Inaugurarea ”Muzeului satului”. Sfințirea satului. Înfățișarea caselor

Inaugurarea ”Muzeului satului”. Sfințirea satului. Înfățișarea caselor

Dimineața, Anul 32, No. 10.560, marți 19 mai 1936, p. 3

Victor Godeanu

Expoziția de anul acesta a Lunii Bucureștilor a căpătat o întregire prin expoziția satelor românești. Alături de pavilioanele expoziției propriu zise, Fundația culturală Principele Carol și d. profesor Dim. Gusti au fixat etnografia țării în muzeul satului, care va rămâne o așezare statornică.

Este bine cunoscută activitatea intensă ce o desfășoară Fundația și directorul său pentru cercetarea și culturalizarea satelor. Anchetele monografice cu echipele studențești, publicațiile (Sociologie românească, Cartea satului, Albina), expozițiile de până acum, toate au ajuns ca să dovedească opiniei publice necesitatea marei acțiuni naționale. Pentru momentul de azi, idealul practic de ridicare a masei țărănești se prezintă ca un comandament de existență.

Deosebirea între sate și orașe e ca un abis. Lăsarea în întuneric și pieire a formelor de viață autohtone, acum când schimbarea traiului se accelerează, ar însemna inconștiență.

Transformarea, în progres, a României nu poate să se facă decât pe liniile de viață culturală a trecutului, o schimbare cu ignorarea a ceea ce a fost – ar fi pacoste, mai ales după experimentările cari au dovedit că apropierea civilizației moderne vrea să se facă în formele tradiției. Iar tradiția satelor românești cuprinde elemente de cultură nebănuit de rafinate. Aceste elemente trebuesc întărite și desvoltate.

Cine s-a ridicat din pulberea satelor și cine a vizitat cu aplecare orice sat românesc va fi reținut elementele spirituale, morale, artistice, de ingeniozitate economică, cari trăesc în sate. Calitățile de liniște, voință perseverentă, dorință de mai bine, încredere în viața asta plină de greutăți și nedreptăți – sunt câteva din trăsăturile admirate și de vizitatorii grăbiți ori străini.

Noi cu toții avem datoria ca să semnalăm elementele și calitățile țăranului, să le promovăm dinamismul, izbăvitor pentru afirmarea țării ca stat cultural.

Desigur că acesta a fost gândul și obiectivul Fundației: o vedenie exactă a satelor de până acum. Iar ca viitor, formarea unui sat-model – cu igienă, învățătură și înfrumusețare – pe liniile seculare ale satului muzeu.

Ce e actualul muzeu al satului?

Ceva excepțional, probabil mai mult decât ceea ce va rămâne necontenit. Fiindcă acum fiecare casă, din zecile de case grupate la un loc, este rostită așa cum se află de unde vine: cu cățel și purcel, cu vite, cu oale și cu țest, cu donițe și cu icoane; și fiecare gospodărie e locuită de o familie a locului, bărbat și femeie cu copiii în brațe ori mai răsăriți. Fiecare casă și gospodărie e curată și grijită, dar întocmai cum era în sat, numai dereticată de zi mare. (Nu lipsesc donițele și urcioarele de la poartă, oalele și scăfârliile din pari).

Așa se prezintă casa maramureșanului din Ieud, a răzașului basarabean din Orhei și Soroca, a bucovineanului din Fundul Mondovei, a prahoveanului din Treisteni, a bănățeanului din Sârbova, a moțului din Sălcinia, a argeșanului din Suici, a făgărășanului din Drăguș, a dobrogeanului din Pecineaga, a munteanului transilvănean din Șanț și a celui din Țara Oașului, a colonistului macedonean din Caliacra, precum și ale tuturor celorlalți anonimi săteni din țara noastră.

Tot atât de adevărate sunt morile de vânt și de apă, cherhanaua din Jurilovca, olăria și bisericuța de lemn din Dragomirești – Maramureș, clădită acum mai bine de 200 de ani, care are în ea semnul de ocrotire a sufletelor biciuite de lipsuri și asupriri, atâtea generații cari au trăit greu și s-au urmat cu instinct indefectibil de răzbire.

Cine vrea să simtă mândria că suntem și trebue să însemnăm ceva, să meargă să dea bună ziua și să privească în ochii bătrânelor din Treisteni, Paros și Jurilofca, ori a tinerilor macedoneni coloniști, a răzeșilor din Basarabia, a celor din Țara Oașului.

Muzeul satului va fi acolo în parcul de la marginea urbei capitale, înfățișarea adevărată a țării; totodată un memento de îmbunătățire și înfrumusețare a satelor în toate privințele.

Slujba religioasă

Eri dimineață a avut loc sfințirea satului și a caselor.

Au luat parte d-nii: D. Gusti, Mrazek, Țițeica, (…), Emil Bucuța, Apostol Culea, Herseni, etc.

Slujba religioasă a fost făcută de preotul Gr. Popescu, care apoi a sfințit fiecare casă în parte, după obiceiul țării de a invoca blagoslovenia cerească în fiecare casă nouă.

După serviciul religios, invitații au cercetat fotografiile mărite cu vederi din satele regiunilor, schițele și acuarelele renumite ale pictorului Satmary reprezentând portul țărănesc variat din toate provinciile.

Sunt câteva zeci de case, din Crișana și din Basarabia, din Banat și din Bucovina, din Maramureș și din Dobrogea, din Transilvania, din Oltenia, din Muntenia și din Moldova. Varietatea caselor pe regiuni, de port și de gospodării, este caracterizată de altfel ca întreg satul, prin autenticitatea și exactitatea transpunerii fiecărei așezări din aceste regiuni în satul care le grupează pe toate, dând astfel înfățițarea absolut concretă a țării.

Am putea grupa casele pe sate de munte, de dealuri și de șes.

Pe rând se observă simplicitatea și sobrietatea vieții patriarhale, decorată cu mobilierul casnic, cu țesăturile, olăria, tâmplăria și icoanele, cu instrumentele de lucru, cu dobitoacele și cu lighioanele domestice.

Din punct de vedere tehnic, putem spune că arhitectura țărănească folosește cu exclusivitate lemnul, și perfecția la care s-a ajuns în arhitectura rurală o constitue splendida casă din Moișeni din Țara Oașului (veche de peste 100 de ani), bisericuța din Dragomireștii Maramureșului, casa din Sălciuia Turzii și cea din Horez – Vâlcea.

Casele pot fi grupate, cum spuneam, în regiune muntoasă – și aici intră casa din Treisteni – Prahova, Chiojdu-Mic Buzău, Stănești – Muscel, Șuici – Argeș, Horez – Vâlcea, Cutișoara – Gorj, Nereju – Putna, Fundul Moldovei din Câmpulung, Calu-iapa – Neamț, Șanț – Năsăud, Ieud – Maramureș, Moișeni din Țara Oașului, Sălciuia – Turda, Câmpenii de Sus – Bihor, Drăguș – Făgăraș, Tilișca – Sibiu, Paros – Hunedoara. Proporția și armonia fiecăreia din casele reprezentative ale satelor de munte impun printr-o unitate de perfecție. Fiecare lucru din casă, evident de utilitate, are în el un gând și un sentiment estetic. Se potrivește fiecare și totul cu săteanul liniștit, cuminte și isteț ce trăește cu femeia și copiii lui acolo, cari toți te primesc cuviincios și cu dorința de a-ți lăsa în amintire o icoană permanentă. Și nu se poate ca vizitatorul să uite o poartă cu cumpănă ca la Moișeni, portalul de poartă de la Vad, un cerdac stilat ca la Horezu, sau un chenar de fereastră și ușe ca la Moișeni ori Sălciuia, niște ciubere de la Nereju, niște tipare de cașcaval de la Treisteni, un butoiuț din Chiojdu, coșurile și scaunele din Șanț, putinile și bastoanele din Tilișca, și atâtea altele.

Ca sate din regiunea deluroasă menționăm pe cea din Ignăței – Orheiu, Stoicani – Soroca, case simple de răzăși. Tot în categoria lor intră casele din Banat, cea din Borlova – Severin și Sârbova – Timiș, în care a pătruns confortul de viață adoptat prin influență de la sași. Ca și în toate celelalte părți, decorația țesăturilor are aceiași preocupare și sentiment propriu artei populare.

Satele de câmp sunt reprezentate prin case de câmp și prin case de baltă; între primele intră Goicea-Mică din Dolj, Rușețu – Brăila, Gorban – Fălciu,  însemnând așezările mai recente din câmpia supusă incursiunilor și prădărilor, cât și influențelor sud-dunărene; apoi casele coloniștilor macedoneni, cari își păstrează felul și mobilierul de viață pastorală în casele adaptate pentru noua viață agricolă; în sfârșit, casele de baltă, ca Olăneștii din Cetatea Albă, Pecineaga din Tulcea, cu gospodărie întinsă și rezultată din îndeletnicirile agricole și de pescuit.

Biserica din lemn din Dragomirești Maramureș domină satul muzeu cu turla avântată ca suliță spre cer; morile de vânt, cea de apă și cherhanaua definesc pitorescul și idilicul.