Henri H. Stahl si obștile agricole – pagini puțin cunoscute ale istoriei sociologiei românești
– partea a II-a | pentru prima parte vezi AICI –
Alina Juravle
Universitatea Bucuresti
Sociologie Românească, nr. 1-2/ 2014
Ecoul
În 15 ianuarie 1944, într-o notă a Serviciului Special de Informații din România, este menționat cotidianul Ecoul (nota este recuperată din Arhiva C.N.S.A.S., vol. 34, f. 138 și publicată în Buzatu & Bichineț, 2005, 259-260). Nota conține câteva supoziții privind substratul politic al acestei publicații. Analizând contextul în care este scrisă și actorii politici menționați în ea putem afla un prim indiciu privind motivele pentru care H. H. Stahl acceptă să scrie pentru acest cotidian despre obștile agricole și dezvoltarea spațiului rural românesc la începutul anului 1944.
Conform acestei note, în ianuarie 1944, între Partidul Național Țărănist și cel Social Democrat se duceau, de mai mult de 6 luni, tratative pentru fuzionare și consolidarea forțelor lor politice. Acestea stagnează însă „din cauza unei abile manevre a D-lui Gheorghe Tătărescu, care intenționează să atragă pe social-democrați” (Buzatu & Bichineț, 2005, 259-260). Acesta, se zvonește în cercurile țărăniste, face demersuri pentru a pune „bazele unui partid social-liberal împreună cu Dl. Profesor M. Antonescu, actualul vicepreședinte al Consiliului de Miniștri” (Buzatu & Bichineț, 2005, 260). Mai departe aflăm că:
„Se spune că unul din agenții care fac legătura între social-democrați ar fi și Dl. Mircea Grigorescu, căruia Dl. Gafencu, pe care M. Grigorescu l-a vizitat de mai multe ori la Geneva în cursul trecutului an, i-ar fi dat sfatul fortificării unuia din marile partide existente prin fuziunea cu social-democrații. „Ecoul”, după câte se spune în cercurile maniste, n-ar fi decât organul de presă al acestui viitor partid Tătărescu – Mihai Antonescu – Gafencu și social-democrații.” (Buzatu & Bichineț, 2005, 260)
Ecoul ar fi fost proiectat, așadar, pentru a deveni organul de propagandă al unei unei alianțe politice noi, una social-liberală. În baza documentelor istorice disponibile, nu este deocamdată posibilă demonstrarea dincolo de orice îndoială a acestui fapt. Însă, conform celor disponibile, pare destul de probabilă constituirea sa în acest sens. Rațiunile ce ar fi stat în spatele înființării Ecoului pot fi descoperite, în primul rând, pornind de la o analiză a contextului istoric al momentului. Mai mult, legăturile existente între persoanele cuprinse în această notă precum și consensul ideilor celor patru și ale liderilor stângii românești în mai multe chestiuni ce țin de politica externă și internă a României fac plauzibilă colaborarea lor politică și fondarea unei publicații proprii – Ecoul.
În decembrie 1943 România este marcată de disputele în jurul problemei ieșirii țării din război – dar și a preluării puterii după acest moment. Scena politică este dominată de două grupări principale, ce par demarcate de o linie ce separă clar și fără echivoc Puterea, respectiv Guvernul Antonescu, de Opoziție, constituită din PNL-Brătianu și PNȚ și dominată de figura lui Iuliu Maniu. În realitate însă, dincolo de vociferarea opoziției împotriva regimului antonescian, a dictaturii sale și a aparentei voințe implacabile a acestuia de a continua războiul contra U.R.S.S.-ului dincolo de Nistru, există în sfera politicii românești un consens larg în jurul necesității de a scoate România din război (Hillgruber, 2007, Ciucă, 1998, Buzatu, 2005). Negocierile pe care Opoziția le poartă în nume propriu pentru ieșirea din război se realizează cu încuviințarea și apoi cu știința Guvernului (Hillgruber, 2007, Ciucă, 1998, Ion, 2003)[1]. Mai mult, mareșalul Antonescu însuși invită Opoziția să preia Puterea și să iasă din războiul contra U.R.S.S (Ciucă, 1998, Hillgruber, 2007) – aceasta însă refuză.
În același timp însă, liberalul Gheorghe Tătărescu, în acel moment exclus din PNL, încearcă să creeze o nouă mișcare politică, respectiv un bloc în numele căruia să negocieze ieșirea României din război[2]. Gruparea Tătărescu încearcă să pășească pe o cale conciliatoare, incluzând în planurile sale și membrii Guvernului dar și pe cei ai Opoziției PNL-PNȚ. Tătărescu este convins, în primul rând, că lupta împotriva U.R.S.S.-ului este o greșeală fatală și că, după război, U.R.S.S. „va fi factorul decisiv în această zonă a Europei”, motiv pentru care este nevoie de o nouă politică externă, de înțelegere și colaborare cu aceasta mare putere (Ion, 2003, 30-31). Crede apoi că armistițiul trebuie să fie negociat direct cu sovieticii. În planul politicii interne convingerea sa, exprimata începând din 1943 (Ion, 2003) este accea că, după război, va fi nevoie de reforme radicale – aceasta pentru a asigura o pacificare socială, necesară pentru reconstrucția națională, astfel încât România să devină o țară a libertății, a dreptății sociale și a prosperității (Ion, 2003, 30).
Începând din mai 1942, Tătărescu este îndemnat să inițieze o nouă mișcare politică (Ion, 2003, 31). În iarna lui 1942, el face demersuri pe lângă Guvern, într-o încercare de a obține o cedare a puterii în mâinile sale și a grupării pe care încearcă să o înfiripe, noul Guvern urmând să îi includă și pe cei doi Antonești (Ion, 2003, 32). Mihai Antonescu ar fi urmat sa fie numit ministru al Internelor în acest nou Guvern iar Ion Antonescu ar fi avut puteri mult reduse. Se bazează în acest scop pe sprijinul unor oameni ce fac parte din Guvern dar și al unor liberali – printre aceștia, în special Ionel Vântu, dată fiind prietenia strânsă a acestuia cu Mihai Antonescu, fost membru PNL și el (Ion, 2003, 32). Planul acesta al lui Tătărescu nu se realizează însă și nu cunoaștem cum a fost primit în cercurile Guvernului.
Din primăvara lui 1943, Tătărescu se concentrează pe realizarea unei coaliții ce să încerce să scoată România din război. Se adresează în acest scop, inițial, principalelor partide de opoziție, PNL și PNȚ – este însă refuzat categoric, dată fiind antipatia nutrită față de el de liderii acestora. Se reorientează, apoi, către partidele de stânga din țară, cu care negociază constiuirea unui bloc în numele căruia urma să scoată România din războiul cu U.R.S.S și cu care să preia, ulterior, puterea. În decembrie 1943 ia legătura cu Mihai Antonescu (Ion, 2003, 47) cu care va avea mai multe întrevederi, în principal în casa profesorului Ion Fințescu (Ion, 2003, Ciucă, 1998). În urma întrevederilor și discuțiilor dintre cei doi oameni politici, membrii P.N.L. și P.N.Ț. devin îngrijorați, preocupați de o posibilă alianță politică între Mihai Antonescu și Gh. Tătărescu (Buzatu & Bichineț, 2005; Ion, 2003). În cercurile lor se răpândește și vestea negocierilor duse între Tătărescu și partidele de stânga și intenția acestora de a crea o alianță social-liberală (Ion, 2003, 47). In decembrie 1943 apare pentru prima dată și Ecoul.
Peste câteva luni, tratativele lui Tătărescu pentru constituirea unui bloc de partide în numele cărora să poarte negocierile au succes. Se constituie astfel, în 26 mai 1944, Coaliția Național Democrată prin concursul reprezentanților P.C.R. (Lucretiu Pătrășcanu), P.S.D. (Constantin Titel Petrescu), Partidului Socialist Țărănesc (Mihai Ralea), Partidul Naționist Democrat (dr. Petru Topa) și P.N.L – Gheorghe Tătărescu. Discuțiile cu Constantin Titel Petrescu fuseseră inițiate încă din vara lui 1943 (Ion, 2003, 54). Cu membrii celorlalte partide din bloc discuțiile sunt inițiate mai târziu – cu Mihai Ralea, desprins din aripa stângă a P.N.Ț-ului, întemeietor al unui nou partid, socialist-țărănesc, în ianuarie 1944, cu Lucrețiu Pătrășcanu, liderul partidului comunist cam în aceeași perioadă și cu dr. Topa în mai 1944 (Ion, 2003, 51-52). Mihai Antonescu păstrează pe parcursul lui 1944 legăturile sale cu Tătărescu și, prin acesta, cu ceilalți lideri ce urmau să constituie acest bloc al stângii. În iulie 1944, Ioan Hudiță, membru P.N.Ț îi reproșează lui Mihai Antonescu tocmai aceste legături (Ion. 2003, 48) iar în iulie 1944 Iuliu Maniu reproșează menținerea acestor legături lui Lucrețiu Pătrășcanu, cu partidul căruia încheiase și el, în numele P.N.Ț, o alianță în 20 iunie.
În acest moment, putem avea cel puțin trei certitudini. Prima este cea a unei colaborări în privința chestiunilor de politică externă a României, cel puțin la nivelul unor discuții și a schimbului de informații, între Mihai Antonescu, Gheorghe Tătărescu și liderii stângii. Cea de-a doua certitudine este cea a deschiderii lui Gh. Tătărescu față de o viitoare colaborare cu membrii Guvernului, cel puțin cu Mihai Antonescu. A treia este certitudinea privind intențiile lui Tătărescu de a construi o mișcare politică încă din 1942 și, începând cu 1943, de a îi da un caracter puternic reformator, social-liberal. Există alte dovezi însă ce ar putea să confirme supozițiile membrilor Opoziției (P.N.L-P.N.Ț) și ale Serviciului Special de informații privind Ecoul și substratul său politic?
În primul rând, în lipsa unor dovezi directe, ar putea fi grăitoare indiciile privind eventuala adeziune la principii politice comune a persoanelor indicate în nota S.S.I. În fapt, cel puțin în ceea ce privește politicile adresate țărănimii, Mihai Antonescu, Gheorghe Tătărescu dar și stângă românească, în special P.S.D-ul, au opinii comune. În interogatoriul din procesul ce îi este intentat în 1946, Mihai Antonescu declară că Guvernul avea intenții privind realizarea unei reforme agrare ample încă din 1941, reformă la care este însă nevoit să renunțe datorită circumstanțelor nefavorabile ale războiului (Ciucă, 1998, 99). M. Antonescu susține atunci că problema proprietății ține de fapt de reorganizarea producției – propune în acest context organizarea obștilor agricole (Ciucă, 1998, 100). La sfârșitul lui 1943 însă, când mareșalul consideră, pentru o vreme, că va reuși să încheie armistițiul dorit și va putea apoi să rămână mai departe in Guvern, M. Antonescu discută cu acesta măsurile ce s-ar impune în noul context. Printre acestea, reforma agrară, ce ar fi presupus în viziunea lor exproprierea drastică a marilor moșieri, constituirea unui fond al proprietăților statului și o nouă împroprietărire (Ciucă, 1998, 101). M. Antonescu consideră, mai departe, că „reforme sociale înaintate sunt necesare pentru păstrarea ordinei după război” (Ciucă, 1998, 103). Gheorghe Tătărescu împărtășește aceleași opinii politice, părând, de altfel, a fi un susținător al continuării politicii susținute de Guvernul Antonescu în sfera agriculturii. Susținător al unor ample reforme sociale după război se arată din 1943. În ceea ce privește concepțiile sale politice privind țărănimea, ele sunt exprimate și promovate de către Tătărescu însuși și doctrinarii P.N.L-Tătarescu în 1945 – o nouă împroprietărire a țărănimii prin exproprierea marilor moșii, inițiative și sprijin din partea statului pentru îndrumarea țărănimii, dezvoltarea învățământului agricol, facilitarea accesului țărănimii la tehnica agricolă modernă (Ion, 2003, 114). Mai mult, „instrumentul de realizare a acestui program trebuia să fie, în fiecare sat, obștea liber consimțită și organizată pe baze cooperatiste” (Ion, 2003, 114). Programul politic al P.S.D-ului în acest domeniu este și el perfect compatibil – o nouă împroprietărire, respectarea proprietății de muncă, susținerea cooperației de producție, mecanizarea agriculturii, îmbunătățirea practicilor agricole prin educație și cu îndrumarea statului (Rădăceanu, 1945). Un alt aspect important în care M. Antonescu, Gh. Tătărescu și stânga românească sunt de acord este necesitatea negocierilor directe cu sovieticii, duse chiar pe teritoriul U.R.S.S. M. Antonescu este dispus să trimită aici negociatori din gruparea Tătărescu însă proiectele în acest sens sunt, în cele din urmă, abandonate sau respinse – dintr-un motiv sau altul. Date fiind similitudinile de program politic, fie ele doar în ceea ce privește concepția privind dezvoltarea rurală, punerea bazelor unui partid social-liberal la inițiațiva lui Gh. Tătărescu, împreună cu Mihai Antonescu și recrutând adeziuni din rândurile stângii pare mai plauzibilă.
De ce ar fi fost însă tocmai Ecoul organul de propagandă al acestei mișcări politice? Aceeași notă a S.S.I. îl menționează pe Mircea Grigorescu, directorul Ecoului. M. Grigorescu, așa cum vom vedea, are o orientare politică ce este compatibilă cu cele ale lui M. Antonescu și Gh. Tătărescu. Mai mult, el servește drept om de legătură în relația M. Antonescu – Gr. Gafencu.
Absolvent al facultății de Drept, jurist așadar, Mircea Grigorescu se dedică totuși unei cariere în presă (Neagu, 2008). Indicii privind orientarea sa politică, aparent de centru-stânga, transpar, într-un prim rând, din alegerea unora dintre cotidienele pentru care lucrează sau publică – Adevărul, Dimineața, Cuvântul Liber, Facla, Stânga, chiar și Timpul (Neagu, 2008) – cel din urmă aparținând lui Grigore Gafencu, țărănist de aripă stângă. Mircea Grigorescu face parte și din gruparea Criterion, participând la un simpozion al acesteia din 18 octombrie 1932 cu o prezentare despre Lenin în lumina propagandei (Vulcănescu, 2005, XCII) și ocupând funcția de secretar de redacție pentru revista Criterion (Neagu, 2008). Cunoscându-l pe Grigorescu, Mircea Vulcănescu îl plasează pe acesta printre marxiști în 1934, încadrându-l între cei „formați de-a dreptul în disciplina marxistă” (Vulcănescu, 2005, 20). Orientarea sa politică face plauzibilă participarea sa la o inițiativă de promovare a ideilor unei grupări ce include și stânga românească precum si rolul său de mediator între M. Antonescu, Gh. Tătărescu și social-democrați. Apoi, dată fiind orientarea politică a acestuia precum și participarea sa la activitatea Criterionului, se explică o parte din rațiunile alegerii lui Stahl, de orientare social-democrată, membru al Criterionului de asemenea, de a scrie în Ecoul condus de Grigorescu.
Pot fi stabilite, apoi, conexiuni între M. Grigorescu, Mihai Antonescu și Grigore Gafencu Existența unei legături între M. Grigorescu, redactorul șef al Timpului și Grigore Gafencu, proprietarul acestui ziar este clară. Cunoscut este, de asemenea, faptul că M. Grigorescu îl viziteaza pe Grigore Gafencu în Elveția de mai multe ori în cursul războiului, discutând situația Timpului dar și situația generală a țării (Gafencu, 2008). Faptul că acesta i-ar fi sugerat lui Grigorescu să contribuie la consolidarea unui partid prin fuziunea cu social-democrații rămâne însă, pentru moment, lipsit de o altă dovadă documentară.
Mai interesant chiar este că, tot în timpul războiului, marxistul Mircea Grigorescu este consilier ministerial și directorul pentru Presa Internă al Ministerului Propagandei condus de Mihai Antonescu (Ciucă, 1998; Neagu, 2008). Mihai Antonescu îl cunoscuse pe Mircea Grigorescu în perioada în care Grigorescu lucra la Adevărul, ziar al stângii românești în care publica din când în când și Antonescu și în redacția căruia avea numeroși prieteni, conform spuselor sale (Ciucă, 1998, 106). Este probabil grăitoare pentru determinarea orientării politice a lui M. Antonescu strânsa colaborare între cei doi precum și activitatea lui Antonescu la Adevărul. Apoi, Mircea Grigorescu va servi, conform declarațiilor lui M. Antonescu în procesul din 1946, drept intermediar între acesta și Grigore Gafencu în mai multe chestiuni – finalizarea unei operații comerciale între Gafencu și Ministerul Economiei Naționale (Ciucă, 1998, 134); excepția de la mobilizare pe care Gafencu o primește în ianuarie 1943 (Gafencu, 2008, 198); propunerea de vânzare a unor acțiuni ale (sau tuturor acțiunilor) ziarului Timpul către Mihai Antonescu, dupa ianuarie 1943 (Ciucă, 1998, 134). Dincolo de aceste trei chestiuni, între Gr. Gafencu și M. Antonescu colaborarea se limitează, în lumina documentelor disponibile, la un schimb de informații și de opinii privind politica externă a României. Cei doi au însă opinii comune în mai multe privințe, în special către sfârșitul războiului, dintre care amintim – entuziasmul pentru ideea unei Europe unite (Hillgruber, 2007, Chinezu, 2004, Gafencu, 2007); necesitatea aflării unei căi de comunicare cu U.R.S.S. și a negocierii directe, la Moscova, a unui armistițiu cu aceasta în numele unui bloc politic autohton (Ciucă, 1998; Gafencu, 2008); credința în rolul important pe care îl va avea U.R.S.S.-ul în Sud-Estul Europei după război (Gafencu, 2000, 2008); considerarea României și a statelor dintre Marea Baltică si cea Neagră drept o barieră de apărare a Europei împotriva expansiunii sovietice (Ciucă, 1998, Gafencu, 2000). Dincolo de ideile privind politica internă compatibile cu cele ale stângii românești, M. Antonescu și Grigore Gafencu au așadar în comun și câteva principii privind politica externă a României, între care îl putem sublinia aici pe acela al necesității de a negocia direct, la Moscova, cu sovieticii, în numele unui bloc al opoziției. În acest punct ideile lor se confundă și cu cele ale lui Gh. Tătărescu.
Dacă apariția Ecoului se poate explica prin legăturile dintre M. Antonescu, Gh. Tătărescu, Mircea Grigorescu și Grigore Gafencu în contextul momentului, decizia lui Stahl de a scrie în paginile acestui cotodian poate fi motivată de mai mulți factori. În primul rând, există o compatibilitate de idei politice între Stahl și Grigorescu. Există apoi o compatibilitate de viziune politică între H. H. Stahl, sociolog social-democrat, și M. Antonescu, Gh. Tătărescu și chiar țărănistul Grigore Gafencu în ceea ce privește politicile necesare pentru dezvoltarea spațiului rural românesc. Sprijinirea cooperației, a mecanizării agriculturii, a comasării și a funcției de educare și îndrumare a statului în raport cu țărănimea agricultoare sunt principii politice comune tuturor acestora. Stahl pare chiar a fi de acord și cu gândirea lui Gr. Gafencu și M. Antonescu în planul politicii externe a României, după cum sugerează ideile pe care le împărtășește în articolul La răscrucea împărățiilor moarte – poziția dificilă a României, la intersecția intereselor unor mari puteri cu ambiții imperiale; tradiția și importanța relațiilor ei cu țările occidentului; rolul ei de barieră a unei Europe unite, solidare, în fața pericolului bolșevic. Nu putem merge însă atât de departe și să afirmăm că H. H. Stahl scrie în Ecoul deplin conștient de planurile pentru viitorul României ce ar fi stat în spatele acestui cotidian, transformându-se voluntar într-o voce a propagandei mișcării ce s-ar fi înfiripat în acel moment. Putem emite însă o ipoteză, ce pare a fi cea mai plauzibilă în lipsa altor dovezi. Fiind atras puternic de tematica dezvoltării rurale și de acord cel puțin parțial cu politicile de dezvoltare conturate de guvernarea Antonescu, convins de M. Grigorescu – nu știm cu ce argumente – Stahl decide să scrie în Ecoul. Nu face însă o simplă propagandă pentru acestea – le supune unei analize critice, evidențiindu-le nu doar avantajele ci și potențialele punctele slabe, invitând opinia publică dar și pe cei cu putere de decizie să ia în considerare toți factorii necesari pentru reușita lor. Mai mult chiar, Stahl aduce un aport propriu, rezultat din experiența cercetării sociologice a Școlii dar și din demersurile proprii ale acesteia pentru promovarea dezvoltării rurale, sugerând căi de îmbunătățire a politicilor curente. Nu putem ști dacă H. H. Stahl avea vreo certitudine în ceea ce privește impactul celor scrise într-o viitoare guvernare a României sau în actuala. Consideră însă cu siguranță oportun – și probabil de datoria sa – să scrie despre aceste lucruri. Este totuși curios că, într-un moment în care soarta războiului nu era totuși definitiv decisă, în care România încă era angajată în luptă, H. H. Stahl și Octavian Neamțu scriu în Ecoul punând în discuție dezvoltarea viitoare a României, după război. Poate că avansul trupelor sovietice le indică acestora o proximă înfrângere a Germaniei sau un proxim armistițiu. Rămâne totuși posibil ca aceștia să fi fost la curent cu încercările curente ale politicienilor români de a se alia, de a schimba politica externă a țării, de scoate România din război și de a modifica politica internă a României într-o direcție compatibilă cu viziunea sociologilor români.
Henri H. Stahl în chestiunea dezvoltării rurale românești
Fără a dezgropa aceste pagini mai puțin cunoscute ale istoriei politicii externe și interne (în special cea de dezvoltare rurală) românești până în 1944, scrierile lui H. H. Stahl din cotidianul Ecoul ar fi putut să pară un simplu episod interesant al gândirii sociologului Stahl. Izolate, extrase din contextul în care sunt scrise, aceste texte pot oferi cititorului o imagine iluzorie a unei viziuni personale, deplin originale a lui H. H. Stahl în privința dezvoltării rurale românești. Reintegrate, ele conferă imaginea unui sociolog actant într-un context istoric aparte, comentând politicile de dezvoltare rurală ale momentului și adăugându-le completări din bagajul opiniilor, valorilor, experienței proprii. Analizată astfel, viziunea sa privind dezvoltarea rurală poate fi înțeleasă ca fiind rezultatul unei interacțiuni complexe între traseul vieții sociologului Stahl, rețele sociale, ideologii și acțiuni politice și relații internaționale – ce se derulează într-un anumit context, o anume succesiune istorică. Acțiunile lui Stahl și concepția sa în chestiunea dezvoltării rurale, locul lor în ansamblul mai amplu al istoriei precum și impactul lor pot fi înțelese și cunoscute realmente doar astfel – reintegrate în contextul în care s-au manifestat.
Putem purcede în acest moment la o scurtă expunere a concepției lui H. H. Stahl, așa cum se regăsește ea expusă în paginile Ecoului în perioada ianuarie-martie 1944. În Răfuiala cu scopurile noastre (Stahl, 5 februarie 1944 în Rostas, 2013, 95-99), acesta pune în discuție, din nou, obștile agricole, ale căror scopuri, arată el, nu sunt încă suficient de clare populației – după cum nici lui însuși nu îi sunt. Făuritorii politicilor românești trebuie, arată el, să își pună realmente problema lămuririi acestora. Dezvoltarea vizată prin constituirea acestor obști, susține Stahl, trebuie să fie realizată în beneficiul unor straturi largi ale populației. Ea nu se obține simplist – nu se poate obține doar prin împroprietărire; nu este asigurată doar prin creșterea producției la hectar, promovată puternic în epocă, așa cum am arătat. În fapt, dezvoltarea în viziunea sociologului Stahl implică mult mai mult decat devoltarea economică – ea presupune îmbunătățirea stării de sănătate a țărănimii și sporirea accesului acesteia la bunuri culturale și morale.
În Tractorul (Stahl, 11 februarie 1944, în Rostas, 2013, 113-117), Stahl salută demersul guvernamental de facilitare a înzestrării țărănimii cu utilaje agricole moderne, în special cu tractoare. Pentru că acestea nu pot fi nici achiziționate nici utilizate în condițiile fragmentării puternice a loturilor țarănești, Stahl prezintă soluția comasării terenurilor țărănimii pe parcursul lunilor de lucrări agricole. Aceasta s-ar face într-o continuitate cu modelul raclelor vechilor sate devălmașe și cu tradiția tovărășiilor de plug. În acest fel:
„Vechile tovărășii de plug, asociere a unnui grup restrans de plugari, se vor transforma in tovărășsii de tractoare care vor cuprinde un numar destul de mari de proprietari parcelari, pentru a se obtine suprafața necesara utilizării tractorului, iar consensul tuturor de a ara și semăna deopotrivă se va transforma într-o agricultură dirijată, potrivit sfatului pe care tehnicienii agronomi îl vor da, astfel ca toate regulile tehnicii agricole să fie respectate. Ceea ce nu se va schimba va fi forma de organziare socială, obștea milenară a satelor românești.” (H. H. Stahl în Rostas, 2013, 116)
Soluția dorită de Stahl – comasarea, mecanizarea și îndrumarea lucrărilor agricole de către tehnicieniii statului – este întocmai cea prevăzută în decretul-lege din 1942 privind organizarea obștiilor agricole. Mai mult, poate nu este lipsit de semnificație faptul că acest articol apare la doar câteva zile după ce presa românească (Ecoul inclusiv) publicase discursul amplu susținut de Mihai Antonescu în 6 februarie 1944 în cadrul unei ședințe a Uniunii Sindicatelor Agricole din România, discurs în care aceste prezintă importurile masive de mașini și unelte agricole realizate de statul român. Să fi aflat Stahl abia cu această ocazie de ceea ce se petrecea în agricultura românească? Sau se alătură el doar unei campanii de propagandă?
În Prejudecati si tradiții (Stahl, 18 februarie 1044, în Rostas, 2013, 126-128), Stahl subliniază nevoia unei cunoașteri reale a nevoilor țărănimii și aceea de a construi viitorul acesteia pe măsura posibilităților sale. El combate teza individualismului țăranilor și susține în continuare asocierea acestora și comasarea temporară a terenurilor lor pentru a fi lucrate mecanizat, mai ales în condițiile în care fragmentarea excesivă este o piedică reală în calea îmbunătățirii standardului lor de viață. În opinia sa, suntem datori să promovăm și să valorificăm știința modernă, născătoare de bunăstare dar și „virtutuțile minunate ale solidarității sociale, mai ales că solidaritatea socială a existat și continuă să existe în tradiția satelor noastre în ciuda loviturilor primite până acum” (Stahl în Rostas, 2013, 127). De-asemenea, spune Stahl, trebuie să „scoatem la lumină obiecțiile temeinice pe care le au sătenii noștri împotriva comasării și asocierii în stil modern pentru a ne da seama de fondul lor de adevăr și pentru a gasi soluții potrivite” (Stahl în Rostas, 2013, 128). Esențiale în pledoaria sa mai sunt două argumente – acela că țărănimea este în stare să țină pasul cu vremurile și acela că, din tradiția ei cea veche, ea poate face un izvor de viață nouă pentru încă multe veacuri.
Dușmanii dinlăuntru (Stahl, 25 februarie 1944 în Rostas, 2013, 135-138) este o nouă pledoarie pentru solidaritate în promovarea dezvoltării. Dușmanii cei mai de seamă ai țărănimii române, arată Stahl, sunt bolile și sărăcia. Fiecare din noi trebuie să se implice și să muncească spre a aduce o mică contribuție la îndrumarea spre mai bine a țăranilor. Căminele Culturale ale Fundației Culturale Regele Mihai au organizat vizite de sfat, îndrumare, ajutor. Însă intervenția fiecăruia dintre noi întru informarea și educarea sanitară a țărănimii ar putea salva, literalmente, viețile a mii de copii. Nu este doar treaba statului să intervină, este responsabilitatea noastră a tuturor. Dintre toți însă, subliniază Stahl, mai ales intelectualii satelor sunt datori să fie modele și sprijin pentru țărani.
Răspunzând poate într-un dialog polemic, Stahl revine în Este țărănimea retrogradă (Stahl, 10 martie 1944, în Rostas, 2013, 148-151) la o pledoarie pentru capacitatea și disponibilitatea țărănimii de a participa la progresul agriculturii și al țării. Țărănimea, susține în continuare Stahl, vrea și poate să se acomodeze tehnicii agricole moderne. Mai mult, boierimea, bazându-se pe munca și inventarul țărănimii, nu a fost niciodată un model și un promotor al progresului. Proprietatea mică, conclude el, „va găsi în ea însăși și în sprijinul statului puterile necesare pentru a deveni reazămul cel mai puternic al prosperității naționale” (Stahl în Rostas, 2013, 151)
În Preotul Ion Zamă din Cornova (Stahl, 17 martie 1944, în Rostas, 2013, 157-160) H. H. Stahl aduce un omagiu postum preotului pe care îl cunoscuse în cursul monografiei Cornovei, un adevărat exemplu de slujire în beneficiul țărănimii. Cu prilejul omagierii acestuia, el subliniază din nou rolul fruntașilor și al intelectualilor satelor în activitățile ce promovează dezvoltarea și în mobilizarea țărănimii pentru ridicarea sa culturală.
Ultimul articol dedicat problematicii dezvoltării este La porunci în satele ardelene (Stahl, 24 martie 1944, în Rostas, 2013, 165-169). Stahl pornește de la exemplul adunării satelor ardelene, în zilele de duminică, după slujbă, în fața bisericii, spre a sta la sfat. Aceste adunări sunt veritabile forumuri comunitare, prilejuind discuții, consfătuiri, schimburi de informații și, foarte important, implicarea și angajarea membrilor comunității în activitățile de obște. În același timp, tot mai multe sate românești, arată el, sunt amenințate de sau duc lipsa coeziunii și implicării comunitare, lăsând rezolvarea problemelor cu care se confruntă în seama statului sau a individului. Or, problemele de dezvoltare ale țărănimii sunt multiple. Ea trebuie să își asigure sănătatea (prin accesul la binefacerile științei și tehnicii medicale moderne), bunăstarea economică (prin practicarea unei agriculturi raționale), putința de cumpărare și de desfacere (prin cooperație). Dobândirea acestora va fi posibilă doar dacă țărănimea va reuși să își câștige și cultura sufletului și a minții. Soluția propusă de Stahl este inspirată tot din viața tradițională a satelor, din aceste adunări „la porunci” – cointeresarea sătenilor și implicarea lor în treburile publice ale satului. Aceasta deoarece obiectivele de dezvoltare ale comunității nu se pot realiza decât prin eforturile întregului grup social, „primăria și organele tehnice ale Statului neavând decât misiunea de a îndruma și de a administra viața obștii” (Stahl în Rostas, 2013, 168-169). Pentru activarea și mobilizarea întregului grup social este necesară o simplă schimbare de moravuri. Mai mult, există deja instituții ce pot avea un rol important în aceasta schimbare – Căminele Culturale. Acestea au fost create pentru „a prilejui coeziunea socială a satului, organizarea lui activă, pentru a contribui cu întreaga putere de inițiativă privată la realizarea unui program comun” (Stahl în Rostas, 2013, 168) și pentru a promova o dezvoltare ce cuprinde toate laturile de viață ale unei obști omenești – sănătatea, mintea, munca, sufletul. Căminele Culturale, susține Stahl, trebuiesc valorificate în acest sens de către stat, altfel riscă să rămână doar o bună intenție.
Iată așadar că, în articolele sale, dincolo de promovarea, punerea în discuție și analiza critică a obștilor agricole așa cum fusesera acestea concepute de politicienii români – poate chiar cei din spatele Ecoului – Henri H. Stahl schițează o viziune sociologică valoroasă. Obștilor agricole concepute de aceștia el dorește să le adauge virtuțile vechilor obști țarănești – solidaritatea obștii și implicarea sa activă în rezolvarea problemelor proprii – pentru a fundamenta, odată cu reorganizarea economică, o mai bună organizare socială a țărănimii moderne. Dezvoltarea rurală în concepția sa este una pluridimensională, nefiind limitată la o sporire a bunăstării economice. De aceasta trebuie să beneficieze fără discriminare întreaga țărănime. Intelectualii, fruntașii, orășenii, statul și instituțiile sale (în principal Căminele Culturale) au drept principal rol activarea, îndrumarea si sprijinirea țărănimii în eforturile sale de dezvoltare. În fapt, ideile expuse de H. H. Stahl în chestiunea obștilor agricole alcătuiesc un model al dezvoltării comunitare a cărui valabilitate ar putea fi argumentată și pentru zilele noastre.
Bibliografie
Apolzan, Lucia, 1945, Sate și orașe și regiuni cercetate de Insitutul Social Român, București, Institutul de Cercetări Sociale al României, 1945
Buzatu, Gheorghe, Bichineț, Corneliu, 2005, Arhive secrete, secretele arhivelor, vol. 2, București, editura Mica Valahie
Carabella, A. D., Dl. Aurelian Pană – agricultor și ministru al agriculturii, în Pagini Agrare și Sociale, București, an XIX, nr. 6-7
Cardaș, Agricola, 1942, Cooperația agricolă hotărâtoare pentru ridicarea materială și morală a satelor, în Pagini Agrare și Sociale, București, an XIX, nr. 6-7
Chinezu, Claudia, ed., 2004, Provocarea Europei. Exilul european al lui Grigore Gafencu, 1941-1957, București, editura Pro Historia
Chiriacescu, Em., 1944, Obștea Agricolă, în Curentul, București, an XVII, nr. 5728, 28 ianuarie
Ciucă, Marcel Dumitru, 1998, Procesul mareșalului Antonescu. Documente, vol. 3, București, editura Saeculum I.O.
Cornățeanu, Nicolae D., 1942, Raționalizarea agriculturii românești în cadrul noii economiii Europene, în Pagini Agrare și Sociale, București, an XIX, nr. 3-4,
Filipescu, Constantin, 1942, Obștea obligatorie, în Pagini Agrare și Sociale, București, an XIX, nr. 8-10
Gafencu, Grigore, 2000, Politica in exil: 1942-1957, București, editura Oscar Print
Gafencu, Grigore, 2008, Jurnal, vol. 2, București, Pro Historia, 2008
Golopenția, Anton, 2003, Opere complete. Sociologie, vol. 1, București, editura Enciclipedică
Hillgruber, Andreas, 2007, Hitler, regele Carol și mareșalul Antonescu, București, Humanitas
Ion, Narcis Dorin, 2003, Gheorghe Tătărescu și Partidul National Liberal: 1944-1948, București, editura Tritonic
Larionescu, Maria, 2013, Economia socială și cooperația. O perspectivă socioistorică comparată, Iași, Polirom
Manolescu, I. P., 1942, Organizarea de Stat a vieții agricole, în Pagini Agrare și Sociale, București, an XIX, nr. 3-4
Manuilă, Sabin, Georgescu, D. C., 1937, Populația României, București, Imprimeria Națională
Mladenatz Gromoslav, 1938, Gândirea cooperativă în România, București, editura Independența Economică
Mladenatz, Gromoslav, Madgearu, Virgil, 1935, Reforma cooperației, București, Cultura Națională
Neagu, Mioara, 2008, Un mare jurnalist: Mircea Grigorescu (1908-1976), în Pro Saeculum, Focșani, an VIII, nr. 8
Pană, Aurelian, 1942, Agricultura românească în noul cadru european. Condițiunile grele în care a lucrat agricultura românească, în Pagini Agrare și Sociale, București, an XIX, nr. 8-10
Rădăceanu, Lotar, 1945, Programul agrar social-democrat, București, editura Partidului Social Democrat
Rostás, Zoltan, 2000, Monografia ca utopie. Interviuri cu H.H. Stahl (1985-1987), București, editura Paideia
Rostas, Zoltan, 2013, Răfuiala cu scopurile noastre, București, Paideia
Șandru, Dumitru, 1989, Obștile de arendare din România, Iași, Universitatea Alexandru Ioan Cuza
Șandru, Dumitru, 2000, Reforma agrară din 1945 în România, București, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului
Stahl, Henri H., 1935, Experiența echipelor regale studențești, în Revista Fundațiilor Regale, an II, nr. 1, 1935
Țiculescu, Dumitru I., 1942, Actualizarea problemei obștilor sătești, în Pagini Agrare și Sociale, București, an XIX, nr. 5
Țincu, Petre, 1944, Un bilanț agricol pozitiv. Biruința Tractorului, în Curentul, an XVII, nr. 5715, sâmbătă 15 ianuarie
Vulcănescu, Mircea, 1936, Dimitrie Gusti, profesorul, în Arhiva pentru Știința și Reforma Socială, vol. 2, an XIV, 1936
Vulcănescu, Mircea, 2005, Opere, vol. 1, București, Univers Enciclopedic, editura Fundației Naționale pentru Științe și artă
*** 1944, Institutul de Științe Sociale al României: 25 de ani de publicatii, 1919-1944, București, Institutul de Științe Sociale al României, Biblioteca de Sociologie, Etica și Politică
*** 1944, Obștile agricole, în Timpul, an VIII, nr. 2428, duminică 13 februarie, pg. 6
[1] Încă de la începutul lui 1943, după înfrângerea catastrofală suferită de armata română la Stalingrad, Guvernul român, prin Mihai Antonescu, inițiază contacte cu puterile occidentale în vederea încheierii unui armistițiu (Hillgruber, 2007, 331-343) – fără succes însă. Conform istoricului Andreas Hillgruber (Hillgruber, 2007), la sfârșitul lui 1943, puterile Aliate îi cer României să capituleze fără condiții, Guvernul român respingând această posibilitate. După acest moment, contactat de sovietici, Guvernul, prin Frederic Nanu, ambasadorul României în Suedia, la Stockholm, poartă negocieri separate cu U.R.S.S.-ul, cu întreruperi, în intervalul decembrie 1943-august 1944. Acestea nu conduc la semnarea unui armistițiu până în august 1944, date fiind ezitările Guvernului mareșalului Antonescu, în contextul încercărilor sale paralele de a obține garanții din partea Marii Britanii, în principal, dar și din partea S.U.A., pentru a evita ocuparea României de către trupele sovietice, pierderea definitivă a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Nordului Transilvaniei (Hillgruber, 2007, 380-381). Pe de altă parte, din martie 1944, sunt inițiate, în paralel, negocieri ale României cu toate puterile Aliate, prin Barbu Știrbey, afiliat opoziției românești conduse de Iuliu Maniu, cu încuviințarea Guvernului român. În aprilie 1944, sovieticii transmit Guvernului român și lui Iuliu Maniu, prin Știrbey, condițiile U.R.S.S.-ului pentru închierea unui armistițiu, implicând pierderea Basarbiei și Bucovinei de Nord și pătrunderea trupelor sovietice pe teritoriul României. Considerate inacceptabile de mareșalul Antonescu, condițiile de la Cairo sunt respinse oficial, poziție menținută chiar și în negocerile de la Stockholm până în preajma evenimentelor din 23 august. Opoziția formată din P.N.L. și P.N.Ț. și condusă de Maniu acceptă însă ca punct de plecare al discuțiilor aceste condiții și continuă negocierile de la Cairo, încercând să îmbunătățească termenii acestora, sperând la un ajutor Aliat pentru a evita ocuparea României de către sovietici (Hillgruber, 2007)
[2] În planul negocierilor pentru armistițiu, în mai 1943, Tătărescu ia legătura, prin interediul diplomatului Jaroslav Kopecky cu președintele guvernului cehoslovac în exil, Edvard Beneș, rugându-l pe acesta să susțină cauza României pe lângă autoritățile sovietice și să se informeze privind disponibilitatea lor de a negocia un armistițiu cu România. În februarie 1944, diplomații români Richard Franasovici – împuternicit de Gh. Tătărescu – și Grigore Gafencu, reprezentându-l pe Iuliu Maniu, redactează un memoriu pe care il trimit prin Ed. Beneș guvernului rus, solicitând deschiderea unor negocieri directe cu U.R.S.S. pentru armistițiu și sprijin pentru realipirea Transilvaniei de Nord (Ion, 2003, 43). Contactele cu sovieticii prin Ed. Beneș precum și constituirea C.N.D. au drept rezultat, la sfârșitul lui iulie 1944, transmiterea unei invitații la Moscova, pentru negocierea armistițiului. Aceasta vine din partea lui Molotov, prin diplomații români din Elveția, via Ministerul de Externe al lui M. Antonescu, și este adresată delegaților frontului democrat românesc – între care și Tătărescu (Ion, 2003, 43). Dat fiind că U.R.S.S. nu renunță la condițiile stipulate la Cairo, invitației acesteia nu i se dă curs totuși, mareșalul Antonescu respingând aceasta posibilitate (Ion, 2003, 44). De altfel, nu este prima dată când gruparea Tătărescu sau solicită facilitarea deplasării la Moscova – fără rezultat, din diferite motive.
Lasă un răspuns