Cuvânt înainte
extras din Zoltán Rostás (ed.), ÎNTRE PROIECŢII URBANISTICE ŞI SĂRĂCIE LETARGICĂ. Bucureştiul arhitecţilor, sociologilor şi al medicilor, Editura Vremea, 2015
Nu cred că există bucureştean, cât de cât învăţat, care să se mire de implicarea ştiinţelor aplicate – într-o manieră mai mult sau mai puţin benefică sau de-a dreptul neavenită – în dezvoltarea Capitalei. Poate este numai impresia mea, însă interesul pentru istoria oraşului rareori se îndreaptă spre cunoaşterea efortului specialiştilor de a face mai locuibil acest mediu. Dar, dincolo de povestiri cu întâmplările oamenilor de seama, de descrieri de estetica străzii şi de obiceiuri estivale ale comunităţilor ș.a.m.d., merită reamintite eforturile – ştiinţific fundamentate – de a aduce calitatea vieţii Capitalei la un nivel european încă de la începutul secolului XX și, mai pregnant, în perioada interbelică. Aceste texte merită recitite nu numai pentru importanţa avută în epoca publicării lor, dar şi pentru actualitatea lor. Este realmente tulburător să descoperi că expertiza și soluţiile propuse de specialişti în urbanistică, sociologie, medicină şi asistenţă socială sunt actuale şi astăzi.
Aşadar, antologia de faţă strânge articolele şi studiile publicate cu tematică bucureşteană în revistele interbelice conduse sau legate de Dimitrie Gusti: Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială, Sociologie Românească, precum și revista Asistenţă Socială. Nu toţi autorii fac parte din Şcoala Sociologică de la Bucureşti (ca în cazul volumului Alt Bucureşti interbelic din aceasta colecţie), dar, cu siguranţă, aparţin reţelei sociale dezvoltată de profesorul de sociologie de la Universitatea din Bucureşti.
Volumul debutează cu un succint şi original text din Enciclopedia României datorat lui Anton Golopenţia, membru al grupului de sociologi gustieni care au organizat monumentala lucrare. Textul, intitulat Bucureşti – înfăţişare socială, este un veritabil eseu de istorie socială, care ar contraria pe cititorul obişnuit cu stilul pozitivist, evenimenţial şi romantic al majorităţii scrierilor de istorie din epocă.
Golopenţia se apropie de ipostazele istorice ale Capitalei dintr-o perspectivă macro, stabilind faze de evoluţie sociologic justificate. Este firesc însă să îl intereseze mai intens perioada începută cu Marele Război.
„Aspectul Bucureştilor – scrie în concluzii Anton Golopenţia – s-a schimbat considerabil în această epocă. În veacul al XVII-lea şi al XVIII-lea, ideea care prezida la ridicarea Bucureştilor era cea a oraşului dispersat, introdus în Balcani de turci. În veacul trecut s-a urmărit acoperirea locurilor virane şi înlocuirea caselor de aspect răsăritean cu altele de aspect central-european. Bucureştii vechi au dăinuit mai departe în cel modern datorită faptului că mai toate casele noi au fost aşezate în locul celor vechi şi au păstrat întortochierea străzilor vechiului Bucureşti. Deşi alcătuiţi numai din case occidentale, au rămas totuşi un oraş pronunţat răsăritean al Europei prin lipsa lor aproape totală de sistematizare. Ultimii 20 de ani sunt din punct de vedere urbanistic o luptă continuă cu Bucureştii vechi şi moderni. Ochii constructorilor de după război ai oraşului, ce creştea într-un ritm necunoscut în Occidentul Europei, s-au aţintit asupra Americii.”
În această primă parte, doi reputaţi urbanişti, Spiridon Cegăneanu şi Cincinat Sfinţescu, încă din primele numere ale Arhivei, imediat după Primul Război Mondial, trasează liniamentele dezvoltări urbane. În consens cu concepţia gustiană, Cegăneanu, bazându-se şi pe experienţă apuseană, susţine primatul cercetării ştiinţifice faţă de deciziile şi acţiunile politice:
„Soluţionarea problemei la noi, însă, cere un studiu întins, pus pe baze ştiinţifice şi, mai ales, patronat de factori nesupuşi fluctuaţiilor vieţii noastre publice, care să-şi continue nesupăraţi cercetările şi să aibă toată autoritatea morală a impune soluţiile găsite. Căci soluţionarea problemei locuinţei în Capitală, în oraşele de provincie şi la ţară este de neapărată nevoie, mai ales acum, când ne aşteaptă o activitate intensă şi când atâta lume validă s-a prăpădit în război şi, mai ales, de bolile care bântuie acolo unde locuinţa este rea şi hrana mizerabilă.”
Nu este mai puţin sensibil la problemele sociale nici Cincinat Sfinţescu, dar el, pentru a ajunge la sarcinile de urbanizare de la începutul anilor ‘20, realizează o amplă trecere în revistă a „planurilor regulatoare” privind Capitala României Mari. Nu este fără tâlc înşiruirea celor 20 de planuri de la 1848 până la începutul primului război mondial, pentru că sunt arătate si motivele de nereuşită ale acestor proiecte.
„Care sunt nevoile reale de sistematizare ale Capitalei? Să aibă construcţii înalte (sistemul cazărmilor)? Să aibă construcţii în suprafaţă (sistemul oraşelor-grădini)? Să aibă artere largi şi drepte (sistemul oraşelor mondiale)? Să aibă artere economice dar raţionale (sistemul utilitarist)? Să încurajeze capitalismul? Să încurajeze democratismul? Să se prevadă pentru un viitor îndepărtat? Să se prevadă pentru un viitor apropiat? Toate aceste întrebări – şi altele – trebuie puse şi rezolvate înainte de a se trece la plan cu creionul în mână. Dar toate aceste întrebări sunt subordonate una alteia: Bucureştiul este destinat a fi un oraş mondial, va rămâne numai capitala unei ţări, sau poate va cădea în situaţia unui oraş regional? Tot Românul şi, mai ales, Bucureşteanul va fi desigur înclinat să afirme fără şovăire că Bucureştiul va deveni un oraş internaţional, de unde va trage concluzii asupra necesităţii unor lucrări monumentale. Să vedem, însă, să analizăm această întrebare.”
Şi analiza lui Sfinţescu era de o competenţă şi luciditate rar întâlnită în literatura urbanistică a vremii. Dar autorul a publicat în 1929 şi un al doilea studiu, în aceeaşi Arhivă:
„Au trecut aproape nouă ani şi, de atunci, s-au întâmplat în administraţia comunală multe evenimente, fie economice, fie legislative, care ar fi putut influenţa adânc în bine sistematizarea Bucureştiului. Dar ocaziile au fost pierdute. Şi astăzi, dacă din punctul de vedere al realizărilor urbanistice în Capitală, nu putem spune că stăm mai rău ca în 1919, sunt însă convins că mai nimic fundamental nu s-a schimbat la noi din vechile concepţii administrative şi că îmbunătăţirile real urbanistice ce s-ar putea enumera că s-au adus în acest interval de timp nu sunt de adâncime.”
Sfinţescu nu a fost dezarmat de lentoarea cu care administraţia se moderniza, ci a venit cu noi propuneri… actuale până și astăzi.
A doua parte importantă a volumului se ocupă de un fenomen aparent cunoscut: migrarea ţăranilor spre oraşe, în particular spre Bucureşti. Mihai Pop, membru al şcolii monografice, atrage atenţia în revista Sociologie Românească asupra faptului că această categorie socială însemnată nu se caracterizează numai prin cadrele social-profesionale în care au fost integraţi, ci si printr-o cultură ţărănească vie. Astfel încât, observatorul neiniţiat poate vedea vara, cum
„… în preajma sărbătorilor Rusaliilor, echipe care joacă căluşul în faţa cafenelelor şi a restaurantelor, în pieţe sau în parcuri, nu sunt căluşari veniţi de la ţară, ci Bucureşteni, adică ţărani care şi-au părăsit mai demult satele lor şi azi trăiesc la Bucureşti, ca angajaţi ai Societăţii Tramvaielor, ca sergenţi de stradă, ca lucrători de fabrică sau altceva. Aceştia, odată cu sosirea timpului ritual, dezbracă uniforma, îmbrăcămintea de fabrică sau haina de oraş, pun costumul căluşăresc, îşi aleg timpul liber, formează cete, iau prăjina cu usturoiul verde în vârf şi fac jocul căluşului – la fel cum ar face în satele lor – pe asfaltul Capitalei, între case bloc, împiedecând uneori circulaţia vehiculelor moderne.”
Autorul identifică o serie de zone folclorice care sunt reprezentate de întreprinderi Bucureştene: „Cei care au prezentat „ţurca“ din Târnava Mare sunt lucrători la fabrica „Malaxa”. Dintre cei cu „caprele” din Bucovina, unii lucrează şi ei tot la fabrica „Malaxa”, iar alţii la fabrica de ciocolată „Zamfirescu”. Păpuşarul din Mehedinţi şi unii dintre tovarăşii lui colindători lucrează la fabrica de pâine „Grozăvescu”, alţii, din acelaşi grup, sunt lucrători la Moara Comercială.” De la aceste observaţii, autorul ajunge la analiza pertinentă a teoriei celor „două Românii” în corelaţie cu realitate folclorică a Capitalei, atât de mult discutată între cele două războaie.
Dacă articolele lui Mihai Pop analizau fenomenul spontan al migraţiei şi al supravieţuirii culturii ţărăneşti în Capitala, articolele lui Dimitrie Gusti şi Henri H. Stahl, colaboratorul cel mai important al profesorului, au fost prilejuite de inaugurarea Muzeului Satului din Bucureşti, un moment de instituţionalizare a dimensiunii foclorice. Aceste articole se caracterizează prin momentul politic al vremii, în care înfiinţarea acestui aşezământ, în esenţă modern, era pusă în directă corelaţie cu strategia lui Carol al II-lea de a se înfăţişa ca apărător al interesului şi valorilor ţărănimii. Dincolo de discursul politic, din cele două articole a reieşit clar că, în fond, muzeul a fost în aşa fel conceput încât să servească scopurilor ştiinţifice şi de intervenţie socială ale Școlii Sociologice de la Bucureşti.
Ultima parte a antologiei prezintă patru studii din revistele Arhiva, Sociologia Românească şi Asistenţa socială. Profesorul de medicină socială, Gheorghe Banu, figura dominantă a disciplinei sale în perioada interbelică, analizează cu scrupulozitate situaţia „copiilor găsiţi, orfani şi săraci” înregistraţi în Bucureşti. Pentru a ajunge la anii ce au urmat primului război mondial, autorul realizează un istoric al încercărilor de ajutorare instituţionalizată a copiilor din aceste categorii dezavantajate. Şi aici ne surprinde aceeaşi maladie a proiectelor, eforturilor slab susţinute, abandonate ca în cazul „planurilor regulatore” amintite de urbanişti. Şi aici ne surprind unele asemănări cu situaţii actuale când este vorba de insuficienţa şi competenţa personalului.
Dacă profesorul Banu a studiat cu metode statistice copiii dezavantajaţi din cauza sărăciei, Veturia Manuilă, fondatoarea şi directoarea Şcolii Superioare de Asistenţă Socială, a urmărit familiile sărace din Tei, cartierul mărginaş al Capitalei. Autoarea descrie familiile în care sărăcia se perpetuează fără vreo speranţă de ieşire la liman. Cutremurătoarele sunt şi cele două jurnale de diagnoză socială prezentate de Aurei Voina şi Sabin Manuilă, acesta din urmă ajuns, ulterior, directorul Institutului Central de Statistică. Chiar dacă unele evaluări ale motivelor sărăciei familiilor nu mai sunt acceptate astăzi, profesionalismul cercetării păturilor dezavantajate din Bucureşti, preocuparea pentru strategii de ameliorare a stării acestora, denotă şi gradul apreciabil de instituţionalizare a intervenţiei sociale în Bucureşti. Mai mult decât atât, acest capitol, precum și întreaga carte, arată lipsa de temei a acuzatorilor stalinişti din anii ‘40-‘50 ai sociologiei gustiene, reluate şi după ‘89 de istorici şi cronicari neprofesionişti ai sociologiei din România.
Pot considera volumul de față ca pe o invitaţie la lărgirea cercetărilor pentru o cunoaştere mai nuanţată, mai diversificată a Capitalei, care ascunde destule faţete interesante şi importante pentru înţelegere particularităţilor de dezvoltare urbană.
În realizarea acestui volum am beneficiat de ajutorul competent al Theodorei-Eliza Văcărescu, căreia aduc mulţumirile mele.
Zoltán Rostás
Din serie:
Pe temă:
Lasă un răspuns