„M-am măritat în România”
„ÎMI ZICEAU CĂ ROMÂNCELE SUNT FEMEI UȘOARE”
Alina Juncu (42 de ani, jud. Neamț, emigrarea în 1998)
extras din Zoltán Rostás și Nicole Salamon (coord.) „Eu în România mă simt străin”. Vieți de imigrant în Grecia, Editura Eikon (2017)
– Când și de ce ați plecat din România, și cum ați ajuns tocmai în Grecia?
– La vârsta de 18 ani am plecat din Neamț. M-am hotărât să plec în București. E o distanță de 500 de kilometri, cu toate astea, eu am plecat. M-am dus în București. De ce am plecat? Știți, eu am crescut cu bunicii mei, ei ieșiseră la pensie, și mi-am spus că oamenii ăștia nu mă pot ține pe mine la nesfârșit. Trebuia să fac ceva. Și așa m-am hotărât să plec de acolo. Au trecut mulți ani de atunci… Țin minte, când am plecat din sat, toată lumea zicea: „Ooo, a plecat Alina la București!” Atunci toate fetele se căsătoreau pe acolo, prin sat, pe la noi, altele aveau deja și copii.
– În București ce ați făcut?
– Când am ajuns în București, am găsit de lucru la un restaurant grecesc. Asta era prin 1997. Restaurantul era lângă parcul Cișmigiu, îl avea un grec, Andreas. De fapt, cum să spun, nu era exact restaurant, era un loc din ăsta, cu de toate. Aveau și mâncare, și vindeau și alte produse. Vindeau și cafea… era stilul ăsta grecesc. Acolo lucram multe fete. Andreas îmi spunea tot timpul că o să mă mărite cu un grec. Îmi plăcea foarte mult muzica grecească. Nu înțelegeam grecește, dar îmi plăcea foarte mult muzica lor. Și așa, într-o zi, l-am cunoscut pe viitorul meu soț, în acest restaurant. Eu nu voiam să mă mărit pe atunci… Știți, pe vremea aia fetele se măritau de tinere. Eu aveam deja 23 de ani, eram cam mare, dar totuși fugeam de căsătorie. L-am cunoscut, și așa ne-am căsătorit. Ne-am cunoscut acolo, și așa am venit în Grecia. Am venit cu viză de trei luni, că așa trebuia.
– Viza se obținea greu pe vremea aceea…
– Da, foarte greu se obținea. Am primit-o doar pe trei luni.
– Cum vi s-a părut, când ați ajuns în Grecia?
– Când am ajuns aici, m-am trezit într-o țară unde… cum să spun… Credeți-mă că ieșeam pe stradă, și când vedeam pinakidele (indicatoarele stradale – N.S.) scrise în greacă, pe cuvântul meu că plângeam. Era ca și cum mă aflam în China. Am zis că eu nu o să învăț niciodată greaca.
– În Salonic ați venit, de aici era soțul?
– Nu, nu în Salonic. Gândiți-vă că
eu am plecat din București ca să ajung într-un sat,
Petria. Acesta e un sat de lângă orășelul Skydra, din județul Pella, la 80 de kilometri de Salonic. Ajungând acolo, cred că un an de zile eu tot plângeam. Plecasem din București, unde aveam serviciul meu, stăteam în oraș. Lucram la grecul ăsta, și mai lucram și la Bingo Europa.
– Erați o persoană activă…
– Da, pentru că eram singură și trebuia să-mi plătesc chiria. Chirie care pe atunci în București era o sută de dolari, iar salariile erau de nimic. Așa că eu trebuia să lucrez undeva, unde aș fi avut șpagă mare. Am mai lucrat și la un restaurant arăbesc.
– Deci în satul acesta, Petria ați locuit la început?
– Nu, la început am locuit în Edessa, capitala județului Pella, împreună cu soțul. Părinții lui locuiau în satul ăsta, Petria, aveau casă acolo. Noi am preferat în oraș, în Edessa, am închiriat un apartament acolo. La început vreau să spun că dormeam pe o saltea împrumutată, pentru că eu nu voiam să ceară absolut nimic de la ai lui. Pentru că eu nu aveam nimic, nu voiam să ia nici el nimic de la ai lui.
– Părinții v-au acceptat, fiind străină?
– La început au avut probleme, cu toate că și soacră-mea era de prin Serbia. Dar ei, ca oameni, erau așa mai… cum să zic… După un timp m-au acceptat, dar cu o invidie, cum să zic… Deci, la început am stat în Edessa. Cum spuneam, dormeam pe o saltea împrumutată, și nu aveam nici măcar o lingură în casă. Îmi amintesc că primul lucru pe care l-am cumpărat a fost un pachet de cafea grecească, care avea cadou niște pahare. Am cumpărat cafeaua pentru pahare.
– Soțul cu ce se ocupa?
– Era sudor. Venea de la serviciu la ora patru, și mergeam împreună să mâncăm câte un sandwich. Asta era mâncarea noastră în fiecare zi, timp de o lună de zile, până lua primul salariu, pentru că nu ne-a ajutat nimeni. După un timp, a venit socrul meu, și ne-a zis să mergem acolo în sat, să ne facem casa noastră, și să stăm lângă ei. Avea el în sat o casă veche, cu niște cămăruțe mici. Aveam doar 23 de ani, pe atunci. A trebuit să mă duc acolo, la casa aia veche, și zic: „Zidul ăsta cade, celălalt cade.” Și așa am dărâmat tot pe interior, au rămas doar pereții de jur-împrejur. Și primii muncitori pe care i-am băgat în casă, țin minte că au fost cei cu gresia. Am tencuit pereții, am pus gresie, totul am făcut. Și țin minte că veneau vecinele, și îmi ziceau: „Măi, Alina, o să ne bată bărbații din cauza ta!” (râde)… Că ziceau că le vin seara bărbații acasă, și ziceau: „Ia uite, ce-a făcut Alina, a lucrat aia, a făcut aia…”
– Învățaserăți limba greacă, cum comunicați cu soțul?
– Cu soțul la început în engleză, în puțina engleză pe care o știu și eu, și el. Am învățat limba greacă foarte repede, dar am fost și nevoită. Gândiți-vă că am învățat limba greacă în 15 zile. Mi-am pus ambiția asta. Am luat un dicționar care m-a ajutat foarte mult, era unul albastru, care avea și fraze, nu știu cum se cheamă…M-a ajutat foarte mult. Și mi-am pus ambiția să învăț câte 15 cuvinte pe zi. Primul lucru pe care l-am învățat a fost să număr până la zece. Bine, la început spuneam niște perle, de nu vă dați seama. (râde) M-a ajutat foarte mult și faptul că mie nu-mi era rușine, chiar dacă spuneam ceva aiurea. Eu le ziceam să se ducă și ei în România, să învețe limba română în cât timp am învățat eu greaca, și după aceea, mai stăm de vorbă…
– Ați făcut nunta în Grecia?
– Da, am făcut cununia civilă aici, în Grecia. Dar a fost un dezastru. Socrii mei voiau să facem repede cununia, că na… vorbește lumea. Pe atunci, ca să faci cununia civilă, trebuia să faci programare la primărie. Și ne-au sunat într-o dimineață, la ora opt, de la primărie, și ne-au spus că la ora zece ne cununăm. Frumos, nu? Noi nu știam nimic, nu am avut timp de nimic, totul a fost pe fugă. Nu a avut timp să vină niciun prieten. Socrul alerga înainte de ziceai că el se însoară, el a fost martorul, împreună cu un prieten de-al lui. Vă dați seama, ce cununie a fost. Așa… și am stat șase luni la socri, până am terminat noi casa. Vreau să zic că le-am plătit și chirie. Le plăteam câte 40 de mii de drahme pe lună. N-am să uit asta niciodată. Eu mă gândeam în sinea mea că poate banii ăștia ni-i ia ca să ni-i strângă. Știau că ne facem și noi casă, și mă gândeam că o să ni-i dea pe toți strânși. Da` de unde, nu ne-au dat absolut nimic… Singurul ajutor pe care îl aveam, era să vină și să ne amețească, să facem asta și asta… Casa a ieșit foarte frumoasă, venea vecina Hrisanthi, și-mi zicea: „Nu vreau cafea, nu vreau nimic, am venit doar să-ți admir casa, că e tare frumoasă.”
– Dumneavoastră aveați serviciu?
– Nu, la început nu am lucrat. După un timp, a venit o tipă care avea o suflakerie acolo în sat, și m-a întrebat dacă vreau să lucrez la ea. Și m-am dus. Vreau să zic că de când am lucrat la ea, i-am ridicat foarte mult clientela. Eu aveam alt comportament, și asta a ajutat.
– Cum vă priveau sătenii, fiind româncă?
– Nu am avut probleme, ba chiar mergeau la socru-meu și-i spuneau:
„Vai, ce noră bună ai, ce harnică e!”
Da, pentru că eu am fost crescută la țară, și venind iar la țară, îmi făcusem gospodărie, acolo în sat. Aveam în spatele casei un loc de vreo 1300 de metri, și creșteam acolo găini, iepuri… Ajunsesem la o sută și ceva de iepuri. Aveam și zarzavaturi. Păi, când mă vedeau ăștia cu coasa în mână, își făceau cruce. Într-o zi, țin minte, a adus soțul o pușcă din aia, cu bile. Pentru că erau foarte mulți porumbei sălbatici, și veneau să mănânce mâncarea de la păsări. Și-i ziceam să mă lase să trag și eu, dar îmi zicea că nu am voie, că poate mă lovesc. Nu m-a lăsat, a ascuns-o. A doua zi bineînțeles că am început să o caut, am găsit-o, am găsit și bilele, dar îmi era rușine să ies în curte să trag, să nu mă vadă lumea cu pușca în mână (râde). Așa că am început să trag din geamul de la dormitor, am dat câțiva porumbei jos. Când a venit soțul, i-am zis să adune el porumbeii ăia de pe jos. A venit băiatul vecinului, care avea vreo 28 de ani, și mi-a zis: „Vai, Alina, ne-ai făcut de toată rușinea, păi noi am făcut armată, și nu avem ținta așa de bună, tu cum ai reușit?!”
– Prietene vă făcuserăți în sat?
– Nu prea, pentru că nu erau fete tinere. Erau câteva cu care am ieșit de vreo două-trei ori, dar nu mi-a plăcut de ele, erau foarte bârfitoare, și mie lucrul ăsta nu-mi plăcea.
– Românce ați cunoscut?
– Erau și românce, dar erau din astea, care veneau și lucrau prin baruri de noapte, și agățau bărbați. Problema mare pe care am avut-o, când am venit în Grecia, și care mă făcea să plâng – nu cu oamenii din sat, ci în general, cu alții de prin alte părți – era că atunci când spuneam că sunt din România, îmi ziceau că româncele sunt femei ușoare, că nu știu care grec și-a stricat familia din cauza unei românce. Vreo patru-cinci ani am suferit mult: toată lumea vorbea frumos cu mine, până când le spuneam, de unde sunt.
Eu nu am vrut vreodată să ascund că sunt româncă.
Am cunoscut români care spuneau că mama e româncă și tatăl grec, pentru că le era rușine să spună că sunt din România. Și aveau și motive. Eu în sat nu am avut probleme, pentru că eu vorbeam cu toată lumea, discutam cu toată lumea, și așa sătenii mă vorbeau de bine, îi spuneau socrului că sunt fată bună. Dar el fiind gelos, le răspundea: „Păi ce, nevastă-mea nu e bună?” Era un fel de gelozie din partea lui. Dar, în general, nu am avut probleme. Așa, și cum spuneam înainte, am lucrat la suflakeria asta din sat cam trei ani de zile. Le ridicasem clientela, ajunsesem să ne comande mâncare și de prin împrejurimile satului. Când m-am dus prima dată, patroana punea câte cinci bucăți de carne, umplea porția cu cartofi, și gata. Seara rămânea o grămadă de carne, pe care trebuia să o aruncăm. Și i-am zis că trebuie să punem mai multă carne, așa nici nu se va arunca, iar clienții noștri vor fi mai mulțumiți. Bine, lucrurile astea le-am învățat din București, când lucram la restaurantul grecesc, a fost ca o școală pentru mine acolo. Sunt chestii mici, dar cărora trebuie să le dai importanță. Aveam liber odată pe săptămână, și când aveam eu liber, vedeam că patroana stătea și se uita pe pereți, pentru că nu mergea nimeni. Atunci m-am gândit să-i propun să iau eu afacerea. Familia ei avea și o fabrică de fructe, erau persoane avute. Și i-am propus să-mi vândă mie afacerea. Mi-a cerut o sumă imensă, pe atunci era în drahme, nu mai țin minte exact cât, dar era mult. În fine, nu a vrut să mi-o dea. Și așa, am plecat, nu am mai lucrat la ea.
– Cât timp ați lucrat acolo?
– Trei ani: din 1998 până în 2001. Soțul lucra la firmă, la ai lui, dar socrul nu prea îl plătea. Îmi amintesc că am făcut odată sărbătorile cu bani împrumutați. Și m-am enervat, am zis: ok, casa e frumoasă, dar nu putem mânca pereți.
– Cu cât vă plăteau acolo, la suflakerie?
– Foarte puțin, vreo cincimii de drahme pe zi, fără acte. Nici să nu te fi gândit la carte muncă, nu aveai șanse. După aceea, am lucrat ceva timp și la o tavernă-ouzeri în Skydra, la oraș. Dar și aici tot așa de puțin se plătea, și la fel, fără asigurare. Mai făceam și naveta. Tot o femeie avea taverna asta, și nu prea avea clienți. Asta pleca, îmi lăsa mie taverna pe mână, eu o închideam, eu o deschideam. După un timp, începuse să-mi dea și mai puțini bani. Îmi zicea că dacă o să avem client, o să mă plătească mai mult.
– Aveați permis de ședere, nu?
– Da, aveam drept de ședere, care se dădea de la poliție. Ți-l dădeau pe cinci ani de zile, dacă erai căsătorită cu grec, și puteai și lucra, îți scoteai și drept de muncă, erai OK. Între timp am cunoscut o fată care locuia în Mihaniona, o localitate de lângă Salonic. Ne-am împrietenit și îi tot ziceam că vreau să fac ceva al meu, o afacere a mea. Și mi-a zis că la ea, în Mihaniona, se închiriază un chioșc din ăsta, cu țigări. Fără să mai stau pe gânduri, i-am zis lui Gheorghia: „Du-te, vorbește cu ei, și vin.” Nu se mai putea, în fiecare lună ne rămâneau doar bani de pâine. Pentru că noi luasem împrumut ca să ne facem casa. Plăteam rata, lumina, mai făceam cumpărături, iar ultimii bani care mai rămâneau, erau pentru pâine. Pe vremea aia eu îmi cumpăram haine din piață, nici nu mă puteam apropia de magazine, pentru că erau foarte scumpe. Și așa i-am zis Gheorghiei, viitoarea mea asociată, să meargă să vorbească în Mihaniona pentru chioșc.
– Voiați să deschideți chioșcul împreună cu ea?
– Da, ca asociate. Și, când a venit soțul acasă, l-am întrebat: „Vii? Că eu plec.” Deci, eram foarte hotărâtă să am afacerea mea proprie. Soțul era o persoană, cum să spun, dacă avem ce mânca astăzi, era OK, și mâine e o altă zi. Voia să fie muncitor la alții, cu viața lui simplă de la țară, și atât. Eu eram cu totul altfel… Asta este greșeala mare a fetelor care se căsătoresc imediat cu cineva, fără să-l cunoască mai bine. E foarte greu când îl cunoști, după ce te căsătorești. Vreau să spun că am fost căsătorită cu el opt ani de zile, dar nu am reușit să-l cunosc cu adevărat… Așa am plecat împreună în Mihaniona. Am ajuns într-o zi de joi, și sâmbătă am și luat chioșcul. Vreau să spun că un an de zile am avut probleme mari. Persoana care ne-a închiriat chioșcul era o escroacă, avea multe datorii la chioșcul respectiv, pentru care am tras noi după aceea. Știți cum e cu chioșcurile astea aici în Grecia, nu se pot vinde, doar se închiriază. Pe vremea respectivă aparțineau de prefectură, erau de stat. Prefectura le dădea veteranilor de război, la personele cu mulți copii, la persoane cu handicap și la văduvele veteranilor de război, iar dacă femeia murea, rămânea la fata ei doar dacă era nemăritată. Dacă se căsătorea, îl pierdea, îl lua prefectura înapoi și îl dădea la altcineva. După deces, de obicei se dădea la altcineva, printr-un fel de licitație. Aceste personae, care obțineau chioșcurile, de obicei le închiriau la alte persoane, deci și să fi vrut să-l cumperi, nu se putea. Așa am închiriat noi chioșcul de la femeia asta, plină de datorii. Gheorghia, asociata mea, era o fată cu tonul mai jos, nu-i prea plăcea să iasă în evidență. Eu fiind româncă, ce s-a gândit asta: că și-a găsit proștii. Și un an de zile nu l-am putut trece pe numele nostru, pentru că asta avea tot felul de datorii pe acolo, și a trebuit să așteptăm un an. Am închiriat chioșcul și am cumpărat afacerea, așa se proceda.
– Era scumpă afacerea asta?
– Nu mai țin minte, cât am dat, că era încă în drahme. Am dat jumătate-jumătate cu asociata. Am luat bani împrumut de la mama asociatei, după care i-am dat banii înapoi. Am lucrat un an de zile cu afacerea pe numele doamnei care ne-a închiriat-o. Având datorii pe numele ei, aveam probleme cu furnizorii. Sunam furnizorii, și când auzeau de numele ei, ne închideau telefonul. Odată un furnizor ne-a și spus că îi datorează șase milioane, în drahme. Și hai să le explici la toți că afacerea e pe numele ei încă, dar noi îl lucrăm.
Deci un an de zile am avut coșmaruri, nu glumă.
Ne-a lăsat cu datorii 1100 de euro la lumină, pe care a trebuit să-i plătim tot noi. Dumnezeu ne-a ajutat, și după un an am scăpat, și l-am închiriat pe numele meu. Așa am căzut noi de acord cu asociata, totul a fost OK.
– Mergea bine afacerea?
– Gândiți-vă că am deschis în august 2001, era bâlciul ăla de Sfânta Maria, și aveam foarte mult de muncă. Îmi amintesc că la început nu cunoșteam toate mărcile de țigări, stăteam acolo amândouă, și când cineva voia câte o marcă de țigări de care noi nu știam, spuneam că s-au terminat, notam repede, și le spuneam că mâine vom avea (râde). Așa am învățat, încet-încet, totul. Când veneau clienții, aveam toate țigările, și nu luau doar un pachet, ci câte un cartuș. Făcusem multe cunoștințe acolo, furnizorii de multe ori îmi dădeau marfă pe încredere, și le dădeam încet- încet banii. Asta deoarece am dat dovadă de încredere, în Grecia încă se mai merge pe încredere. Ăsta e un lucru bun aici, nu încearcă să te înșele. Dacă are ceva, grecul ți-o spune în față.
– Fumează mult grecii, chiar dacă sunt scumpe țigările.
– Pe atunci nu erau scumpe, era încă în drahme. După aceea, când s-a schimbat în euro, s-au mai scumpit. Bine, pentru greci niciodată nu sunt scumpe, ei au mentalitatea asta, că mai bine nu mănânc, dar de țigări nu mă las.
– Acolo cum v-ați descurcat ca străină, cum erau oamenii din Mihaniona?
– Acolo am învățat ce înseamnă rasismul cu adevărat. În fiecare zi mă duceam plângând acasă. Aici fiind o zonă de pescari, toți aveau vapoare, cu care mergeau la pescuit. Puțini erau aceia care aveau bărci din astea mici. Cu toate că și ei sunt veniți din Asia Mică, sunt foarte rasiști. Chioșcul nostru era chiar în port, și mă loveam des de ei. Aproape zilnic venea un patron, care avea trei pescării în port, și ăsta de câte ori venea pentru un pachet de țigări, își scotea toți banii din buzunar, un teanc de bani, să-i văd eu. Și-mi tot zicea că de ce să am eu chioșc aici, de ce nu sunt ca celelalte românce: prostituată, servitoare, bonă prin case, sau mai știu eu ce. I-am zis că eu nu am luat munca nimănui. Acolo, în Mihaniona, mai în sus de port, mai erau încă opt chioșcuri, la fel ca al meu, și vă dați seama că aveau probleme pe chestia asta, că eu eram străină. Omul ăsta vorbea foarte răstit de fiecare dată când venea, căuta motive întotdeauna să mă jignească. Era un om la șaizeci de ani, nu era un copil, să zici că nu-și dă seama. Într-o zi, a venit cineva să întrebe despre o adresă în zonă, iar omul ăsta i-a zis în fața mea: „Ce o întrebi pe asta, mă?”
„Asta e din România, păi ăștia sunt oameni?”
Și multe din astea îmi zicea. Când ne-am mutat cu soțul în Mihaniona, și a trebuit să ne găsim casă, din nou m-am lovit de rasism. Soțul meu lucra, își găsise repede de lucru, așa că a doua zi a trebuit să mă duc singură la o agenție imobiliară. Când am ajuns acolo, mai erau vreo patru persoane înăuntru. I-am spus agentului că eu, împreună cu soțul, am dori să închiriem un apartament. A stat, s-a uitat la mine, și mi-a zis: „Da, dar să vină el.” I-am zis că am discutat, și împreună ne-am hotărât să închiriem. Și ce îmi răspunde? „Da, dar el este grec.” Credeți-mă că aș fi vrut să se deschidă pământul sub mine, și să mă înghită… Am plecat plângând de acolo. Seara a trebuit să mă duc din nou cu soțul acolo. El niciodată nu a fost persoana care să știe să mă apere, a trebuit tot timpul să mă lupt singură. Sau mai auzeam de la câte unul că am venit din România, că sunt o infometată.
– Mai erau și alți străini acolo, în Mihaniona?
– În perioada respectivă erau albanezii, care veneau toți ilegal și nu aveau acte. Mai erau românce și rusoaice, care veneau la produs. Grecii, ducându-se la localuri de genul ăsta, își stricau familiile, de aceea aveam noi reputația asta. Odată, pescarul rasist care venea tot timpul pe la chioșc, m-a întrebat dacă avem curent electric în România, și ce oameni sunt acolo. Am râs și i-am zis că atunci când noi aveam metrou, ei habar nu aveau, ce-i ăla. Ei se laudă cu ce au făcut strămoșii lor. Pe mine nu mă interesează asta, eu vreau să îmi arate, ce fac ei acum. Am avut probleme mari după ce am deschis chioșcul, înnebuniseră toți acolo.
– Soțul știa ce vi se întâmplă?
– Soțul meu era o persoană mai tăcută. Chiar dacă mi se întâmplau lucrurile astea, lui nu-i spuneam nimic. Nu puteam spune că am și eu un bărbat, care să mă apere. A trebuit să mă lupt singură. Eu mă comportam frumos cu toată lumea, nu jigneam pe nimeni, dar știa lumea că dacă mă enervez, va fi de rău de tot. Am dat și în oameni, am iesit cu bâta afară, și și-au luat-o. Am avut și furturi la chioșc, l-au spart de câteva ori. Am avut furt și cu pistolul, eram în chioșc, când a venit hoțul. Poliția nu-și făcea treaba bine, păi, tot eu i-am ajutat ca să-l prindă pe ăsta, cu pistolul.
– Erau greci, jefuitorii?
– Erau georgieni toți. În zona asta sunt și georgieni. Ultima dată, când am avut furtul cu pistolul, m-am dus la șeful lor, cum s-ar spune, și le-am zis: „Măi, vedeți că eu nu sunt grecoaică, și vă dau foc la toți, intru noaptea peste voi, și vă ard pe rând. Dacă nu mă lăsați să muncesc, nu vă las să trăiți!” A trebuit să fiu puternică, mai ales după divorț. Că după ce m-am despărțit de soțul, a fost și mai greu pentru mine.
– Când v-ați despărțit?
– În 2006. Când a plecat, mi-a luat tot: mașină, bani, tot-tot. După vânzarea casei din Petria, aveam 60 de mii de euro, puși bine, ca să ne cumpărăm o casă în Mihaniona. În momentul când ne-am despărțit, mi-a zis că el vrea toți banii de pe casă, că a fost casa lui, pe numele lui. Dar plătisem și eu rate la bancă pentru împrumutul ăsta. Mi-a luat și mașina. I-am zis să ia tot, că eu pot să-mi fac mâine altele. Mi-am pus o ambiție, și într-o săptămână mi-am luat o mașină. În rate, dar nouă. Aveam nevoie de mașină, pentru fetiță.
– Pentru fetiță?…
– Da, fetița pe care am adoptat-o din România, când avea trei ani și jumătate, eu fiind încă căsătorită. Aveam bonă permanent pentru fetiță. Și pe bonă o adusesem din România, ca să aibă grijă de ea. Până să găsesc bona, a fost foarte greu. Am schimbat vreo trei românce: m-au furat, au făcut multe. Deci, aveam bonă în casă, aveam muncitori, plăteam rata la mașină, plăteam chirie la apartament, iar fostul soț în trei luni de zile a mâncat toți banii ăia. Nu știu, unde, și nici nu mă interesează. A mâncat 60 de mii de euro, și după trei luni a venit la mine să-mi ceară 20 de euro împrumut pentru benzină, că nu mai avea. Și ce satisfacție am simțit atunci când eu i-am dat cincizeci, nu douăzeci! Eram foarte satisfăcută… El era în țara lui, cu părinți, cu neamuri, iar eu eram singură într-o țară străină, și mă descurcam mai bine decât el! I-am dat 50 de euro, și i-am zis că nu-i mai vreau înapoi. Asociata chiar m-a certat, mi-a zis că sunt nebună, că i-am dat bani. Dar lucrul ăsta pe mine m-a satisfăcut.
– Deci ați continuat afacerea împreună cu asociata…
– Da, și am mai deschis si un alt chioșc împreună. Dar de data asta am făcut o greșeală. Primul chioșc era pe numele meu, iar al doilea l-am trecut pe numele ei. M-am gândit că e mai bine și pentru ea, așa putea lua și ea un împrumut pe numele ei, pentru că oricum avea niște probleme cu soțul…
– Se dădeau împrumuturi ușor pe atunci?
– Da, se dădeau împrumuturi foarte ușor. Având afacere aici, puteam să iau ușor împrumut, aș fi putut să iau și 70 de mii de euro. Îți spuneau la telefon că poți să iei atât sau atât… Bine, dobânda era foarte mare… Și cum ziceam, ne-am hotărât să punem al doilea chioșc pe numele ei. Lucram împreună la ambele chioșcuri, unul era pe numele meu, celălalt pe al ei.
Problemele au început după ce am adoptat fetița,
atunci totul s-a schimbat, parcă totul a luat o întorsătură urâtă. Asociata începuse să arate un rasism ciudat față de fetița mea. Se comporta foarte urât cu ea, și asta probabil pentru că încetasem să mai am grijă de copiii ei. Până atunci îi aveam pe copiii ei, ca pe ai mei. Le cumpăram foarte multe lucruri, mai ales pe fiica ei cea mică o luam cu mine peste tot. Ei, și de atunci totul s-a schimbat. Odată au luat-o pe fetița mea, pe Ioana, la mare, cu ei. Ea e un copil mult mai vioi, face cât zece băieți la un loc… Asociata îmi tot zicea lucruri urâte despre fetiță. Nu am înțeles, cum poți scoate așa o răutate față de un copil. Eu iubesc foarte mult fetița, nu mi-am bătut joc de ea, deoarece nu e a mea. Ăsta a fost și unul dintre motivele pentru care m-am despărțit de fostul soț. Și el se schimbase. Îmi zicea că mă ocup tot timpul doar de copil, și că nu mă mai interesează nimic în afară de copil. A fost problema lui că nu a înțeles că eu mă ocup de copil pentru că-l iubesc, și pentru că am o responsabilitate față de el. Ioana era măricică atunci, când am luat-o, avea trei ani și jumătate. Simțeam de parcă voia să aleg între ei, și i-am spus că rămâne copilul, iar el pleacă. Asta a fost cu fostul soț. Într-o zi, mi-a zis asociata să o duc pe Ioana înapoi în România, să o crească părinții ei, că din cauza ei m-am despărțit de soț, și că nu mai sunt, cum eram. Atunci am plesnit-o, pur și simplu. Chestia asta m-a deranjat foarte tare.
I-am spus că acest copil nu e o haină, sau o pereche de încălțăminte,
care, dacă nu-mi mai place, o duc înapoi. Și de atunci i-am spus că nu mai am încredere în ea cu nimic, și că ar fi bine să clarificăm unele lucruri. I-am cerut să mergem la notar, să clarificăm lucrurile cu chioșcurile, că nu vreau să mă trezesc, mâine-poimâine, rămasă pe dinafară. Al doilea chioșc pe care îl trecusem pe numele ei, îl aveam de trei ani. M-am dus acolo, și ne-am cam certat. A chemat poliția, să-mi zică să ies din chioșc, că e al ei. Am plecat să mănânc, mă sunase Ioana, care pe atunci avea șase anișori, și cum eram la masă, m-au sunat cei de la poliție, și mi-au zis că asociata vrea să mă dea în judecată, pentru că m-am dus la chioșcul ei, și i-am făcut scandal. Tot zicea că e chioșcul ei, și că nu mă mai lasă să mă duc acolo. I-am zis că vreau jumătatea mea din bani, din al doilea chioșc, pentru că eu nu am mai vrut să fim asociate. I-am propus să vindem ambele chioșcuri, și să împărțim banii. Așa cum le-am făcut împreună, tot așa vom împărți și banii, iar după aceea fiecare pe drumul ei, nu? I-am zis că nu vreau să mă țigănesc pentru bani. Eu băgasem atunci în jur de 14 mii de euro în al doilea chioșc, și mi-a dat doar vreo șase mii înapoi.
– Nu v-ați luat avocat?
– Ba da, dar avocata pe care o găsisem, și care era pe jumătate româncă, și-a bătut joc de mine. Era de acolo, din Mihaniona, una Katerina. Asociata trebuia să-mi dea o sumă de bani, și în final am obținut o sumă mult mai mică. Deci, m-a trădat și avocata. Și așa am terminat-o cu asociata. Eu am rămas cu primul chioșc, iar ea cu al doilea. Al doilea chioșc, care i-a rămas ei, avea mai mult câștig, pentru că era plasat într-o zonă mai bună, exact lângă școala de marină comercială. Dar uite că Dumnezeu știe ce face, și îți dă pălmuțe, de multe ori… După un an de zile, școala respectivă a avut ceva în neregulă. A venit o comisie, și a constatat că trebuie să plece toți de acolo. După aceea, nu-i mai mergea deloc bine. Ea nu spunea la nimeni că nu mai suntem asociate, ca să nu-și piardă clienții. Pentru că toți se obișnuiseră cu mine. Nici eu nu spuneam, pentru că nu-mi place să bârfesc.
Știți, grecii sunt cam bârfitori, mai ales bărbații.
Eu așa ceva nu am mai întâlnit. În România, cu toate că am crescut la țară, într-un loc pe care nici pe hartă nu-l găsești, oameni nu erau așa. Când am venit în Grecia, am avut un șoc pe chestia asta. Bărbații să bârfească mai mult decât femeile?! Dar sunt și oameni buni, fără ajutorul cărora nu aș fi reușit, am avut furnizori care m-au ajutau foarte mult. Am avut un furnizor, unul Giannis, care m-a ajutat foarte mult. M-a împrumutat chiar și cu bani, când am avut nevoie, era un om foarte de treabă. Pe mine, care eram străină, mă făcea să mă simt ca și cum mi-ar fi pus Dumnezeu mâna în cap. Acest Giannis mi-a dat odată împrumut 1400 de euro, i-am zis să facem o hârtie la mână, ceva. El a zis că nu vrea, că are încredere în mine. Mulțumesc lui Dumnezeu, am întâlnit și oameni buni…
– Criza nu v-a afectat?
– Criza? Nu există criză. Este o zicală foarte bună, pe care mi-a spus-o un prieten care acum are vreo 28 de magazine. Spunea că criza este o scuză foarte bună pentru cei leneși. Grecii sunt foarte leneși. Dacă întrebi câte un grec, unde lucrează, îți răspunde că nu are de lucru, fiindcă e criză. Dar credeți-mă că eu nu îmi pot găsi vânzătoare. Tocmai am dat una afară, că zicea că obosește. Nu înțeleg, pe criza asta cum pot fi așa de relaxați. Pe vânzătoarea asta nu am ținut-o niciodată peste program, eram foarte corectă, și cu toate astea, poftim, nu-mi pot găsi vânzătoare… Acum tot e mai OK, dar în trecut trebuia să lucrez eu multe ore, pentru că nu puteam să-mi găsesc vânzătoare, nu veneau grecoaicele să lucreze pentru mine. Era chestia că
„ce, să lucrez eu la o româncă?”
Acum s-a cam întors roata, și mie îmi place foarte mult lucrul ăsta. Îmi amintesc, când mergeam la un magazin cu haine scumpe, în Mihaniona, doamna care avea magazinul respectiv arăta tot timpul sictirită, când mă vedea. Că na, îmi permiteam și eu, românca, să intru în magazinul ei. Nu-mi plăcea deloc comportamentul ei, vizavi de mine. Dar uite că roata s-a întors: acum trei ani m-am întâlnit cu ea în Salonic, era cu un carnețel în mână și strângea niște bani pentru o asociație a primăriei, ceva de genul ăsta. I-am spus că eu nu mai locuiesc în Mihaniona, dar dacă are nevoie de bani, îi dau cu mare plăcere. I-am povestit că mi-am deschis în Salonic ceva în același domeniu, și totul merge bine. M-a întrebat dacă am nevoie de vânzătoare, că ar veni ea, că nu mai are magazinul, deoarece dăduse faliment. Mi-a lăsat numărul de telefon, să o contactez dacă îmi pleacă din vânzători, și rămâne vreun loc liber.
– În Salonic când v-ați mutat?
– Acum trei ani, în 2014, după 16 ani de Mihaniona. Magazinul din Salonic l-am luat tot cu asociat, deoarece înainte fusese un service auto, și a trebuit să bag mulți bani în el, ca să arate ca acum. Neavând atâția bani, m-am hotărât să-l fac cu un asociat. Dar, în final, am rămas singură. Pentru că ăsta, ca mai tot grecii, avea impresia că o să se îmbogățească. Așa că s-a hotărât să plece.
– În Salonic ați cunoscut alți români?
– Da, am cunoscut, la asociația românilor de aici. Când am venit, acum trei ani, în Salonic, era deja această asociație. Se fac organizări frumoase, mie îmi plac mult. Cu toate că că ar trebui să se facă mult mai multe.
Nu știu de ce, românilor noștri încă le e rușine să spună că sunt români.
Ieri eram la supermarket, și aud două persoane spunând, încet, câteva cuvinte în românește, după care au vorbit doar în greacă. Eu cu copiii mei acum vorbim doar în limba română. Dar înainte, când eram în Mihaniona, și noi vorbeam doar în greacă, pentru că acolo se uitau cam urât la noi, dacă vorbeam română. Aici, în Salonic, nu mă mai interesează. Toți știu cine sunt, cum mă cheamă, și mă simt mult mai bine. Mă simt mult mai bine și decât în România, eu în România mă simt mai străină, decât aici. Prieteni români nu am, în general nu am timp să îmi fac prieteni. Îmi ocup timpul cu copiii mei, și îmi place lucrul ăsta, le doresc tuturor să aibe copii ca ai mei.
– În România vă mai duceți?
– Da, mergem, dar mergem doar în vizită. În România nu cred că aș fi putut face ceea ce am făcut aici. În Grecia, dacă ai puțină minte, poți face multe lucruri. De douăzeci de ani, de când sunt în Grecia, am reușit să fac aproape tot ce am vrut. Ce mi-am propus, asta am făcut. Am dat dovadă de seriozitate, și am putut face multe lucruri. De exemplu: mă duc la primărie, vorbesc direct cu primarul, și îmi pot rezolva toate lucrurile. În Salonic nu am întâmpinat probleme. Am magazinul ăsta de aproape doi ani, și toate merg bine. Mai am și alte activități, în paralel. Am început să fac și comerț en gros, adică să dau marfă la furnizori. La furnizorii care până mai acum îmi aduceau ei mie marfă (râde). Dau marfa la furnizori, nu vreau să am eu de-a face direct cu magazinele. Îmi place să fiu activă,
nu alerg după bani, și de asta cred că banii vin mai ușor la mine.
Am muncit foarte mult în viață, iar cu munca reușești să faci multe lucruri. Mulțumesc lui Dumnezeu, am doi copii sănătoși, avem o sursă de unde ne vin bani, și totul e bine.
– Credeți în Dumnezeu?
– Cred mult în Dumnezeu, și îl simt lângă mine de multe ori. Îl simt, și asta mă face fericită. Simt că mă ajută, altfel nu cred că aș fi reușit singură, într-o țară străină. Nu am avut pe nimeni să mă ajute, dar nici nu cred că aș fi vrut, pentru că ăsta e caractareul meu. Ori de câte ori pot, merg la biserică. Sfânta Paraschiva este protectoarea mea, când intru în biserică, încep să plâng, îmi curg lacrimile fără niciun motiv. Lucrul ăsta mi se întâmplă doar când intru în biserica Sfânta Paraschiva. Am o legătură cu Dumnezeu, este o legătură care-mi place, și mă liniștește. Sunt o femeie fericită, am doi copii frumoși și sănătoși. Pe Ioana am înfiat-o când avea trei ani și jumătate, iar pe fratele ei, Florin, l-am adoptat mai târziu, când avea 11 ani. Ei sunt și frați biologici Acum băiatul are 18 ani, e mare și mă ajută foarte mult la magazin, el deschide dimineața. Fata are 14 ani, chiar acum m-a sunat, și mi-a spus că masa e gata, și să mergem să mâncăm. Gătește bine, Ioana a mea. Florin a terminat liceul, fata e încă la școală. Am un ajutor mare de la copiii mei, îi iubesc pe amândoi foarte mult. Ei au fost și sunt totul pentru mine.
(N.S., Salonic, septembrie 2017)
A se vedea și:
Lasă un răspuns