ÎNSEMNĂRI PE MARGINEA UNEI CĂRŢI: ȘCOALA SOCIOLOGICĂ DE LA BUCUREȘTI
Liliana Alexandrescu
« Nu gândesc la opere eterne și decisive.
Totul evoluează fără încetare, totul reîncepe.
Unde sunt urmașii care mă vor înlocui ?”
(Dimitrie Gusti)
Preambul
Decembrie 2012. Umblând printr-o iarnă imemorială (ca sub ninsorile copilăriei), mi-am cumpărat ultimul număr al revistei Secolul 21, cu subtitlul Școala sociologică de la București, consacrat în întregime lui Dimitrie Gusti și discipolilor săi. Câteva zile mai târziu, sâmbătă 15 și duminică 16 decembrie, m-am dus la Șosea, la Muzeul Satului, tot o creație a profesorului Gusti: el inițiase organizarea muzeului și îl inaugurase, pe 10 mai 1936, în prezența regelui Carol al II-lea, entuziast susținător al proiectului. Vroiam sa văd acum, în al treilea mileniu, festivalul anual Florile dalbe. Datini și obiceiuri de Crăciun și Anul Nou.
Pășeam cu atenție pe poleiul aleilor înghețate, printre gospodăriile țărănești, ca altădată, în anii 70 ai altui secol, pe ulițele maramureșene din „illo tempore”, în vreo deplasare pe teren cu echipa pluridisciplinară a Institutului de Folclor, condusă de profesorul Mihai Pop. Asistam atunci, seară de seară, la repetițiile flamboaiantului Viflaim al feciorilor. Sau la Viflaimul coconilor(copiilor), de un uimitor hieratism.
Acum mă îndreptam însă prin parcul Muzeului spre o clădire spațioasă, modernă, multifuncțională, inaugurată în 2002, unde se ținea Târgul meșterilor populari și avea loc un spectacol de colinde. Când am intrat în marele hol de la parter, am avut în fața ochilor o hartă vie de forme, culori și arome: pe tarabele înșirate una lângă alta erau expuse produse culinare și artizanale tradiționale din toate colțurile țării. Olărit, țesături, sculptură în lemn, icoane, ouă încondeiate, măști, pielărie, cosmetice, gastronomie locală (brânzeturi, cârnați, vinuri, cozonaci, plăcinte, dulcețuri), toate domeniile erau reprezentate într-o spontană conviețuire. Participanții la târg veniseră de pretutindeni, unii dintre ei de foarte departe, încărcați cu produsele lor, transportate din localități mai mari sau mai mici, aduse în Capitală. Muzeul Satului din București își asumase astfel la nivel național funcția de centralizare (sau de focalizare) atribuită de Gusti căminelor culturale, promovate în anii 30 de discipolii săi în comunitățile rurale. El își evidenția încă o dată calitatea sa de „muzeu sociologic”, de „sat-muzeu”, și de mijloc de exercitare a unei pedagogii sociale.
Programul de colinde s-a ținut sâmbătă, în Foaierul Multimedia. Duminică, după adunarea cetelor, a avut loc în aer liber parada obiceiurilor de Crăciun, pe aleile și pe la casele din parc: alaiurile și jocurile cu măști – Capra, Barza, Moșoaiele, Dansul Ursului, Vasilca, executate de grupuri din județele Neamț, Bistrița-Năsăud, Vrancea, Tulcea, Harghita și Teleorman.
Am admirat încă odată virtuozitatea interpreților și persistența, în lumea satului, a acestei memorii rituale milenare, mereu reactualizată. Privindu-i, mi-a răsunat deodată în minte o voce de departe, din anii 70, „anii maramureșeni”: vocea regretatului regizor Mihai Dimiu, povestindu-mi o întâmplare din război (adevăr istoric sau ipoteză regizorală? ). În 1942, de Crăciun, pe frontul din Rusia, într-un moment de relativă acalmie, un grup de soldați români se hotărăsc să joace, ca în sat la ei acasă, Irozii. O rafală subită a inamicului îi silește să se arunce la pământ și să pună mâna pe arme. Trebuie să contra-atace, în costumația lor de Vicleim. Câți au scăpat, câți au pierit, cine mai știe? Și nici ce chivere de carton poleit și ce săbii de lemn au rămas risipite prin zăpadă, mânjite cu sânge și călcate de bocanci.
Profesorul Gusti și școala sociologică militantă
„Personaj enigmatic” ( în ciuda multelor mărturii rămase despre el ) îl califică Sanda Golopenția pe Dimitrie Gusti încă din fraza de început a introducerii ei, plasându-l ulterior într-o constelație nu mai puțin frapantă: Între Goethe și Caragiale (titlul primului sub-capitol). Ea îl aşază astfel sub arcul unei gândiri înfipte totodată în ideal și în real, în moștenirea seculară și în fapta imediată. Gusti făcuse ample studii de filozofie, științe sociale, sociologie, etică și politică, în Franța și în Germania. Din toamna anului 1900, Goethe devine pentru el o figură tutelară: „un profesor tăcut…, o călăuză sigură în lupta vieții și un consolator în orele de deznădejde…”. Ca proaspăt absolvent cu mai multe diplome în buzunar, Gusti primește o ofertă de la Universitatea din Berlin și o alta din partea Universității din Iași. Dar în acel prim deceniu al veacului 20, la Berlin locuia și Caragiale. Întâlnirea cu el a fost hotărâtoare pentru viitorul lui Gusti. În Fragmente autobiografice, el relatează cu emoție pledoaria lui Caragiale : „Cum, doctore, mai stai pe gânduri? Nu înțelegi că nu ai de a alege, ci numai de a-ți împlini datoria către țara ta? Ce ?!… Vrei și tu să părăsești țara, care oricât de rea ar fi trebuie ajutată?… Nu te uita la mine că sunt aici, căci eu am plecat după ce mi-am făcut datoria și numai după ce mi-am format convingerea că țara nu mă mai vrea – dar dumneata, doctore, la începutul vieții, dumneatale nu ți-e dat să dezertezi… Du-te mai degrabă acolo, la Iași, și începe apostolatul pentru care te-ai pregătit.”. Gusti îl ascultă și revine în România, devenind la rândul lui, peste ani, un mentor și un fondator de școală.
„Profesor-destin” îl mai numește Sanda pe Dimitrie Gusti, pentru darul lui de a descoperi și de a stimula potențialul de acțiune încă ascuns al studenților săi, de a-i lăsa să-și măsoare singuri puterile cu dificultățile: „Nu mă interesa decât lansarea problemei și precizarea metodei. Amănuntele, dezvoltarea, aplicarea o lăsam intenționat elevilor mei, îi puneam să lucreze.” Pe asemenea poteci aventuros deschise ar mai putea să pășească și astăzi urmașii celor de atunci.
Faptul că volumul despre Gusti și discipolii săi (intrați în istorie, ca grup de impact, sub numele de „școala de la București”) a apărut sub egida revistei Secolul 21 are încă din pornire o valoare simbolică: el anunță intenția rezolută a unei confruntări cu epoca noastră. De altfel coordonatoarea volumului, Sanda Golopenția, își și intitulează introducerea: Dimitrie Gusti și Școala de sociologie românească în secolul XXI. Cu claritatea și competența care o caracterizează, Sanda a împărțit bogatul material pe care l-a avut la dispoziție în patru capitole: 1. Monografiști, echipieri. Bilanț și perspective; 2. Tineret, universitate, ministerul instrucției, cultelor și artelor; 3. Cercetări monografice; 4. Echipe regale studențești, Serviciu social. Decupajul practicat în sumar grupează cele 11 articole în funcție de câte o dominantă, pentru a ajuta cititorul să se orienteze pe terenul deosebit de complex al informației și reflecției sociologice referitoare la satul românesc, de ieri și de azi.
Partea a doua a introducerii: Arhipelagul gustian, ne oferă nu numai o geografie ci și o istorie a școlii lui Gusti, o perspectivă asupra evoluției ei în decursul ultimei sute de ani. Survolăm astfel un secol deosebit de frământat, în care destinele colective și individuale au fost supuse unor repetate distrugeri fizice, sociale, politice și, „last but not least”, morale, în proporții de masă. Cu ajutorul unei binevenite periodizări, autoarea ne ghidează în mulțimea faptelor. Astfel, între anii 1925-1931 precumpănesc monografiile, ca exercițiu de cunoaștere integrală a satului și de sociologizare a cercetării pe teren. În 1932-1933, atunci când Gusti este ministru al Cultelor, Instrucției și Artelor, accentul se pune pe acțiunea de stat. Între 1934-1939 au loc marile deplasări în mediul rural sub patronajul Fundațiilor Regale. În locul campaniilor monografice acționează echipele studențești, constituite chiar, în ultimă instanță (pentru scurt timp), în Serviciul Social obligatoriu (1938-1939), care marchează, în ajun de război, punctul culminant dar și final al funcționării lui Gusti ca președinte al Fundației. În prima jumătate a anilor 1940, D. Gusti sintetizează aspectele principale ale concepției sale între altele în a doua ediție a culegerii Sociologia militans (1946), iar Serviciul Planificării și Publicațiilor, condus de Anton Golopenția, organizează publicarea marilor lucrări ale Școlii și a materialelor pregătite în vederea Congresului Internațional de Sociologie care urma să se țină la București. Izbucnirea războiului anulează toate planurile. „Se încheia o epocă și membrii școlii o percepeau.” După 1948, peste toate aceste inițiative și activități se lasă o mare umbră. Sociologia gustiană, cu deschiderea ei nelimitată spre cunoaștere și preocuparea ei pentru precizie, pentru informația exactă și complexă, nu putea sluji în nici un fel noului regim, care avea în vedere colectivizarea brutală de tip sovietic și anihilarea oricărei libertăți economice și spirituale a țărănimii. Astfel, timp de zeci de ani, școala sociologică gustiană dispare de la suprafața societății românești, continuând totuși să alimenteze subteran anumite curente de gândire și chiar și unele inițiative de cercetare pe teren. Treptat, prin 1970-80, se reia tipărirea volumului Sociologia militans, ca și ediția Operelor complete ale lui Gusti, și altele. Cât despre deplasările în mediul rural, între 1970-1980 au loc cercetările echipei pluridisciplinare a Institutului de Folclor din București sub conducerea profesorului Mihai Pop, „care reeditează, în studiul satelor maramureșene Sârbi și Breb, experiența interdisciplinară a echipelor gustiene concentrându-se asupra antropologiei culturale.”
„Om în mers”, îl caracterizează tot Sanda Golopenția pe Gusti în introducere. El își asumă pas cu pas, în fiecare etapă, o nouă misiune, cu perseverența vocației: „Dacă aș reîncepe viața mea, aș face același lucru.” Câți dintre noi ar putea lansa o asemenea declarație? Această convingere, această certitudine asupra scopului final, au făcut din Dimitrie Gusti unul din mentorii generațiilor din anii 20-30. În tânăra Românie Mare, miraculos născută, datorită unei conștiințe naționale și unei limbi comune, dintr-un război aproape pierdut, se produc mutații de anvergură, nu numai teritoriale ci și sociale și spirituale. Reforma agrară din 1921, promisă soldaților-țărani încă de pe când, prost echipați și înarmați, luptaseră eroic pe front împotriva inamicului, determină modificări majore în sectorul de bază al economiei naționale – agricultura, această reformă fiind, după Florin Constantiniu, „una din cele mai radicale din Europa Răsăriteană”postbelică. Se simte nevoia unor directive, a unei regândiri a drepturilor și datoriilor la scara întregii societăți. Maturi sau tineri, intelectualii se simt cumva răspunzători de rediscutarea și de aplicarea diverselor soluții propuse.
Născut în 1880, profesor la Universitatea din Iași (1910) și apoi din București (1920), filozoful și sociologul Gusti se simte chemat să se implice în această reîmpărțire a sarcinilor obștești. Dascăl, el are privilegiul de a veni în contact direct cu tinerimea studențească. Din acest punct de vedere, istoricul Lucian Boia nu ezită să-l citeze, ca „maître à penser”, alături de carismaticul (dar controversatul) Nae Ionescu sau de Nichifor Crainic, spiritus rector de la revista Gândirea: „Deloc ideolog, el are în schimb simțul organizării, al echipei și al acțiunii. Adună în jurul său tineri de toate orientările – de la legionari la comuniști -, seduși de proiectul unei sociologii militante, știință și acțiune socială totodată, cu cercetări de teren în satul românesc, dar și cu o implicare efectivă în viața comunităților, urmărind un țel modernizator.” După 1948, după proclamarea republicii populare și instaurarea implacabilă a controlului comunist, Dimitrie Gusti face parte dintre intelectualii marginalizați și, în ultimă instanță, înlăturați, care treptat pierd totul: „slujbele, sursele de venit, libertatea, viața… Eliminarea dintr-o poziție intelectuală de prestigiu (academician, profesor universitar…) însemna adesea un pas decisiv spre temniță și nu în puține cazuri, date fiind condițiile inumane de detenție, spre moarte.”. Din anturajul lui Gusti, cazurile extreme au fost, în acest sens, în 1951, sociologul Anton Golopenția, colaborator apropiat al profesorului și, în 1952, filozoful și eseistul Mircea Vulcănescu, amândoi decedați în închisoare. Cât despre Gusti, dat afară de la Academie în 1948, își pierde pensia în 1949, iar în 1950 este scos din casă, având dreptul să ia cu el doar niște haine, un pat, o masă și trei scaune, lăsând în urmă o bibliotecă de 22.000 de volume. I se atribuie o cameră într-o locuință mizeră de la marginea orașului „fără lumină, fără apă, cu ferestrele și ușa care nu se închideau, cu closetul în curte…” Adăpostit un timp de un fost elev , abia în 1955 obține o locuință de două camere și își recuperează o parte din cărți, dar moare câteva luni mai târziu. Peste ani, Sanda, fiica lui Anton Golopenția, își va aminti de vizita făcută lui Gusti în acea vreme: „L-am vizitat acolo, împreună cu fratele meu și cu mama. Nu mai știu dacă tata era închis sau murise. Gusti ne arăta camera strâmtă și încerca să facă haz de necaz fără a reuși, doamna Gusti asculta calmă, surâzând.”. O scenă „pașnică” de pictură de gen, cu cinci personaje: doi copii și trei adulți, stând la taifas, într-o cămăruță modestă, zâmbind, glumind, în crâncenii ani de grație 1950-1955… Dintre vocile trecutului, o putem auzi și pe a lui Anton Golopenția, relatând una din ultimele lui întâlniri cu Dimitrie Gusti, în atmosfera de angoasă și de delațiune a epocii, în care orice interlocutor putea fi un turnător: „Profesorul Gusti este foarte precaut în conversații. Vorbește despre [situația generală] numai câtorva intimi… […] Față de restul lumii se baricadează în dosul surdității lui și se menține în anodin. Spunea că întâlnind odată, în Parcul Național, un cunoscut cu un tânăr pe care nu-l știa, s-a străduit să nu vorbească decât despre un trandafir, pe care-l ținea în mână.”.
Puncte de vedere, atitudini, reacții
I. Primul grup de articole propus de Sanda Golopenția, intitulat: Monografiști, echipieri. Bilanț și perspective, se deschide, ca pe un prag inițiatic, cu comunicarea ținută de Dimitrie Gusti la Academia Română, în ziua de 19 ianuarie 1940: Considerații asupra unui sistem de sociologie, etică și politică. Adevărat text-program al profesorului și al școlii sale, el exprimă o viziune prin excelență dinamică asupra fenomenelor din societatea românească și asupra rolului pe care trebuie să-l joace sociologul în cadrul ei. Pentru D. Gusti e importantă „legătura indestructibilă dintre realitate și ideal” , iar cunoașterea devine, prin acțiune, capabilă să participe efectiv la dezvoltarea ansamblului social. Faimosul enunț cartezian: cogito ergo sum (gândesc deci exist) trebuie „completat”, crede el, prin ago ergo sum (acționez deci exist). Din această îngemănare „a cunoașterii cu realitatea se creează noi datorii și responsabilități morale.” Sociologul, în doctrina gustiană, nu este numai un observator și un culegător de date, el trebuie să fie un militant, un factor de scrutare a „necesarului etic și al posibilului politic” , așadar un element activ și răspunzător. Ca un al doilea Doctor Faust în finalul tragediei, Gusti atribuie omului un rost generos: el nu caută atât a se salva pe el însuși, cât a atrage cu sine realitatea socială, „cu care este identic”, către o ascensiune cu perspective infinite. Citez frumoasa frază de încheiere a profesorului, cu tulburătorul ei răsunet goethean: „Drama individului vremelnic, cu alte cuvinte, este intim și indisolubil legată de epopeea eternă a universului social”.
Următoarele două texte din acest prim grupaj: Diversificarea tipologică a cercetărilor asupra comunităților rurale de Mihail M. Cernea și L’Ecole sociologique de Bucarest: fondements, réception, héritage de Frank Alvarez-Pereyre, au mai ales un caracter de abordare istorică privind evoluția școlii din București. Articolul lui M. Cernea reia de fapt fragmente dintr-un studiu mai vechi, apărut în 1973 și, precizând acest lucru într-un Post-scriptum după 4 decenii, autorul ne readuce sub ochi presiunea unei alte epoci: „Paginile alăturate trebuie citite prin lentila anilor 1972-73, când chiar publicațiile dedicate lui Gusti și colaboratorilor erau încorsetate în procedurile ritualiste și deformante impuse de ceea ce se pretindea a fi „teoria valorificării moștenirii culturale a trecutului”.. Iată-ne din nou confruntați cu generalizările (paradoxal) gelatinoase ale limbii de lemn… Semnalez , în același Post-Scriptum, sublinierea adevăratei dimensiuni a aportului lui Anton Golopenția, a cărui activitate a însemnat mai mult decât o înnoire a demersului lui Gusti, operând de fapt o „ruptură” în paradigma gustiană către sinteză și generalizare teoretică. În fine, studiul semnat de Theodora-Eliza Văcărescu: Colaboratoarele înlăturate abordează dintr-un punct de vedere mai specific, acela de gender, prezența și contribuția extrem de importantă și de valoroasă a femeilor în echipele școlii de la București, ca și șansele lor profesionale minime într-o societate dominată de valorile masculinității. Ea examinează în amănunt situația creată de participarea, cot la cot, a femeilor atât în munca pe teren cât și în valorizarea ei teoretică, relevând chiar, în multe cazuri, „strategiile de excludere a cercetătoarelor și de deturnare a muncii lor”.
II. În secțiunea a doua a volumului: Tineret, universitate, ministerul instrucției, cultelor și artelor, intrăm într-o zonă de discuții în care intervine dialogul intercultural/internațional, dar și confruntarea explicită cu epoca postbelică. De asemenea peisajul se nuanțează, capătă niște tușe și niște adâncimi neprevăzute. Astfel, în excelentul său articol Tânăra generație interbelică, Ionuț Butoi structurează o anume psihologie comună a tinerilor intelectuali din anii 30. Pentru Eliade, de exemplu, ei sunt o generație a crizei, a incertitudinii, a căutărilor extreme, „huligani”, cu siguranță radical diferiți de cei dinaintea războiului. Și pentru Vulcănescu, stările de spirit definitorii pentru acest tineret sunt criza și frica de ratare – „nu neapărat în sens social ci și identitar (ca imagine de sine). Primul război mondial a dus la sfârșitul unei lumi care, în orice fel ar fi fost ea, reprezenta o lume a stabilității. În schimb, interbelicul aduce, pe lângă promisiunea României Mari, o lume caracterizată prin instabilitate accentuată pe toate planurile ”. Și în sfera privată, de exemplu în schimbul epistolar (nedestinat publicării) dintre Anton Golopenția și viitoarea lui soție Ștefania Cristescu, autorul articolului detectează același sentiment de nesiguranță, dus până la angoasă existențială (titlul romanului lui Sartre: La Nausée, apărut în 1938, pune o ștampilă pe această perioadă care se încheie cu izbucnirea războiului în Europa).
Pe de altă parte, în ceea ce privește schimburile internaționale, Zoltán Rostás, în studiul: Sociologia gustiană văzută de la Budapesta, după ce analizează pe larg colaborarea fructuoasă dintre tinerii sociologi români și maghiari din epoca interbelică, constată brusca deteriorare și chiar anulare a acestei colaborări după 1949 prin introducerea regimului comunist: „Relațiile firești refăcute după război sunt anihilate prin distrugerea sociologiei și marginalizarea, întemnițarea, asasinarea promotorilor ei din ambele țări.”
Am lăsat la urmă penultima intervenție: Istorie și înțelepciune dar și ironie și naivitate a lui Solomon Marcus. Ea aduce un ton mai colocvial în dezbatere, fiind aproape un „dialog în direct” între două epoci și dându-ne uneori măsura orbirilor noastre. Citând, din Anuarul studenților în Științe pe anul 1913-1914, cuvintele unui profesor universitar care își felicita discipolii în pragul unei ere noi, de liniște, autorul comentează sec: „Era nouă a venit sub forma primului război mondial.” Cu un gest malițios și teribil, profesorul Marcus ne împinge în tunelul timpului cu 80 de ani în urmă, ne așază la aceeași masă cu un tânăr sociolog de atunci și ne pune sub ochi chestionarul cu 105 întrebări adresat în 1930 de Seminarul de Sociologie, Etică și Politică al Universității din București studenților săi. În bine și în rău, analiza acestui document ne face sensibili la distanța care ne separă de acei ani, de la civilizația corporală elementară până la instrumentarul de investigare și comunicare, și până la gradul de dezvoltare al conștiinței sociale. Două din întrebări mai ales, de la cele două extremități, ne revelă pașii parcurși: întrebarea 64 – „La ce intervale de timp faceți băi ?” și întrebarea 104 – „Sunteți pentru acordarea drepturilor politice la femei? De ce? (Dezvoltați).” Este curioasă însă absența din chestionar a unor referiri la situația în lume și în istorie. Și profesorul sugerează câteva întrebări suplimentare care mi se pare pertinente adresate și tinerilor de astăzi: ”Cum se situează în raport cu istoria românească și cu istoria în general. Ce anume valorifică ei în primul rând din lecția trecutului, ce personalități și ce opere sunt pentru ei repere în viață? La fel situarea în lume. O raportare la contextul european, la cel occidental și la cel planetar… Ce neliniști au în această privință, cum văd ei o Românie […] confruntată cu probleme complexe.”.
III. Secțiunea a treia : Cercetări monografice, debutează cu un articol al lui Ionuț Butoi: În căutarea satului necunoscut. Monografiștii lui Gusti și sociologia satului românesc. Ca și în primul studiu din volumul de față despre tineretul interbelic, autorul vine cu o binevenită aprofundare a problematicii, de data asta în legătură cu „satul ca stereotip”. Într-o critică acerbă, el reproșează intelectualilor și politicienilor din epocă ignoranța față de realitățile sociale de profunzime ale mediului rural. Acestora le opune „realismul sociologic”al școlii gustiene care, prin membrii ei (sunt invocați aici și discutați pe larg, alături de Dimitrie Gusti, H.H. Stahl, Anton Golopenția și Mircea Vulcănescu) „a adus substanță dezbaterii”, perspectiva lor fiind „una de adâncime”, făcând trimiteri „la conținutul vieții sociale și economice a satului precum și la traseele sale istorice, ignorate sau considerate irelevante de elitele academice și guvernante”.
Studiul Florentinei Țone: Francisc Rainer. Campaniile monografice de la Nerej, Fundul Moldovei și Drăguș abordează dintr-un alt unghi „efectul Gusti” și funcția de catalizator al școlii sociologice asupra unor domenii vecine, ca acela al sănătății publice. Între 1925-1939 echipele Gusti au acționat și în direcția examinării stării de sănătate a satului românesc și, ulterior, în direcția ameliorării ei. Pentru organizarea sistematică a studierii cadrului biologic al satelor, Gusti a recurs la Francisc Rainer, profesor de anatomie mai întâi la Facultatea de Medicină de la Iași apoi de la București. Considerat creator al antropologiei românești, Rainer a introdus de la început o dimensiune nouă în cadrul activităților desfășurate pe teren de echipele școlii gustiene, având ca obiectiv pe de o parte studiul caracterelor antropologice ale sătenilor, pe de alta îmbunătățirea sănătății lor prin consult și tratament. Această totală implicare profesională coincidea și cu principiul interdisciplinarității: satul trebuia să fie abordat din toate punctele de vedere de către specialiști din diverse domenii. Astfel Rainer și-a alcătuit echipa sa de cercetare din cadrul personalului Institutului de Anatomie și Embriologie al Facultății de Medicină din București. Prin introducerea fotografiilor antropologice, prin reacțiile de identificare a grupelor sanguine și prin prezentarea rezultatelor cu ajutorul unor simboluri grafice care, decodate, ofereau informații despre caracterele antropologice, Rainer este considerat un inovator. Cercetările lui pe teren în cele trei sate: Nerej (Vrancea, 1927), Fundul Moldovei (Bucovina, 1928) și Drăguș (Făgăraș, 1932) sunt și printre primele monografii antropologice sătești din știința mondială. Volumul lui Francisc Rainer: Enquêtes anthropologiques dans trois villages roumains des Carpathes (1937) a fost de altfel argumentul principal pentru ca România să fie organizatoarea celui de-al XVII-lea Congres Internațional de antropologie și arheologie preistorică, la București, în 1937.
În anii 20/30 ai secolului trecut, aparatul fotografic, în felurite variante, mai simple sau mai sofisticate, pentru familii sau pentru profesioniști, devine un accesoriu de uz comun în toate straturile societății. Evident, pentru oricare cercetător pe teren, în orice domeniu, el devine un instrument auxiliar indispensabil. Sociologului îi oferă posibilitatea de a fixa rapid și exact și de a colecta, în serii reproductibile, figurile, evenimentele și scenografia unor întâlniri umane programate, în cadrul unor anchete de amploare. Despre acest aspect al practicii sociologice dezvoltate de profesorul Gusti și de colaboratorii lui se ocupă articolul (Auto)portrete fotografice al Ralucăi Mușat. Școala de la București a produs, în cadrul activității sale, o „impresionantă arhivă de imagine”. Fotografia avea un rol multiplu, fiind totodată o tehnică de documentare, un mijloc de comunicare cu publicul și, pentru fotografi de talia unui Iosif Berman sau Aurel Bauh, o „formă de reprezentare artistică a lumii satului.” Operând în interiorul acestui vast material, autoarea distinge trei seturi de imagini. Primul aparține expedițiilor monografice din perioada 1925-1931 și prezintă diferite procedee de înregistrare a realității imediate a satului românesc, în unele din ele apărând și aparatul de fotografiat ca un co-personaj în acțiune, construind „un fel de autoportrete ale fotografiei sociologice.” Al doilea set este rezultatul muncii echipierilor din a doua jumătate a anilor 30, diferite atât prin estetica cât și prin modul de abordare a subiecților. În fine, ultimul set reunește fotografiile lui Aurel Bauh, „artist de excepție”, colaborator al echipelor de cercetare conduse de Anton Golopenția și Mihai Pop ( în satele Dâmbovnic și Hudac). Între anii 20 și sfârșitul anilor 30, fotografia sociologică a trecut de la un „realism pitoresc” la un „realism angajat”, în care comentariul social se manifesta mult mai răspicat. Această transformare reflecta o evoluție a demersului sociologic în noi direcții, cu noi accente.
IV. De o aceeași deplasare a accentului de la sociologia cogitans la sociologia militans a școlii lui Gusti se ocupă, în secțiunea a patra: Echipe regale studențești. Serviciu social, și ultimul studiu din acest volum, acela al lui Dumitru Sandu: „Ridicarea satului” prin el însuși. Ideologii și practici în interbelicul românesc. El se referă în special la acțiunile desfășurate de echipele de studenți și tineret în cadrul Fundației Culturale Regale, din 1934 până în 1937/1938. Perioadă experimentală, de căutare a unor soluții de organizare și intervenție socială, culminând cu o tentativă de instituționalizare la nivel național prin promulgarea (de către regele Carol al II-lea) a Legii serviciului social în 1938. Această încercare de angajare obligatorie, „în stil cazon”, comentează autorul, a echipelor de cercetare în munca la sate nu durează decât un an, fiind suprimată în 1939. (La această decizie contribuiseră și infiltrațiile, în cadrul acestor echipe, a unor curente radicale de dreapta și de stânga, gardiste sau comuniste). Amplul studiu al lui Dumitru Sandu este o analiză minuțioasă și nuanțată a acestei etape finale contradictorii a echipelor gustiene, cu aspectele ei pozitive sau umbrite de incertitudini, cu realizările și eșecurile ei: „Sperăm ca prin recontextualizare să înțelegem mai exact raportul dintre ideologie și practică pentru diferiți actori ai mișcării sociale susținute prin echipele studențești sau ale Serviciului Social. Fundamentală, însă, este reconstituirea modelului de dezvoltare comunitară generat de Fundația Culturală Regală în perioada experimentală 1934-1937/1938”. Unul din aspectele practice esențiale ale acestei dezvoltări, o formulă concretă de organizare, a fost căminul cultural. Nu e vorba aici de clădirea publică locală, ci de o instituție socială: o reuniune a tuturor oamenilor de bine dintr-o comună într-un fel de comitet care să se ocupe de interesele întregului sat (ceea ce mai târziu se va numi „actor colectiv de dezvoltare comunitară”). La peste 70 de ani de la încheierea forțată a acestei mișcări sociale, conchide autorul, ar fi de cercetat sistematic „ce a mai rămas din infrastructura și memoria colectivă a celor peste 100 de sate în care au ajuns echipele Fundației Regale”.
Câteva reflecții finale
Dacă aș pune un moto la acest capitol, aș lua următorul text al lui H.H. Stahl: „Satul este un câmp de muncă. Dar satul este și un loc de învățătură. Cu urechi care știu să audă, să ascultăm satul. Lăsați șanțurile, gropile de nutreț, consultațiile, școlile și ascultați. Satul de obicei este mut. Dar dacă știi să-l asculți, vorbește. Și el cere, așa cum știe, să nu îl trădezi”.
În anii 1971-1973 am avut șansa de a fi cooptată în echipa pluridisciplinară a Institutului de Etnografie și Folclor din București, sub conducerea unui fost discipol apropiat al lui Gusti, profesorul Mihai Pop. Lucram pe atunci ca cercetător la Institutul de Istoria Artei al Academiei R.S.R, în sectorul de Istoria teatrului. Am participat astfel la trei deplasări pe teren în Maramureș, în iarnă (pentru obiceiurile și jocurile cu măști de Crăciun și Anul Nou) și în primăvară ( pentru anumite ritualuri de sezon, de exemplu Tânjeaua). Deși relativ de scurtă durată, experiența acestei întâlniri cu Maramureșul a avut pentru mine funcția unei revelații, care nu s-a dezmințit până în ziua de azi. Atmosfera de lucru din echipă, bunăvoința afectuoasă și simplitatea colegilor mei (printre ei, neuitata Irina Șafarica-Nicolau) care, cu competență și răbdare, m-au inițiat în secretele acestui dialog intercultural, pentru mine au însemnat o deschidere spre un alt univers. De asemenea contactul cu sătenii, din Breb, Sârbi sau Cavnic, la care mă duceam să asist la repetițiile Viflaimului, sau să-i întreb despre vreun detaliu de costum, de gestică, de mișcare în spațiu ori de recitare a textului, sau cu gazdele la care eram încartiruită, dormind în odaia de oaspeți printre perne brodate, cergi, scoarțe și icoane pe sticlă.
Lectura volumului despre Școala sociologică din București a însemnat însă pentru mine nu numai un profit și o delectare intelectuală, dar și descoperirea că, fără s-o știu, mergând pe teren la sat în acei ani 70, mă înscriam într-un proiect mult mai mare, într-un desen mult mai vast, pornit încă din anii 20. Aparent nimicit după 1949, el nu putuse fi anihilat cu totul și, la început subteran, apoi revenind într-o semi-legalitate la suprafață, avea în cele din urmă să supraviețuiască regimului care se străduise să-l distrugă. Și am mai înțeles și că noi, cei din echipa „domnului profesor Pop”, atunci când descălecam în Maramureș, eram întâmpinați cu bunăvoință, respect și încredere în virtutea unei tradiții, fiind scăldați în aura predecesorilor gustieni…
Răsfoiesc încă o dată volumul de articole magistral gândit și construit de Sanda Golopenția, cu grija constantă de a păstra tensiunea dintre diferitele „luări de cuvânt”, într-o dinamică ascendentă. Lectura lui rămâne permanent pasionantă, deschizând noi poteci și noi perspective de interpretare, în care precizia și acurateța științifică se îmbină cu trăirea umanistă. Desigur, satul românesc interbelic a fost cu indescriptibilă brutalitate distrus după 1949, colectivizarea, arestările, omorurile, bătăile, deportările masive tinzând să ducă la totala lui anulare, materială, fizică și morală. El apucase însă să fie măsurat, cântărit și înregistrat de neobositele echipe ale lui Gusti, cu harta și cu teritoriul, ca un dublu prețios destinat Istoriei.
Amsterdam, iulie 2013
Vezi si:
- “Secolul 21″ despre Scoala Sociologica de la Bucuresti (recenzie)
- Revista Secolul 21, nr. 1-6/2012, dedicat Scolii Sociologice de la Bucuresti
Articole din revista Secolul 21 ce se gasesc si pe CooperativaG:
Lasă un răspuns