilor de peste 100 de hectare precum şi exproprierea în întregime a domeniilor cultivabile ale Coroanei, Casei Rurale, persoanelor juridice publice sau private, absenteiştilor şi străinilor. Aplicarea acestei modificări nu este însă imediată – în primă instanţă, intră în vigoare o lege a arendării obligatorie a marilor moşii de către obştile ţărăneşti şi vânzării obligatorii a unei părţi din moşii. Legea impunea arendarea obligatorie a moşiilor de la 100 de hectare în sus, pe o scară progresivă ce, subliniază Garoflid, ţinea cont de particularităţi regionale şi făcea posibilă menţinerea unor exploataţii de mari dimensiuni viabile. Doar 1,5 milioane de hectare urmau să fie arendate şi apoi supuse vânzării în baza acestei legi. Ea este concepută ca o „repetiţie pentru împroprietărire” şi este considerată a fi benefică de către autor. Nu este însă pusă în aplicare din cauza agitaţiei politice şi sociale stârnite, reclamând că ea reprezintă o eludare a împroprietăririi. Aflăm apoi că, în aceeaşi perioadă, dată fiind necesitatea de a asigura alimentaţia populaţiei urbane şi susţine armata şi a eforturilor de război, funcţionează o decrete şi apoi lege a muncii obligatorii a ţărănimii pe marile moşii, în condiţii dure iniţial, în 1916, ameliorate simţitor prin prevederile legii speciale din 1918.
În decembrie 1918, este emis un nou act normativ, punând în aplicare articolul 19 al Constituţiei, în baza căruia sunt expropriate, fără vreun criteriu de diferenţiere, toate terenurile marilor exploataţii ce exced o limită de 100 de hectare.
Împroprietărirea nu se realizează încă – ea rămâne a fi realizată prin legile reformei agrare din 1920-21. C. Garoflid este în această perioadă ministru al agriculturii şi introduce în legea pentru reforma agrară din Vechiul regat prevederi speciale ce vizează, în primul rând, exproprierea diferenţiată în funcţie de zona geografică în care se află proprietăţile, lăsând spaţiu pentru existenţa unor mari exploataţii comerciale considerate viabile. Legea prevede şi constituirea de islazuri comunale, norme pentru realizarea împroprietăririi în funcţie de densitatea populaţiei, precum şi măsuri ce urmăresc concentrarea terenurilor, prevenirea fragmentării proprietăţilor, îmbunătăţirea tehnicii agricole, cu intervenţia statului – acestea din urmă rămânând neaplicate. Garoflid prezintă şi modalitatea în care reforma agrară a fost înfăptuită în celelalte provincii istorice ale României mari, înainte de a realiza o expunere a efectelor reformei. Primul efect notat este o scădere drastică a proporţiei de teren aparţinând exploataţiilor de peste 100 de hectare. Apoi, notează o uşoară creştere a bunăstării ţărănimii, mai ales în condiţiile iniţiale ale unui preţuri scăzute ale terenurilor agricole, alături de preţuri ridicate ale produselor agricole. Preţul acestora din urmă creşte odată cu liberalizarea exportului după 1921. Această măsură se aplică însă pentru o scurtă perioadă, guvernul îngreunând prin taxe vamale exporturile începând cu 1922 şi până în 1927. Efectele acestei măsuri se văd rapid, constată Garoflid, iar liberalizarea din 1927 rămâne fără efect, agricultura intrând în criză începând cu 1929. În 1930 preţurile scad catastrofal. Procesul de sărăcire a ţărănimii în special, se acutizează – se ajunge la o criză a banilor şi a datoriilor ce creează o agitaţie puternică în rândul acestora, ce face necesară legea conversiunii datoriilor agricole din 1932, ce reduce la jumătate datoriile proprietarilor ce deţin mai puţin de 10 hectare de teren.
Garoflid subliniază apoi alte aspecte problematice ale situaţiei curente – fragmentarea tot mai puternică a proprietăţii ţărăneşti, lipsa mijloacelor şi cunoştinţelor necesare în rândurile acesteia pentru îmbunătăţirea practicilor agricole, sporirea producţiei şi productivităţii. Notează apoi scăderea importantă a cantităţii de produse agricole exportate în raport cu perioada anterioară reformei dar şi o lipsă de preocupare a administraţiei pentru dezvoltarea unor politici agricole, politici ce să sprijine dezvoltarea ramurii agricole dincolo de reforma proprietăţii, vădită printre altele de neaplicarea legii agricole din 1927, ce ar fi însemnat începutul organizării şi îndrumării agriculturii. „Abia acum Ministerul de Agricultură începe să fie preocupat de latura agricolă a problemei ţărăneşti” (Garoflid, 1938, 585), notează Garoflid. În fine, autorul îşi încheie expunerea punctând măsurile pe care le vede necesare pentru asigurarea progresului agriculturii – favorizarea comasării proprietăţii mici; sprijinirea formării proprietăţii mijlocii şi politici agricole de sprijin pentru aceasta, mai ales în condiţiile în care acestea pot absorbi excedentul de populaţie din agricultură, proletariatul agricol ce va fi tot mai numeros; îmbunătăţirea practicilor administrative; politici de susţinere a schimburilor economice cu străinătatea, respectiv a exporturilor; dezvoltarea infrastructurii; politici favorizând dezvoltarea ramurii industriale, ce urmează să absoarbă şi ea proletariatul ce apare în zonele rurale. Notăm felul în care Garoflid îşi încheie articolul:
„Proprietate mare de împărţit nu mai este. Acea care a rămas trebuie păstrată căci producţia ei abia va ajunge, în viitor, pentru îndestularea necesităţii de hrană a oraşelor şi procurarea seminţei selecţionate şi reproducătorilor de rasă necesari îmbunătăţirii culturii mici. Excedentul populaţiei rurale trebuie să meargă spre oraşe.” (Garoflid, 1938, 585)
O interpretare a poziţiei lui Garoflid în „chestiunea agrară” despre care vorbeşte, dincolo de aparenţa analizei echidistante, este posibilă. Fiind el însuşi parte a categoriei marilor proprietari dar şi a oamenilor de stat, el pledează în primul rând pentru utilitatea exploataţiilor comerciale mari şi mijlocii în economia naţională şi pentru o mai bună integrare comercială a exploataţiilor ţărăneşti. Mai mult, aceste exploataţii are avea un rol didactic în raport cu ţărănimea, cea din urmă putând deprinde în sânul acestora, pe care lucrează sau urmează să lucreze, disciplina muncii şi tehnicile agricole superioare. O altă linie directoare a articolului său este apoi aceasta – valorizarea exportului, ca practică economică ce susţine bunăstarea statului dar şi a exploataţiilor agricole comerciale aparţinând tuturor categoriilor de dimensiune.
Teme comune, abordare polemică
Cele două articole, după cum vom arăta în cele ce urmează, tratează câteva teme comune, vădind preocupări comune, relevante pentru momentul istoric în care sunt scrise. Atât Stahl cât şi Garoflid abordează, în manieră proprie, problemele proprietăţii agricole, muncii, a claselor sociale şi a exploataţiilor agricole de-a lungul timpului, cu rolul lor în economie şi în stat, a progresului economic şi social, a modernizării, a intervenţiei statului şi a reprezentării intereselor populaţiei în măsurile acestuia. Tratarea acestor teme, însă, este una în mare parte polemică. Dacă Garoflid insistă că prima reformă agrară nu slujeşte interesului boierimii de a deveni proprietară deplină ci interesului ţărănimii şi al statului de a desfiinţa munca silită a clăcaşilor, Stahl insistă asupra interesului acestuia de a acapara deplin proprietăţile rurale şi de a înrobi apoi, din nou, munca ţărănimii. Garolfid prezintă statul ca pe un organism relativ autonom, separat de marii proprietari şi interesele lor, deşi face afirmaţii contradictorii şi admite cointeresarea acestuia în sprijinirea muncii silite şi a exporturilor.
Stahl insistă asupra prezenţei neîntrerupte a marilor proprietari şi a intereselor acestora în organizaţia de stat. Garoflid prezintă intervenţiile statului ca fiind în genere benefice, Stahl le înfăţişează ca fiind simptome ale dezagregării vechii solidarităţi şi autonomii a obştilor, sporirii puterilor administraţiei de stat şi a păturii suprapuse şi cuceririlor capitalismului local şi străin. Stahl subliniază dependenţa de secole a boierilor de munca ţăranilor pe exploataţiile lor agricole – Garoflid, deşi admite aceeaşi dependenţă, vorbeşte despre o ţărănime nedeprinsă cu munca, abia ieşită dintr-un presupus regim pastoral. Diferenţele de viziune între cei doi sunt clare, decurgând din poziţiile lor sociale, profesionale şi politice, cu mult diferite.
Viziunea lui Stahl ne pare însă una cu mult mai credibilă, dat fiind că aduce în argumentaţia sa o mult mai adâncă şi complexă cunoaştere a realităţilor ţărănimii, atât cele prezente cât şi trecute, pe care Garoflid nu o acceptă şi nici nu o integrează în studiul său. Garoflid pare a fi orbit de poziţia sa şi de interesele pe care le apără cu predilecţie. Sociologul Stahl nu este nici el imparţial – construcţia sa teoretică este una clar impregnată de simpatie pentru ţărănime. Însă Stahl reuşeşte să propună o meta-viziune sociologică asupra proceselor istorice, una mult mai coerentă, mai lipsită de contradicţii, mai bogată în argumente – mai plauzibilă din punct de vedere ştiinţific. Ambii vorbesc despre problematica rurală identificând elementele sale esenţiale – proprietatea, munca, statul, clasele sociale, modernizarea cu dimensiunea sa economică dar şi socială, agenţii schimbării şi interesele lor, puterea şi acţiunile transformatoare. Într-o analiză a perioadei în care cei doi îşi redactează şi publică studiile, cunoaşterea acestor elemente, aşa cum ne-o oferă scrierile celor doi, oferă o foarte bună cheie de analiză.
Chestiunea proprietăţii
Rezultatele reformei agrare din 1921 sunt aşteptate vreme îndelungată – o sporire a bunăstării păturii ţărăneşti, creşterea producţiei şi a productivităţii, o mai bună inserţie a exploataţiilor pe piaţă, o sporire a avuţiei naţionale. Sunt luate unele măsuri în vederea sprijinirii exploataţiilor agricole aparţinând diferitelor categorii de proprietari. Începând din 1929 sunt facilitate vânzările şi cumpărările de terenuri (Garoflid, 1938, Georgescu & Golopenţia, 1941) ce fuseseră posibile dar mult prea mult îngreunate de proceduri şi de lucrările reformei agrare incomplete până atunci (Georgescu & Golopenţia, 1941). Acest fapt ar fi dus, conform aşteptărilor, la formarea unei categorii de exploataţii viabile comercial, de dimensiuni mijlocii şi mari, precum şi a unei clase de muncitori agricoli lipsiţi de teren, braţe de muncă disponibile pentru marile exploataţii. În plus, în toată această perioadă este promovată şi încurajată cooperaţia în agricultură, ca soluţie pentru problemele rezultate din fragmentarea puternică a terenurilor agricole. Ideea unei noi împroprietăriri este însă vehiculată tot mai puţin în anii de după punerea în aplicare a reformei agrare din 1921 (Şandru, 2000), după cum subliniază şi C. Garoflid în studiul său. Aceasta într-un context în care exproprierile şi împroprietăririle continuă de-a lungul anilor ‘20 şi ‘30, fiind incomplet realizate chiar şi la nivelul anilor ‘40 – spre exemplu, în 1942 erau expropriate definitiv doar 83% din totalul de moşii supuse aceste măsuri (Şandru, 2000, pg. 34). Abia după 1935 se va ridica din nou problema proprietăţii. Publicarea rezultatelor recensământului din 1930, ale cercetărilor sociologice întreprinse de Şcoală şi ale unei anchete realizate de Uniunea Camerelor de Agricultură din România în 1935 (Şandru, 2000) prilejuieşte conştientizarea problemelor agriculturii româneşti, în special cele ale exploataţiilor ţărăneşti. Fragmentarea excesivă a proprietăţilor e identificată drept una din principalele probleme. După cum arată istoricul Dumitru Şandru, “de acum înainte, problema unei noi exproprieri şi împroprietăriri este pusă din ce în ce mai stăruitor în anumite cercuri de specialişti şi în unele grupări politice, ca o soluţie menită să redreseze agricultura românească şi starea precară a ţărănimii” (Şandru, 2000, pg. 16).
Ideea unei noi împroprietăriri este relansată de naţional-ţărănişti şi preluată apoi de mişcarea legionară dar şi de alte grupări politice, dobândind o poziţie importantă în discuţiile şi discursurile din timpul campaniilor electorale ce precedă alegerile din decembrie 1937 şi primăvara anului 1938. Ţărănimea reacţionează la noua punere în discuţie a exproprierii marilor moşii şi împroprietăririi sale – solicitând, la rândul ei, această măsură (Şandru, 2000, 16). Cu toate acestea, până în 1943, dincolo de propagandă şi discuţii, niciunul din marile partide politice, ce se succed la putere, nu include o nouă împroprietărire în programul său şi nici nu propune vreun proiect detaliat de reformă agrară (Şandru, 2000). Acest fapt se datorează probabil opoziţiei puternice manifestate de marii proprietari şi de susţinătorii lor, reprezentaţi în rândurile tuturor partidelor dar şi printre vocile prezente în publicaţiile de specialitate faţă de ideea unei noi reforme agrare (Şandru, 2000). Încă o dată, problema proprietăţii se transformă în obiect de polemică între susţinătorii marilor proprietari, avocaţi ai drepturilor acestora şi ai meritelor şi virtuţilor lor în ceea ce priveşte agricultura comercială, şi cei ai ţărănimii, cu virtuţile, potenţialul şi drepturile sale. Disputele sunt publice, susţinătorii reformei şi cei ai marilor proprietari argumentându-şi poziţiile, încercând să convingă publicul şi factorii de decizie de necesitarea schimbării sau a menţinerii stării de fapt. Lucrurile nu sunt însă foarte clare – în ce constă, mai precis, problema proprietăţii rurale? Care au fost efectele reformei agrare din 1921? Ce categorii de exploataţii sunt viabile? Ce categorii de exploataţii au nevoie de sprijin, de protecţie, de intervenţie? Este necesară o nouă intervenţie asupra structurii proprietăţii?
Între dispute, în primăvara lui 1938, notăm aici pe cea între Constantin Garoflid, „cel mai autorizat purtător de cuvânt al intereselor marii proprietăţi funciare” (Şandru, 2000, 17) şi liderul ţărănist Ion Mihalache. Cei doi polemizează în jurul chestiunii transformărilor structurale ale proprietăţii agrare înregistrate după reforma din 1921. Mihalache semnalizează într-unul din discursurile sale faptul că, în ciuda reformei, marile exploataţii agricole din România continuă să deţină o suprafaţă disproporţionat de mare din totalul terenurilor agricole – exploataţiile de peste 100 de hectare, deşi reprezentau doar 0,4% din numărul total de exploataţii, continuă să deţină o suprafaţă totală echivalentă cu cea a 2.460.000 de familii ţărăneşti sau 74,9% din numărul total al exploataţiilor (Şandru, 2000, 17). Acest lucru, concluzionează el, demonstrează faptul că există un proces de refacere a marii proprietăţi în dauna celei ţărăneşti – fapt pe care îl reafirmă, după scurtă vreme, şi într-un articol publicat în ziarul „Dreptatea”. Garoflid răspunde afirmaţiilor lui Mihalache într-o conferinţă susţinută la finele lui martie, organizată de Societatea Naţională de Agricultură şi Societatea Centrală Agricolă (Şandru, 2000). În cadrul acesteia, în primul rând,
„Conferenţiarul a arătat că dacă reforma agrară din 1921 a fost atât de excesivă, aceasta se datoreşte faptului că opinia publică nu era lămurită asupra chestiei agrare. Acum problema agrară s-a pus din nou, cel puţin în luptele electorale şi în programele unor partide noui. Agitaţia pe această chestie luase proporţii însemnate în ultimele alegeri şi numai hotărârii Majestăţii Sale Regelui de a începe o acţiune politică în afară de demagogia electorală se datoreşte oprirea anarhiei. În numele agricultorilor, d. Garoflid mulţumeşte M. S. Regelui că prin noua Constituţie a statornicit dreptul de proprietate.” (Universul, 31 martie 1938)
Dincolo de opinia acestuia privind caracterul excesiv al exproprierii şi împroprietăririi şi de confirmarea agitaţiei create în perioada electorală în jurul chestiunii proprietăţii, aflăm o trimitere către un detaliu interesant – statornicirea dreptului de proprietate în noua Constituţie, promulgată în 27 februarie de rege. Într-adevăr, articolul 16 al acesteia prevede că proprietatea este garantată şi inviolabilă, exproprierea fiind permisă doar pentru cauză de utilitate publică, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. Iată încă un motiv pentru care disputele privind dreptul la proprietate şi o nouă împroprietărire vor rămâne, graţie acestei prevederi, doar la nivel de principii, teorie, propagandă. În continuare, Garoflid susţine că ponderea marii proprietăţi în structura proprietăţii funciare rurale s-a diminuat de fapt ulterior împroprietării, într-un proces ce continuă încă (Şandru, 2000, 17). Urmează apoi expunerea rolului vital pe care exploataţiile mari – de peste 250 de hectare – şi mijlocii – de 50 până la 250 de hectare – îl au în economia agricolă românească. În primul rând, acestea ar fi „cea mai bună şcoală pentru educaţia tehnică a ţăranului” (Universul, 31 martie 1938).
Tot la nivelul acestor două tipuri de exploataţii s-ar înmulţi mai lesne şi „seminţele ameliorate, cât şi reproducătorii de seamă pe care îi cere astăzi ofensiva agricolă” (Universul, 31 martie 1938). Mai important este însă următorul fapt: „Proprietatea mijlocie şi mare are un mare rol în economia ţării. Din producţia acestei proprietăţi se face exportul care aduce devize. Proprietatea mică face numai o agricultură pentru trebuinţele proprii. Necesitatea de export agricol este mai mare ca ori şi când astăzi, când exportul de lemn trebuie redus, iar al petrolului va fi considerabil redus în câţiva ani. Proprietatea mijlocie este susceptibilă de a-şi mări considerabil producţia, dacă este ajutată şi stimulată de organele administrative.” (Universul, 31 martie 1938) Garoflid se erijează în apărător al marilor proprietari (cei consideraţi a fi de el „mijlocii” sunt totuşi mari proprietari prin comparaţie cu dimensiunea medie a unei exploataţii în România) şi al funcţiei importante a acestora pentru economia naţională. De altfel, aşa cum vom vedea în cele ce urmează, o parte importantă a politicii agricole româneşti din epoca va fi orientată către facilitarea integrării agriculturii comerciale româneşti pe pieţele externe, exporturile de produse agricole fiind o sursă foarte importantă de venituri în special pentru stat şi marii moşieri. În fine, polemica celor doi continuă în paginile cotidianului „Universul”, culminând cu articolul lui C. Garoflid din 4 mai 1938, intitulat „Structura proprietăţii agricole. Răspuns domnului Mihalache” – bazându-se pe datele recensămintelor fiscale din 1927 şi 1930-31, Garoflid caută să îşi susţină în continuare poziţia, arătând că tendinţa în ceea ce priveşte structura proprietăţii este una către o diminuare a ponderii proprietăţii mari.
Nu este deloc întâmplător că, într-un asemenea context, Şcoala condusă de Dimitrie Gusti întreprinde o anchetă proprie privind structura proprietăţii agricole. Luându-şi în serios rolul asumat în acel moment, acel de consilier punând la dispoziţia decidenţilor politici informaţiile ştiinţifice de care au nevoie, Şcoala întreprinde o anchetă amplă în vara anului 1938, condusă de Anton Golopenţia şi D. C. Georgescu şi realizată cu participarea membrilor Echipelor Regale în 60 de sate. După cum ne explică autorii volumului publicat în 1941:
„Proprietatea agricolă excesiv parcelată, prezentând multe neajunsuri economice, a atras atenţia cercurilor competente şi a opiniei publice în general asupra gravităţii acestei probleme. Însemnătatea şi adâncimea fenomenului parcelării proprietăţii agricole neputând fi lămurită din cauza lipsei datelor statistice pe toată ţara, dl. Prof. Gusti, a hotărât executarea unei anchete cu ocazia campaniei echipelor studenţeşti din vara anului 1938.” (Georgescu & Golopenţia, 1941, 9)
Rezultatele detaliate ale acestei anchete sunt publicate abia în 1941 – însă sunt cunoscute şi menţionate de D. Gusti la finele anului 1938 într-un articol al său din numărul din octombrie-decembrie al revistei „Sociologie Românească” – „Starea de azi a satului românesc” (Gusti, 1938a). Ancheta Echipelor nu se limitează la cercetarea problemei proprietăţii ci oferă o diagnoza pluri-dimensională a situaţiei spaţiului rural românesc. În ceea ce priveşte problema ce ne interesează aici, însă, analiza întreprinsă de cercetătorii Şcolii este una complexă, bazată pe cele mai bune date disponibile în acel moment, culese şi interpretate în manieră ştiinţifică – iar rezultatele sunt expuse clar şi nuanţat. Complexitatea analizei şi a concluziilor nu poate fi surprinsă în câteva rânduri. Putem sublinia, însă, câteva aspecte importante aici. Evoluţia structurii proprietăţii variază semnificativ în funcţie de structura locală a proprietăţii în faza anterioară împroprietării, forma de relief în care este situat satul, evoluţia demografică a acestuia dar şi de maniera în care s-a realizat împroprietărirea. Situaţia este diferenţiată şi la nivel regional, în diferitele provincii istorice. Fragmentarea mai puternică a proprietăţilor este caracteristică în mod natural în zonele de deal şi munte. O circulaţie mai intensivă a terenurilor în intervalul cercetat are loc în zonele de şes, în care loturile tind, în genere, să fie mai mari.
Tendinţa constatată la nivel naţional în ceea ce priveşte marile exploataţii agricole este următoarea:
„Cifrele din acest tablou ne arată scăderea proprietăţilor mari. […] Pământurile stăpânite de contribuabilii cu peste 259 ha au trecut, probabil, în mâinile contribuabililor din grupa 50-250 ha, mărind astfel suprafaţa medie a acestei categorii de agricultori.” (Georgescu & Golopenţia, 1941, 15).
În ceea ce priveşte proprietăţile ţărăneşti, concluziile are fi următoarele:
„Din tabloul XIV, se vede că pământurile împroprietărite au rotunjit fostele proprietăţi medii. […] Ca rezultat al acestei reforme, familiile împroprietărite şi-au rotunjit suprafeţele, ajungând şi întrecând chiar pământurile gospodarilor neîmproprietăriţi, în general mai înstăriţi. Excepţie de la această regulă fac unele sate de munte şi deal, unde acest lucru nu era posibil din cauza lipsei de pământuri şi unele sate de şes, unde familiile neîmproprietărite erau prea bogate în pământ. Rezultă deci, că unul din efectele reformei agrare a fost acela de a nivela deosebirile dintre gospodăriile ţărăneşti bogate şi cele sărace.” (Georgescu & Golopenţia, 1941, 29)
Totuşi, în ciuda acestui efect, fragmentarea proprietăţii, respectiv diminuarea suprafeţei parcelei medii, continuă să se producă – diferenţiat însă, procese contrare, de concentrare a proprietăţii, fiind prezente de asemenea în diferitele tipuri de sate studiate pe teritoriul întregii ţări. Fragmentarea se produce parţial din cauza evoluţiei demografice, parţial din cauza capacităţii diminuate a împroprietăriţilor de a-şi lucra terenurile agricole, primind teren dar nu şi mijloacele pentru a-l cultiva, libertatea de circulaţie a terenurilor facilitând înstrăinarea lor. În condiţiile în care proprietarii neîmproprietăriţi prin reforma din 1921 sunt cei ce deţin deja suprafeţe mai însemnate, concluziile indică faptul că „gospodăriile atât cele create cât şi cele rotunjite prin împroprietărire au avut o rezistenţa mai redusă la procesul de fărâmiţare a proprietăţii decât gospodăriile neîmproprietărite.” (Georgescu & Golopenţia, 1941, 33).
Oricare ar fi însă structura proprietăţii în 1938, dincolo de constatările mai mult sau mai puţin fondate şi de agitaţia electorală creată, aflăm în dezbaterea ce are loc încă o manifestare a vechii dispute privind dreptul de proprietate, a vechiului conflict de interese între marii proprietari şi ţărănime. Mai mult însă, aflăm un stat tot mai preocupat de sporirea avuţiei sale, în beneficiul propriului aparat, al marilor proprietari agricoli dar şi al ţărănimii, în cele din urmă. Ţărănimea însă, cu vechiul său mod de viaţă, este văzută tot mai mult ca obiect al unei transformări necesare – vechea economie domestică, centrată pe nevoile limitate ale familiei, trebuie să dispară, standardul de viaţă al ţărănimii trebuie să crească împreună capacitatea sa de a produce şi a vinde. În transformarea aceasta statul îşi asumă un rol tot mai mare, influenţat însă şi de contribuţiile teoretice şi practice ale sociologilor Şcolii. O nouă politică agrară nu mai este suficientă în acest context – după cum vom vedea în cele ce urmează, politici agricole şi sociale în care statul îşi asumă un rol tot mai puternic vor fi concepute şi implementate în această perioadă, în strânsă legătură cu alte elemente ale contextului naţional şi internaţional.
Mişcarea Legionară şi Regele, Echipele Regale şi Serviciul Social
Anul 1938, anul în care apare primul volum al Enciclopediei, este unul al tensiunilor, un an de intensificare puternică a conflictelor ce precedă cel de-al Doilea Război Mondial. Evenimentele politice locale dar şi internaţionale afectează tot mai mult traiul întregii populaţii. „Chestiunea rurală” ocupă un spaţiu important al agendei publice româneşti. Politic, economic şi social vorbind, greutatea spaţiului rural, a proprietăţii şi economiei agricole şi a ţărănimii este una imensă. Circa 78% din populaţie este ocupată în agricultură în 1938 (Georgescu, Golopenţia, 1941) – vasta majoritate a populaţiei ţării, aşadar. Mai mult, circa 50% din venitul naţional provine în această perioadă din ramura agricolă (Georgescu, Golopenţia, 1941), într-o ţară slab industrializată, cu un potenţial agricol foarte mare însă, încă slab valorificat. Ţărănimea este în continuare, în acest context, obiect al disputelor politice, public ţintă al propagandei electorale şi element important al discursului politic. Viitorul social, economic şi politic al României depinde, de altfel, dincolo de luptele pentru putere, de alegerile dar şi de soarta ţărănimii, ce reprezintă o proporţie covârşitoare din populaţia ţării şi deţine, de asemenea, o parte foarte mare din totalul exploataţiilor agricole. Într-un asemenea context, modul său de viaţă, cu caracteristicile sale şi impactul său asupra situaţiei generale a României, devine nu doar obiect de dezbatere ci şi de intervenţie, una tot mai pronunţat dirijată de stat, respectiv deţinătorii puterii, aşa cum o dictează spiritul epocii. În fapt, două ar fi trăsăturile principale ale acestei perioade – pe de o parte, o intensificare a competiţiei pentru putere, a conflictelor şi instabilităţii în sfera politicii, care la nivelul discursului public se manifestă, în ceea ce priveşte problematica centrală a ţărănimii, printr-o nouă punere în dezbatere a chestiunii proprietăţii şi a reformei agrare; pe de altă parte, în aceeaşi atmosferă conflictuală, o sporire a numărului acţiunilor menite să promoveze dezvoltarea rurală, realizate într-o manieră sau alta de diferitele tabere politice, cu o intensificare a intervenţionismului statului.
Pentru a înţelege însă dinamica sporirii intervenţionismului de stat în România anului 1938 este necesară o privire asupra ansamblului, o căutare a conexiunilor. Vom afla, astfel, că un rol important în răspândirea şi intensificarea discuţiilor privind o nouă împroprietărire dar şi privind problematica dezvoltării rurale îl are Mişcarea Legionară în ascensiunea ei.
Popularitatea şi numerele legionarilor sporesc constant în anii ‘30, după cum sporeşte constant şi impactul ideologiei legionare. O parte foarte semnificativă a activităţii Mişcării, asigurându-i succesul în câştigarea unui sprijin popular tot mai larg, constă în muncă realizată în folosul comunităţilor rurale, combinată cu o doză semnificativă de propagandă orientată spre câştigarea simpatiilor ţăranilor. Aceste două tipuri de activităţi sunt desfăşurate de membrii Mişcării, încă din 1931, în cadrul unor tabere de muncă. În ceea ce priveşte chestiunea proprietăţii, Legiunea propovăduieşte ideea unei noi împroprietăriri, răspândind lozinca „omul şi pogonul”. Deşi Garda de Fier este dizolvată în decembrie 1933, Mişcarea continuă să fie activă în perioada 1934-1936, fiind tolerată de monarh şi Guvernul liberal, ce văd în ea o modalitate de a atrage simpatiile potenţialilor susţinători ai Partidului Naţional Ţărănesc (Scurtu, 2003). În 1935, Mişcarea îşi creează un nou partid – Partidul Totul pentru Ţară. Până în august 1936, moment în care regele Carol al II-lea ia primele măsuri de limitare a activităţii legionarilor, numărul taberelor legionare creşte semnificativ, acestea organizându-se în aproape toate judeţele ţării (Scurtu, 2003). În vara anului 1937, graţie taberelor şi propagandei din state, se înregistrează o puternică sporire a popularităţii Mişcării (Scurtu, 2003). De altfel, anul 1937 este un an foarte semnificativ pentru propaganda adresată ţăranilor – anul este unul electoral iar Mişcarea, prin partidul său, urmează să candideze la alegerile programate pentru acel an. Pentru a-şi îmbunătăţi situaţia electorală, Partidul Totul pentru Ţară încheie un pact de neagresiune cu Partidul Naţional Ţărănesc şi cu aripa Gh. Brătianu a Partidului Naţional Liberal în 23 noiembrie 1937. Alegerile au loc în luna decembrie iar P. T. T. obţine 15,58% din voturi, situându-se pe locul al 3-lea (Scurtu, 2003). Ca măsură îndreptată împotriva P.N.Ţ şi P.T.Ţ dar şi din cauza incapacităţii liberalilor de a forma o alianţă ce să le asigure majoritatea necesară, regele încredinţează formarea Guvernului Partidului Naţional Creştin condus de Octavian Goga şi A. C. Cuza (Scurtu, 2003). Guvernarea Goga-Cuza este însă marcată de conflicte puternice în interiorul partidului de guvernământ, în urma cărora regele decide să dizolve Parlamentul (18 ianuarie) şi să organizeze noi alegeri, anunţate pentru luna martie 1938 (Scurtu, 2003).
Ascensiunea Mişcării continuă iar activitatea sa se intensifică. În cursul campaniei electorale au loc ciocniri violente între autorităţile Guvernului Goga-Cuza şi membrii Mişcării. În cele din urmă, însă, P. N. C. şi P. T. Ţ. încheie nu doar un armistiţiu ci şi o alianţa electorală, în vederea participării la proximele alegeri (Scurtu, 2003). Activitatea Mişcării dar şi a Guvernului – propaganda şi activitatea electorală puternică a Mişcării şi încrederea în şansele sale de câştig, măsurile antisemite ale Guvernului, ciocnirile violente de stradă – alarmează atât P.N.L şi P.N.Ţ cât şi aliaţii şi garanţii principali ai României – Franţa şi Marea Britanie (Scurtu, 2003). Aceste forţe nu intervin în momentul în care, pe 10 februarie 1938, Carol al II-lea îl demite pe O. Goga din funcţie, numindu-l prim-ministru pe patriarhul Miron Cristea şi instaurând un regim monarhic autoritar. În 27 februarie regele promulgă o nouă Constituţie iar în 30 martie emite un decret-lege în baza căruia desfiinţează partidele politice. Partidul Totul pentru Ţară este desfiinţat de către Zelea Codreanu însuşi la scurt timp după ziua de 10 februarie. În ciuda acestui fapt şi a întemniţării liderului legionar începând din 19 aprilie, Mişcarea continuă să fie activă, fiind privită ca o reală ameninţare de către rege. Nu doar Zelea Codreanu este arestat în cursul anului 1938 – ci şi numeroşi membri sau chiar simpatizanţi ai Mişcării. Acest tip de represiune nu pare a opri însă ascensiunea Mişcării, astfel încât regele şi Guvernul său recurg la măsuri suplimentare, ce au drept scop contracararea amplorii şi popularităţii tot mai mari de care se bucură aceasta.
În acest punct, intenţiile şi obiectivele Şcolii lui Dimitrie Gusti şi cele ale regelui Carol al II-lea se întâlnesc – suprapunându-se în cea mai mare parte. Începând cu 1934, lui Dimitrie Gusti îi este încredinţată conducerea Fundaţiei Culturale Regale, acesta aflând aici prilejul de a-şi preciza şi pune în aplicare viziunea privind dezvoltarea rurală. Pentru rege, activitatea Fundaţiei şi a Echipelor Regale organizate de Şcoală pentru a interveni în spaţiul rural nu reprezintă doar un prilej de promovare a dezvoltării ci şi un mod în care speră să îşi sporească semnificativ capitalul de imagine. Iar Dimitrie Gusti şi Şcoala răspund acestei nevoi, făcând eforturi pentru a promova imaginea unui monarh protector al celor mulţi (Momoc, 2012), al ţărănimii în special, dedicat dezvoltării şi bunăstării poporului său. În 7 iunie 1938, spre exemplu, Gusti îl numeşte pe Carol al II-lea, într-un discurs susţinut cu ocazia celui de-al 4-lea Congres al Căminelor Culturale, „Regele Ţăranilor” (Momoc, 2012, 168). Această sintagmă sintetizează poate cel mai bine imaginea pe care regele doreşte să o promoveze cu sprijinul Fundaţiei, Echipelor, Şcolii. Propaganda în favoarea monarhului şi a monarhiei nu este însă singura funcţie colaterală a acestora – un alt scop al demersului monarhului, nu neapărat împărtăşit şi de Dimitrie Gusti şi Şcoala sa, este contracararea ascensiunii Mişcării Legionare prin atragerea simpatiilor tineretului şi ţărănimii către monarh şi monarhie (Momoc, 2012, Rostas, 2009).
Aşa cum am arătat, în 1938, monarhul sporeşte numărul măsurilor îndreptate împotriva Mişcării Legionare – între acestea, sprijină aplicarea la scară naţională a modelului de intervenţie conceput de Şcoală, cu participarea tuturor absolvenţilor instituţiilor superioare de învăţământ din România. Astfel, în toamna acestui an, în 13 Octombrie, monarhul promulgă Legea Serviciului Social, munca tinerilor în sate trecând din domeniul voluntariatului în cel al obligativităţii. În baza acestei legi, toţi tinerii absolvenţi ai universităţilor şi şcolilor superioare urmau să fie obligaţi să presteze 3-6 luni de muncă în folosul comunităţilor rurale (Rostas, 2009). Munca în Serviciul Social este condiţia obligatorie pe care tinerii trebuie să o îndeplinească pentru a primi diploma de licenţă. O amplă mobilizare de resurse umane, financiare şi instituţionale urmează promulgării acestei legi, utilizate într-o sumă de eforturi pregătind momentul punerii sale în aplicare, respectiv anul 1939, an în care prima generaţie de tineri ar fi început efectuarea serviciului social (Rostas, 2009). În rezumat, intrarea în vigoare a legii Serviciului Social este o extindere a activităţii şi modelului Echipelor la nivel naţional, cu o bază instituţională mult mai solidă, o infrastructură extinsă şi resurse mult sporite.
Zorii dirijismului
Dincolo de faptele simple ale perioadei, putem descoperi contururile unei tendinţe – aceea către o sporire a intervenţionismului statului român în sfera agriculturii şi a dezvoltării rurale în genere, o tendinţă către o politică ce poate fi numită mai bine, cu termenul utilizat şi în epocă, „dirijism”. Instaurarea regimului monarhic autoritar face parte din aceeaşi tendinţă – aceea către consolidarea autorităţii statului şi a concentrării acesteia în mâinile şi în imaginea dominantă a unui om politic. Această tendinţă nu este proprie României ci este una larg răspândită într-o epocă a statelor totalitare europene şi nu numai, a confruntării fascismului şi comunismului, dar şi a New Deal-ului american. Iată de ce, nu este probabil deloc întâmplătoare publicarea, în numărul din iulie-septembrie 1938 al revistei „Sociologie Românească”, a unui studiu al Christinei Galitzi intitulat „Economia dirijată în regiunile rurale ale Statelor Unite”. Conceput ca un expunere elogioasă a măsurilor implementate de administraţia Statelor Unite pentru sprijinirea fermierilor americani, acest studiu conţine şi câteva afirmaţii pe care le putem considera simptomatice pentru gândirea politică a momentului, fie ea a sociologilor Şcolii sau a oamenilor politici înşişi. Fiind atât de relevante pentru o mai bună înţelegere a contextului momentului şi expunând atât de clar viziunea din spatele noii politici adresate spaţiului rural, reproducem în continuare câteva fragmente din acest studiu:
„Începând de la planul cincinal al lui Lenin, şi cu toata origina lui sovietică, economia dirijată n’a încetat niciun moment să se propage după regulile naturale de imitaţie ale lui Tarde, trecând frontiere şi invadând până şi cele mai capitaliste ţări. Aceasta pentru că utilitatea ei a căpătat repede imaginaţia guvernanţilor, cărora le oferea o soluţie practică pentru problemele spinoase de dezorganizare economică şi socială, survenite după războiul mondial. De aceea nu trebuie să ne mire că – după Italia si Germania, după Olanda şi Mexic, după Chile şi Argentina – politica rooseveltiană, părăsind deviza atât de scumpa a lui « laissez faire », a adoptat un plan de acţiune care nu putea decât să prindă într-o ţară pregătită deja prin rezultatele strălucite ale taylor-ismului, aplicat în industrie, ca să primească cu braţele deschise un remediu ştiinţific menit să ridice Statele Unite din dezastrul financiar de la 1929.” (Galitzi, 1938, 299)
Modelul dirijismului, aflăm, e unul tot mai răspândit în ţările lumii, părând a fi o soluţie viabilă, şi, important, ştiinţifică, la fel precum taylor-ismul, pentru problemele perioadei. Mai mult însă:
„Toate aceste eforturi federale, guvernamentale şi particulare pentru ridicarea vieţei rurale, au pus, desigur, în mod clar, în evidenţă, avantajele pe care le oferă aportul ştiinţei şi specialiştilor pentru economia dirijată. Coordonarea şi armonizarea tuturor forţelor care lucrează în acelaşi scop, au demonstrat superioritatea cooperării raţionale asupra politicii nedecise de salturi dezordonate a ministerelor.” (Galitzi, 1938, 306)
Autoarea continuă apologia economiei dirijate, ce implică nu doar aportul ştiinţei şi al specialiştilor ci şi o coordonare a eforturilor tuturor forţelor implicate. Paralela între modelul promovat în articolul Christinei Galitzi şi viziunea monarhului şi a Şcolii privind dezvoltarea rurală la nivelul anului 1938 devine evidentă într-o analiză a acestor afirmaţii. Întrezărim în ele, în primul rând, concepţia Şcolii privind rolul sociologiei şi al sociologilor – acela de a fi un consilier pe probleme de dezvoltare al administraţiei statului, punându-i la dispoziţie o cunoaştere ştiinţifică a realităţilor sociale, pe baza cărora aceasta să ia decizii, să mobilizeze resurse şi să acţioneze. Mai mult, regăsim o parte din concepţia din spatele Serviciului Social – aşa cum fusese conceput, Serviciul Social solicita cooperarea şi coordonarea activităţii a numeroase organisme ale administraţiei centrale si locale în vederea sprijinirii intervenţiilor complexe desfăşurate în comunităţile rurale (Rostas, 2009). Nu e surprinzător, aşadar, că Galitzi îşi încheie articolul astfel:
„Este de sperat că interesul viu pe care M. S. Regele îl poartă ridicării păturii ţărăneşti, că opera deja inaugurată de către Fundaţiile Regale, Ministerul Educaţiei Naţionale, al Agriculturii şi Apărării Naţionale, şi că Serviciul Social obligator de către d. Prof. Gusti şi promulgat de curând vor ajunge, pe măsură ce munca se va perfecţiona, să ridice nivelul economic şi social al vieţei tăranului nostru şi să asigure şi ţării noastre echilibrul şi armonia între ritmul vieţii urbane şi al vieţii rurale.” (Galitzi, 1938, 307)
Desigur, nu e deloc întâmplător nici faptul că, în acelaşi număr al revistei, studiul Christinei Galitzi apare alături de cel al lui D. Gusti, intitulat „Serviciul Social”. În acesta, Gusti argumentează, pentru început, motivele pentru care Legea Serviciului Social, despre care vorbeşte ca şi cum ar fi un fapt împlinit, este un act necesar şi firesc, solicitat în urma activităţii Echipelor Regale de monarh, autorităţile laice şi bisericeşti şi de satele înseşi. Prezintă apoi principiile şi baza instituţională a Serviciului. Acesta este însă al doilea articol în care Dimitrie Gusti vorbeşte, în acest an, despre Serviciul Social. Primul este intitulat „Participarea satelor la organizarea ţării” (Gusti, 1938b) şi apare în numărul aferent lunilor aprilie-iunie al „Sociologiei Româneşti” – la finalul acestuia, Gusti vorbeşte deja despre „obligativitatea serviciului social pentru toţi absolvenţii de Şcoli superioare, ce urmează să intre în administraţia de stat, care a fost hotărâtă zilele acestea” (Gusti, 1938b, 104). Aşadar, la doar câteva luni după publicarea noii Constituţii şi instaurarea monarhiei autoritare a lui Carol al II-lea, prinde contur proiectul obligativităţii şi generalizării intervenţiei în sate.
Modelul propus de Dimitrie Gusti şi impus prin lege nu este unul ce să promoveze o intervenţie masivă a administraţiei de stat în viaţa sătenilor, cu măsuri şi obiective de dezvoltare trasate la nivel central, ci are drept scop identificarea nevoilor specifice de dezvoltare ale unei comunităţi, în colaborarea dintre tinerii intelectuali şi ţărani, şi activarea şi mobilizarea ţăranilor pentru rezolvarea problemelor diverse de dezvoltare ale comunităţilor proprii. Dincolo de acest fapt însă, tendinţa către o intervenţie mai puternică a statului poate fi identificată în sporirea demersurilor pro-dezvoltare pe care le finanţează ca şi în resursele tot mai importante – umane, financiare şi nu numai – pe care le alocă acestora de-a lungul anilor. Această tendinţă are drept moment culminant promulgarea Legii Serviciului Social, dat fiind caracterul generalizat şi obligatoriu al intervenţiei sociale pe care statul o finanţează şi instituţionalizează. Aceasta însă, deşi puternică, e una discretă, adaptată nevoilor locale, graţie concepţiei lui D. Gusti, în viziunea căruia colaborarea voluntară a comunităţilor rurale în eforturile ample de dezvoltare declanşate rămâne vitală.
Intervenţia în sate, cu palierele sale multiple, realizată conform concepţiei Şcolii, este, în fapt, o politică socială complexă, ţintind nu doar către o creştere economică ci către o creştere pe multiple dimensiuni a standardului de viaţă al ţărănimii. Totuşi, după cum e şi cazul altor state, politica de accentuare a intervenţionismului în România are raţiuni şi dimensiuni economice puternice, dincolo de cele politice-ideologice sau sociale. Aşa cum am arătat, ramura agricolă domină covârşitor economia României – aproape 80% din populaţie este ocupată în agricultură şi o foarte mare parte din venitul naţional provine din această ramură. Dezvoltarea acestei ramuri este o miză semnificativă pentru numeroşi purtători de interese. Pe de o parte, creşterea economică în sfera agriculturii este o prioritate pentru aparatul administrativ al statului – ea implicând potenţialul unei sporiri semnificative a veniturilor acestuia.
În sânul acestuia putem distinge însă şi un alt tip de interese, menţionate şi anterior – ele aparţin monarhului şi partidelor politice, pentru care orice sporire sau tentativă de sporire a avuţiei naţionale pe baza unei politici agricole eficiente se poate lesne transforma în capital de imagine sau capital electoral. Nu este însă nicidecum de neglijat faptul că o parte influentă a partidelor politice ce se succed la putere şi în aparatul administrativ, e constituită din mari proprietari agricoli, numeroşi încă, principalii producători ai agriculturii comerciale româneşti, ce-şi utilizează influenţa pentru a direcţiona politicile româneşti în avantajul propriu. Influenţa acestora se vede în principal în strategia transformării României în mare producător şi exportator de produse agricole. Ultima categorie de purtători de interese este constituită din ţărănime – un număr extrem de mare de proprietari agricoli, a căror bunăstare atârnă de rezultatele muncii pe mici loturi, având însă un potenţial de dezvoltare economică foarte mare în condiţiile unor practici agricole îmbunătăţite şi reprezentând cea mai mare parte a electoratului românesc. Pentru angrenarea acestora în economia de piaţă, sporirea bunăstării proprii şi a statului în genere, cu multiplele avantaje asociate acestui fapt, inclusiv câştigurile de capital non-economic ale liderilor, Statul intervine prin politici agricole interne. Iată aşadar interesele ce animă eforturile de transformare a agriculturii româneşti în anii ‘30, intensificându-le, înclinând într-o direcţie sau alta politica economică a statului român.
Statul intervine, aşadar, pe de o parte, pentru a sprijini creşterea economică în ramura agricolă – sprijinind modernizarea şi eficientizarea proceselor de producţie în plan intern după cum, pe de altă parte, în plan extern, caută să faciliteze desfacerea produselor româneşti pe piaţa mondială, comerţul extern fiind o sursă importantă de venituri pentru agricultori dar şi, indirect, pentru statul român. Asigurarea consumului intern nu este o problemă stringentă într-o ţară în care vasta majoritate a populaţiei este constituită de o pătură ţărănească ce produce în principal pentru consumul propriu – deşi sporirea nevoilor şi capacităţii de consum a populaţiei este un deziderat. Sporirea producţiei şi productivităţii agriculturii româneşti este însă un scop important al politicii agricole româneşti. Iar agricultura ţărănească, cu multele sale lipsuri dar şi uriaşul potenţial, este ţinta principală a intervenţiilor politicilor economice interne, dat fiind semnificativului potenţial de creştere economică pe care o mai puternică integrare pe piaţa internă şi mai ales externă României l-ar fi avut pentru administraţia de stat şi nu numai.
În acest sens, statul intervine în cursul anilor ‘30 prin câteva acţiuni importante. O primă măsură ar fi susţinerea restructurării proprietăţii prin vânzarea terenurilor, ce este reglementată şi facilitată printr-o lege specială abia începând cu anul 1929 (Garoflid, 1938, Georgescu, Golopenţia, 1941) – exploataţiile agricole de mai mari dimensiuni fiind considerate mai adecvate practicilor agricole moderne. Statul mai acţionează de-a lungul anilor printr-o propagandă puternică în favoarea cooperaţiei, ca soluţie vizând concentrarea exploataţiilor, organizarea lor mai eficientă, modernizarea practicilor agricole si integrarea pe piaţa a exploataţiilor, propagandă dublată de o intervenţie tot mai puternică în vederea reglementării cooperaţiei şi dezvoltării unei structuri instituţionale pentru aceasta (Larionescu, 2013, Şandru, 1989, 2000). În fine, în 19 martie 1937 este promulgată Legea privitoare la Organizarea şi Încurajarea Agriculturii, ce reglementează pătrunderea destul de puternică a Statului în economia agricolă – acesta rezervându-şi un rol important în reglementarea circulaţiei terenurilor, a soiurilor de plante cultivate şi de animale crescute, zonării culturilor, în controlul desfacerii mărfurilor, învoieli agricole, ş.a.
Sporul de produse agricole româneşti are drept destinaţie principală, pentru strategii din spatele acestor politici, exportul. Ţinta principală a agriculturii comerciale româneşti a epocii, dominată de marile exploataţii, dar şi a administraţiei statului, în care proprietarii acestora joacă un rol important, este sporirea cantităţii de produse disponibile pentru export şi exportate (Hillgruber, 2007, Şandru, 2000). Miza este una ridicată pentru toţi purtătorii de interese implicaţi şi este una dublă, economică dar şi politică – electorală. Iată de ce România, prin liderii săi, face eforturi spre a-şi asigura nu numai sporul de producţie necesar ci şi o piaţă externă de desfacere. În anii ‘30, într-un context internaţional în care pieţele sunt invadate de cerealele provenite din America de Sud, Canada şi Australia, urmate de S.U.A şi U.R.S.S. (Filloti & Angelescu, 1938, 83), fără putinţa de a-şi desface produsele pe majoritatea pieţelor Occidentale (Hillgruber, 2007), România este întâmpinată în căutarea sa de o Germanie care, din 1934, decide să îşi reorienteze politica economică şi să îşi consolideze legăturile economice cu ţările Sud-Est europene, inclusiv România (Hillgruber, 2007, 175-176). Dorinţa Germaniei este bine primită de către factorii de decizie din România, dornici să afle nu numai o piaţă de desfacere pentru produsele agriculturii româneşti ci şi o înlesnire a importurilor de capital necesare pentru dezvoltarea industriei şi agriculturii (Hillgruber, 2007, 178). Graţie eforturilor diplomatice ale părţii române, întâmpinate de interesul german, în martie 1935 este încheiat un prim acord economic între cele două state, reglementând schimbul de mărfuri şi plăţi (Hillgruber, 2007, 177). Acest prim acord constituie cadrul pentru numeroase alte acte sau acorduri adiţionale, încheiate în anii următori.
România porneşte astfel către consolidarea unei legături economice cu Germania, căutând sprijin în politica sa externă, în continuare, în relaţia cu Franţa şi Marea Britanie. În 1938, tensiunile din sfera politicii internaţionale sporesc semnificativ, dată fiind ascensiunea Germaniei şi pretenţiile sale asupra Austriei şi, mai ales, Cehoslovaciei. După anexarea Austriei, în martie 1938, la nivelul Reich-ului se conturează un nou obiectiv – realizarea treptată a unei uniuni economice şi vamale a statelor succesoare ale monarhiei austro-ungare (Hillgruber, 2007, 111). România urma să fie o parte a acestei uniuni, dorită în Reich. În acelaşi timp, zvonuri şi îngrijorări privind declanşarea unui nou război mondial străbat presa momentului, pe măsură ce Germania face presiuni asupra Cehoslovaciei, dând de înţeles că anexarea sa forţată este iminentă. După acordul de la Munchen din 29 septembrie, în urmă căruia Germania ocupă Regiunea Sudetă a Ceholsovaciei, pe fondul ameninţării unui nou război, regele întreprinde un turneu diplomatic în Londra şi Paris în noiembrie 1938. Acesta caută să afle în ce măsură România se putea baza pe sprijinul celor două mari puteri în cazul unui război – rezultatul acestui turneu este însă dezamăgitor pentru monarh, ce se opreşte în Germania în drumul său de întoarcere spre ţară (Scurtu, 2003). Întâlnirea cu Hitler nu rezultă însă într-o alianţă politică româno-germană, în condiţiile în care Hitler ar fi preferat să încheie eventuala alianţă cu liderul Mişcării Legionare şi un Guvern condus de acesta, dată fiind atitudinea pro-germană consecventă a acestuia (Scurtu, 2003, 22-23). Partea germana propune însă monarhului României o intensificare a relaţiilor economice româno-germane şi un nou acord economic în 24 noiembrie, la Leipzig – iar Carol, cu încuviinţarea Guvernului său, acceptă această propunere (Hillgruber, 2007). Noul acord economic va fi semnat în 23 martie 1939 şi va fi, dincolo de alte aspecte, fundalul unei intensificări a implicării statului în sfera economiei agricole, înregistrată în perioada 1939-1944, dat fiind că produsele agricole, alături de petrol, sunt principala marfă de schimb a României în raporturile cu principalul său partener economic (Hillgruber, 2007, Şandru, 2000).
Iată, in fine, în rezumat, caracteristicile esenţiale ale epocii în care articolele redactate de H. H. Stahl şi C. Garoflid sunt publicate în primul volum al Enciclopediei. Pe fundal, momentul istoric este marcat de conflicte şi tensiuni politice interne şi externe. Pe plan intern, direcţia şi viteza transformării exploataţiilor şi agriculturii româneşti – şi a modului de viaţă al ţărănimii, în cele din urmă – este decisă de confruntarea intereselor diferitelor tipuri de producători agricoli, pe de o parte, în care cele ale marilor producători domină, dar şi de interesele şi deciziile altor actori, deţinători ai puterii, pe de altă parte. Aparatul de stat se aliniază tendinţei mondiale către intervenţionism si autoritarism, acţionând cu forţă sporită întru transformarea spaţiului rural românesc. Nu doar mediul politic ci şi cel economic internaţional influenţează deciziile şi acţiunile factorilor de decizie în ceea ce priveşte spaţiul rural românesc. Ţărănimea este redusă la o masă electorală deţinătoare a unui potenţial economic insuficient exploatat, ale cărei interese sunt speculate şi manipulate de deţinătorii puterii sau de aspiranţii la aceasta. Dimitrie Gusti şi Şcoala sa sunt implicaţi de regele Carol al II-lea în demersurile pro-dezvoltare, conturând şi implementând însă o viziune în care intervenţiile transformatoare sunt adaptate nevoilor multiple ale comunităţilor rurale, identificate cu participarea acestora. Mai mult chiar, Şcoala pune la baza eforturilor îndreptate spre transformarea lumii rurale implicarea voluntară nu doar a tinerilor specialişti ci şi a ţăranilor înşişi. Odată cu Legea Serviciului Social însă, Şcoala este angrenată în eforturile statului şi monarhului de a transforma, printr-o sporire a amplorii şi intensităţii intervenţiilor, spaţiul rural românesc, modul de viaţă al ţărănimii şi practicile economice ale acesteia.
Enciclopedia României în epoca sa – câteva concluzii
Sunt cele două texte produsul epocii în care sunt scrise? Este foarte dificilă o plasare precisă a textelor din punctul de vedere al momentului în care sunt scrise. Primul indiciu în acest sens ar fi afirmaţiile lui Garoflid legate de intensitatea dezbaterilor privind chestiunea proprietăţii înainte de reforma din 1921: „Problema agrară nu mai preocupă acum decât pe specialişti. Această constatare ar fi o dovadă că revoluţia paşnică care s-a înfăptuit la 1921 a pus capăt chestiei sociale agrare.” (Garoflid, 1938, 584). Ori în 1937-1938, această afirmaţie este un neadevăr, problema proprietăţii agricole fiind din nou vehiculată şi aşezată pe o poziţie importantă a agendei publice. Alături de aceasta însă, se conturează tot mai puternic ideea necesităţii politicilor agricole, în care rolul statului este unul tot mai puternic. Ori, în articolul său, Garoflid menţionează neaplicarea legii din 1927 ce trasează liniile directoare ale unei politici agricole şi precizează că „abia acum Ministerul de Agricultură începe să fie preocupat de latura agricolă a problemei ţărăneşti” (Garoflid, 1938, 585).
Această afirmaţie plasează textul lui Garoflid în preajma formulării şi intrării în vigoare a Legii privitoare la Organizarea şi Încurajarea Agriculturii în martie 1937. Apoi, textul lui Garoflid conţine o trimitere la cel al lui Stahl chiar la finele primului paragraf – nu putem şti dacă aceasta aparţine însă autorului şi dacă a fost adăugată după lectura textului lui H. H. Stahl sau este adăugată de vreun editor. Dacă Garoflid îşi redactează articolul ca răspuns polemic la cel al lui Stahl, cum se face totuşi că are în continuare o viziune atât de limitată, de îngustă, privind istoricul său în ceea ce priveşte tehnica agricolă şi munca pe moşiile boiereşti? Am putea considera în acest caz că, mai curând, un H. H. Stahl apropiat membrilor Şcolii ce coordonează editarea acestui volum al Enciclopediei are acces la textul lui Garoflid şi strecoară adevăruri polemice în expunerea sa. Nu putem însă să deducem în vreo manieră precisă momentul redactării textului lui Stahl. Cert este că ambele texte sunt rodul unei perioade în care ramura agricolă şi ţărănimea ocupă încă un spaţiu foarte important al agendei publice – ele nu putea fi aşadar excluse din proiectul Enciclopediei. Mai mult, putem vedea în patosul cu care Stahl combate ideile vehiculate de reprezentanţii intereselor marilor proprietari, un simptom al reanimării antagonismelor dintre aceştia şi ţărănime şi susţinătorii intereselor ei în special în a doua jumătate a anului 1937 şi primele luni ale lui 1938. Aflăm apoi în ambele articole tema intervenţiei statului la nivel economic dar şi social – tema tot mai prezentă în sfera publică şi în preocupările Şcolii şi a membrilor săi în cea de-a doua jumătate a anilor ‘30, atingând un apogeu în cursul anului 1938. Tema intervenţiei statului şi a claselor sale conducătoare în viaţa şi organizarea socială a ţărănimii este una foarte prezentă în articolul lui H. H. Stahl – ea reflectă probabil nu doar cunoştinţele sale despre realităţile trecutului sau prezentului ci şi preocupările sale curente în cadrul Şcolii, Echipelor Regale şi a proiectatului Serviciu Social. Ceea ce Şcoala şi H. H. Stahl însă aduc nou în intervenţionismul statului este ideea adecvării acestuia la realitatea socială a ţărănimii şi la nevoile reale ale acesteia cu sprijinul ştiinţei sociologice precum şi aceea a cooptării şi transformării ţărănimii în parte activă a proiectelor economice şi sociale ale statului.
În fine, o ultima idee demnă de subliniat este aceea că apariţia a două volume din Enciclopedie în 1938, un an plin pentru Dimitrie Gusti şi Şcoala sa, este probabil încă un simptom al ascensiunii Şcolii. Graţie valorilor ştiinţifice şi sociale pe care le produce dar şi serviciilor pe care le aduce monarhului şi monarhiei, Şcoala se bucură în acest an de un sprijin tot mai larg din partea acesteia, de o încredere tot mai mare şi de resurse tot mai bogate disponibile pentru înfăptuirea viziunii sale privind cercetarea şi dezvoltarea socială.
Bibliography:
*** 1938, Lege privitoare la Organizarea şi Încurajarea Agriculturii / Law regarding the organization and stimulation of agriculture (Promulgată cu înaltul decret regal Nr. 1361 din 19 Martie 1937 şi publicată în Monitorul Oficial Nr. 67, partea I din 22 Martie 1937, cu modificarea art. 48, alin. a), publicată în Monitorul Oficial Nr. 219, partea I din 22 Septembrie 1937), Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului – Imprimeria Centrală
***, 1938, Însemnătatea proprietătii mari şi mijlocii – rolul ei în economia ţării: Conferinţa d-lui Const. Garoflid, preşedintele “Uniunii Sindicatelor agricole” / The significance of the high and middle property – its role in the economy of the country: Conference of Mr. Const. Garoflid, president of the „Unuin of Agrarian Syndicates”, in Universul, an 55, nr. 91, Saturday 2 April
Filloti, M., Angelescu, D., ed., 1938, L’Agriculture en Roumanie, Atlas Statistique: Publie par le Ministere de L’Agriculture et des Domaines / Agriculture in Romania, Statistic Atlas: Published by the Ministry of Agriculture and Domains, Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului
Galitzi, Chr., 1938, Economia dirijată în regiunile rurale ale Statelor Unite / The directive economy in the rural regions of the United States, in
„Sociologie Românească”, Bucureşti, Institutul Social Român, an III, nr. 7-9
Georgescu, D. C., Golopenţia, A., 1941, 60 de sate româneşti: cercetate de echipele studenţeşti în vara 1938 – Anchetă sociologică condusă de Anton Golopenţia şi Dr. D. C. Georgescu: Situaţia economică / 60 Romanian villages: researched by student teams in the summer of 1938 – A sociological inquiry run by Anton Golopenţia and Dr. D.C. Georgescu: The Economical situation, vol. II, Bucureşti, Institutul de Ştiinţe Sociale al României Gusti, Dimitrie, 1938, Participarea satelor la organizarea ţării / The Participation of the villages in the organization of the country, in „Sociologie Românească”, Bucureşti, Institutul Social Român, an III, nr. 4-6
Gusti, Dimitrie, 1938a, Serviciul Social / Social Service, in „Sociologie Românească”, Bucureşti, Institutul Social Român, an III, nr. 7-9 Gusti, Dimitrie, 1938b, Starea de azi a satului românesc / The Current state of the Romanian village, in „Sociologie Românească” Bucureşti,
Institutul Social Român, an III, nr. 10-12
Hillgruber, A., 2007, Hitler, regele Carol şi mareşalul Antonescu / Hitler, King Charles and Marshal Antonescu, Bucureşti, Humanitas
Larionescu, M., 2013, Economia socială şi cooperaţia. O perspectivă socioistorică comparată / Social economy and cooperation. A soicio, Iaşi, Polirom
Momoc, A., 2012, Capcanele politice ale sociologiei interbelice: Şcoala gustiană între carlism şi legionarism / The political traps of inter-war sociology: The Gusti school between King Charles and the Iron Guard, Bucureşti, Curtea Veche
Rostas, Zoltán, 2003, Sala luminoasă: Primii monografişti ai Şcolii gustiene / The lightsome hall: The first monographists of the Gusti school,
Bucureşti, Paideia
Rostas, Zoltán, 2009, Strada Latină, nr. 8: Monografişti şi echipieri gustieni la Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol” / Latin Street 8: Gusti school monographists and team-workers at the King Charkes Royal Foundation, Bucureşti, Curtea Veche
Scurtu, Ioan, 2003, Ideologie şi formaţiuni de dreapta în România / Rith-wing formations and ideology in Romania, vol. IV, 1934-1938, Bucureşti, Academia Română – Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului
Şandru, Dumitru, 2000, Reforma agrară din 1945 în România / The 1945 agrarian reform in Romania, Bucureşti, Institutul Naţional pentru
Studiul Totalitarismului
Lasă un răspuns