Întâmplări şi privelişti din Muzeul Satului[1]
Henri H. Stahl
Munca pe care o face, de vreo două luni de zile încoace, Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol” nu este dintre cele mai uşoare. Căci, într-adevăr, ce poate părea mai îndrăzneţ decât dorinţa ei de a contribui la Luna Bucureştilor din anul acesta, cu un Muzeu permanent al Satului Românesc? Îşi poate da oricine seama ce înseamnă să construieşti, într-o lună de zile, peste 40 de gospodării ţărăneşti, cu toate ale lor acareturi. Şi să le construieşti, nu din paiantă şi din pânză văpsită, ca o nouă editare a satului lui Potemkin. Dimpotrivă, să aduci case autentice, din toate ţinuturile ţării, desfăcute de meşteri săteşti, aduse la Bucureşti şi iar la loc închegate, tot de aceiaşi meşteri. Crearea unui asemenea Muzeu în aer liber, după toate legile aspre ale ştiinţei, ar trebui să dureze, normal, ani de zile. De aceea s-au şi ridicat glasuri neîncrezătoare, care au tăgăduit, de la început, Fundaţiei putinţa de a face o treabă serioasă.
Cu toate acestea, treaba s-a făcut şi va fi gata la timp. Şi s-a putut face datorită armatei întregi de tineri muncitori pe ogorul satelor, crescuţi de ani de zile la şcoala monografiei sociologice a Profesorului Gusti şi la disciplina Echipelor Regale Studenţeşti. Satele de unde am adus casele ne erau de mult cunoscute, oamenii buni prieteni, o bună parte din cele de trebuinţă pentru îmbrăcarea caselor, strânse. Iar seria de Expoziţii şi de Muzee pe care aceşti tineri le alcătuiesc de ani de zile, fie la Seminarul de Sociologie din Bucureşti, la Barcelona, la Dresda, ba chiar la Tokyo, fie în sânul Echipelor, la Fundaţie, au fost dovada desăvârşită că tinerii monografişti echipieri ştiu face şi pot face un asemenea muzeu al satului românesc, ţintă de atâţia ani de zile a tuturor străduinţelor lor.
Dar ceea ce nu s-a putut bănui de către nimeni a fost râvna depusă de către aceşti tineri. Totuşi, şi ea este de înţeles. Îmi îngădui să judec lucrurile prin simţirea mea: acest Muzeu al Satului este al zecelea pentru care muncim. Dar, până acum, toată munca pe care o făceam se risipea zadarnic. Un Muzeu făcut într-o sală neîncăpătoare, ale cărui obiecte se strâng curând în lăzi, unde putrezesc şi se sparg, aduce mai mare jale celui care îl face. Muzeele noastre cele vechi ne-au fost deci numai de învăţătură. Dar acum, când simţim cu toţii că munca pe care o facem este o muncă pentru totdeauna, că fiecare obiect pe care îl aducem în Muzeu îşi găseşte un loc firesc în satul nostru, făcut cu mâinile noastre şi pentru nevoile noastre, desigur că e de înţeles pentru ce toţi echipierii noştri au muncit cu atâta sete şi cu atâta bucurie.
Într-adevăr, pentru orişice îndrăgostit al muncii cu folos, ar fi fost o adevărată desfătare să vadă chipul în care au plecat echipierii noştri în toată ţara, fiecare înverşunat să găsească lucrul cel mai de preţ, din toate câte le ştia. Sunt unele case a căror transportare nu este lucru de glumă. Iată, de pildă, casa din Moişeni, din ciudata şi îndepărtata ţară a Oaşului. Când o vezi, te cuprinde o spaimă uimită: trebuie să fi fost nebun şi cine a făcut-o, dar şi cine s-a încumetat să o aducă în Bucureşti. E o casă din bârne, toate de stejar, şi atât de mari şi de groase, încât două puse una peste alta fac un perete întreg. Fiecare bucată trece de 500 de kilograme şi unele dintre ele trec de mie. Câte douăzeci de oameni abia le urnesc din loc. Aceste bârne trebuiau uşor desfăcute din încheieturile lor, puse în căruţe, care plecau pe drumuri de-a dreptul peste câmp, iarăşi descărcate şi încărcate în vagonete mici de exploatare forestieră, iar descărcate şi încărcate în vagoane de linie îngustă, apoi în vagoane normale ş.a.m.d. De cinci ori de-a rândul, bârnele acestea au fost ridicate pe braţe, cu grijă şi teamă să nu se strice nici ele şi nici să strivească trupuri de oameni. Numai cu o muncă de zi şi de noapte s-a putut face această nebunească încercare de a aduce din creierul munţilor casa nemaivăzută de nimeni alţii decât de oşăni.
Şi, de asemenea, toate celelalte case, unele fragile şi pline de crestături minunate, cum e cea a Gorjului, altele ţepene şi groase, cum sunt cele ale Banatului.
Dar, în sfârşit, a dat Dumnezeu de am văzut sosite la faţa locului, acolo unde acum două luni nu erau decât dărâmăturile fostului grajd Marghiloman, toate tonele de case pe care le voiam.
A început atunci a doua muncă, pe care, de data aceasta, au făcut-o meşterii săteni din toată ţara. Iarăşi ar fi fost o privelişte frumoasă pentru orişice îndrăgostit de treburile muncii ţărăneşti. Oricât de mult ai fi colindat ţara şi oricât de băgător de seamă ai fi fost ca să înţelegi rostul fiecărui lucru, tot n-ai fi avut putinţa să înveţi atâtea câte s-au putut învăţa pe şantierul Muzeului. Nu a fost echipă de ţărani care să lucreze una la fel cu cealaltă. Ci fiecare îşi avea meşteşugurile ei. Fel şi fel de chipuri deosebite de a încheia lemnul, de a bate vălătucii, de a aşeza stuful ori împleti nuiele. A fost un spectacol care a părut fermecător chiar sătenilor înşişi. Mai mare dragul ţi-era să-i vezi cum dădeau din când în când o raită pe la vecini să vadă – ei ce fac? Şi-apoi stau de se mirau, uneori cu ciudă, alteori cu mândrie, la ce fac alţii. Ce poate fi mai ciudat, de fapt, decât întâlnirea laolaltă a meşterilor stufari din Tulcea, care îşi ridică gospodăria lor, foarte frumoasă, de altfel, doar din chirpici, din ciamur şi din stuf, cu a meşterilor cioplitori de lemn sau a clăditorilor în piatră? Dar, până la urmă, cum e săteanul tradiţionalist, fiecare s-a împăcat cu gândul că o casă adevărată, ceea ce se cheamă casă de gospodar, este aceea a lui. Celelalte sunt ciudăţenii. „Bieţii oameni; clădesc şi ei din pământ dacă n-au pădure” spuneau oamenii de munte. Şi „ăştia îşi fac bârlog ca ursul din pădure” răspundeau cei de la baltă.
Apoi, firesc, pentru că aşa e omul că mai şi glumeşte câteodată, au început, în vorbele tăinuite seara la odihnă, să mai se şi înţepe. Badea George Căilean din satul Şanţ, meşterul care şi peste vară ne-a dat atâta ajutor în echipe, cu toţi cei opt ortaci şănţeni, se uita, de pildă, la oşănii cei cu bârnele late şi cu straiele atât de deosebite, cu iţari largi în cute, fiecare crac cât o fustă de femeie, care se cheamă gaci. Şi spunea: „ăştia sunt tot la un fel croiţi; ori şi-au făcut gacii după chipul bârnelor, ori bârnele şi le-or cioplit după chipul gacilor”.
Dar de supărat nu s-a supărat nimeni. Dimpotrivă, au făcut unii cu alţii şcoală, ajutându-se ca la clacă. Uneori lucrul era şi cu primejdie pentru ce voiam noi să facem, pentru că regula noastră era autenticitatea, păstrarea stilului local. Or ei, când li se părea că era ceva frumos la vecini, odată se apucau de stricau ce făcuseră şi trânteau nişte perechi de stâlpi ca la Gorj, în plină casă tulceană. Mai ales că material lemnos li se da, la nevoie şi cărămidă aveau la îndemână. Cu tare multă jale se îndurau ei să nu folosească acest material bun şi nou, de dragul autenticităţii. După a lor socoteală, ori făceai casă bună, adică nouă, ori o lăsai încurcată. Dar până la sfârşit, mereu privegheaţi şi îndrumaţi să nu-şi facă satul de râs, tot au scos-o la bun capăt.
Şi acum, în zilele acestea din urmă, au început să ne sosească şi perechile de gospodari, care urmează să locuiască în case. Priveliştea a început să se schimbe. Din şantier, satul nostru a ajuns să fie chiar sat. Ce înseamnă o mână de femeie şi priceperea bunei gospodine, este mare lucru! Mai întâi, femeia, puţin cicălitoare, cum îi stă ei bine uneori, a început a grăbi lucrurile şi a se arăta nemulţumită: asta lipseşte, asta nu-i bine făcut, aici n-aţi fost oameni harnici. „Că dacă eram eu de la început, spunea una, două părechi de case ridicaţi până acum”. Şi oamenii, mai de voie, mai de nevoie, s-au pus să facă pe placul gospodinelor, că a lor, de fapt, e casa şi ele sunt stăpâne acolo. Şi ele ştiu câte trebuie la o casă, ce-i prieşte găinii şi purceilor, unde trebuie să stea lada de zestre şi ceaunul şi unde e locul fiecărui lucru: război, răşchitoare, budeică, gâf, copcileţ, podişor, lăicer, fedeleş şi fedelecuţ şi câte mai sunt în gospodăria omului.
Desigur că, în graba mare, mai lipseşte câte ceva, spre deznădejdea lor. Femeia bătrână din Ţara Moţilor, era zilele acestea amărâtă tare că-i lipseşte nu ştiu ce de nu-şi poate pune războiul şi nu se cade să stea degeaba. Drept e că s-a mai împăcat puţin, că ieri a dat mâna cu Vodă, când i-a făcut cinstea să-i intre în casă.
Şi apoi lucrul se poate desăvârşi. Ce este greu s-a făcut. Au rămas numai puţine de adaos, pentru ca Muzeul nostru să nu fie numai Muzeu, ci sat adevărat. Îi trebuie patina pe care o aduce cu sine timpul şi viaţa omului. Căci, tot aşa după cum nu e cu putinţă să imiţi piatra veche peste care au trecut veacuri şi nici netezimea lemnului din poarta pe care au deschis-o mii de mâini, tot astfel nu poţi da viaţă unei gospodării decât dacă trudeşte acolo viaţă de om. Şi ăsta ni-i gândul: să nu avem standuri şi vitrine, cu obiecte catalogate, ci o frântură de viaţă vie, aşa cum este ea, acolo unde este. Când ai intrat într-o gospodărie din satul nostru, să auzi vorba grăită în partea locului, să vezi toată viaţa de acolo, aşa ca să ţi se pară că eşti din sat.
Ce mare prilej de învăţătură pentru orişicine! Cunoaştem atât de puţin ţara! Cine se poate lăuda că a văzut tot ceea ce se cade să fie văzut, tot ceea ce este de preţ în nesfârşita privelişte a satelor noastre, fiecare colţ de ţară fiind dovada unei străduinţe de veacuri, plină de putere de creare, ca tehnică de muncă, orânduire socială şi de farmecul statornic al sufletului împătimit de frumos, care caută şi izbuteşte mai totdeauna să pună pe întreaga lui viaţă pecetea răscumpărătoare a creaţiei artistice.
Cine va trece să vadă acest Muzeu al Satului şi al sătenilor noştri va avea strânse laolaltă dovezile nobleţei sufleteşti a acestui neam de creatori adevăraţi, în toate domeniile. Săptămâni de-a rândul şi-ar putea cineva petrece aici, umblând din casă în casă şi din om în om, uitându-se la fiecare lucru în parte, asemuind şi făcând deosebirile de la o regiune la alta. Fără să o vrem, în Muzeul nostru am izbutit să scoatem la iveală un lucru pe care nu îl înţeleg destul de mulţi nici astăzi încă. Anume, am izbutit să arătăm una dintre cele mai mari mândrii ale neamului românesc, o mândrie pe care nu o puteam avea decât noi şi nici un alt popor: anume aceea că reprezentăm cea mai mare şi mai întinsă civilizaţie ţărănească din câte se află. Toţi sătenii aceştia, de oriunde ar fi, din Basarabia sau din Banat, din Maramureş sau din Dolj, se înţeleg unii cu alţii: vorbesc aceeaşi limbă, au aceleaşi obiceiuri, aceleaşi feluri de a preţui viaţa şi de a pricepe frumosul, acelaşi fel de a-şi întemeia gospodăria, în ciuda faptului că n-au un şablon de imitat şi, deci, nimic nu este leit cu altceva, ci totul este viu, spontan, puternic, întocmai ca viaţa însăşi. După cum nu e frunză de stejar care să semene leit cu altă frunză de stejar, asemeni nici un colţ de ţară nu e ca alt colţ de ţară. Totuşi, simţi limpede şi puternic că este aceeaşi ţară. Şi că izvorul viu al acestei vieţi de creaţie românească ţâşneşte de orişiunde, un harnic fântânar încearcă să-şi pună troiţa de fântână pe tot întinsul ogor românesc.
Aceasta este învăţătura cea mare pe care o poate da cui ştie să înţeleagă Muzeul Satului Românesc.
Şi fără nici un soi de îndoială, marele public românesc va şti să înţeleagă munca Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”, va şti să preţuiască munca sătenilor care au trudit în ajutor şi va şti să fie şi recunoscător Aceluia din al cărui îndemn s-a alcătuit acest Muzeu. Astfel ca din această mare lecţie de naţionalism al faptei, să ştim trage toate foloasele care se cuvin.
[1] Sociologie românească, anul I, nr. 5/ mai 1936, pp. 28-31
*Sursa imaginii: http://www.muzeul-satului.ro/muzeul/6/istoric
Lasă un răspuns