Imoralitatea artei. Raspuns la un interviu

Imoralitatea artei. Raspuns la un interviu

Mircea Vulcanescu

extras din Mircea Vulcanescu, Chipuri spirituale. Dimensiunea romaneasca a existentei. Chipuri spirituale europene, ed. Marin Diaconu si Zaharia Balinca, Ed. Eminescu, 1995

Recent, a facut valva intentia nefinalizata unei institutii de stat de a cenzura partea a doua a unui film controversat, prin clasificarea sa drept „interzis minorilor” si „interzis spre difuzare”. Mi-am adus aminte, cu acest prilej, de controversele interbelice legate de interdictia/cenzurarea operelor sau chiar intentarea de procese, pe motive similare, unor autori ca Geo Bogza (in 1934) si Mircea Eliade (in 1937). Si iata ca gasim monografisti implicati pana si in astfel de subiecte „culturale”. Unul din ei este Mircea Vulcanescu, semnatarul articolului de mai jos, scris in 1936 ca parte a unei anchete a revistei „Da si Nu”, intitulata „Trebuie sa fie poezia morala? Cazul domnului Tudor Arghezi”. Articolul, in cele din urma, nu a mai fost tiparit in revista, fiind publicat ca inedit in 1995, in editia din care l-am si extras. Unii din membrii Scolii Gustiene, ca cel de fata, au avut intense preocupari si activitati culturale. Prezentul articol este doar un „teaser” pentru o viitoare rubrica a Cooperativei dedicata acestei dimensiuni a istoriei sociale a monografistilor. (IB)

***

Pe cine întrebi? Pe vameş, pe cărturar sau pe fariseu?

1) Vameşul îţi declară că literatura pornografică există, de vreme ce este prohibită la import. Căci dacă n-ar fi, nu s-ar prohibi. Din acest punct de vedere, pornografia beneficiază de un regim asemănător cu al stupefiantelor şi al zaharinei. (Probabil unde, ca şi ele, îndulceşte prin surogat, şi, la urma urmelor, tîmpeşte!) E una din puţinele prohibiţii edictate pentru apărarea consumatorului, ci nu pentru protecţia producătorului indigen. Dar, ca de pe urma oricărei prohibiri, consumatorul ar rămîne fără apărare faţă de producătorul intern, ceea ce-n fond ar fi tot o protecţie, dar deghizată, adică de fariseu, dacă n-ar interveni poliţia, să desăvîrşească în contra lui ceea ce vama împlineşte contra celui din afară. Relaţiile dintre Vamă şi Poliţie sunt, deci, sub acest raport, analoage cu cele pe care le găsea Clausewitz între diplomaţie şi strategie. Una continuă pe cealaltă, cu ultimele mijloace. Sau, dacă preferi, sunt aceleaşi cu cele pe care le găsea, la un examen, o studentă a mea, între etică şi sociologie: „Merg mînă în mînă şi-şi dau contribuţii reciproc!” Fireşte, cărturarul ar spune că există şi deosebiri. La Vamă prohibiţia e absolută. La Poliţie s-ar putea să fie numai relativă. In orice caz, există derogări, cum zice Caragiale, „cînd e vorba de Poliţia în persoană”, care, trebuind să ştie tot, nu poate admite pentru sine interdicţiile pe care le impune altora. In definitiv, vorba lui Rabelais, implicat şi altfel în această discuţie: „Leşile sunt ca pînzele de păianjen. Tăunii mari trec prin ele şi musculiţele se prind”. Dar m-am îndepărtat, aparent, de chestiune.

2) Cărturarul? Să definim termenii…

Literatura e expresia artistică a stărilor sufleteşti şi a intîmplărilor din afară, cu ajutorul scrisului. Pornografia? S-o căutăm în dicţionar. Literatură neruşinată sau obscenă. Etimologic ar fi: descrierea desfrînării. Compus din graphia, descriere, de la graphein, a scrie, şi porneia, prostituţie, desfrînare, în sensul biblic al cuvîntului. Dacă te uiţi însă bine la toate înţelesurile ultimului cuvînt, vezi că el mai înseamnă, prin extindere: „nelegiuire”, lucru necinstit şi, în sens particular, „spurcăciune”, contact cu lucru oprit.

Aşadar, lucrurile se lămuresc. Pornografia nu e o simplă descriere a desfrînării. Ci descrierea ei spurcată, adică cu scop nelegiuit. Cartea lui Paul Bureau despre Neorînduiala purtărilor sau monumentala monografie a lui Flexner asupra Prostitutiei in Europa, Yama scriitorului Kuprin sau Maya lui Gautellon nu sunt carti pornografice, cu tot caracterul desfranat al mediului pe care-l descriu.

Caracterul pornografic, nelegiuit al unei scrieri, n-ar tine astfel de subiect, ci de efectul urmarit, de intentie. Am ajunge, astfel, s-o definim, aproape ca si in dictionar: „descriere nelegiuita a lucrurilor de rusine.” Consecintele? Literatura tine de lumea artei si e supusa criteriilor estetice. Ea se poate ocupa de orice, chiar de prostitutie. Nu exista pentru literatura alte obiecte tabu, decat ale gustului, care singur judeca despre frumos si urat.

Ruşinea ţine de moravuri. Desfrînare, prostituţie, nelegiuire cad, prin urmare, in domeniul moralităţii şi al ştiinţei despre bine şi despre rău. Moralitatea are însă două rădăcini: una, absolută, în legea lui Dumnezeu; alta, relativă, în conştiinţa semenilor. Conştiinţa fiecăruia şi rînduiala duhovnicească judecă din primul punct de vedere. Judecătorul, din al doilea.

Dreptul penal nu e decît minimum-ul de moralitate, de rînduială în purtări, pe care o societate o crede necesară pentru a-şi menţine existenţa. De unde, sanctionarea pornografiei. Rolul poliţiei de moravuri.

Nu trebuie deci amestecate lucrurile. Există literatură imorală şi principial judecatorul poate condamna o capodoperă, dacă această operă vatămă „ordinea publica si bunele moravuri”, fără să-i pese de judecata criticei de artă. Valoarea estetica a operei nu poate fi, pentru el, decît o „circumstanţă”, atenuantă uneori, alteori agravantă! După cum, tot principial, un artist adevărat nu se va lăsa intimidat de o condamnare penală, ca să scrie tot ce-i trece prin gînd sau tot ce-i stă pe suflet.

Fiecare trebuie să-şi asume riscul funcţiei sale proprii, fie c-o face din vocaţie sau din meserie. Nedreaptă şi vătămătoare ar fi numai confuzia care ar cere consacrarea artistului pentru că are inimă bună sau absolvirea răufăcătorului pentrru are talent!

Moraliceşte reprobabilă şi estetic inelegantă nu e decît încercarea de a te sustrage consecinţelor penale ale voitei tale îndrăzneli, la adăpostul acestei confuzii. Ti-ai propus sa rastorni valorile? Suportă consecinţele actelor tale! Ai poate, în faţa istoriei, dreptul sa incerci sa violentezi conştiinţa contimporanilor, orientîndu-i incotro ţi se pare ţie că trebuie să-i îndrepţi. Chiar dacă nu l-ai avea, în măsura în care o faci, eşti agentul unei necesităţi care te poartă spre aceasta. Prea bine. Dar suportă riscurile. Societatea are şi ea dreptul să se apere. Să refuze de a se lăsa siluită. Giordano Bruno avea ceva de spus, care tulbura conştiinţa contimporanilor. A spus-o si a refuzat sa abjure. A fost ars. Rabelais, de care se pomeneşte ades, n-a scapat decat datorita regelui, care a şters cu mîna lui cenzurile Sorbonei, scriind pe deasupra, tot cu mîna lui, dreptul de tipar. Baudelaire a fost condamnat. Villon a petrecut ani întregi în închisoare, dar nu pentru imoralitatea versurilor lui.

Un judecător care s-ar sfii să condamne o capodoperă, dac-ar fi convins că vatămă binele public, de teamă că posteritatea îşi va bate joc de gustul său, ar fi un snob, nevrednic de funcţia ce i s-a încredinţat. După cum ar fi un dobitoc, dimpotrivă, criticul care ar judeca pe un artist pentru că a fost condamnat penaliceşte.

Una e înfruntarea semenilor. Alta e înfruntarea veciniciei. Inadmisibilă e numai încercarea de a te sustrage urmărilor pămînteşti ale faptului tău, sub cuvînt ca tintesti luna. Pentru că [este] neconformă sieşi închipuirea ca, daca ai tintit sus, esti scutit de legea muritorilor. E aci o conceptie de privilegiat, pe care literatii o blamau la boierii de odinioara. Daca esti artist, nu inseamna ca omeneste esti dincolo de bine si de rau, ca nu trebuie sa suporti consecintele vietii. Trebuie sa stii ca ti se aplica, tot ca si oricui. Daca-ti da mana, ataca!

Faptul acesta constituie chiar o superioritate pentru judecator. Pentru ca el nu trebuie sa judece in chip absolut despre caracterul vatamator al unei scrieri, ci in raport cu cei carora le este adresata. Cu cat formatia lui intelectuala e mai reprezentativa pentru mediu, cu atat judecata lui e mai justa din punct de vedere social.

Problema ce se pune judecătorului este delicată tocmai din cauza confuziei de planuri. El trebuie să disocieze vrăjile. Să discearnă în ce masura mestesugul artistic a izbutit să covîrşească urîţenia lucrurilor descrise, aşa incit efectul artistic sa acopere, să sublimeze, să transforme neruşinarea. Două lucruri sunt aci de deosebit: intenţia şi efectul. Căci vraja artistică poate subtiliza răul moral pînă la volatilizarea lui completă.

Vrut-a artistul să conrupă, întrebuintînd haina artei numai ca o masca? Sau a vrut, dimpotrivă, să desprindă frumuseţea ce i se părea ascunsă-n actul trivial?

Izbutit-a să transforme lucrurile, astfel încît toată atenţia şi interesul cetitoriului să fie absorbite de conţinutul intuiţiei estetice, sau dincolo de ea dainuieste, chiar fără intenţie, trivialul, chiar pentru cetitorul care „nu gîndeşte răul”?

Dacă judecătorul crede că artistul a vrut să facă rău şi a izbutit, el trebuie să-l condamne fără circumstanţe. Ba chiar cu circumstanţe agravante pentru capodoperă. Dacă însă judecătorul crede, dimpotrivă, că artistul n-a vrut, dar a izbutit să facă rău; altfel zis, dacă încercarea de a scoate flori din noroi a ratat, inca trebuie condamnat scriitorul pentru răul ce-a făcut. Chiar fără intenţie. Aşa cum se condamna cineva care neştiind să tragă cu pistolul şi, fără să vrea, împuşca un om pe stradă.

Dacă, în sfîrşit, judecătorul crede că artistul a vrut să facă rău, dar peste voia lui şi – graţie meşteşugului artistic – a reuşit totuşi să organize atat de perfect materialul, încît să nu mai străbată răul, artistul trebuie, fireşte, achitat, chiar daca ar trebui mustrat la spovedanie. Nu e nevoie, cred, să mai adaug ca, daca artistul nici n-a vrut să facă rău, şi nici n-a izbutit să-l facă, iar trebuie achitat.

Fireşte că problema nu e simplă. Să presupunem că cineva ar spune: D. H. Lawrence nu este pornograf, pentru că, deşi scrie despre lucruri de ruşine, n-o face cu gînd neruşinat, nici pentru efecte ruşinoase.
Altcineva ar răspunde: De unde ştii? Lawrence e scriitor mare. Are succes şi fără asta. De ce-o face? Exploatează slăbiciunile cetitorilor.
Altul ar replica: Nu-i aşa. Caracterul artistic al operei lui e atit de puternic, că lucrurile ruşinoase nu mai impresioneză ca atare.
Altul ar zice: Ba pe mine m-au impresionat neplăcut.
Cine decide?
Două probleme se pun, cu acest prilej.
Una de lege ferenda. Trebuie codul să sancţioneze nerusinarea? Chestiunea poate fi discutată. Ea se reduce la întrebarea dacă o societate crede ca rusinea e o valoare indispensabila mentinerii ei sau nu. Dupa cum o va crede, sau nu, o va inscrie in codurile respective, o va sanctiona mai greu sau mai usor, sau o va lasa nesanctionata.

Trebuie sa recunostem ca, in general, nerusinarea creste cu progresul „civilizatiei”. E un tribut pe care-l plateste progresului tehnic si nestiintei publice, ca si divortul, sinuciderile, crimele sau mortalitatea prin accidente si toate celelalte consecinte ale individualizarii. La tara e rusine sa-si arate femeia parul dezbrobodit. La turci, sa-si arate fata. La japonezi, picioarele goale. Pe plaje sau la „music-hall-uri”, oamenii nu se sfiesc să apară aproape goi, fără ruşine. Imediat după razboi, neruşinarea era mai mare. În ultima vreme se observă în toată lumea o recrudescenţă a valului de pudoare. Cauzele acestor variaţii s-ar putea studia în amănunt. Unii sociologi s-au şi îndeletnicit cu aceasta.

Răspunsul e deci, principial, afirmativ. Codul penal poate pedepsi neruşinarea sub orice formă. Pînă unde o va face? Răspunsul atîrnă de ce poate suferi societatea la un moment dat! Unde începe „neruşinarea” şi de unde nu mai poate fi suportată e, deci, o problemă de sensibilitate morală a epocii si a grupului social.

A doua problemă e de administrare a justitiei. Cine va face aprecierea? Veţi zice: are judecătorul de instrucţie competenţa să aprecieze faptul? Nu ştiu dacă are în fapt priceperea; dar în drept are calitatea, atribuţia şi chiar obligaţia de a o face. De altfel, întrucît ar fi mai greu să stabileşti dacă un scriitor a scris ceva de ruşine, decît dacă un negustor a abuzat de încrederea altuia? Poate fi ceva mai subtil ca încrederea? Şi totuşi, judecătorul judecă toate procesele de escrocherie. Problema se reduce deci la a şti dacă avem sau nu judecători pricepuţi. Care, fireşte, e cu totul altă problemă decît cea de la care plecasem. E, de altfel, de observat că, pentru a preveni obiecţii, organizarea judecătorească a prevăzut mai multe instanţe de judecată, tocmai pentru a înlătura arbitrarul părerii unuia singur.

La a doua întrebare răspundem deci afirmativ. Da, judecătorul are calitatea să aprecieze, în cadrul legilor, neruşinarea unei scrieri. Chiar dacă este o capodoperă literară. Depinde de pregătirea lui şi de conştiinţa lui judecătorească dac-o va face bine sau rău. In general, se poate crede că acestea nu ar fi nici mai bune, nici mai rele ca ale mediului în care trăieşte. Văzută complet, problema e ceva mai complicată. Pentru că aceste deosebiri valorează numai în lumea fenomenală. Privite în sinea lor, metafizic, în sfera valorilor pure, deşi binele e deosebit de frumos, ce e frumos se confundă cu ce e bine. Şi lucrul acesta nu e fără urmări asupra felului în care se întretaie plăsmuirile pămînteşti ale diferitelor valori.

Să scoţi binele din rău e faptul înţelepciunii. Frumosul chiar din urît, faptul meşteşugului! Dar să scoţi binele din urît e fapt de sfant; şi să scoţi frumosul din rău, fapt de înger. Mai delicată faţă de codul penal e situaţia amatorilor de „flori rele” faţă de rosturile lui divine şi umane. Aci suntem în domeniul limitelor. În zonele ciudate de încrucişare a criteriilor. Dar unde, în viaţa socială, nu se incrucişază criterii? Să încerc deci s-ă lămuresc acest punct.

Orice transgresiune a legii are farmec. E un lucru vechi, cît lumea. O spune întîmplarea biblică a mărului oprit. Suntem sub vrajă. Orice interdicţie naşte în noi ispita de a o depăşi. Cu cît un lucru e mai puţin îngăduit, cu atit pornirea de a-l stăpîni e mai puternică. Există un fel de vrajă a gardurilor, care te imbie sa le sari. Constiinta oprelistii staruie alaturi de dorinta de a o depasi, chinuind sufletul.

Din faptul că se încearcă vraja artei, subtilul artificiu prin care plăsmuirea se face aidoma lucrului se confundă cu vraja nelegiuirii. Farmecul călcării pe tărîmul oprit nu e însă literar. Nu ţine de frumos şi de urît. Ci de lumea binelui şi-a răului. E diabolic. Îl poţi găsi independent de artificiul artistic. Şi adausul artificiului artistic nu-i schimbă natura, ci numai înşală pe naiv, ca peştişorul din undiţă.

N-am cetit poemele incriminate. Nu cred însă că poate fi mai grav cazul lor decît al autorului Florilor răului. Ideea e aceeaşi cu a lui Gide din Les Caves du Vatican sau cu a lui Dostoievski. Pretenţia artei de a scoate valori estetice din atacarea ruşinii. Prin aceasta se deosebeşte, cred, de literatura pornografică propriu-zisă. A priori nu este imposibil. Dar efortul e temerar. Şi de obicei costă preţ de suflet!

Nerusinarea participă deci la psihologia necuviinţei, a săvîrşirii lucrului nelegitim, oprit. Artişti de seamă au fost ispitiţi de psihologia sacrilegiului, de vraja adîncurilor tulburi ale sufletului omenesc. Universalitatea preocupărilor sale îi dă [artistului, n. ed.] dreptul să atace orişice subiect. Nu fără risc. Riscul principal este acela al unei grave confuzii. Al unei confuzii între vraja artei, subtilul artificiu prin care plăsmuirea omenească se face aidoma lucrului închipuit, şi vraja nelegiuirii.

Dacă aş fi judecător, două lucruri aş cerceta în asemenea cazuri: 1) Care este intenţia adevărată a autorului? 2) Care este efectul operei? Vrut-a autorul, cu dinadinsul, să scoată flori din rău, sau să răspîndească răul ascuns în floare? Reuşit-a, în opera lui, să atingă floarea, sau răul e încă străveziu? În prima ipoteză, combinată cu o a treia, aş achita. Aş achita; de asemenea, în a doua, combinată cu a treia: Adică ori de cîte ori valoarea estetică covîrşeşte neorînduiala etică – cu sau fără voia artistului, aşa încît să deplaseze centrul principal al atenţiei.

Iert versul: „Curvă dulce, cu mărgăritărel de mai”, deşi cred în perfidia autorului.

Cum vezi, în fond, consider neruşinarea ca rezultînd mai mult din efectul operei, decît din intenţie… Dacă răul e străveziu, aş condamna, cu conştiinţa atenuată, dacă autorul a voit să culeagă flori, dar a rămas în mocirlă. Aş condamna fără circumstanţe dacă a vrut şi a rămas. Totul e o problemă de orientare a intenţiei. Vezi însă cît e terenul de lunecos. Căci nu importă numai intenţia, ci şi efectul.

Prin „Wechselwirkung” – schimbarea de intenţie, în viaţa socială un acelaşi lucru poate fi făcut cu un scop şi folosit cu altul. De aceea e foarte greu de deosebit pornografia de literatură. Totuşi, nu se înşală nici un adevărat om de gust şi nici un adevărat om de bine? După cum un om de gust oarecare se poate înşela, ca şi un om de mai mult sau mai putintel bine! Căci tinde să nu vadă decît un aspect. Fireşte, aceste lucruri sunt adevărate despre frumosul şi binele din lumea de aici, unde gustul, ca şi obiceiurile, se schimbă. Nu toate vremile şi nu toate societatile admiră aceleaşi lucruri, nici n-au aceleaşi oprelişti.

Ceea ce socotesc oamenii de rusine se schimba. Totdeauna exista insa lucruri de rusine. O societate fara rusine ar fi imposibila. Zei sau vite.

Psihologia sacrilegiului. Placerea depasirii marginilor ingaduintei este independenta de continutul moralitatii. Ea naste, fata de orice interdictie, radacina spirituala a sacrilegiului. In lumea valorilor pure, desi frumosul ramane distinct de bine, ce-i frumos se confunda cu ce e bine. Nu aici. De aceea, încercarea de a scoate flori din mucigai, frumosul din rau, este o tentativă de construire a unui rai artificial. (Baudelaire era conştient de aceasta.) A unei ficţiuni analoage opiumului sau morfinei…

Cărturarul ajunge astfel, după ocol, să dea dreptate vameşului. O încearcă Dostoievski, şi reuşeşte pentru că înapoia plăsmuirii lui stă convingerea că nici un suflet nu este radical rău şi nu e om, cît de căzut, [în] care să nu strălucească chipul asemănării. Dar cine a putut ceti Fratii Karamazov fără să se cutremure la întrebările lui Ivan sau la evocarea lui Smerdiakov?

Arestul preventiv. Ce obiect are?
Două:
1) Să împiedice perpetuarea faptului?
2) Să împiedice pe acesta să profite de libertate spre a împiedica cercetarea?
Arestarea unui scriitor care nu perseverează şi care nu tulbură este nelegală, cum de altfel s-a convins şi judele care a ordonat liberarea.

Din p[unctul] ei de vedere, literatura poate aborda orice subiect. Chiar dacă e arestată. Nimic nu împiedică pe scriitor să scrie. Numai că, faţă de societate, trebuie să dea seama. Aprecierea societăţii nu e o apreciere estetică. Prostia contimporanilor care au condamnat pe Baudelaire subzistă, ca şi condamnarea. Dar tot atît de puţin îi pasă criticului lui Baudelaire de condamnarea acestuia, cît îi pasă societăţii de părerea criticului.

S-ar părea deci că e o separaţie de domenii. Aşa ar fi dacă valorile ar fi relative. Aşa e poate în viaţa socială a valorilor. În lumea lor proprie, există totuşi o ierarhie a acestor valori. Metafiziceşte, binele nu e autonom. Nici frumosul. În sine, frumosul adevărat nu poate fi deosebit de bine, nefiind decît înfăţişarea lui plastică. Nici binele nu poate fi efectiv urît.

Mai interesantă însă ca aceste speculaţii este psihologia concretă a aşa-zisei literaturi pornografice. În lumea asta care se zăpăceşte, în care criteriile se amestecă, spiritul partizan se substituie bunei-credinţe, judecăţile se apleacă intereselor sau bătăii vînturilor şi se urmăreşte subordonarea capului faţă de mînă. E singurul lucru pe care trebuie să-l vrea un intelectual. Să vadă clar.

Şi-acum, o vorbă pentru dumneata? Nu crezi că şi ancheta pe care o întreprinzi are – cu, sau fără voia d-tale – un scop al ei, dincolo de obiectivitate? Nu o faci tocmai spre a încerca să apleci într-o anumită direcţie conştiinţa judecătorului, încercînd să-l intimidezi cu „presiunea opiniei publice”? Nu-ţi fac din asta nici o vină. Îţi împlineşti conştiincios meseria d-tale de gazetar. Dar să ştii că asta nu e totul! Dincolo de orice meserie stă omul! Şi mai ales acestuia i-am vorbit. Gazetarii nu-mi sunt simpatici.