Întâlnirea cu Anton Golopenția

ÎNTÂLNIREA CU ANTON GOLOPENȚIA

Sanda Golopenția

Prof.Em., Brown University

Întâlniri punctuale, prin amintiri

            La început, ca pentru cei mai mulți dintre noi, părinții sunt un dat. Creștem alături de ei, ocrotiți, privindu-i și învățând, n-am putea spune mai târziu ce, cum n-am știut, când îi vedeam, la ce ne uităm. Care a fost prima clipă în care i-am perceput e greu de stabilit. Scena emblematică, pe care mi-am însușit-o din povestirile mamei, e cea în care, la cutremurul din 9/10 noiembrie 1940 (aveam 8 luni) s-au aplecat amândoi deasupra mea, zid viu de apărare. Un tropism personal, e întuneric, plouă, suntem în mișcare, cu din când în când opriri, sub o prelată (nu știu că așa se cheamă) aruncată peste noi în chip de cuvertură, tata și cu mine. Din scrisorile bunicii aflu că lucrurile se petreceau în 1943, când tata m-a dus la Bozovici, cu un camion aparținând probabil Institutului de Statistică. Nu știu decât că era, ca și mine, ghemuit sub acoperitoarea grea și bună în zgomotul monoton a picuratului. Aveam trei ani.

Apoi anii trec, chipurile, vorbele și faptele celor din jur pătrund la adâncimi diferite în noi. Nu am cum gândi la ce a fost cu o zi sau cu ani înainte, abia țin pasul cu toate câte sunt. Până la 9 ani spre 10, nu intru în jocul amintirilor. Ele s-au depus totuși, dacă mă concentrez, apar. Știu că am fost în evacuare cu toții la Naipu–Vlașca, împreună cu funcționari ai Institutului de Statistică, în 1944; că tata mă ducea la grădiniță și apoi la școală undeva în spatele Bisericii Albe, poposind pe la un anticar și dispărând apoi la slujbă, cum dispărea și mama plecând la școală; că tata se întorcea scurt la prânz, mâncam cu toții, apoi el se întindea 5 sau 10 minute și pleca din nou la Institutul de Statistică, de unde revenea seara târziu; că uneori împreună cu mama, alteori singur, ne lua spre Grădina Botanică, ducându-ne la o cărare în pantă printre pini sau la balta cu melci.

La 16 ianuarie 1950 tata dispare de acasă. Nu știm unde se află sau de ce, nici noi copiii, nici mama sau bunica. Trăim tăcut, fără el, luni care s-au topit în neant. Dar îmi amintesc ziua în care, fără s-o știu și fără să știu ce e moartea, am simțit durerea sfârșitului tatălui meu. Cred că era durerea lui, iradiind către noi toți, cu care s-a întâmplat atunci ca eu să intru în rezonanță. O jale fără cuvinte care s-o poată conține, exprima sau transmite. O numesc „amintirea” morții tatei, comprimând întâmplarea oarbă, rău înțeleasă de copilul care eram atunci, cu elucidarea ei ulterioară. Am povestit faptele de un 1 ianuarie 1987, într-o revistă a exilului românesc, le-am reluat în Cartea plecării:

O zi în 1951. Toamnă. În casa în care nu vin oaspeți e forfotă. Mama și bunica au făcut pregătiri de cu seară. Dimineața devreme a apărut fratele tatei. Patul din sârmă împletită cu tăblii albe de metal, împodobite cu siluete albastre de copii cârni, a fost demontat și așezat în spatele unui dulap. În el dormise până atunci fratele meu.

Mă uit a despărțire prietenoasă la patul din lemn de nuc, galben auriu, pe care îl primisem de la bunicul din Timișoara în anul când m-am dus întâi la școală. Bunicul îl pusese pe tren, tăblie de tăblie și scândură de scândură, toate frumos învelite. Iar noi, acasă, ne strânsesem atenți în jurul mormanului de pachete pe când tata asambla și înșuruba pe îndelete, cu plăcere. Fusese un dar măreț, de care eram încă uluită și mândră. Înțeleg fără să mi se spună că de acum înainte patul acela iese din stăpânirea mea. Că voi dormi pe divan alături de mama.

Tata lipsește de acasă de mai bine de un an. E la spital, undeva pe lângă Timișoara, mi se răspunde când întreb. Mama doarme singură pe divanul pe care e atâta loc. Eu am crescut și împung cu creștetul și cu tălpile în tăbliile lucioase. Fratele meu, să nu mai vorbim. Și el se războiește în lung și în lat cu zăbrele și tăblii care sună la fiecare mișcare. Mama, bunica și fratele mamei recapitulează monoton. Oricum ai lua-o, e singura soluție. Mezinul va avea loc de cârmiș în patul de nuc. Mai târziu va trebui cumpărat un pat pentru cea mare. Dar acum, asta e.

Ascult încețoșat. În schimbările care se plănuiesc, un lucru, pe care îl pândesc încordat, rămâne nespus. Unde va dormi tata la întoarcerea de la spital? Cei trei par a-l fi uitat cu desăvârșire tot măsurând și socotind. Cum e cu putință să-l uite mamă, soție, frate? Cum de nimeni nu se gândește și la locul lui de odihnă? Izbucnesc dureros, deznădăjduit, le strig în tăcerea care se adâncește, privindu-i în ochii care nu clipesc, tot ce mă uluiește în meticulozitatea lor nepăsătoare. Apoi părăsesc încăperea și petrec restul zilei plângând gemut, întretăiat, trădarea la care voi fi părtaș.

A doua zi dimineața, suna la ușă un necunoscut. Aducea veste că tata murise cu o zi înainte în închisoare. („Lupta”, 1 ianuarie 1987; CP 18)

            De acum îl voi întâlni pe tata doar în amintire. Întâlnirile punctuale, prin amintiri, survin însă la ceasul lor. Mecanismele memoriei sunt puse în mișcare de amănunte care ne scapă. În timp, prin repetarea aceluiași detaliu sau prin detalii care funcționează similar, unele amintiri intră în zestrea lucrurilor știute, a amintirilor autonome. Amintiri de acest fel, convocabile la simpla dorință de a-l reîntâlni în gând, nu am multe despre tatăl meu. Am povestit unele dintre ele în Viața noastră cea de toate zilele, aleg câteva:

Mergeam împreună pe jos la școală. Erau anii în care mâncam mămăligă. Mămăligă cu marmeladă dimineața. Mămăligă cu mâncare de cartofi sau de fasole la prânz. Mămăligă prăjită în untură sau mămăliguță cu lapte, seara. Mămăliga care rămânea de pe o zi pe alta era împachetată de bunica, în fiecare dimineață, pentru noi. O duceam la castori și căprioare, în Cișmigiu, nu departe de ieșirea spre Conservator. Castorii se lăsau greu văzuți, roboteau pe după lemne și zăbrele într-un soi de insuliță. Le aruncam boțuri de mămăligă, când el, când eu, și ne uitam, să vedem cum le ajung. La căprioare mirosea iute, de la vulpile vecine. Întindeam palma cu mămăligă rece, botul lor o prelua delicat, tata privea. (VN 38)

Ca să ajungem în Cișmigiu, traversam podul Elefterie, lăsând pe dreapta Dâmbovița. Pe cheiul Dâmboviței, mai exact pe panta care ducea la apa nămoloasă, creșteau maci, dicutam numărul probabil de petale, pentru mine tot ce era floare avea cinci petale pe puțin, patru spunea tata, cinci stăruiam convinsă. Îmi amintesc cum l-am văzut o dată sărind ușor peste gardul de metal și luând-o în fugă la vale, s-a și împiedicat, după un mac care se zărea rotund și continuu și trebuia cu siguranță să aibă o sumedenie de petale. S-a întors triumfător, erau patru, suprapuse cocoloș, de atunci știu că macul obișnuit, nebătut, are patru petale. (VN 38)

În casă se gătea la două lămpi de gaz. Mașina de gătit din fontă, cu cuptor, intra în funcție mai rar, lemne erau puține și trebuiau cruțate. / Îmi amintesc că într-un rând, era toamnă și întunecat, tata ne-a spus că, dat fiind că nu se dădeau decât cinci litri de gaz de persoană, o să mergem toți trei la găzăria de lângă ANEF, ca să luăm 15. / Am în mână un bidon dreptunghiular legat cu sfoară. Sfoara intră în carne la fel cu mânerele din metal. Stăm la coadă toți trei în tăcere. Simțul meu conspirativ mă îndeamnă să nu vorbesc, să nu privesc, nici la tata, nici la Dănuț. Să nu se afle că suntem împreună. Altfel nu numai că nu o să primim gaz, dar o să avem de pătimit, nu mi-e clar cum. Parcă neînțelegând miza și riscul, tata zâmbește. Ne întoarcem spre casă și, abia după ce am traversat pe latura cea mare Podul Elefterie, mă liniștesc și accept să mi se ia din mână bidonul cu vina.” (VN 107–107)

În 1949, când tata nu mai avea slujbă, plimbările duminicale au devenit regulate. Tata lucra acum acasă, cu bucata, „pentru Planificare” și era plătit cu bancnote noi, neîndoite. Atunci a introdus ideea articolelor, achitate dacă erau acceptate. După plimbări, scriam despre ce văzusem și pricepusem. Dacă cele scrise aveau noimă, articolul era achiziționat și autorul primea un onorar din banii cei frumoși. În căutare de efecte speciale, îmi amintesc că am început odată un text în genul „Soarele era de trei sulițe”. Tata a zâmbit și mi-a primit articolul. (VN 44–45)

Timpul trecea. Tata survenea de acum în viețile noastre prin prieteni și cunoscuți care nu-l uitau. Unii veneau de sărbători, cu bomboane sau câte un dar. Alții ne aruncau o privire bună în care se citea amintirea lui. Ne întâlneam cu amintirea lor despre el. Unul singur a fost nelipsit, cu noi duminică de duminică, ani în șir, în casa noastră însingurată. Ion Negru, avocat, care lucrase la Institutul de Statistică, ne adoptase. Făceam plimbări duminicale, cum le făcusem cu tata, ne citea amintiri din copilăria lui la Toracul Mare, în Banatul iugoslav. Ducea la talcioc, odată cu lucrurile pe care le vindea pentru el, lucruri de ale noastre, puține, câte erau. Mama se sfătuia cu el în ce ne privea pe noi copiii. Nu am știut niciodată dacă a făcut-o din imbold propriu sau dacă tata, care s-a știut, cum spune într-o declarație, „în anticameră la închisoare” l-a rugat să ne poarte de grijă. Mama și domnul Negru mi-au arătat cum să fac fișe bibliografice cu articolele publicate de tata în „Sociologie românească”. Să fi avut 12 ani.

Când am terminat școala a apărut, dornică să-mi stea în ajutor, Christina Galitzi Brătescu. Aveam diplomă de merit și puteam intra fără examen la orice facultate. Facultatea de filologie, limba română, Facultatea de franceză și cea de engleză erau opțiunile între care șovăiam. Christina Galitzi m-a primit de trei ori pe săptămână o vară întreagă în camera unică în care trăiau, mâncau și dormeau, ea și soțul ei. Îmi vorbea, cu o voce guturală cum nu mai auzisem nici la profesoara de engleză de la liceul Lazăr, Shelly Klugh, despre „New Deal”, mi-a dat să citesc și să învăț poezia „If—” de Rudyard Kipling. Mulți ani mai târziu aveam să descopăr povestea acestei poezii, în care sfaturile unui tată către fiul său se împletesc cu condamnarea duplicității administrației coloniale britanice față de Leander Starr Jameson în 1895[1]. Nu mai aveam cui să pun întrebarea, cred însă că în insistența cu care Christina Galitzi a împins poezia lui Kipling în viața mea se ascundea și gândul la abandonarea tatălui meu de către oameni care-i cunoscuseră munca și nu au încercat să-l salveze.

Mai târziu, când am fost la un pas de a fi dată afară din facultate, Mihai Pop a imaginat, alături de mine, răspunsuri pe care să le dau la Cadre. „Anton Golopenția a avut în subordine, la Institutul de Statistică, jumătate din guvernul României” era unul dintre ele. Nu l-am dat, firește.

 Întâlnire cu Anton Golopenția în dosarul Pătrășcanu

            Pătrunderea în Arhivele S.R.I. a marcat momentul adult al întâlnirii cu tatăl meu. Aveam de acum mai mulți ani decât cei la care murise Anton Golopenția. Parcurgând volumele care-l priveau din amplul dosar 40.002 al anchetei Pătrășcanu am aflat detalii despre urmărirea de 129 zile al cărui obiect îl constituise; despre cotidianul interogării și al declarațiilor scrise în stare de arest; despre părți din viața și munca lui, care îmi erau necunoscute.

Fusese pus sub urmărire între 15 aprilie și 14 mai 1948 în urma faptului că se întâlnise, la rugămintea acestuia, cu un coleg, Nicolae Betea, care se pregătea să plece din țară și despre care știa că este urmărit. A.G. era pe atunci, după demisia lui Sabin Manuila, director general delegat al Institutului Central de Statistică. În aceeași perioadă, refuzând să aplice politica de cadre care i se recomanda și să concedieze colaboratorii de primă mână ai I.C.S., A.G. se găsește din ce în ce mai des pe poziții opuse față de cele ale organului superior, Comisia de Stat a Planificăriii, condusă de Miron Constantinescu. Citez sumar două pasaje din corespondența confiscată a lui A.G. cu acesta din urmă, primul datând din 29.3, al doilea din 1.4.1948:

În privința personalului: destulă dificultate la cumpănitul valorii profesionale și a valorii politice. Dintre propunerile de chemare în funcția de director, au rămas să-ți fie supuse cazurile D-lui Alexe, care îndeplinește de ani de zile funcția de șef al secției Recensăminte de populație și al Doamnei Ing. Liliana Rădulescu-Georgescu. În cazul Alexe au intervenit luări de atitudine afective, care sunt justificate acum prin sisteme întregi de argumente. Pentru bunul mers al lucrurilor, cred că ar fi neapărat necesar să nu se țină seama de aceste afecte travestite. Și oamenii mari pot ajunge să se complacă să fie teribili, dacă văd că li se împlinesc toate voile, întemeiate sau nu. Au fost împlinite prea multe până acum. Nu mai departe decât cu prilejul propunerilor pentru chemările în funcții superioare și prin hotărârea care a perfectat comprimarea a doi funcționari pricepuți, scoși vara trecută pentru motive subiective. (UC 444)

Am înțeles cu mâhnire că tactica ce se urmează de cei ce te informează asupra Institutului este următoarea: se spune că eu, cel despre care se știe că mă bucur de prețuirea ta, aș fi un om de înțeles, dacă nu m-aș lăsa influențat de D-l Dr D.C. Georgescu. Nu-mi place să-i acuz pe cei cu care trăiesc și lucrez, chiar și când sunt foarte decepționat. Nu voi spune nici acum nimic despre cei ce încearcă să-ți influențeze judecata. / Dreptatea mă silește însă să amintesc că D-l Dr Georgescu nu poartă vina judecăților și atitudinilor mele. Și că, pe de altă parte, are meritul de a fi fost pilonul atât al inventarierii cât și al recensământului (UC 447–448)

La 3 august 1948, un Referat secret asupra Institutului Central de Statistică se încheia astfel (rețin primul și ultimul punct al concluziei):

Din cercetări, cât și din informațiile culese, reiese că o bună parte din funcționarii Institutului l-au apreciat mult pe Manuila și au rămas devotați acestuia și liniei pe care el o urma. Ei socotesc ca urmaș al lui Manuila pe Golopenția acordându-i aceeași stimă și încredere. / […] Angajările de personal în cadrul Institutului se fac cu multă ușurință, fără o prealabilă cercetare a atitudinii lor politice sau a mediului pe care îl frecventează, ceea ce a dus la transformarea Institutului într-o pepinieră de elemente nesănătoase, care nici pe linie de Partid nu sunt acolo suficient supravegheate […] (UC 469–470)

Urmărirea lui A.G. se reia între 5 octombrie 1949 și 16 ianuarie 1950. Spe deosebire de prima, care avusese loc doar în timpul zilei și în care referirea la A. Golopenția se făcuse prin inițiale, în cea de a doua, urmărirea se efectuează timp de 24 ore din 24, A.G. plimbă după el prin București nu mai puțin de 24 urmăritori, iar în note se recurge la un nume de cod: Galop, determinat probabil deopotrivă de rezonanța numelui de familie și de plăcerea și viteza mersului la tatăl meu. La 7 septembrie, A.G. e forțat să-și dea demisia.

Urmăritorii semnalează că A.G. merge „fără a se controla”, învață să-l caute, atunci când îl pierd, fie la Biblioteca Academiei, „la o masă unde de preferință se așează, complet străin de ceea ce se petrece în jurul său” (VN 125), fie la „anticării”, știu, după cum e îmbrăcat, care îi e destinația — I.C.S. dacă e în balonzaid cu pălărie, cumpărături, reparații de îmbrăcăminte sau încălțăminte, plimbări cu copiii, dacă poartă vindiac și bască —, îi pipăie pachetele în tramvai, scot din cutiile poștale scrisorile pe care le expediază, notează, pe apucate, convorbirile avute cu oameni întâlniți pe stradă („După ce se desparte de al doilea individ, ‘Galop’ continuă drumul cu al treilea individ mergând pe jos fiind auzit când discuta despre unele chestiuni privitoare la penicilină”, sau „Galop a mai pronunțat cuvintele de Tulcea și Galata”, VN 134), îi critică vizita de „numai 10 minute” a expoziției „U.R.S.S. în lupta pentru pace” („Mai mult trece în revistă cele expuse decât să pară că-l interesează”, VN 185), îi notează reacțiile la filme, așezându-se lângă el. Alții înregistrează convorbirile telefonice din casă până în ziua arestării inclusiv.

Redactate sumar, cronometrând detaliile cotidiene ale vieții tatei, notele de filaj, mi-au reactivat amintiri amorțite. Fără s-o știe, cei care îl urmăriseră pe A.G. și, făcând-o, ne smântâniseră și nouă zilele, funcționaseră aidoma unor cronicari ai familiei. Am publicat ansamblul notelor, în Viața noastră cea de toate zilele, citez doar una care, așa cum e, narată bolovănos birocratic, mi-a pricinuit o vagă, târzie bucurie:

9 octomvrie 1949/ La ora 13,15 Galop iese de acasă cu cei doi copii ai săi având cu el și o coșniță mică și merge în Strada Isvor de unde ia tramvaiul Nr. 8 până la Piața 28 Martie iar de aici iau tramvaiul Nr. 18 din care coboară la capătul liniei Dudești–Cioplea și merg pe jos până aproape de comuna Cățelu unde se întâlnește cu un țăran anume Marin Ruse din comuna Cățelu, care tocmai vrea să intre în via sa, situată la circa 1.500 m pe dreapta șoselei Cățelu, mai încolo de fabrica de Fulmicoton (I.C.E.P.S.). Marin Ruse, Galop și cei doi copii — băiat și fată — care au câte 5–7 ani, intră în vie și culeg struguri, ora fiind 15,30. / La ora 16,30 Galop și copii lui și cu coșnița cu circa două kgr struguri în ea, via fiind culeasă au luat și ei ce au mai rămas, apoi merg în comuna Dudești Cioplea de unde cumpără struguri de la un fructar, apoi ia tramvaiul Nr. 18 din care coboară la Podul Șerban Vodă, iau apoi greșit tramvaiul Nr. 7 din care coboară după o stație și merg la stația Calea Rahovei de unde iau tramvaiul Nr. 8 și merg până la stația Stadionul Republicei unde coboară și merge spre casă […]. / Semnează Z. N. Teliceanu, M. Cernescu, I. Cotoran, C. Niculiță și M. Mohănescu.

Așa era. Mersesem, văzusem bucăți de ciorchini rămași jos, aproape de pământ.  În carte, le-am răspuns urmăritorilor de serviciu, pentru acel, relativ cumsecade, „au luat și ei ce au mai rămas”:

Mijește, nebulos, o brumă de înțelegere. Urmăritorii asistaseră la o măruntă încercare de a da sens zilelor și copilăriei, cu ghinioanele ei, minuscule în raport cu ce ni se pregătea. Un om cu doi copii s-a dus să culeagă struguri și să le arate cum cresc și unde, via era culeasă, peste cei câțiva ciorchini pe care îi găsiseră totuși au mai cumpărat unii ca să nu se întoarcă acasă cu coșul aproape gol, au luat tramvaiul greșit, au coborât și s-au repus pe direcție, mai trecuse o duminică, arestarea se apropia. / Noi, oricum, ne-am plimbat, am cules un pic, am cumpărat un pic. Dar ei, urmăritorii, unde erau, de unde ne priveau, cât se canoneau schimbând tramvaie și direcții? (VN 101–102)

            Urmărindu-l pe jos sau cu mașina de la ieșirea din casă, agenții au marcat, în ultima etapă a filajului, multe din plimbările noastre. Citez un pasaj din Viața noastră cea de toate zilele, în care recapitulez ce am aflat citindu-le notele:

În lunile octombrie și noiembrie 1949, începând cu 9.10 și terminând cu 27.11, am mers în fiecare duminică la plimbare cu tata. Fie că între timp am crescut amândoi, fie că tata are mai mult timp, pentru noi, de data aceasta nu ne limităm la grădina de lângă Facultatea de Drept, la Grădina Botanică sau la Cișmigiu, ca în anii anteriori. PLimbările se lungesc, câștigă în îndrăzneală și inedit. Tata ne arată Bucureștiul, cu împrejurimile lui, încercând să ne deprindă cu modul în care orașul poate fi parcurs în lung și în lat cu mijloace de locomoție la îndemâna oricui. Plecăm de obicei imediat după masa de prânz și mergem, cu tramvaie pe care le greșim uneori, cu autobuze și pe jos până în comuna Cățelu, la Străulești sau Dămăroaia, la pădurea Băneasa, la lacul și satul Fundeni, la lacul Pescăruș, la lacul Tei, în Parcul Libertății și la Mitropolie, la Mogoșoaia. Luăm cu noi un coș cu merinde […] / A.G. a vorbit despre plimbările acestea, făcute parcă prevăzând că ne va lăsa orfani, spunea într-o declarație. Voia să ne lase amintiri. Prin filatori, amintirile acestea se precizează peste ce îmi rămăsese în minte. De plimbat, probabil că tata voia să se plimbe el însuși, limpezind gânduri, ieșind din apăsări.” (VN 234–235)

            Întâlnirea frontală cu Anton Golopenția a reprezentat-o însă lectura declarațiilor scrise de el în timpul anchetei. A început înainte de a le vedea, când, ca rezultat la un memoriu adrest senatorului Constantin Ticu-Dumitrescu, Președinte al Asociației foștilor deținuți politici, am primit, în 1996, cu o întârziere de 46 de ani două scrisori testament: una adresată fratelui meu și mie și una adresată mamei, care murise între timp. A.G. le scrisese la 8 respectiv 9 iunie 1950, într-un moment în care, după toate probabilitățile, urma să se producă o schimbare în locul și tipul de încarcerare.

În scrisoarea adresată copiilor care eram atunci, tata scria între altele (citez începutul și sfârșitul mesajului):

Sanda și Dănuț, dragii mei, / Îmi pare foarte rău că trebuie să stau în închisoare și că nu sunt alături de voi acasă. Ar fi trebuit să ieșim împreună măcar duminecile, să vedem cum dă frunza în pădure, cum crește grâul și porumbul, la câmp. […] Sper că veți pleca la țară cu mămica. La Hodac sau altundeva. Vedeți de petreceți bine. Căutați să profitați de soare, umblați desculți câteva ceasuri pe zi. Bronzați-vă, jucați-vă lângă râu. Nu stați prin casă și la umbră, decât în ceasurile de prânz. Dimineața, scularea cât mai devreme, spălare serioasă, gimnastică și în soare. Fiți cu ochii deschiși la cele din jurul vostru: vorbiți cu colegii voștri copii de țărani, vedeți cum se muncește pământul. Rugați-o pe mămica să vă lase să plecați câteodată cu gazdele, să vedeți cum se cosește fânul, cum se seceră grâul, se prășește porumbul. Iar când plouă, scrieți în compoziții sau scrisori ce ați văzut. / Sanda, tu s-o rogi pe mămica să-ți dea de cetit literatură românească și cât mai multe poezii poporane. Pe ultimul raft pe polița din mijloc la stânga e o geografie și o geologie a Republicii; uită-te prin ele. Tot în camera cu cărți, pe dulapul negru sau pe masă, e Istoria românilor de clasa [a] X[-a]. Uită-te prin ea, la fel. În genere, uită-te prin cărțile mele. / Vă sărut pe amândoi și vă doresc o vacanță plăcută (UC 248–249)

Îndemnul din penultima frază a orientat viața mea până în ziua de astăzi. M-am uitat prin cărțile și manuscrisele lui Anton Golopenția.

Cum se poate scrie despre cele 184 declarații scrise de tatăl meu? Despre țăcănitul întrebărilor, adresate, de cele mai multe ori, la persoana a doua singular? Despre răstimpurile de tăcere, în care nu putem ști dacă A.G. se află în continuare la Malmaison, unde fusese dus inițial, sau a fost mutat în alt loc? Despre grija cu care își redactează declarațiile tatăl meu? Despre modul în care încearcă să ajute altora, în închisoare fiind? Citez din declarația despre D. Gusti:

Faptul că împrejurările nu-i îngăduiesc să dea urmare invitațiilor la diferite Congrese internaționale, pe care le primește, constituie unul din motivele lui speciale de mâhnire. În vara trecută a prezentat Președinției (d-lui Președinte P. Groza) invitația personală, pe care a primit-o de la UNESCO, să participe la un Congres de sociologi de la Oslo și cele două reveniri stăruitoare, care i-au mai sosit, de vreme ce el a păstrat tăcerea. N-a primit autorizația de a participa. Prevede că nu se va putea duce nici vara aceasta la Roma, unde se va ține Congresul internațional de Sociologie, care fusese convocat la București pentru data de 1 sept[embrie] 1939 și amânat din cauza războiului. Prof. Gini, statistician și sociolog, organizatorul acestui Congres, i-a trimis mai multe scrisori, prin intermediul Prof. Manzoni de la Institutul Italian de cultură, spre a-i cere asentimentul și a-i comunica pregătirile. (UC 182)

Cum să scriu pe scurt despre felul în care începe, la un moment dat, înțelegând că nu va ieși viu din închisoare, să insereze în declarații, detalii care, speră, se vor conserva astfel? Despre asfixie și nebunia celulei? Despre agonia zilelor petrecute fără acces la o carte? Despre intrarea treptată în tăcere și obișnuirea cu gândul morții? Despre marile necunoscute care rămân, între altele întrebarea dacă a fost sau nu trimis la Canal în vara 1951? Despre stilul interogării? Am vorbit pe larg despre toate acestea în introducerea la volumul Anton Golopenția, Ultima carte, cuprinzând textul integral al declarațiilor în anchetă ale lui A.G., corespondența confiscată, și declarații conexe ale altor martori reținuți pentru informații în procesul Pătrășcanu, sau ale anchetatorilor la reconsiderarea procesului Pătrășcanu în anul 1967, și în volumul Viața noastră cea de toate zilele, în care am racordat notele celor 129 zile de filaj la care a fost supus A. Golopenția la propriile mele amintiri, la scrisori sau declarații ale lui sau ale altora.

A.G. a fost arestat — fără mandat de arestare, mandatele au fost redactate retroactiv în 1954 — la 16 ianuarie 1950, de la Biblioteca Academiei. Arestarea e de pus în legătură cu momentul arestării unui alt fost funcționar I.C.S., Mihail Levente, care făcuse parte din Oficiul de Studii și din echipa de identificare a românilor de la est de Bug condusă de Golopenția între 1942 și 1944. Ajuns la conducerea Controlului Economic în 1948, Levente fusese denunțat că a încercat să scoată din arhiva institutului lucrările pe care le efectuase la est de Bug. Prin Levente, se deschide pentru A.G. tema de anchetă privind cercetările efectuate în Ucraina (la care participaseră N. Betea, C. Pavel, A. Rațiu, sau Ștefan Popescu) într-un moment în care ancheta este condusă de consilieri sovietici. Prin Betea și prietenii acestuia, Pavel și Rațiu, membri ai Oficiului de Studii al I.C.S. de sub direcția lui A.G. și devotați lui Lucrețiu Pătrășcanu, A.G. este racordat la „grupul Pătrășcanu”. După șase săptămâni ancheta părea pe sfârșite, lui A.G., aflat la izolare, punându-i-se însă insistent întrebarea-tip dacă mai are ceva de declarat. Atunci, la 1 martie 1950, A.G. declară Sugestiile pentru programul de guvernare al regimului viitor, pe care le redactase în octombrie 1949 și le abandonase ulterior precum și întâlnirile cu foști prieteni prilejuite de Conferința de Pace de la Paris. Din acest moment el va fi tratat ca dușman al poporului. Regimul de detenție și anchetă devine unul de exterminare, torturii morale adăugându-i-se tortura fizică. După o perioadă de anchetă dură care durează până la 14.4.1950, A.G. e supus la un regim de izolare de șase luni, până la 27.10.1950. În acest răstimp, nemaifiind expus presiunii destructive a interogatoriilor, A.G. se reface interior și scrie cereri și memorii adresate anchetatorului, anchetatorului șef, Procurorului General, lui Miron Constantinescu precum și cele două scrisori de care am amintit. Între 27.10 și 14.11.1950, el răspunde la întrebări privind participarea ca expert statistic la Conferința de Pace de la Paris și întâlnirile cu Brutus Coste, Titu Rădulescu-Pogoneanu, E. Ionesco etc. Între 14.11.1950 și 3.4.1951, timp de trei luni și jumătate, A.G. e trecut din nou pe linie moartă. Nu știm care îi este locul de detenție. De la 3.4. la 26.5.1951 ancheta se reia pe temele cunoscute, încheindu-se cu o ultimă declarație privindu-l pe Mihail Levente. După 26.5.1951 A.G. dispare din nou timp de aproape trei luni, până la 18 august, când e internat la spitalul închisorii Văcărești. Va muri la 9 septembrie 1951, de TBC fibro-cazeos netratat. Despre moartea lui au dat declarații medici ai închisorii și Securității și a scris, într-un text memorialistic rămas în manuscris, intitulat Amintirile unui băiat de viitor, Constantin Lalu (1910–1988).

La 12.9.1951, medicul primar de la spitalul Penitenciarului Văcărești M. Popescu redactează următorul referat:

La adresa dvoastră Nr. 56.231–12.IX.1951 vă facem cunoscut următoarele: deținutul Golopența Anton a fost internat în Spitalul nostru în ziua de 14.VIII.1951. Diagnosticul la internare a fost T.B.C. fibro-cazeos extensiv bilateral — cavernă gigantă vârf stg.: TBC intestinal — stare precachetică. / A fost spitalizat până la 9.IX.1951 când, în urma leziunilor irecuperabile, a sucombat. / În toată perioada internării a făcut tratament tonic masiv, vitaminoterapie, supr[a]alimentație, însă cu toate eforturile noastre terapeutice care își mai găseau indicația, din cauza stării grave avansate cu care a fost internat, nu a mai putut fi remontat (UC 578–579)

În referatul său, Dr. Kahane, de la Direcțiunea Generală a Securității Statului preciza:

În legătură cu tratamentul făcut lui Golopenția Anton la Spitalul Văcărești considerăm că a fost insuficient. / Trebuia neapărat cercat un tratament cu antibiotice: streptomicină sau P.A.S., deși starea lui era foarte gravă și nu mai era speranță. / Medicii de la Văcărești erau datori să ne anunțe urgent de această stare, ceea ce nu au făcut. (UC 579)

În volumul rămas nepublicat al lui Constantin Lalu, fost salariat al Institutului Central de Statistică, personajul narator îi reproșează unui fost coleg de Institut ajuns în poziții importante în anii 1948–1950 faptul că nu a intervenit spre a i se face dreptate lui A.G. și vorbește despre o accidentare a acestuia la Canal. Citez pasajul:

Omul meu (e vorba de Bucur Șchiopu, numit în text Ciungu) a ajuns mare, stătea într-un fotoliu de mare dregător al țării. […] / Cel care l-a ocrotit pe el mai mult în timpul războiului și care l-a scăpat de a-i rămâne oasele prin câmpiile rusești a fost trimis la Canal, pe vremea aceea tulbure, plină de abuzuri. Nici unul din cei ocrotiți de el n-a spus o vorbă, nu ca să-l apere, să-l protejeze, că nu avea nevoie de apărare. Trebuia să spună, oricare din ei, adevărul despre acest om, să nu fie luat, cum erau luați pe vremuri recruții cu arcanul, și omul ar fi fost scutit de umilirile și chinurile la care a fost supus aici cu tot felul de interogatorii de care nu putea scăpa, nefiind omul care să mintă, dacă nu știa ceva, numai ca să bage pe cineva la apă, ca și chinurile morale și fizice de la Canal. Până la urmă lucrurile s-ar fi lămurit, dar tragedia s-a produs, a murit înainte de a se face lumină. / […] El a lucrat sub un mal de nisip care s-a dărâmat pe el și, cu tot ajutorul, inclusiv transportul la București, a murit. / Eu am auzit despre treaba asta târziu. (Amintirile unui băiat de viitor, ms. 54–55)

1. În legătură cu cele 19 luni de detenție a lui A.G., primul lucru, care se cere subliniat este că A.G. nu a fost un apropiat al lui L. Pătrășcanu, față de care a avut rezerve determinate de atitudinea acestuia față de Basarabia și de colectivizare, de „atitudinea prea politică a cărților lui; formulările uneori brutale ale cuvântărilor și comentariilor la legi (discursuri la Palatul de Justiție, explicarea reformei Justiției)”, de violența cu care-și exercitase mandatul de ministru al Justiției. În declarația din 11.4.1950b vorbind despre Pătrășcanu, A.G. scria:

Am fost dus la el de Ing. Silber în iunie–începutul lui iulie 1944. Am acceptat să ajut schimbarea politică [de la 23 August] și să lucrez atunci la Radiodifuziune, cum mi s-a spus. Înainte de plecare d. Pătrășcanu mi-a spus că a auzit despre mine de la prieteni și că socotește că ar fi cazul să mă alătur partidului comunist. I-am spus că nu mă pot înscrie. La întrebarea de ce, am răspuns că mă ține departe problema Basarabiei și temerea că partidul comunist va aplica în țară reformele sovietice precum colectivizarea, fără a ține în seamă condițiile diferite de la noi, vechimea proprietății individuale, și consecința ar putea fi pierderi de vieți, pe care n-aș vrea să le fi cauzat și eu. (UC 185)

În declarația din 26.1.1950, vorbind despre ultima întâlnire a lui A.G. cu Betea, la care participase și în timpul căreia acesta îl rugase pe A.G. să-i sugereze lui Pătrășcanu fuga din țară, C. Pavel povestește:

[A.G.] A spus că dânsul nu vrea să fie socotit ca făcând parte din tagma lui Pătrășcanu, că dânsului Pătrășcanu ca om îi este foarte simpatic, dar că nu împărtășește câtuși de puțin punctul de vedere politic al acestuia, că Pătrășcanu este un idealist, că prin structura lui psihologică va fi întotdeauna un izolat și că este o greșeală să credem că soarta României depinde de existența sau neexistența unui om. Că soarta României va fi hotărâtă de factorii internaționali și că cel mai bun lucru este ca fiecare să-și vadă de munca sa cu cinste, cu corectitudine și să dea fiecare ce poate în sectorul său de activitate. Că intelectualii din România s-au obișnuit să se preocupe prea mult de probleme mari internaționale și că neglijează munca măruntă zi de zi și că fără această muncă măruntă nu poate fi conceput nici un fel de progres în România. (UC 526)

A.G. a menționat în anchetă și încercarea — rămasă fără urmări — de a-l convinge pe L. Pătrășcanu să dispună reexaminarea cazurilor Mircea Vulcănescu și Petre Nemoianu:

I-am vorbit, cu prilejul uneia din audiențele în interes de serviciu, despre fostul meu coleg de asistență la catedra de Sociologie Mircea Vulcănescu și despre fostul Președinte al Cercului Bănățenilor din București Petre Nemoianu. Ambii au fost Subsecretari de Stat sub regimul Antonescu. Am atras atenția asupra faptului că cel dintâi, fost multă vreme Directorul Oficiului de Studii al Ministerului de Finanțe, a fost de fapt un referent de oficiu de studii cu grad de subsecretar, că al doilea are o atitudine pozitivă față de Uniunea Sovietică în lucrările lui bazate pe experiența din vara 1939 sau 1938, când prezidase o delegație economică trimisă la Moscova. Și rugam să se cerceteze cazurile lor. (UC 286–287)

Spre sfârșitul Introducerii la Anton Golopenția, Ultima carte, scriam, în anul 2001:

Dintre toți cei suprimați în procesul Pătrășcanu, A.G. e, din multe puncte de vedere, figura cea mai tragică întrucât, neaderând la viziunea lui Pătrășcanu și neacceptând să fie implicat în declarații politice cu privire la acesta, A.G. a declarat sinucigaș gesturi (scrierea [celor] opt pagini de Sugestii, a câtorva recomandări, întâlnirea la Paris a unor vechi prieteni rămași în străinătate) despre care a crezut că vor fi de natură să delimiteze „vinile” lui personale, dacă de vini era nevoie. /  În Sinteza cuprinsă în volumul 174 al Dos. 40.002 […] anchetatorii citează câteva rânduri luate dintr-o declarație ca un oftat a lui N. Betea [din 14.4.1951]: „Încă ceva ce-mi este mai greu de spus decât toate celelalte, pentru că este vorba de omul care m-a ajutat cel mai mult în viață, în toate felurile. Este vorba de d-l Anton Golopenția, care știa de intenția plecării cu avionul, fără să mă îndemne la ea, retrăgându-se în sine, însă spunea ‘că mă joc cu focul’. N-a participat în nici un fel la organizarea acțiunii, neobosindu-se însă să-mi spună că dacă ajung în străinătate trebuie să am un singur gând: studiu[l]” (Sanda Golopenția, Introducere, in UC CX)

2. A.G. a arătat în anchetă că se separase în anii de însingurare de după război, și de colegi pe care îi aprecia de la I.C.S. datorită convingerii lui că instituțiile de documentare a statului nu au dreptul de a politiza, sabota sau falsifica informarea. La 31 ianuarie 1950, la două săptămâni de la arestare, vorbind despre ultima lui discuție cu Nicolae Georgescu-Roegen, A.G. scrie într-o declarație:

Știam că va încerca să plece și mi-am propus să-i descriu organizarea recensământului general al populației și agricol [din 1948], pentru ca, dacă-l întâlnește cumva pe d-rul Manuila, acesta să afle de la el că lucrăm cu grijă și corect. Am expus cu grijă micile inovații și ameliorări pe care le adusesem cu acest prilej. […] Georgescu-Roegen a făcut o observație care m-a mâhnit și de pe urma căreia convorbirea a ajuns la sfârșit. A spus că dacă recensământul va avea drept consecință măsuri administrative grele pentru țară: expropriere urbană, colectivizare, nu vom purta și noi răspunderea? I-am răspuns că ne facem meseria și trebuie s-o facem bine. I-am mai spus ceva de felul următor: brutarii fac pâine oricând și oricine ar fi la putere. Atmosfera se tulburase și n-am mai continuat, a plecat. / N-am pomenit de plecarea lui și nici el nu mi-a pomenit-o. (UC 33–34)

Acuzat că a cerut rapoarte negative tendențioase despre instituțiile sovietice în cercetarea monografică de la Valea-Hoțului, A.G. enunță ca regulă principală a meseriei sale obligația de a reda faptele așa cum sunt. Citez întrebarea și răspunsul:

1. Într-o declarație, D-ta vorbești că dispoziția de a da în rapoarte lucruri neexacte nu poate fi a D-tale, căci aceasta ar fi împotriva însăși concepției D-tale de viață, spune-mi ce concepție de viață ai D-ta? / M-am referit la regula principală a meseriei mele de organ de documentare, care consistă în redarea faptelor așa cum sunt. Judecata și deciziunea asupra situației n-ar putea fi luată de autoritățile care cer documentarea dacă li s-ar prezenta nu faptele așa cum sunt ci ceea ce se crede că le face plăcere, faptele deformate într-un fel oarecare. Îmi cunosc meseria și socotesc că în momentul când aș contraveni acestei reguli nu mai sunt capabil să o exercit, nu mai sunt demn de încredere. În consecință, sunt sigur că n-am dat vreodată o dispoziție care să tindă la denaturarea faptelor, ci totdeauna dispoziția ca să se caute redarea adevărului, a faptelor așa cum sunt. (UC 57)

Pentru a înțelege răspunsul dat lui Georgescu-Roegen și afirmația privind regula de bază a unui organ de documentare a statului cum era Institutul de Statistică, e necesar să vedem cum s-a construit Anton Golopenția ca sociolog și statistician.

După anii de formare în preajma Prof. Gusti (1930–1933), ca asistent, monografist și șef de cabinet la Ministerul Instrucției, Cultelor și Artelor, A.G. pleacă la sfârșitul anului 1933 la studii în Germania cu o bursă Rockefeller și obține în 1936 doctoratul în Filosofie și Științe Sociale la Universitatea din Leipzig, sub conducerea Prof. Hans Freyer. Perioada de lecturi masive și de expunere largă la tineretul est-european venit la studii în Germania, la tineretul vest-european, francez și german participând la reuniunile clubului Sohlberg, sau la cercetarea internațională a situației tineretului în epocă (în care A.G. e impresionat îndeosebi de Gardiner) rodește întâi un Îndreptar pentru tineret, scris în paralel cu teza și rămas în manuscris, conținând, între altele, o definire a cărturarului ca îndrumător, „profet în care capătă glas realitatea”. „Avem destui scriitori, n-avem îndrumători”, scrie A.G. Nu întâmplător, el optase pentru termenul de cărturar, iar nu pentru cel de intelectual. Delimitarea între cele două funcții, care se întrepătrund dar nu coincid, ar fi utilă pentru clarificări prezente necesare. Pentru moment, mă limitez la a insista asupra rolului pe care îl are de jucat cărturarul în viziunea lui A.G. De la început, remarcăm o surdină, cărturarul nefiind asociat cu idealuri sau programe și nediferind esențial de oamenii atenți la real și la semeni din jurul său:

Cărturarul nu e chemat să traseze „idealuri”. Chiar dacă a avut o intuiție justă și a cerut ceva necesar, la un moment anume „idealul” devine inadecvat. Cărturarul nu e nici măcar chemat să stabilească programele pe care oamenii de acțiune să le înfăptuiască. În acest caz, teoria compromisului necesar, a compromiterii necesare a programului, de îndată ce intră în zona omului de acțiune, e neîncetat necesară. / De fapt, cărturarul-îndrumător (nu interpretul, pedagogul…) e chemat să vadă, să tălmăcească, să familiarizeze oamenii cu situațiile noi, să le facă cu putință reacțiuni și comportări adecvate, tuturor, și oamenilor de acțiune într-o oarecare măsură. Ceva nou și neașteptat se găsește în reacțiunea oricăruia din oamenii într-un fel mai deosebiți, adică înzestrați cu o comprehensiune mai adâncă.

Și, mai departe: „Există numai o cărturărie îndrumătoare, tot așa de prinsă în cursul vremii, tot așa de supusă lui, ca oamenii de faptă, ca ultimul muncitor, al cărui răspuns la existența lui e că muncește pentru a-și crește copiii și a-și ține gospodăria.” Cărturarul este, cum spusese Fichte despre savant, „omul cel mai înalt adevărat” dar nu are cum își revendica postura de lider sau expert. El este un explorator, „ochi și gând” al poporului său.

Îndreptar-ul, teza de doctorat în forma ei finală — intitulată Informarea conducerii statului și sociologia tradițională[2]  — și articolul Rostul actual al sociologiei, scris în aceeași perioadă, sunt texte fondatoare ale concepției despre viață și știință a lui Anton Golopenția. Teza și articolul sunt o continuare, pe terenul sociologiei, a Îndreptar-ului.

În cadrul tezei de doctorat, vorbind despre funcția de observare și informare a conducerii de stat care-i revine în mod esențial sociologului, A.G. scria, în termeni care ne amintesc de funcția de îndrumare a cărturarului, explorată în Îndreptar:

Activitățile informative pot fi comparate cu omul cu binoclu care scrutează orizontul pentru cârmaci, pentru conducătorul care hotărăște. La fel ca și acest om, activitățile informative pătrund de fiecare dată în necunoscut, la nevoie aparatul informațional se situează, la fel ca și conducătorii, deasupra direcției din care s-a pornit. În acest sens, ca ajutoare ale conducerii statale, cei care realizează lucrarea hotărâtoare în activitatea de observare se află într-o relație tot atât de originară cu destinul unui popor ca și conducătorii săi. Fichte a dezvoltat și această idee în prelegerea sa despre esența savantului. (A.G., Opere I, p. 59)

Bine condusă, beneficiind de instrumentele elaborate în teoria pură, sociologia esențială, concentrată pe observare, se încorporează, de cele mai multe ori neștiut, realității sociale la a cărei modelare contribuie:

În timp ce rezultatele elaborate în cadrul teoriei pure sunt relativ supranaționale, rezultatele muncii de observare sunt legate de statul și de grupul conducător pentru care au fost elaborate. Rezultatele din teoria pură sunt, într-un fel, un scop în sine, sunt publicate în lucrări, în timp ce cele mai importante rezultate ale muncii de observare și-au atins scopul atunci când sunt luate în considerație, sub formă de memoriu sau informație confidențială, de aparatul de conducere. Ca atare, ele intră în componența proceselor, în timp ce rezultatele muncii din teoria pură continuă să existe ca obiectivări ale spiritului. (Opere I, p. 62–63)

În articolul despre Rostul actual al sociologiei, A.G. revenea la orientarea conducerii de stat de către sociologi; observând nemijlocit și continuu realitatea prezentă și confruntând-o cu teoria sociologică și experiențele trecute, aceștia pot ajunge la degajarea unor tendințe, prilejuri propice de acțiune sau, dimpotrivă, primejdii de evitat:

Științele despre viața de stat sunt așadar în vremea aceasta, întâi de toate, orientări ale conducătorilor unui stat cu privire la deznodământul probabil al fiecăreia din situațiile în care ajunge succesiv statul respectiv. Ca atare, ele trebuie să capete continuitatea și rapiditatea informațiilor meteorologice. Informațiile pe care le servesc ele se perimează nu mai puțin repede decât acestea din urmă. (A.G., Opere I, p. 75)

Extinsă de la orientarea de către cărturari a tineretului la orientarea, prin informare, de către sociolog a conducerii de stat, ideea aceasta este una din ideile forță ale întregii activități a lui A.G. În răstimpul de 13 luni (1947–1948) în care a girat conducerea Institutului Central de Statistică, el și-a pus întreaga putere de muncă în slujba culegerii și „prelucrării de date hotărâte de guvern”. Într-o declarație autobiografică scrisă din proprie inițiativă la 8.6.1950 b, A.G. scria:

În intervalul pomenit au fost executate, respectând termenele mai scurte decât se obișnuia și dând rezultate provizorii mai ample decât se obișnuia: inventarierea întreprinderilor mari și mijlocii de la 15 oct[ombrie] 1947, recensământul general agricol și al populației de la 25 ian[uarie] 1948, cercetarea bugetelor a 6.000 familii de salariați începând de la 1 iulie 1948, prelucrarea în decurs de trei săptămâni a unui eșantion de 20% din buletinele de recensământ agricol. A fost organizată Conferința ministerială pentru reorganizarea Statisticii de la 18 oct[ombrie] 1947 și introdus registrul agricol din iarna 1947/48, elaborat un sistem complex de estimare a recoltei probabile de cereale. Au fost pregătite: recensământul întreprinderilor industriale din toamna 1948 și un recensământ al mâinii de lucru încă neexecutat. În 1947/48, prin aceste lucrări, Institutul Central de Statistică s-a întrecut pe sine însuși și multe institute de Statistică străine. (UC 239)

3. A.G. a crezut cu simplitate fermă în datoria de a gândi perspectivele pe termen lung ale țării, în care se înscria, pentru el, debolșevizarea României în jurul anului 2000.

Textul Sugestiilor pentru programul de guvernare al regimului viitor scrise în anul 1949 poate fi comparat cu Îndreptar-ul pentru tineret. Revin ideile privind suprapopularea agricolă, neglijarea cronică a țărănimii, perspectiva socială a economiei, problema naționalităților. Sugestiile inovau însă prin adresarea către un destinatar încă inexistent politic și de neconceput pentru anchetatori, trasând linii de forță ale viitorului post-comunist, pe care evoluția ulterioară le-a confirmat:

Pacea americană va avea cerințe, pe care statele mici vor trebui să le accepte de voie sau de nevoie. Guvernele care le vor prevedea și-și vor acomoda din vreme programele la ele vor obține avantagii pentru popoarele lor și vor evita crize interne. / Cerințele respective pot desigur fi mai bine desprinse de cei ce se găsesc în Occident decât de cei de acasă. / Notăm trăsăturile mari care se pot percepe și de aci: 1) cale liberă investițiunilor americano-europene; 2) stabilitate internă prin punerea vieții interne pe temelia unei democrații efective; 3) simplificarea hărții dacă nu politice cel puțin economice, realizarea de federații cu țările vecine, după o prealabilă normalizare a relațiilor. (UC, p. 89)

Secțiuni privind politica de investiții, reconstrucția intelectuală și morală, conservarea unor deprinderi utile din regimul comunist prezentau posibilități atent cumpănite despre care ar fi interesant de văzut în ce măsură s-au realizat în cei 25 ani trecuți de la 1989. Aș aminti doar două idei, dovedind forța predictivă a bunei observări sociologice nu numai în raport cu evoluții generale, ci și cu dezvoltări specifice. Ele privesc protecția bunurilor de stat și efectuarea rapidă a debolșevizării, cu care România se confruntă încă în zilele noastre. A.G. scrisese:

Subzistă riscul ca distrugerile și prădăciunile să ia dimensiuni excepționale în momentul viitoarei prăbușiri. De data aceasta nu vor lipsi nici justificările. De vreme ce mai totul a ajuns să aparțină Statului, a distruge și a prăda industria, transporturile, serviciile publice, agricultura, se va pretinde și va apare [ca] „răbufnirea furiei poporului”, „răzbunarea umilințelor” etc. (UC, p. 97)

Experiența denazificării din Germania poate furniza desigur numeroase indicații utile. / Notăm cu titlul de sugestie procedeul următor. Distincție între șefi și simpli înscriși. Obligativitatea depunerii din primele zile a unei declarații asupra activității politice în cadrul instituțiilor, întreprinderilor, corporațiilor. În cazul șefilor, arestare, judecare și executarea pedepsei. În cazul simplilor membri, completarea unei declarații îndată după constituirea autorităților, condamnare în bloc la câteva tipuri de pedepse (după data înscrierii, funcții deținute) a căror executare ar fi socotită suspendată, până la o primă infracțiune politică. Chiar neexecutată, condamnarea ar pune oarecare frâu oportuniștilor ținându-i departe în primii ani. […] Astfel s-ar putea trece la ordinea zilei după puține săptămâni și s-ar evita provizoratul care a durat ani în Germania. (UC, p. 98)

În 1989, A.G. murise în închisoare, nejudecat și necondamnat, de aproape 50 de ani, iar textul Sugestii-lor se afla încă în Arhivele S.R.I. El a apărut abia în anul 2001 în volumul A. Golopenția, Ultima carte.

A.G. a propus, în închisoare fiind, proiecte la care să lucreze în folosul țării spre a nu sta degeaba: Propunere cu privire la redactarea a două lucrări documentare privitoare la regimul naționalităților și la situația învățământului în R.P.R. (UC 169–174), Propuneri pentru un plan de dezvoltare și de înzestrare a serviciilor publice ale administrațiilor locale (UC 174–181). În dosarul de filaj apar de asemenea proiecte elaborate de el pentru Comisia de Stat a Planificării, pe care le-am publicat în anul 2009 în volumul Sanda Golopenția, Viața noastră cea de toate zilele: Notă cu privire la împărțirea în patru regiuni economice a teritoriului țării (VN 385–389), Notă cu privire la cercetarea economică și socială a regiunii învecinate cu Canalul proiectat Dunăre–Mare (VN 389–392), Notă cu privire la culegerea documentării în vederea planurilor de promovare a regiunilor nevoiașe și înapoiate (VN 392–394), Notă despre pregătirea documentării statistice pentru planificarea în materie de reducere a analfabetismului și de învățământ primar obligatoriu (VN 394–396), Notă despre pregătirea documentării pentru planificarea sănătății și a instrucției publice (VN 396–400), Notă despre documentarea în vederea revizuirii și completării listei localităților urbane (VN 400–402).

4. Poate tocmai pentru că, de 20 de ani, din 1930 până în 1950, muncise fără vacanțe la Seminarul de Sociologie, la Ministerul Instrucției, Cultelor și Artelor ca șef de cabinet al lui D. Gusti, în Germania la studii, asigurând, ca redactor (șef) apariția revistei „Sociologie românească”, conducând (alături de D.C. Georgescu) seria de volume 60 de sate românești și alături de Mihai Pop elaborarea lucrării Dâmbovnicul, o plasă din județul Argeș, conducând de asemenea Direcția Planificării și Publicațiilor în cadrul Institutului Social Român, iar din 1940 Oficiul de Studii la I.C.S., participând în calitate de expert statistic la Arbitrajul de la Viena și la Conferința de Pace de la Paris, conducând în timpul războiului echipa de identificare a românilor de la est de Bug, și girând, cu realizările menționate mai sus, conducerea I.C.S., A.G. a fost cu deosebire vulnerabil la acuzația că ar fi dușman al poporului, care i s-a adus. Nefiind un politician, obișnuit să lovească și să fie lovit, neașteptând, în schimbul muncii sale recompense materiale sau sociale, el trăise cu sentimentul interior al utilității pentru țară a ce face. Mulțumirea aceasta elementară, minată sistematic de către anchetatori, s-a concentrat să și-o refacă în primele două luni de izolare. Ce va fi fost după aceea, când A.G., convins de zădărnicia memoriilor și auto-analizelor pe care nu le citește nimeni, a intrat treptat în tăcere și moarte nu știm.

Providence, 2 august 2015   

[1] Secretarul Colonial Joseph Chamberlain a susținut din umbră și apoi a sabotat raidul condus de scoțianul Dr. Leander Starr Jameson împotriva guvernului din Transvaal la 29 decembrie 1895. Ca rezultat, Jameson fusese închis timp de un an și jumătate.

[2] Traducere în limba română, apărută în anul 2002 în Opere I (p. 3–67), a tezei în limba germană a lui A.G., intitulată Die Information der Staatsführung und die überlieferte Soziologie, susținută la 27 noiembrie 1936 la Universitatea din Leipzig și tipărită la Brașov (Buchdruckerei Johann Götts Sohn, 1936).

*Nota: O variantă preliminară a textului de față a fost susținut de Sanda Golopenția în cadrul conferinței comemorative Martor 7. Anton Golopenția, organizată de Departamentul Cultural al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale (Paris, 19 septembrie 2015). La Conferință au mai fost prezenți și  Zoltán Rostás, ce a susținut comunicarea ”Anton Golopenţia, un sociolog lucid in vremuri tulburi”, și Ionuț Butoi, cu comunicarea ”Anton Golopenţia printre tineri, pentru tineri”.