Humorul sfintilor (I)

Humorul sfinţilor
(conferinţă ţinută la al VII-lea Congres al Federaţiei Asociaţiei Creştine Studenţeşti din România – 26 august – 4 septembrie 1928)

Paul Sterian

Curentul, Anul I, No. 255, vineri 28 septembrie 1928, p. 1

Dai la o parte praful de pe ceaslovul uitat de mireni şi de clerici. Şi de la cea dintâi pagină, cuvinte măiestru patinate de vreme te fură. Patericul e, înainte de toate, o carte nespus de interesantă. Nu te plictiseşti o clipă. Atenţia, sprijinită de slove mlădioase, care cu surâs înţelept te îmbie, călătoreşte hulpavă pe întinderi de suflet fără de margini, cu peisagii nu se poate mai felurite, unele mai frumoase decât altele.

Acelaşi soare, Hristosul, pătrunzând prin văile celor mai felurite şi mai profunde suflete, oricât de neasemănătoare ar fi între ele, le luminează pe toate deopotrivă.
Lumină plină de bucurie vioaie, deşi mărturisitoare a unei vieţi canonite.

Căci, deşi nevoindu-şi trupul şi sufletul cu cele mai straşnice canoane şi pedepse, pustnicul va îmbrăca experienţa-i de viaţă şi de moarte în glumă voioasă. O glumă plină de fineţe şi de cel mai adânc înţeles.

Situaţii năstruşnice născute din minte ageră şi vioaie, combinate în perfectă dozare cu caldă duioşie izvorâtă din inimă smerită, îţi dau prilejul surâsului bun, care, dacă e, adevărat că niciodată nu îţi va dilata pieptul precum râsul cu hohote, îţi va creşte însă cu încă puţin sufletul. Din pildele bătrânilor trăitori în deşerturi vezi limpede că humorul e dumnezeiesc.

El aparţine celor care trăiesc necontenit în preajma lui Dumnezeu.
Iată cum, cu două trei cuvinte colorate de acest haz sfânt, izbuteşte un bătrân să sfătuiască pe un tânăr:

„Un frate a mers la un bătrân şi l-a întrebat pre el zicând: – Părinte, ce voiu face, că mă supără mândria şi înălţarea.
Răspunde lui bătrânul: – Bine faci, fiule, că doar tu ai făcut cerul şi pământul.
Aceasta auzind fratele, s-a umilit cu inima şi făcând metanie bătrânului până la pământ, a zis:
– Iartă-mă, că nici una dintre acestea nu am făcut.
Zis-a lui bătrânul: – Dacă cel ce-a făcut cerul şi pământul s-a smerit pentru noi, dar noi care suntem tină şi ţărână, pentru ce să ne înălţăm?
Şi aşa s-a smerit fratele de cuvintele acelui bătrân şi, cu mult folos a mers la chilia sa, smerindu-se şi umilindu-se cu inima lui”.

Dar mai mult. Pustnicul îşi aplică sieşi spre îndreptare metoda humorului:

„Avva Zinon, umblând în Palestina şi ostenindu-se, a şezut aproape de o pepenărie să mănânce. Şi i-a zis lui gândul: – „Ia-ţi un castravete şi mănâncă; că ce este?” Iar el, răspunzând gândului, a zis: – „Furii în muncă merg. Deci cearcă-te pre sine de aicea, de poţi suferi munca”. Şi sculându-se, a şezut în arşiţă cinci zile. Şi, prăjindu-se pre sine, a zis: nu pot suferi munca. Şi a zis gândului: – „Dacă nu poţi, nu fura şi nu mânca”.

Şi, tot astfel, dacă vom tâlcui cum trebuie pilda de mai jos, nu vom putea să ne minunăm îndeajuns cum de ajunge sfinţenia şi evlavia să se întâlnească întotdeauna cu humorul:

„S-au adus odată struguri la Avva Macarie şi poftea să-i mănânce pe ei. Dar arătându-şi înfrânarea, sa i-a trimis la alt frate bolnav şi carele poftea struguri. Şi primindu-i pe aceştia fratele, foarte s-a bucurat, dar nevrând şi el să-şi împlinească pofta sa, i-a trimis la alt frate, arătând că el nu are poftă să mănânce. (Iar aceasta a zis tăinuindu-şi lucrarea înfrânării sale). Şi acela primindu-i, aceasta şi a făcut şi pentru că îi poftea pre ei, nu s-a împărtăşit, ci la alt frate i-a trimis. Şi acela asemenea la altul. Şi aşa la mulţi fraţi venind strugurii şi de nici unul mâncându-se, mai pe urmă au ajuns iarăşi la Avva Mcarie, neştiind fratele cela ce mai apoi de cât toţi i-a primit, cum că de dânsul întâi s-au trimis şi pentru aceasta ca un mare dar lui i-a adus. Iar bătrânul cunoscându-i pe ei şi cercetând şi aflând ceea ce s-a făcut, s-a minunat şi a mulţumit lui Dumnezeu pentru acest fel de înfrânare a fraţilor”.

Desigur că o raţiune adâncă face ca viaţa de sfinţenie să fie colorată de simţirea aceasta de duioşie şi surâs. Dar, să vedem şi alte pilde.

„Un frate odată a greşit în schit şi făcându-se adunare, a trimis către Avva Moisi, iar el nu vroia să vină. Deci a trimis către dânsul preotul zicând: „Vino că te aşteaptă norodul”. Iar el sculându-se, a venit şi luând o coşniţă găurită şi umplând-o cu nisip, o purta. Iar ei ieşind întru întâmpinarea lui, i-au zis: „Ce este aceasta, părinte?” Zis-a lor bătrânul: „Păcatele mele sunt înapoia mea curgând jos şi nu le văd şi am venit eu astăzi să judec păcatele streine”. Iar ei auzind n-au grăit nimic fratelui, ci l-au iertat”.

Un sfânt, al cărui nume aduce râsul pe buzele românului, şi pe nedrept, ne va da câteva pilde minunate de cel mai fin umor. Ne vom convinge îndată că în zadar vrea românul să ucidă cu zeflemeaua pe unul dintre cei mai „spirituali” sfinţi în ambele înţelesuri ale cuvântului, pe Sfântul Sisoe.
Iată unele din sfintele glume ale acestuia.

„Unui frate făcându-i-se strămbătate de alt frate, a venit la Avva Sisoe şi i-a zis lui: – „Mi s-a făcut strâmbătate de cutare frate şi eu voiu să-mi fac izbândă”. Iar bătrânul (Sisoe) îl ruga zicând: „Nu, fiule, ci lasă mai bine la Dumnezeu izbânda”. Iar el zicea: „Nu voiu înceta până nu voiu face izbândă”. Şi sculându-se a zis bătrânul: „Dumnezeule, numai avem trebuinţă de tine ca să porţi grija pentru noi, căci noi ne facem izbânda noastră.”
Deci aceasta auzind fratele, a căzut la picioarele bătrânului: „Nu mai mă judec cu fratele, iartă-mă, Avvo!”.

E adevărat că tendinţa prea marcată a acestui sfânt către humor îl va duce uneori alături de sfinţenie, abătându-l pe drumul ironiei:

„A zis Avva Sisoe Tiveul, ucenicului său: Spune-mi ce vezi la mine şi eu îţi voi spune ce văz la tine”. I-a zis lui ucenicul: „Tu eşti bun la minte, dar aspru puţin”. I-a zis lui bătrânul: „Tu eşti bun, dar molatic la minte”.

Însă de câte ori va fi smerit, va învinge cu humorul chiar pe diavolul:

„Avva Sisoe, când a venit la Climma s-a bolnăvit. Şi şezând el cu ucenicul lui în chilie, iată bătaie s-a făcut în uşă. (Era diavolul). Şi înţelegând bătrânul, a zis lui Avraam, ucenicul său: „Zi celui ce a bătut în uşă: „Eu Sisoe în munte, eu Sisoe pre preharar (aşternut)”. Iar el auzind, s-a făcut nevăzut.”

Ba, cu umor prea smerit învinge Sisoe şi pe Dumnezeu.

„A fost odată ispitit Avraam, ucenicul lui Avva Sisoe de dracul. Şi a văzut bătrânul că a căzut. Şi sculându-se şi-a întins mâinile la cer, zicând: „Dumnezeule, voeşti, nu voeşti, nu te voiu lăsa de nu-l vei tămădui. Şi îndată s-a tămăduit ucenicul”.