INFLUENȚA LUI ROMAN JAKOBSON ASUPRA GÂNDIRII ȘI CARIEREI LUI MIHAI POP

INFLUENȚA LUI ROMAN JAKOBSON ASUPRA GÂNDIRII ȘI CARIEREI LUI MIHAI POP

Rucsandra Pop

extras din Irina Nastasă-Matei, Zoltán Rostás (coord.), Alma Mater în derivă. Aspecte alternative ale vieții universitare interbelice, Ed. Școala Ardeleană & Eikon (2016)

„All history is an argument for today”
Tomáš Garrigue Masaryk

PRAGA: O ATMOSFERĂ STIMULANTĂ ȘI RODNICĂ

1 Septembrie 1929. Nori gri atârnă deasupra Pragăi. Un tânăr înalt și zvelt, cu părul brunet ale cărui bucle ușoare au fost domolite cu ajutorul câtorva picături de briantină, merge pe stradă, lăsând tot mai departe în spate statuia Sfântului Wenceslas. Judecând după costumul închis la culoare, cămașa impecabil călcată, cravata și umbrela purtată cu lejeritate pare a fi ziarist sau om de afaceri. Și totuși, figura imberbă cu un nas drept și lung, gura mică, gata oricând să se deschidă într-un zâmbet larg, și pielea un pic bronzată, îi trădează tinerețea. Ochii negri și pătrunzători, străjuiți de o pereche de sprâncene drepte, trebuie să fie ai unui tânăr de 20, maxim 22 de ani.

Tânărul este atent la fiecare detaliu, la fiecare trecător, la mașini, la muncitorii care schimbă linia de tramvai, la căruțele trase de cai în care sunt aduse dalele de pavaj. Centrul Pragăi e un amestec de vechi și nou, de modern şi tradiţional. Dacă te plimbi pe străduţele din orașul vechi pare un mic burg suspendat în timp. Marile bulevarde brodate cu ornamente Art Nouveau au însă aerul unei metropole moderne. Sunt populate de o lume pestriță: afaceriști bine îmbrăcați, servitoare cărând coșuri mari, vânzători de ziare, chelneri cu șorțuri mari și albe, ieșiți să facă vreun comision unui client mai cu dare de mână.

Ajuns pe bulevardul Narodni, tânărul cercetează cu atenţie firmele pe lângă care trece. Se opreşte în dreptul luxoasei cafenele Louvre şi, înainte de a intra, verifică discret să vadă câte coroane are în buzunar. Interiorul cafenelei este chiar mai elegant decât se observă prin ferestrele enorme. Tânărul îşi lasă umbrela într-un cuier, apoi se opreşte lângă un raft cu cărţi, ia un ziar şi o carte şi caută din priviri o masă. Singura liberă e lângă geam. Se afundă în fotoliul confortabil şi, preţ de câteva clipe, se bucură de priveliştea de la masa vecină: câteva doamne elegante îşi sorb ceaiul din nişte ceşti de porţelan. Apoi ia cartea şi îi admiră coperta pe care preşedintele Cehoslovaciei Tomáš Garrigue Masaryk apare lângă Karel Čapek. Titlul e: „Hovory s T. G. Masarykem”.

Îl trezeşte din reverie vocea unui chelner în vârstă, puțin adus de spate:

– Prosim, pane?

Tânărul rămâne un pic blocat, apoi îl întreabă pe chelner într-o cehă stricată:

– Nu vă deranjează că am luat cartea?
– Nicidecum, îi răspunde chelnerul într-o germană perfectă. Cartea este aici pentru a fi citită de oaspeții noștri. De altfel, poate nu știți, dar domnul Čapek – Karlíček, cum îi spun apropiații – este unul dintre obișnuiții noștri. Stați chiar la masa lui preferată. Îl puteți întâlni în fiecare joi, dacă doriți.
– Știu că ceha mea nu e prea bună, dar aș prefera să vorbim în cehă.

– Mă scuzați, domnule, am crezut că sunteți neamț. De altfel, permiteţi-mi să remarc că germana dumneavoastră este perfectă.
– Mulţumesc, o vorbesc din copilărie. Dar de câteva luni învăț ceha și este foarte important să o folosesc.
– Îmi scuzați indiscreția, vă pot întreba de unde sunteți?
– Sunt român. Studiez aici lingvistica.
– Interesant. Întâmplarea face că astăzi se întâlnesc aici, la noi, mai mulți lingviști.
– Știu, tocmai de aceea am venit.
– Dar să știți că se adună abia în jurul orei 6 şi jumătate.

– Știu, dar înainte mă întâlnesc cu un prieten. Îmi puteți spune unde e întrunirea?
– Treceți de mesele acelea de biliard și veți da de o încăpere fără ferestre cu o masă de conferințe lungă, vopsită în galben.
– Mulțumesc.
– Cu plăcere. Să-mi spuneți cu ce vă pot servi?
– O cafea, vă rog. Și o bere.

Chelnerul pleacă și tânărul deschide cartea la întâmplare. Apoi scoate din buzunar un mic dicționar, un carnețel și un stilou și începe să noteze:

„Toate discursurile lui duc, în cele din urmă, la politică sau la Dumnezeu, la evenimente recente sau la eternitate. Pentru Masaryk religia constă în primul rând și cel mai important în umanitate, în a îți iubi aproapele, în a îl servi pe cel de lângă tine, iar politica constă în a face ca umanitatea și dragostea să devină realitate. E tipic pentru gândirea și modul lui de exprimare faptul de a evita antitezele radicale. Să zicem că vorbește despre democrație și dictatură. Te-ai aștepta să le pună în antiteză una față de alta, să se refere la ele ca la opoziții polare, dar nu, el se gândește un pic și spune: Nu uita că o democrație nu există fără dictatură și că dictatura invocă democrația. Și tot așa în continuare. El nu vede nici un conflict între teorie și practică, nu tratează rațiunea și pasiunea ca excluzându-se reciproc și nu exclude consistența dintre credință și știință; nu separă politica de morală, nu opune trupul sufletului; nu vede nici un dualism între temporal și etern. El reunește toate aceste concepte polarizate și artificial despărțite, dându-le posibilitatea să se întrepătrundă și să se completeze reciproc integrându-se în realitatea completă din care au venit. El pune accentul pe totalitatea și integritatea lor. Trebuie să acceptăm realitatea, să o luăm ca un tot”.

*

Lucrarea de față își propune să recupereze experiența pragheză a lui Mihai Pop, care a făcut studii doctorale la Universitatea Carolină din Praga între 1929 și 1932, și să analizeze impactul pe care întâlnirea cu Roman Jakobson și cu ceilalți membri ai Cercului Lingvistic de la Praga l-a avut asupra carierei și gândirii folcloristului român. Lois W. Barner spune că „cei care scriu biografii sunt detectivi și interpreți, care încearcă să pună lumină asupra trecutului și să-i întrețeasă ițele în modele noi și interesante”1. Exercițiul de imaginație din deschiderea lucrării este o încercare de a reface atmosfera capitalei cehoslovace și de a-l pune pe tânărul român în acest context. Am considerat acest exercițiu necesar deoarece sursele referitoare la șederea lui Mihai Pop în Praga sunt sărace și oferă puține informații concrete despre activitatea lui din acei ani. În cercetarea mea m-am bazat pe câteva imagini, pe evocările anilor praghezi în diverse interviuri acordate de Pop la bătrânețe și pe câteva scrisori schimbate de acesta, în timpul șederii sale la Praga, cu Anton Golopenția și cu Jakobson, după cel de-al doilea război mondial. De asemenea, opera de maturitate a lui Mihai Pop demonstrează puternica influență pe care cercetătorii ruși au avut-o asupra sa în această perioadă de formare. Aceștia sunt adesea citați și comentați în lucrările sale. Din fericire, Cercul Lingvistic de la Praga a generat o exegeză bogată. Marea majoritate a lucrărilor despre Cerc se concentrează pe analiza materialelor produse de acesta, prea puține fiind cele interesate de dinamica relațiilor dintre membrii Cercului, dinamică care pentru mine este vitală în scrierea biografiei intelectuale a lui Mihai Pop. În concluzie, ceea ce am urmărit în primul rând în această lucrare a fost felul în care contextul cultural praghez a favorizat nașterea Cercului al cărui membru marginal a fost Pop și felul în care s-a desfășurat transmiterea informației produse de Cerc de la cercetătorii seniori la cei tineri.

În 1928 Karel Čapek publica primul volum al cărții de convorbiri cu Tomáš Garrigue Masaryk, președintele Primei Republici Cehoslovace, atunci în vârstă de 78 de ani – politician și filosof care a avut o influență foarte puternică nu doar asupra mediului intelectual praghez, dar și asupra tânărului Mihai Pop, cum avea să reiasă din publicistica acestuia de mai târziu. În anul apariției cărții lui Čapek, Mihai Pop absolvea Facultatea de Litere și Filosofie din București unde, ca elev al lui Ovid Densușianu, devenise interesat, printre altele, de folclor, domeniu în plină expansiune în acel moment. 1928 avea să se dovedească un an prolific pentru folclor și disciplinele conexe, atât în țară cât și în restul lumii. 1928 este anul când la Leningrad apărea „Morfologia basmului” a lui Vladimir Propp, o carte care, deși timp de 20 de ani – până la traducerea în limba engleză – a rămas cunoscută doar unui cerc restrâns de specialiști, a marcat un punct de răscruce în teoria și metodologia folcloristicii. În același an, peste ocean, Franz Boas publica „Antropology and Modern Life”, o lucrare scrisă pentru profani, care zdruncina mituri legate de superioritatea etnică și rasială, iar Margaret Mead publica prima sa carte, „Coming of Age in Samoa”, o altă lucrare care va revoluționa etnologia așa cum se practica ea la momentul respectiv.
Pe plan local, un proiect interesant, dar rămas relativ fără ecou în epocă, a fost venirea la București în 1928 a lingvistului și elenistului francez Hubert Pernot pentru a face culegeri de folclor. Director la Musée de la Parole et du Geste, acesta a venit însoțit de doi ingineri şi, într-o clădire a Universităţii, a înregistrat, pe 288 de cilindri de fonograf, un număr considerabil de melodii populare, cântate de amatori, dar şi voci ale unor celebrităţi din epocă, precum Nicolae Iorga, Constantin Argetoianu, prinţesa Alexandrina Gr. Cantacuzino, I.G. Duca, Ion Minulescu2. Susținut chiar de Nicolae Iorga, proiectul francezilor – care au reușit să înregistreze 75 de subiecți originari din Banat, Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Cadrilater, Moldova, Basarabia, Transilvania și chiar români din afara ţării – nu reprezenta o noutate în România. Culegerea de folclor luase deja amploare, iar cercetătorii români erau conectați la practicile din Occident. În 1928, Constantin Brăiloiu tocmai se întorcea de la Paris pentru a crea Arhiva de Folklore a Societății Compozitorilor Români, arhivă din care, 20 de ani mai târziu, avea să se nască Institutul de Folclor.

Spre norocul lui, Pop a ajuns să lucreze sub îndrumarea muzicologului imediat după terminarea facultății. În anii ‘80, într-un interviu acordat sociologului Zoltán Rostás, Pop își amintește cum s-a petrecut această întâlnire:

„Și trebuia (…) la sfatul lui Densușianu să mă duc acasă, în Maramureș, să culeg folclor. (…) Între timp am auzit că Gusti caută tineri absolvenți de facultate, pe care vrea să-i ia în cercetare sociologică. Gusti se
ducea la Fundul Moldovei, în Bucovina (…) și mi-am speculat toată chestia asta, că mă duc și stau cu Gusti o lună de zile la cercetări sociologice, pe urmă din Bucovina, trec ușor peste Prislop, și mă duc în Maramureș. (…) La această cercetare, Gusti a căutat să aducă tot felul de oameni. L-a adus pe Brăiloiu, Constantin Brăiloiu, muzicolog, a adus-o pe Floria Capsali, care era dansatoare și care de abia se întorsese de la Paris, și l-a adus pe Mac Constantinescu, care era pictor. Brăiloiu a venit cu o tehnică nouă, fiindcă a venit cu aparate, cu fonograful lui Edison și cu cilindri și cu nu știu ce, și el avea nevoie de cineva care să-l ajute, și atuncea eu m-am legat de Brăiloiu”3.

Prin această ucenicie, tânărul maramureșean își făcea practic intrarea pe ușa din față a științelor sociale, fiind participant activ în cel mai important proiect care aduna cercetători din diverse domenii sub îndrumarea lui Gusti și a colaboratorilor săi apropiați. În acea etapă a vieții sale, Pop oscila însă între folclor și o altă pasiune, mult mai veche, slavistica. În anul următor, interesul pentru filologia slavă a câștigat. În loc să aleagă, ca alți colegi de generație, să-și continue studiile la Paris sau la Viena, Pop a decis să meargă la Praga ca să-și urmeze pasiunea. Dragostea lui pentru slavistică venea din obârșia sa maramureșeană. Așa cum îi povestea lui Rostás ani mai târziu, preoții din satul vecin fuseseră cei care îl inițiaseră în slava veche, arătându-i și legăturile cu literatura noastră veche. Tânărul cercetător era convins că pentru a lămuri problema istoriei maramureşene cunoştinţele de slavistică îi erau absolut necesare. Ironia face că Pop își începuse facultatea în 1925 la București ca bursier al statului cehoslovac – el și întreaga familie având cetățenie cehoslovacă în scurta perioadă cât Transcarpatia făcuse parte din acest stat –, iar acum pleca la Praga cu o bursă oferită de statul român.

Mihai Pop a ajuns la Praga în aprilie 1929. În primele luni, s-a concentrat pe învățarea limbii cehe, lucru care probabil i-a fost la îndemână, având în vedere că avea deja cunoștințe de slavă veche și ucraineană. Ulterior, s-a înscris la doctorat la Universitatea Carolină. „La universitatea unde am fost eu, în cercul în care am fost eu, universitatea din Praga era o universitate atunci foarte tare filologică. Și aveau cel mai important centru de slavistică, din Europa, în momentul acela, fiindcă Masaryk și cu Beneš au invitat o mulțime de slaviști de seamă care au emigrat din Rusia sovietică, și au cumpărat, au făcut o bibliotecă de cărți de slavistică grozavă, pe care le-au cumpărat din Uniunea Sovietică. Ei aveau legătură cu Uniunea Sovietică, fiindcă ei din 1922 aveau legături comerciale. Cehoslovacia a fost prima țară care a avut legături comerciale, așa că la Praga la librărie aveai toată literatura rusă, sovietică, se putea citi la librării, se putea comanda la Praga orice”, își amintea Pop în dialogurile cu Rostás4.

Comparând Bucureștiul cu Praga acelor ani, el observa că în România atmosfera intelectuală era interesantă, însă nu era nici pe departe comparabilă cu cea din capitala Primei Republici Cehoslovace:

„Praga era de nivel foarte ridicat, știi? Praga avea un institut francez, Praga avea un institut englez, Praga avea un liceu englez, toți scriitorii treceau pe acolo. Rușii care mergeau în Occident, treceau prin Praga, care era în momentul ăla centrul slavisticii. (…) La București era totuși mai provincial, mai periferic, după părerea mea. Mai periferic, mai izolat, fiindcă era izolat totuși de lume”5.

Trebuie precizat că Universitatea Carolină era o instituție cu un rol cheie în comunitatea pragheză, reflectând tulburările politice generate de-a lungul vremii de apartenența la Imperiul Austro-Ungar și de conviețuirea mai multor etnii. Încă de la înființare, universitatea fusese teatrul unor mișcări de emancipare ale studențimii cehești. Până în anii 1780, aici predarea s-a făcut în limba latină. Împăratul Iosif al II-lea i-a eliminat pe iezuiți din învățământ, a introdus germana ca limbă de predare în locul latinei și a deschis porțile universității și pentru alte confesiuni creștine decât cea catolică. Cehii nu au putut învăța liber în limba lor decât începând din 1862, când la universitate au fost introduse și cursuri în cehă. În 1882, universitatea s-a împărțit în două centre distincte: Deutsche Karl-Ferdinands-Universität și Česká universita Karlo-Ferdinandova. În 1920, prin Lex Mareš (numită astfel după inițiatorul său), s-a stabilit că Universitatea cehă este moștenitoarea de drept a universității mamă și a păstrat numele de Carol, renunțând la numele de Ferdinand care a rămas denumirea universității germane. Șicanele între cele două instituții au continuat pe fondul conflictelor dintre cele două etnii majoritare în Praga până când, în urma invaziei nemților în Cehoslovacia, Universitatea cehă și-a întrerupt activitatea pentru trei ani. Terminarea războiului a marcat sfârșitul coexistenței celor două universități, cea germană mutându-se la München.
Cum își amintea teoreticianul literar Jan Mukařovský într-un interviu apărut în 1969 în publicația franceză Change, Imperiul Austro-Ungar funcționase ca un zid care separase acest pământ de restul lumii. După primul război mondial, care a dus la prăbușirea Imperiului, la Praga „s-a creat un enorm elan cultural”6.

Ajuns la Praga în acest context politico-cultural, Pop a avut șansa să se conecteze la mişcarea filologică ce domina momentul acela în Europa și să asiste la nașterea structuralismului, curent care avea să-și pună amprenta pe întreg secolul al XX-lea. Pop a intrat foarte repede în contact cu membrii Cercului Lingvistic de la Praga (Pražský lingvistický kroužek), mișcare care se născuse în 1926, când Vilem Mathesius și-a invitat colaboratorii pentru a asculta o prelegere despre sintaxă a lingvistului german H. Becker.

„Primele întâlniri s-au ținut în biroul lui Mathesius de la Universitatea Carolină, apoi la unii dintre membri acasă, în sălile de conferințe ale universității și, pentru a scăpa de tentația academismului, în saloanele private ale cafenelelor pragheze”7. La un an după această primă întâlnire, Roman Jakobson – pe atunci profesor la Bratislava – a scris un manifest al Cercului pe care l-a prezentat la Congresul Internațional de Lingvistică de la Haga (1928). Manifestul aborda chestiuni de teorie lingvistică în general și de fonologie în particular. Înainte de a face public acest manifest, Jakobson l-a supus atenției colegilor săi ruși Nikolai Trubetzkoy – care atunci preda la Viena – și Sergei Karcevski – fost student al lui Ferdinand de Saussure.  „Acest manifest, pe care N. Trubetzkoy îl numea cu modestie «mic program declarativ», a fost de fapt punctul de pornire al mișcării lingvistice de la Praga”8. Pe cei trei lingviști ruși îi lega o mai veche prietenie, datând din zilele Cercului Lingvistic de la Moscova, fondat în 1915, pe vremea când Jakobson și Trubetzkoy erau încă studenți. Karcevski le facilitase colegilor lui accesul la cursul de lingvistică generală al lui Saussure, care le-a schimbat acestora viziunea despre disciplină. După revoluția de la 1917, mai mulți dintre membrii Cercului au părăsit Rusia, unii de bună voie, alții goniți de noul regim. Jakobson a ajuns la Praga în 1920 ca membru al Crucii Roșii, având o recomandare către slaviștii cehi, dată de Saxmatov, fostul lui profesor care în 1915 semnase în numele Academiei un decret ce permitea grupului de studenți adunați în jurul Cercului Lingvistic de la Moscova să funcționeze în termeni legali. Acesta le scria colegilor lui din Praga: „Mult stimați colegi, Această scrisoare vă va parveni prin intermediul lui Roman Osipovic Jakobson, un tânăr și talentat cercetător. Apelez la voi să îi acordați toată încrederea cât timp este în străinătate. Este un bun lingvist, în care îmi pun mari speranțe. El vă va da mai multe vești despre mine”.

Mulți dintre emigranții ruși în Cehoslovacia îl bănuiau pe Jakobson că este spion rus. La început, Jakobson însuși se vedea ca un emisar intelectual al culturii sovietice revoluționare. Cu toate acestea, în anii ’50, când a cerut cetățenia americană, Jakobson menționa că a fost, între 1917–1918, membru al Comitetului Executiv al mișcării studențești din Partidul Democrat Constituțional Rus și acest lucru, în Rusia Sovietică, îi punea în pericol libertatea9. La Praga, lingvistul a lucrat până în 1928-1929 la Misiunea sovietică de comerț. Apoi a fost angajat la „Slavische Rundschau“ – ziar editat de un grup de slaviști de la Universitatea Germană din Praga, unde a și obținut doctoratul în 1930.

Nikolai Trubetzkoy, care era pasionat de etnografie și folclor de la vârsta de 13 ani, își făcuse intrarea în lumea academică în mod spectaculos, publicând prima sa lucrare științifică la doar 15 ani. Apoi, își începuse cariera ca filolog la Universitatea din Moscova, după un stagiu la Leipzig. Revoluția din 1917 i-a dat cariera peste cap. Provenind dintr-o familie de ruși albi a trebuit, după revoluție, să-și părăsească țara. În 1920 a plecat la Sofia să predea filologie slavă și lingvistică. Așa cum i se plângea prietenului său Fedor Aleksandrovici Petrovskij într-o scrisoare din 1922, condițiile de muncă la Sofia erau deplorabile, iar biblioteca era săracă. Își dorea să ajungă la Praga, unde bibliotecile erau bune și unde se deschideau mai multe universități, iar din acest motiv a început să învețe ceha, deși părerea lui despre cehi și limba lor era mai degrabă proastă. Într-o altă scrisoare, Trubetzkoy i se confesa unui prieten: „Limba este oribilă, iar caracterul cehilor este de asemenea neplăcut. Nu e posibil să ai un prieten ceh și nici un rus nu se gândește să aibă o aventură cu o cehoaică”10.

O altă figură marcantă a Cercului de la Praga era folcloristul Bogatîrev. Prietenia dintre Jakobson (născut în 1896) și Bogatîrev (născut în 1893) datează tot din perioada de studenție la Moscova. Jakobson își amintește:

„în august 1914 m-am întâlnit cu Bogatîrev pentru prima dată din întâmplare. Stăteam la coadă să ne înscriem la cursuri. (…) El a propus să facem împreună, pe teren, o cercetare de folclor și dialectologie, pe care, câteva luni mai târziu, am și făcut-o”11. În anul următor acest grup de studenți fonda Cercul Lingvistic de la Moscova, care, împreună cu grupul OPOJAZ din Sankt Petersburg, a devenit centrul mișcării formaliste ruse. În anii ‘20, Bogatîrev s-a mutat, ca și Jakobson, în Cehoslovacia ca angajat al misiunii diplomatice sovietice din Praga. Drumurile celor doi s-au despărțit numai după ocuparea Cehoslovaciei de către nemți. În 1940 Bogatîrev a revenit în Uniunea Sovietică, unde a fost unul dintre promotorii structuralismului și semioticii în spațiul sovietic din anii ‘60. Atmosfera din Prima Republică Cehoslovacă le oferise cercetătorilor ruși condițiile potrivite pentru refacerea nucleului intelectual de la Moscova, de această dată mult mai cosmopolit. Tomáš Garrigue Masaryk, căruia i se spunea președintele-filosof, fusese elevul lui Franz Bretano, era prieten cu Edmund Husserl și cu Anton Marty și era, la rândul lui, interesat de probleme de lingvistică. Într-o prelegere despre lucrările Școlii de la Praga, susținută în 1936 la Copenhaga, Jakobson spunea că „Marca universului cehoslovac este situarea sa la intersecția mai multor culturi diferite. Praga este într-o poziție geografică care favorizează schimburile între Austria, Germania, Ungaria și Elveția, iar istoria politică și culturală favorizează acest lucru și mai mult. Cehoslovacia e placa turnantă a Europei centrale”12.

Exact în anul venirii lui Pop la Praga, 1929, Jakobson și Bogatîrev publicau lucrarea „Die Folklore als eine besondere Form des Schaffens” (Folclorul ca formă specifică de creație), în care cei doi își propuneau să scoată în evidență caracteristicile folclorului, prin comparație cu literatura ca fenomen social și artistic pe de o parte și cu limbajul pe de altă parte. Apărut inițial în limba germană și publicat în engleză abia în 1966, articolul a influențat profund dezbaterea despre natura folclorului în Occident, în timp ce în Uniunea Sovietică s-a păstrat pentru mai multă vreme concepția conform căreia folclorul se identifica cu literatura sau era o disciplină conexă a ei. Această lucrare, ca de altfel foarte multe alte scrieri ale membrilor Cercului Lingvistic de la Praga, a stat la baza viziunii despre folclor a lui Mihai Pop. Astfel, el citează articolul lui Jakobson și Bogatîrev atât în „Folclor literar românesc”, cursul scris împreună cu Pavel Ruxăndoiu în 1976, cât și în alte lucrări. De altfel, opera lui Pop abundă în referințe la studii ale membrilor Cercului. O altă reverență făcută mentorilor săi praghezi este antologia „Ce este literatura? Școala Formală Rusă”, apărută în 1983 sub îngrijirea lui Mihai Pop și cu o prefață semnată de el.

Întâlnirile Cercului Lingvistic aveau loc într-una din camerele din spate ale localului Café Louvre, utilizate pentru astfel de ocazii. „Înainte de a intra treceai printr-un nor de fum stătut şi miros de cafea prin încăperile unde se aflau mesele de biliard și rafturile cu ziare. Camera fără ferestre avea o masă de conferinţe lungă, vopsită în galben. Adunarea era dominată de figura tinerească a lui R. Jakobson şi era condusă de mai rezervatul B. Havranek. (…) Cercul a crescut din întâlnirile academice organizate întâi în mediul privat şi informal între Vilém Mathesius și discipolii şi colaboratorii săi B. Trnka, N. Trubetzkoy, B. Havranek şi R. Jakobson”13. În acea perioadă, Café Louvre era frecventată de multe celebrități de renume mondial. Mai multe asociații și organizații s-au înființat aici. În anul 1925, frații Čapek au fondat la Café Louvre Pen Clubul ceh. Franz Kafka obișnuia să vină aici cu prietenii săi; localul a fost vizitat chiar și de Albert Einstein în timpul șederii sale la Praga, în 1911-1912. În lucrările și articolele despre Cercul Lingvistic de la Praga, nu apar multe detalii de natură anecdotică care să ajute cercetătorul din zilele noastre să refacă atmosfera de atunci.

Articolul „Sound, Sign and Meaning” apărut în „Quinquagenary of the Prague Linguistic Circle”, semnat de Milada Součková, este una din puținele scrieri care recuperează memoria acelor zile. Autoarea descrie în detaliu întâlnirile lingviștilor și realizează portretele coloratelor personaje din acest grup:

„Ori de câte ori dau peste o fișă de bibliotecă care menționează Cercul Lingvistic de la Praga sau face o trimitere la acesta, sunt uimită că acest grup de oameni pe care îi vedeam adunaţi în jurul unei mese lungi, la Café Louvre, au devenit renumiți pe plan internaţional. Una dintre condiţiile climatului cultural care a favorizat naşterea și dezvoltarea Cercului a fost atmosfera caracteristică Primei Republici Cehoslovace, o atmosferă podnĕtna a plodna (stimulantă şi rodnică), după una dintre expresiile favorite ale lui Roman Jakobson”14. Scriitor și istoric al literaturii, Součková era cu doar doi ani mai tânără decât Jakobson. Ea își amintește că „Numele lui Saussure, Boas şi Baudouin de Courtenay erau mereu prezente, ca și cum ar fi fost portretele strămoșilor atârnate pe pereții încăperii de la Café Louvre. Cu toate acestea, tonul întâlnirilor nu avea legătură cu trecutul, ci cu prezentul şi viitorul. Ambii lideri ai Cercului şi discipolii lor erau încă la începutul carierei lor, al cărei curs nu era deloc previzibil, în acel moment al istoriei”.

În acel moment al istoriei, nici Součková nu ar fi avut cum să bănuiască că va ajunge, ca și Jakobson, să trăiască după război în Statele Unite ale Americii. De altfel, chiar lingvistul rus a fost cel care a ajutat-o să-și construiască o carieră universitară dincolo de ocean, unde plecase în 1944 ca diplomat și hotărâse să se stabilească acolo după venirea la putere a comuniștilor în Cehoslovacia. Dar iată cum îl descria scriitoarea pe Jakobson în calitate de conducător al Cercului:

„R. Jakobson era forța care cimenta Cercul. Cunoștea pe toată lumea și știa cum să-i intereseze pe toți în activitățile Cercului. (…) Jakobson își luase îndatorirea de a asigura o bună prezență la întruniri. Dacă se aștepta ca vorbitorul sau subiectul prezentării să fie mai puțin atractiv ca de obicei, Jakobson îi suna pe unii dintre participanți și le spunea că are ceva important de discutat cu ei. Și ei veneau chiar dacă bănuiau că e doar o șmecherie”.

Spre deosebire de Cercul Lingvistic de la Moscova, cel de la Praga avea o componență cosmopolită. Întâlnirile erau înțesate de invitați din străinătate care „aduceau cu ei aerul marii lumi intelectuale” și care, în mare majoritate lingviști și cunoscători de limbi străine, făceau ca dezbaterea să se transforme într-un adevărat Babilon.

„Limba întâlnirilor era o altă particularitate a Cercului – își amintește Milada Součková. Rar auzeai pe cineva vorbind ceha fără accent. Chiar și cei care abia vorbeau altă limbă decât ceha după o vreme începuseră să aibă un accent bizar. Invitații din alte țări contribuiau la această confuzie lingvistică. Dacă venea de exemplu un vorbitor din Danemarca, trebuia să vorbească franceză sau germană sau o limbă slavă pe care, evident, o vorbea cu accent”15.

Pe lângă Jakobson, care era în mod evident un personaj carismatic, o altă figură interesantă a Cercului era concetățeanul și prietenul acestuia Piotr Bogatîrev.

„Acesta obișnuia să vină la întâlniri cu buzunarele pline de prăjituri pe care le împărțea favoriților lui. Le aducea din regiunea transcarpatică unde făcea cercetări de folclor. Bogatîrev, inițiatorul etnografiei structurale, semăna mai mult cu un personaj dintr-o piesă a realismului rusesc decât cu un cercetător”16.

Întâlnirile Cercului continuau într-o altă cafenea sau o vinărie. După ce i se mulțumea vorbitorului din acea seară se anunța unde „vor continua discuțiile”, asta era formula consacrată. Continuarea, care aparent avea doar o latură de socializare, nu era lipsită de importanță. La aceste întruniri participau poeți, scriitori, ziariști, actori și alți outsideri care serveau ca public pentru difuzarea ideilor Cercului, devenit parte a vieții intelectuale și a culturii cehe. Pentru că una din preocupările majore ale lui Jakobson și ale celorlalți membri era limbajul literar și poetic, reprezentanții avangardei literare cehe, ca V. Nezval, K. Teige, V. Vancura, se numărau și ei printre cei prezenți la dezbateri. Jakobson știa că într-un mediu relaxat prieteniile – chiar și cele intelectuale – se încheagă mai ușor, dar își dorea și popularizarea activităților Cercului și atunci invita ziariști care să participe la discuții și să răspândească dezbaterile la care asistaseră. După spusele lui Jan Mukařovský, „singura condiție necesară pentru a face parte din Cerc era prezentarea unui raport discutat în comun. Discuția avea loc, de regulă, la fiecare ședință după toate expozeurile”17. „Simpatiile și antipatiile în cadrul Cercului erau o expresie a politicii sale abstracte sau concrete. Ele dădeau întâlnirilor o voiciune care rar se întâlnește în cadrul întrunirilor academice”18. Cum a ajuns Mihai Pop să fie simpatizat de triumviratul Jakobson, Trubetzkoy, Bogatîrev nu se știe exact. Deși de-a lungul vieții a pomenit în nenumărate rânduri relația strânsă pe care a avut-o cu fiecare dintre cei trei, Pop n-a evocat niciodată felul cum i-a cunoscut pe aceștia și nici nu a dat prea multe amănunte despre cât de apropiat a fost de ei. Cel mai probabil, biletul de intrare în acest cerc l-a constituit originea lui maramureșeană, mai exact faptul că venea din Transcarpatia, zonă unde Bogatîrev făcea deja cercetări. De altfel, chiar în anul în care Pop a ajuns la Praga, Bogatîrev își publica lucrarea „Actes magiques. Rites et Croyances en Russie subcarpathique”. Într-un interviu acordat la împlinirea vârstei de 90 de ani, Mihai Pop povestește că l-a adus pe folcloristul rus să facă cercetări împreună în locurile sale de baștină și că l-a pus pe acesta în legătură cu muzicologul Constantin Brăiloiu. Cei doi au făcut o cercetare comună în Rusia Subcarpatică.

Primul Congres Internațional de Slavistică a avut loc între 6 și 13 octombrie 1929 la Praga și s-a desfășurat în aula principală a Facultății de Litere a Universității Caroline. Așa cum arată o fotografie, Pop s-a aflat printre participanții la Congres, chiar dacă doar pe post de observator, în ultimul rând al aulei. În cadrul Congresului de la Praga a fost prezentat manifestul Cercului. În 6 aprilie 1929, cu câteva luni înainte de Congres, Jakobson îi scria lui Trubetzkoy: „La un moment dat mi-am dat seama că în partea lui cea mai activă – aceea de parlament în care ne dăm cu părerea, de tribună pentru discuții libere – Cercul a devenit anacronic și că ar trebui reformat ca un grup de cercetători apropiați, uniți de o ideologie științifică comună. (…) Acest proces s-a realizat acum. (…) Cercul a elaborat o listă de chestiuni de principiu la care participanții la Congres vor trebui să reacționeze. Cercul pregătește teze referitoare la toate aceste probleme și s-a gândit să invite lingvistul rus cel mai apropiat de ideile Cercului să redacteze aceste teze”. Acest lingvist sensibil la ideile Cercului era – evident – chiar Trubetzkoy. Tezele nu au fost, se pare, primite cu entuziasm de toți participanții la Congres, dar asta nu i-a descurajat pe cei care formau nucleul de bază al Cercului, care erau conștienți de faptul că provoacă o revoluție în gândirea lingvistică.

Tot în 1929, s-a început publicarea în limbile franceză, engleză sau germană în seria „Travaux du Cercle Lingvistique de Prague” a lucrărilor prezentate în cadrul întrunirilor Cercului. În 1935 a apărut și revista „Slovo a Slovosnost” în limba cehă, publicată de Melantrich, cea mai prestigioasă editură pragheză din acea perioadă. Anul 1929 a mai rămas în istorie și pentru faptul că atunci a fost folosit pentru prima oară de către un lingvist termenul de structuralism – termen venind din zona științelor exacte, pe care Jakobson l-a utilizat într-o lucrare de-a sa apărută într-o publicaţie cehă.

De notat este faptul că în interviurile în care își rememorează experiența pragheză, Mihai Pop nu face nici o referire la studenția lui, ci doar la relația cu membrii Cercului de la Praga. Un lucru este cert – Pop nu și-a terminat doctoratul început la Praga decât mult mai târziu, în anul 1942, pe vremea când era atașat cultural la Ambasada Română din Slovacia. Tema tezei susținute la Academia Istropolitană din Bratislava era: „Cuvintele compuse de origine veche slavă bisericească în vechea limbă română scrisă”. Lucrarea fusese elaborată sub coordonarea profesorului Miloš Weingart de la Praga şi susţinută, ulterior, cu profesorul I. Stanislav. Din păcate, încă nu am avut acces la arhiva universității pragheze pentru a vedea dacă acolo se găsesc documente relevante pentru această cercetare. În volumul IV al „Rapsodiei epistolare”, care conține corespondența lui Anton Golopenția, antologată de fiica acestuia, Sanda Golopenția, se găsesc câteva scrisori pe care Pop i le trimite colegului și prietenului său de la Praga. Unele dintre aceste scrisori sunt semnate împreună cu Traian Ionescu-Nișcov, lingvist care și-a făcut doctoratul tot la Praga, devenind apoi lector de limba română acolo. Scrisorile sunt pline de umor și conțin informații atât despre articolele sau recenziile reieșite din cercetările gustiene pe care Pop trebuia să i le trimită lui Golopenția, cât și despre viața lui de student rătăcitor. Din ele reiese că în acea perioadă tânărul cercetător călătorea mult. Praga părea să fie cartierul general, însă vara Pop venea să participe la campaniile lui Gusti și părea să călătorească frecvent la Bratislava. „Din Praga, de unde azi o șterg cum am șters-o nu demult de la București, multă sănătate și bucurie”, îi transmite Pop lui Golopenția în 17 decembrie 1931 printr-o carte poștală ilustrată cu Malá Strana. Două săptămâni mai târziu „același rătăcit și captiv membru” al echipei – de data aceasta captiv în mrejele slovăcești – își anunță prietenul și colaboratorul că, vagabond fiind pe lume, toată corespondența, până la o eventuală stabilizare, trebuie să i se adreseze la domnul Traian Ionescu, Praha XIX, Bachmacska 18/II19. Următoarea scrisoare îi este trimisă lui Golopenția în martie 1932 de la Bonn, unde Pop a avut o altă bursă. În post scriptumul acestei scrisori, își cere scuze pentru calitatea hârtiei pe care a găsit-o în cafeneaua nemțească pe care o numește „instituție mizeră”, făcând precizarea că regretă cafenelele de la Praga și Bratislava.

Într-o scrisoare, expediată lui Golopenția în 19 ianuarie 1933, revenit în capitala Cehoslovaciei, Pop intră și în amănunte legate de viața intelectuală pragheză, spunându-i acestuia că tocmai a fost la o conferință a filosofului german Ernst Cassirer despre filosofia limbii și că se duce la cursurile de literatură germană ținute de vestitul profesor austriac Cysarz Herbert. Apoi îi spune că a pierdut bursa la Praga din cauza „unor chestiuni femeiești (…) și din cauza unor intrigi de altfel”20. Intrigile, Pop le pune pe seama ministrului Victor Iamandi. Îl roagă pe Golopenția să încerce să oprească scrisoarea ministrului, pe care o consideră „cea mai formidabilă lucrătură” la adresa lui, și să încerce să îi aranjeze să ajungă mai devreme la Varșovia, unde primise deja o altă bursă. Trebuie precizat că pe atunci Anton Golopenția era șeful de cabinet al lui Dimitrie Gusti, ministru al Instrucțiunii publice în perioada respectivă. Pop îl mai roagă pe prietenul său ca bursa de la Praga să-i fie acordată lui Traian Ionescu-Nișcov, care făcuse mai demult cerere în acest sens. Se pare că pentru Pop înlesnirea bursei pentru Ionescu-Nișcov era o chestiune de onoare, pentru că revine cu această rugăminte la Golopenția într-o scrisoare din vara aceluiași an. Această scrisoare, datată iulie 1933, este ultima trimisă lui Golopenția din Praga. Aventura pragheză a lui Pop nu s-a oprit însă aici.

La sfârșitul anilor ‘30, Pop s-a aflat la Praga pe post de corespondent al ziarului „Lumea Românească“. Articolele lui Mihai Pop din perioada 1937-1940, semnate cu pseudonimul Petre Buga, sunt reunite în antologia publicată de profesorul Zoltán Rostás „Vreau şi eu să fiu revizuit”. Foarte puternice și revelatoare pentru relația pasională pe care a avut-o cu Cehoslovacia sunt articolele care relatează de la fața locului evenimente premergătoare ocupării Cehoslovaciei de către Germania nazistă. Această experiență a începutului războiului a fost pentru Pop una profund șocantă.

„Eu am crezut foarte tare – îl povestea lui Rostás – că lumea merge spre progres şi că civilizaţia şi cultura sunt nişte lucruri foarte importante, până când s-a cedat, după München, regiunea Sudetă. Şi când am văzut în gara de la Praga primii refugiaţi care veneau din Sudeţi, cu copii, cu bagaje, cu nu ştiu ce, atunci toată chestia s-a întors pe dos, ştii? Atunci a început degringolada, că pe urmă… asta se întâmpla în ‘38, pe urmă, în ‘39 au venit polonezii peste noi, şi atuncea era toată chestia gata…”21.

În afară de articolele care redau cu acuratețe evenimentele politice care s-au succedat cu repeziciune în acele zile, tânărul ziarist are mai multe articole în care vorbește despre susținerea pe care România a arătat-o Cehoslovaciei în acele momente dramatice și despre faptul că cehoslovacii au apreciat aceste dovezi de prietenie. Tonul patetic al articolului lui Pop publicat în ediția din 27 octombrie 1938 a „Lumii Românești“ arată un atașament profund al acestuia față de țara sa adoptivă:

„Oricând şi oriunde, peste veacuri, poporul cehoslovac în cel mai mare, ca şi în cel mai umil reprezentant al lui, îşi va aminti de loialitatea şi prietenia pe care i-a dovedit-o România în cele mai grele clipe ale istoriei sale. A putut şi va mai putea avea această ţară atitudini care sunt departe de a fi juste şi acte prin care se greşeşte faţă de o idee sau de un principiu, însă atitudinea pe care a avut-o faţă de Cehoslovacia în cele mai tragice zile ale existenţei ei va rămâne înscrisă în istoria poporului cehoslovac cu aceleaşi cuvinte de recunoştinţă pe care acesta le-a exprimat în adâncul sincerităţii sale, în momentele marilor decepţii de dureroase deziluzii atunci când s-a văzut trădat de toţi marii şi vechii aliaţi, de toţi prietenii iubiţi şi respectaţi. România a înscris, în istoria sa, în zilele de trădare şi ruşinoasă dezertare, în cele mai penibile zile ale Europei moderne, o pagină de loialitate, de omenie şi de demnitate. Aşa o crede, aşa o simte şi aşa o va susţine întotdeauna poporul cehoslovac”.

Deși Jakobson a vorbit în numeroase interviuri despre anii praghezi, subiectele abordate de el sunt mai degrabă de natură academică. Chiar și în cartea de dialoguri cu cea de-a doua sa soție, Kristina Pomorska, referirile la atmosfera acelor ani sau chiar la relațiile cu ceilalți membri ai Cercului, unii prieteni apropiați, sunt mai degrabă rare. Evenimentele perioadei de dinainte de ocupația nazistă sunt însă rememorate de Jakobson în dialogurile cu Pomorska într-un mod care surprinde dramatismul acelor luni. Evident, ultima întâlnire cu Trubetzkoy nu putea să fie trecută sub tăcere pentru că aceasta a marcat practic sfârșitul unei epoci atât de prolifice pentru Jakobson și cei din jurul său. „În condițiile dramatice ale anilor 1937 și 1938, care anunțau tragedia care se apropia, gândirea academică se îndepărta fără voie de la teme academice periferice la chestiuni care păreau mai importante, mai urgente pentru știință. Imediat mi-am dorit să discut cu Trubetzkoy (…) perspectivele pe care credeam eu că le deschid pentru fonologie și lingvistica teoretică în general, deci i-am făcut o vizită la jumătatea lui februarie 1938. Timp de 2 zile, am discutat înfierbântați posibilitatea unei noi abordări a consoanelor și a opozițiilor fonologice în general. (…) Felul în care s-au desfășurat evenimentele în continuare ne-a privat de posibilitatea de a ne mai întâlni și a accelerat cu cruzime boala lui Trubetzkoy. A murit în 18 iunie 1938”22. Trubetzkoy a murit la Viena, după ce fusese persecutat de către nemți în urma unui articol scris împotriva lui Hitler.

Moartea prințului alb nu l-a lipsit pe Jakobson doar de un prieten de nădejde, ci și de un spirit geamăn. După spusele lui Jakobson, cei doi gândeau în tandem și amândoi aveau nevoie de dezbateri pentru a-și valida teoriile. „Lunga noastră colaborare, care (…) se baza pe dialogul continuu și discuții se sfârșise. De acum trebuia să muncesc singur și să-mi verific singur viitoarele descoperiri și ipotezele care aveau să decurgă din ele. Mai mult, devenise vizibil că participarea mea activă la lucrările Cercului Lingvistic de la Praga – acest aparent inepuizabil centru de discuții – se apropia de sfârșit, ca de altfel, puțin mai târziu, și activitatea propriu-zisă a Cercului. Pentru mine începeau anii de rătăcire dintr-o țară în alta”.  Acest periplu început în 15 martie 1939, care l-a purtat pe cercetător prin toată peninsula Scandinavă, este magistral descris de Patrick Wilcken, autorul biografiei lui Claude Lévi-Strauss „The Poet in the Laboratory”:

„Un bon vivant, «un adevărat globe-trotter al structuralismului», Jakobson ajunsese la New York după o fugă sinuoasă prin Europa Centrală şi Scandinavia, mereu cu doar câţiva paşi înaintea frontierei naziste care avansa într-un ritm galopant. Când Cehoslovacia a fost invadată de către nemţi, Jakobson preda la Universitatea Masaryk din Brno. Fiind un cunoscut intelectual evreu antifascist, şi-a ars hârtiile şi a fugit. A ajuns la Praga unde a petrecut o lună ascuns în dulapul din apartamentul socrului său. Însoţit de soţia lui, Svatava, Jakobson a plecat mai departe spre Danemarca, unde a fost invitat să predea la Universitatea din Copenhaga. Călătoria i-a purtat pe cei doi prin inima ţinuturilor naziste, la un moment dat fiind forţaţi să schimbe trenul la Berlin. Acolo, Jakobson a avut plăcerea perversă de a bea o bere pe peron şi de a le trimite scrisori câtorva prieteni care au fost uimiţi să vadă ştampila poştei din Berlin la doar câteva zile după aniversarea de 50 de ani a lui Hitler. (…) Mai târziu, s-au îmbarcat pe vaporul cu aburi spre America, dar încercările nu se sfârşiseră încă. Pe vas erau soldaţi germani care verificau identitatea pasagerilor. Pentru că Jakobson şi soţia lui erau apatrizi, se aflau într-o situaţie periculoasă, dar au reuşit să-i convingă pe ofiţeri că erau imigranţi ruşi şi li s-a permis să-şi continue drumul spre New York”24. În dialogurile cu Pomorska, lingvistul arată că fuga din calea naziștilor i-a adus în cele din urmă și beneficii, el intrând într-o perioadă foarte scurtă de timp în contact cu oameni de știință din mai multe țări: „Trebuie să recunosc că succesiunea de medii academice, fiecare cu interesele specifice și cu formule secrete locale, m-a ajutat să-mi reformulez întrebările și să-mi lărgesc preocupările”.

Antropologul mărturisea că atunci când l-a întâlnit pe Jakobson, el era un structuralist naiv, era structuralist fără să ştie că e. E important ca această declarație să fie pusă în context – diferența de vârstă dintre cei doi era de 12 ani. În timp ce francezul abia trecuse de 30 de ani, cercetătorul rus se apropia deja de 50 de ani. În plus, între cei doi era și o diferență de temperament. În timp ce Lévi-Strauss fugise din capitala Franței în căutarea exotismului, alegând să-și petreacă viața printre „sălbatici”, Jakobson fusese un animal social trăind conectat la viața mai multor capitale europene.
„Lumea în care Lévi-Strauss tocmai fusese introdus în New York era de mult timp mediul natural al lui Jakobson – un amestec de intelectualitate academică şi artă modernă, aule universitare şi locuri boeme, poezie avangardistă şi analiză structural lingvistică, un domeniu care atunci se contura. În Moscova revoluţionară Jakobson socializase cu futuriştii, în Praga cu suprarealiştii şi cu artiştii de cabaret modernişti”26. Un lucru este sigur – cei doi s-au influențat profund, întâlnirea dintre ei modificând semnificativ nu doar viziunea fiecăruia dintre ei, dar și traseul științelor umaniste și sociale așa cum erau înțelese și practicate până în acel moment.

„Întâlnirea ulterioară a celor doi va marca începutul unei noi paradigme intelectuale: două discipline – antropologia şi lingvistica – urmau să se întâlnească şi, odată cu ele, studiul relaţiilor de rudenie cu al fonemelor, studiul sistemului de sunete cu al căsătoriei, ajungeau în mod surprinzător să împartă acelaşi pat”27.

Interesant este că în ciuda valorii de necontestat a teoriilor și cercetărilor membrilor Cercului Lingvistic de la Praga, integrarea acestora în lumea academică anglofonă s-a petrecut târziu. Până în anii ‘60, s-a presupus că preocuparile Cercului au fost doar în sfera lingvisticii. Abia la mijlocul anilor ‘60, când structuralismul a câștigat treptat respectabilitate în rândul științelor umaniste și sociale, s-a descoperit că literatura, folclorul și semiotica au fost și ele o parte integrantă a Școlii de la Praga.

Am evocat întâlnirea lui Jakobson cu Claude Lévi-Strauss pentru că ea a avut consecințe și în biografia intelectuală a lui Mihai Pop. După cel de-al doilea război mondial, Pop – acum angajat al Institutului de Folclor – a reluat legăturile cu mentorul său de la Praga. În arhiva lui Roman Jakobson de la Massachusets Institute of Technology, unde acesta a lucrat ca visiting professor din 1949 și ca profesor plin din 1959 până la sfârșitul carierei, se găsesc o serie de scrisori între Jakobson și Pop. Prima, în care Pop evocă perioada pragheză, datează din 1957, iar ultima este din decembrie 1971.

„Dragă domnule Jakobson – îi scrie Pop acestuia în 1957, Profesorul Emil Petrovici, care a avut plăcerea să vă întâlnească la Praga, mi-a vorbit mult despre discuțiile interesante pe care le-ați purtat. Mi-am amintit, nu fără nostalgie, de clubul nostru filologic de la Praga și de lingvistică, la care am renunțat pentru folclor”.

Se pare că această scrisoare a fost urmată de o primă reîntâlnire între cei doi cercetători. Ea a avut loc la Moscova, cu ocazia celui de al Patrulea Congres de Slavistică. În urma acestei reîntâlniri, Roman Jakobson și-a luat foarte în serios rolul de mentor. El este cel care a insistat pentru ca Pop să fie invitat în 1965 la Center for Advanced Study in the Behavioral Sciences, o instituție prestigioasă din cadrul Universității Stanford. Apoi, tot el i-a făcut intrarea lui Pop în cele mai selecte cercuri academice. O scrisoare trimisă de Mihai Pop lui Jakobson în 11 ianuarie 1966 este grăitoare în acest sens.

„Dragă profesore Jakobson, (…) S-au petrecut multe lucruri în ultima vreme. O să încep cu faptul că la Paris am avut marea plăcere să îl cunosc pe profesorul Lévi-Strauss, care mi-a spus că v-ați întâlnit și ați avut marea bunătate să îi vorbiți despre mine. Întâlnirea a fost foarte importantă pentru mine, iar conferința pe care am susținut-o a fost prefațată de însuși Lévi-Strauss. Sper că, datorită dumneavoastră, am stabilit o relație bună cu Centrul lui și cu Centrul de Comunicare al lui Roland Barthes. Toate acestea s-au întâmplat doar datorită dumneavoastră. M-am întors din Statele Unite și de la Paris cu o mulțime de lucrări despre studiul structuralist al poeziei, pe care le-am parcurs împreună cu profesorul Rosetti și cu mai tinerii noștri prieteni de la Cercul de Poetică. (…) Am trimis la tipar un număr special al „Revistei de Etnografie și Folclor“, nr. 2/1966, dedicat studiului structuralist al poeziei populare și avem în pregătire un al doilea volum. Am intrat în legătură și cu profesorul Lotman de la Tartu, care mi-a trimis lucrările lui. E o mare efervescență în ceea ce privește studiul poeticii structuraliste și discuțiile sunt pe zi ce trece tot mai interesante. Tinerii cu care lucrăm și care sunt deja foarte instruiți, devin tot mai buni, și nu trece nici o întâlnire fără să vă menționăm numele, nu doar ca referință științifică, dar cu toată aprecierea și dragostea pe care o ai pentru o personalitate care te ghidează”.

În concluzie, anii petrecuți la Praga nu au fost un episod lipsit de importanță din viața și cariera de om de știință a lui Mihai Pop. Întreaga operă a lui Mihai Pop este tributară structuralismului născut în acea perioadă în capitala cehoslovacă, iar interesul pentru semiotică își are și el originile în întâlnirile cu reprezentanții Cercului Lingvistic de la Praga. Mai mult, fără mentoratul și prietenia lui Jakobson este evident că nu ar fi fost la fel de ușor pentru folcloristul român să își construiască o carieră internațională atât de solidă.

1. Lois W. Barner, Biography as History în American Historical Review, University of Chicago Press, vol. 114, nr. 3, iunie 2009, p. 582.
2. Iordan Datcu, „O importantă descoperire”, în România literară, nr. 50, 2009.
3. Zoltán Rostás, Sala luminoasă. Primii monografişti ai Şcolii gustiene, Bucureşti, Editura Paideia, 2003, p. 262.
4. Ibidem, p. 278.
5. Ibidem, p. 290.
6. Jan Mukařovský în Change, nr. 3, 1969, p. 17.
7. Jacqueline Fontaine, Le cercle linguistique de Prague, Mame, Bibliothèque Repères, Linguistique, vol. 7, 1974, p. 17.
8. Ibidem, p. 10.
9. Jindřich Toman, Letters and Other Materials from the Moscow and Prague Linguistic Circles, 1912-1945, edited by Michigan Slavic Publications/Cahier Roman Jakobson, 1, 1994, p. 35.
10. Ibidem, p. 25.
11. Peter Steiner, The Prague School. Selected writings 1929-1946, Austin, University of Texas Press, 1982, p. 32.
12. Jacqueline Fontaine, Op. cit., p. 16.
13. Milada Součková, „The Prague linguistic Circle: A collage in Sound, sign and meaning”, în Quinquagenary of the Prague Linguistic Circle, edited by Miroslav Matejka, Ann Arbour, Michigan, 1978, p. 7.
15. Ibidem, p. 7.
17. Jan Mukařovský, art. cit., p. 6.
18. Milada Součková, Op. cit., p. 8.
19. Anton Golopenția, Rapsodia epistolară, volumul IV, București, Editura Enciclopedică, 2014, p. 253.
20. Ibidem, p. 254.
22. Roman Jakobson and Kristina Pomorska, Dialogues, Cambridge, Massachusetts, The MIT Press, 1983, p. 170.
23. Sfârșitul activității Cercului a fost marcat de apariția ultimului număr din „Travaux du Cercle lingvistique de Prague”,
care coincidea cu moartea lui Trubetzkoy în 1938 și fuga lui Jakobson. Ocuparea Cehoslovaciei de către naziști l-a obligat pe Jakobson să-și părăsească postul de la Universitatea din Brno.
24. Patrick Wilcken, Claude Lévi-Strauss, The Poet in the Laboratory, New York, The Penguin Press, 2010, p. 130.
25. În 1942 Jakobson a fost invitat să predea la École Libre des Hautes Études, New York, unde l-a cunoscut pe Lévi-Strauss.
26. Patrick Wilcken, Op. cit., p. 131.
27. Ibidem, p. 129.