Intre revolutie studenteasca si activism social (II)

O incursiune în istoria socială a vieţii universitare interbelice

Între revoluție studențească și activism social[1]

– prima parte AICI–

extras din Zoltán Rostás (coord.), Universitatea interbelică a sociologilor gustieni, Ed. Universității din București, 2014

Ionuț Butoi

ASCR: misionari creștini la Seminarul lui Gusti

Dacă UNSCR a fost o organizație de masă a studențimii și mediul în care s-a format Mișcarea Legionară de mai târziu, ASCR (Asociația Studenților Creștini Români) a fost o organizație, în termeni cantitativi, mult mai mică, restrânsă la câteva zeci sau, cel mult, sute de studenți (spre deosebire de zecile de mii înscriși în UNSCR sau de miile de participanți estimați la Congresele acestei organizații). În termeni calitativi, a jucat un rol important, fiind mediul de formare/afirmare al unor reprezentanți de seamă ai tinerei generații de mai târziu – Mircea Vulcănescu, Sandu Tudor, Paul Sterian, precum și o asociație care a colaborat sistematic cu profesorul Dimitrie Gusti și, prin intermediul unor membri ai săi, cu Nae Ionescu. În articolul de față punem bazele unei prime istorii a ASCR-ului, moment important pentru a înțelege contextul și începuturile unei generații aparte din cadrul celebrei ”tinere generații” de mai târziu.

*

Mulţumită atentei supravegheri a studenţimii interbelice de către Siguranţa Generală, un oarecare comisar Cernăianu a redactat, în aprilie 1935, un rezumat informativ despre  pe atunci deja defuncta ASCR. Îl reluăm aici integral ca o bună sinteză cronologică a asociaţiei:

            „Asociaţia studenţilor creştini din România (ASCR), a luat fiinţă în 1921, în Bucureşti, unde şi-a fixat sediul, sub auspiciile societăţilor YWCA (Young Women’s Christian Association) şi YMCA (Young Men Christian Association). Prima din ultimele două asociaţiuni, YWCA, a luat naştere în Anglia la 1877. Asociaţii similare s-au format şi în alte ţări, în anul 1894, constituindu-se o federaţie a acestora, sub denumirea de ”Asociaţia mondială a femeilor creştine”. Scopul ei era înfăptuirea vieţei propovăduite de Isus Christos; lărgirea orizontului intelectual şi moral al tineretului şi ajutorul reciproc.

În timpul războiului mondial, în urma unei cereri adresate de doamnele române aflate la Paris şi Londra şi în special în urma unei cereri a MS Reginei Maria către comitetul central al Asociaţiei, se înfiinţează şi în România o filială a YWCA-ei, cu ajutorul misiunii americane aflată la noi. Alături de YWCA se înfiinţează şi o filială a YMCA-ei. Ambele asociaţii inaugurează la 19 decembrie 1920, în prezenţa MS Reginei Maria, a A.A.L.L. R.R. Principele Carol şi Principesa Marioara, precum şi a oficialităţilor, un cămin în B-dul Lascăr Catargiu nr. 30, pus sub conducerea secretarilor filialelor: Miss Wilson – YWCA şi Mr. Jones Tuel – YMCA.  Studenţii din acest cămin pun bazele ”mişcărei creştine a studenţilor din România”, în ziua de 23 decembrie 1920. La începutul anului 1921 se constituie ”Asociaţia studenţilor creştini din România” (ASCR).

Această Asociaţie extinzându-şi cu timpul activitatea, se formează două filiale ale ei: una la Iaşi, sub numele de ”Asociaţia studenţilor creştini din Iaşi” (ASCI) şi alta la Cluj, numită ”Asociaţia studenţilor creştini din Cluj” (I.K.E., organizaţie a studenţilor maghiari – n.m.). În congresul naţional studenţesc din vara anului 1923, se pun bazele Federaţiei Asociaţiilor creştine studenţeşti din Români. (F.A.C.S.R.). În adunarea generală a ASCR-ului din 15 februarie 1924, se hotărăşte transformarea acesteia în Asociaţia creştină studenţească din Bucureşti (ACSB) care să fie afiliată FACSR-ului. Scopul ACSB-ului, ca şi al celorlalte asociaţii din FACSR, este de a lucra pentru ”înfăptuirea idealului creştin în viaţa individuală şi socială, în sensul de a forma personalităţi creştine din sânul studenţimei, şi de a face din religia creştină, prin conlucrarea membrilor ei, un ideal activ, capabil de a influenţa în mod temeinic lumea”.

Prin statutele ACSB-ului, articolul 10 se prevede înfiinţarea unei ”opere de ajutorare studenţească” (ODAS), întreprinsă de ACSB cu colaborarea profesorilor universitari şi a binevoitorilor. Sub directivele conducătorilor CASB-ului, între alţii Paul Sterian, Mircea Vulcănescu, Sergiu Condrea, se redactează Buletinul Asociaţiei Creştine Studenţeşti din Bucureşti. După înfiinţarea FACRR-ului, aceasta a intrat în relaţiuni cu grupările studenţeşti similare din alte ţări, reunite în ”Federaţia universală a Asociaţiunilor creştine studenţeşti” (World’s Student Christian Federation), a cărei ”Constituţie” a fost adoptată încă din 1895. Numărul membrilor acestei Federaţiuni universale se cifra în 1925 la circa 300 mii.

În August 1924, comitetul general al Federaţiei universale a primit cu unanimitate de voturi, printre membrele sale, Federaţia Asociaţiunilor studenţeşti creştine din România. FACSR-ul şi-a ţinut congrese anuale în mod regulat, până în anul 1931 inclusiv. În 1925, între 22 aprilie – 2 mai – a avut loc la Băile Herculane congresul Federaţiei universale a Asociaţiunilor studenţeşti creştine. În aceste congrese se culegeau şi se distribuiau informaţiuni asupra vieţei şi situaţiunei religioase a studenţilor din ţările membre ale Federaţiunei şi se încurajează, potrivit Constituţiei Federaţiei universale, următoarele activităţi: ”Să se propovăduiască studenţilor primirea credinţei creştine în Dumnezeu tatăl (sic), Fiul şi Sfântul Duh, potrivit scripturilor, şi să trăiască ca discipoli ai lui Christos: Să facă viaţa spirituală a studenţilor mai profundă şi să încurajeze studiul scripturilor; Să inspire studenţilor dorinţa de a se consacra extensiunei Regatului lui Dumnezeu în lumea întreagă; Crearea de legături de simpatie între studenţii diverselor naţiuni; să fie convinşi că principiile puse de Isus Christos trebuie să conducă relaţiile internaţionale, lucrând astfel pentru apropierea naţiunilor”.

La congresele FACSR-ului iau parte în mod activ şi reprezentanţii Asociaţiunilor tutoare YWCA şi YMCA. Astfel la congresul internaţional studenţesc, ţinut la Mănăstirea Căldăruşani, între 18-22 Aprilie 1928, iau parte pe lângă delegaţiile Asociaţiilor studenţeşti străine, membre în Federaţia universală şi d-nii: doctor Gustav Kuelman (Kullemann, de fapt – n..m.), secretar general al YMCA-ei, din Paris, şi D.A. Davis, din Geneva, reprezentantul YMCA-ei pentru Europa. Sediul FACSR-ului era chiar la sediul YMCA-ei din str. Sălciilor 19. La congresul de la Căldăruşani, delegaţia română s-a ridicat contra amestecului YMCA-ei în mersul FACSR-ului. YMCA este acuzată de către membrii delegaţiei române că are caracter protestant, lucrând contra intereselor religiei dominante în statul român, vrând să facă adepţi cât mai mulţi ai protestantismului. În urma acestui congres FACSR se desparte de YMCA.

Ultimul congres al acestei asociaţii s-a ţinut la Braşov între 26 august – 6 septembrie 1931 la Braşov. Dealtfel numărul membrilor FACSR-ului a fost întotdeauna redus. Astfel Asociaţiile din Bucureşti şi Iaşi, numărau în 1928 către 100 membri, iar Asociaţia din Cluj avea abia 10 membri. În cursul lunei Martie anul curent, un grup de foşti conducători ai Federaţiei Asociaţiunilor studenţeşti creştine din România, au hotărât să editeze o revistă lunară de critică, ideologie şi poezie, care să constituie o reluare a legăturilor dintre aceştia cu scopul de a sprijini ”momentul naţional pe care-l trăeşte vremea noastră, pe linia lui spiritual-culturală”. Între iniţiatorii revistei sunt: Paul Costin Deleanu, licenţiat în litere şi Filosofie, fost secretar general al FACSRului, Mircea Vulcănescu, fost vicepreşedinte al ACSBului, în prezent referent la Oficiul de Studii depe lângă Ministerul de Finanţe.

Aceştia doi au făcut apel către un grup de foşti conducători ai FACSR-ului între care: prof. Virgil Godeanu, Horia Stamate, arh. C Jojea, A. Condrea, D.V. Narti şi alţii, care au hotărât redactarea revistei ”Euharis”. Ulterior lansărei alăturatului apel reprodus în foto – copie, Paul Costin Deleanu a făcut însă cerere către cenzură Corpului II Armată de a i se aproba editarea revistei ”Răsărit”, care va înlocui pe ”Euharis””.[1]

După cum o arată şi sinteza de mai sus, ASCR era o organizaţie restrânsă de studenţi care erau atraşi de ceea ce se înţelegea în interbelicul românesc prin creştinism. Problematica Congreselor este întotdeauna centrată pe teme creştine, evoluţiile şi transformările interioare ale ASCR-ului, deloc puţine, în ciuda numărului mic de membri şi a existenţei sale întrerupte, sunt şi ele legate aproape exclusiv de astfel de teme. Mai departe vom căuta să prezentăm ASCR şi implicarea lui Vulcănescu din punctul de vedere al unei asociaţii studenţeşti, temele sociale legate de Biserică fiind doar menţionate în treacăt doar acolo unde e nevoie pentru a se înţelege contextul.

O alternativă

Aşa ar putea fi caracterizată ASCR. O asociaţie aparent stranie de tineri, stranie de două ori: pentru că îşi propuneau să fie creştini – şi încă într-un mod ”integral” – într-o perioadă în care la modă era ”naţionalismul integral” iar în viaţa universitară subiectul creştinismului stârnea râsete (conform mărturiei lui Vulcănescu), dar şi pentru că, spunându-şi creştini, nu erau antisemiţi şi nu voiau să facă politică. Într-adevăr, datorită mişcării studenţeşti radicale, cuvântul creştinism nu doar că era semn al unei epoci trecute, ci mai era, în plus, echivalat şi cu antisemitismul. Aşa cum reiese dintr-o notă a Siguranţei despre Congresul de la Năsăud din 1924 în care agentul concluzionează fără mari eforturi de analiză:

„Acest congres a fost anunţat încă de la sfârşitul lunii iulie şi, deşi membrii asociaţiunei sunt creştini, prin urmare antisemiţi, totuşi propaganda lor se bazează pe convicţiune, iar nu prin violenţă, cum au înţeles-o membrii centrelor studenţeşti.”[2]

Din acest motiv, pentru Siguranţa Generală ASCR era un obiectiv de supravegheat, ceea ce are uneori efecte comice: greu trebuie să fi fost agentului de Siguranţă care a făcut, obligaţie de serviciu, darea de seamă de la Congresul de la Sf. Gheorghe, din 1928, în care sunt prezente teme domgatice şi de filosofie creştină, concepte dificile…

Este semnificativă o dare de seamă asupra activităţii ASCR pe care a pregătit-o Vulcănescu pentru Congresul Federaţiei Asociaţiilor Creştine Studenţeşti din România ce a avut loc între 1-10 septembrie 1924:

„pentru cel deprins cu rosturile vieţii universitare de la noi, o mişcare creştinească cu caracter religios şi nu politic în Universitate pare deadreptul o minune. (…) De unde acum 3-4 ani, dacă cineva ar fi făcut o mărturisire de credinţă religioasă în Universitate ar fi fost luat în râs fără îndoială (cazul s-a întâmplat), astăzi problema religioasă e la modă şi cursuri speciale cu auditoru numeros şi interesat, neteologic, care majoritatea aparţine FASCR-ului, o dezvoltă cu mult rost. (…) mă gândesc că dacă a rămas ceva bun din năvalnica tulburare a cugetelor studenţeşti de mai an este un proiect de program studenţesc alcătuit de Seminarul de Sociologie al lui Gusti, în jurul căruia au sărit aproape toţi membrii federaţii cât şi ODAS (Opera de Ajutorare Studenţesc), întreprinsă cu aceiaşi federaţie cu scop de a traduce în faptă dorinţele exprimate în acest program..”[3]

Rolul ASCR-ului, în opinia sa, a fost că ar fi dat „colegilor ODAS, neamului, prietenia ungurilor ardeleni, lui Nae, auditoriu”. Într-adevăr, la începutul anilor ’20, ASCR are în componenţa sa organizaţia studenţilor creştini maghiari iar la Congresele sale se regăsesc deseori participanţi maghiari. Spre exemplu, studentul Lazslo Ferenţ este consemnat ca vorbitor la Congresul ASCR de la Sf. Gheorghe din septembrie 1928 şi tot atunci, când Mircea Vulcănescu este ales preşedinte Asociaţiei din Bucureşti, Laszlo Dezideriu este ales ca preşedinte al IKE Cluj.[4] IKE este prezentă şi la Congresul ASCR din 1929, de la Brăneşti, cu tema ”Misionarismul creştin în lumea poporului, elevilor, şi a studenţilor”.[5] Există şi o ciornă, nedatată, a unei scrisori a lui Vulcănescu către un membru al FASCR de la Cluj, necunoscut, în care acesta consideră că ”asecerismul în viaţa universitară se prezintă pentru mine ca o reacţiune a ceea ce e mai adânc înrădăcinat în noi ca oameni. Şi, dintre toate, iubirea este cea de temelie”. Cât priveşte oferirea unui ”auditoriu lui Nae”, acest lucru arată că, iniţial, cursurile şi ideile originale, pe atunci, ale profesorului care vorbea despre ortodoxie au făcut ecou în rândurile ASCR, cu mult timp înainte ca acesta să fie apreciat sau cultivat de mişcarea studenţească extremistă. Mai departe, Vulcănescu arată:

„A căutat FASCR să se apropie de Biserică, de universitate şi de neam. De neam, Federaţia a înţeles să se apropie, de asemeni, nu în pripă. (…) A căutat să-l cunoască acolo unde se arată el aşa cum este, la izvoare, în dureri, dor, în omenie. (…) Şi a dat neamului încercarea încununată de succes de a-i apropia sufleteşte pe fii altui neam ce-l duşmănea până mai ieri, pe conducători sufleteşti ai minorităţii ungurilor ardeleni de mâine. Naţionaliştii ar fi trebuit să acolo ca să audă cuvântul unui student minoritar şi să deosebească ficţiunea de realitate.”[6]

Acelaşi Vulcănescu împarte istoria ASCR în trei perioade: 1) perioada „eroică” a primelor încercări şi coagulări, între 1921 şi 1925, 2) perioada „reîntoarcerii către ortodoxie” a anilor 1925-1927 şi 3) perioada „integrării Asociaţiei în Biserică”.

Pozele de la campamentele şi Congresele ASCR arată o mână de tineri, uneori însoţiţi de către vreun cleric (PS Tit Simedrea sau Părintele Gala Galaction fiind apropiaţi ai studenţilor), într-o atmosferă degajată, uneori ştrengărească, deseori aflaţi în excursii la munte. Spre deosebire, UNSCR afişa steaguri fasciste, ori proprii ori ale Gărzii de Fier, organiza marşuri, afişa figuri serioase sau încruntate.[7] Congreselor marcate de scandaluri interne între curentele rivale le corespund Congresele aseceriste la care asistau, caz rar, cel mult 100 participanţi, unde se organizau cercuri de studii pe teme biblice, cercuri de discuţii, ieşiri în aer liber, şezători, „jocul cu mingea” sau ceaiuri. Se practicau rugăciunile în comun şi participarea zilnică la slujbe. Prezenţa femeilor în ASCR era apreciabilă, probabil şi pentru că, iniţial, curentul fusese iniţiat de misionare protestante, fără să fie însă neapărat motivul determinant (există asociaţii ale femeilor ortodoxe în perioada interbelică, însăşi mama lui Vulcănescu făcând parte dintr-una). Totuși, în comparaţie cu UNSCR, prezenţa feminină se face resimţită mult mai consistent, atât în ceea ce priveşte materialele redactate în Buletinul asociaţiei, cât şi în poziţii de responsabilitate sau coordonare a cercurilor biblice.[8]

Relatările din Buletine ce descriau campamentele aseceriștilor redau un aer încă adolescentin, entuziast, sentimental, dublat însă de sentimente de angoase, de îndoieli, dileme, sentimente de singurătate etc. Oricum, o viaţă cotidiană care pare că este dusă într-o sferă neinvadată total de politic, în care predomină conflictul interior, problemele de personalitate, unde există, cu alte cuvinte,viaţă interioară. Este o atmosferă ce se diferențiază net de cea a congreselor studenţimii radicale, înscrisă în tendinţa mai vastă a interbelicului de radicalizare şi extremism, unde predomină un refuz al vieţii interioare şi un proces de masificare, înregimentare, de compensare prin colectivitate a nesiguranţei resimţită la nivel personal.

Există însă ceva comun cu mişcarea studenţească – ceva care ţine de condiţia tineretului interbelic şi nu de modul în care s-a căutat răspunsul la această condiţie. Este acel ceva pus în evidenţă şi de Vulcănescu în desele sale analize asupra „tinerei generaţii”: impactul războiului, „falimentul veacului XX” ce a adus cu el trauma prăbuşirii reperelor fundamentale şi nevoia de certitudini. Paul Sterian, prieten cu Vulcănescu şi unul din liderii ASCR, scria despre „rostul şi fiinţa ASCR-ului”: după război,

„o omenire sleită de puteri, un neam rămas dintr-o dată fără îndreptar şi fără axă, o tinerime universitară fără niciun ideal dar dornică de-a avea unul. Lipsă de caractere, idealuri joase, dacă nu josnice, indiferenţă morală. Realitatea era destul de tristă. O mână de studenţi români avură curajul să o privească în faţă. (…) ASCR corespunde aspiraţiilor tinerimii universitare către o adevărată viaţă.”[9]

Fraze foarte asemănătoare cu cele din Manifestul Crinului Alb[10]de mai târziu sau cu monologurile personajelor lui Eliade. Şi Vulcănescu, precizând condiţiile specifice ale „primei generaţii” a ASCR, face trimitere la conflictul dintre „bătrâni” şi „tineri” precum şi la „răsturnarea valorilor” pe care a avut-o ca efect războiul. ”Criza” este termenul-cheie care descrie condiția acestei noi generații. Altă trăsătură ce ţine de o condiţie comună a tineretului interbelic este conştiinţa de sine ca „tânără generaţie” şi auto-problematizarea. Asociaţie mică, ASCR are o sumedenie de articole scrise de liderii săi, Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, Paul Costin Deleanu, despre ce este ASCR, ce ar trebui să fie, ce reprezintă în societate, ceea ce arată o dispoziție către reflecție critică asupra propriei condiții sociale și a ierarhiei stabilite a societății.

ODAS, Oficiul Universitar şi seminarul lui Gusti

            În timpul tulburărilor studenţeşti ale anului 1922, Mircea Vulcănescu, alături de alţi colegi din ASCR, urma seminarul de sociologie al lui D. Gusti. Iniţiativa profesorului de a realiza o studiere sociologică a problemei a fost preluată mai ales de Vulcănescu şi ceilalţi asecerişti, care au adus contribuţia cea mai importantă la redactarea unui „Program studenţesc de organizare a vieţii universitare”. Era o modalitate de asumare a revendicărilor legitime ale mişcării studenţeşti, punându-se accentul pe condiţiile vieţii studenţeşti, principiile sale fiind:

(…) determinând rolul studentului în acest proces social şi naţional, s-a discutat cu participarea activă a tuturor membrilor Seminarului, în mod deosebit de larg, formularea unui program studenţesc, întemeiat pe următoarele principii:

1. Necesitatea asigurării supremaţiei elementelor băştinaşe în cultura naţională prin crearea condiţiilor prielnice aducerii fiilor de ţărani la Universitate;

2. Obligaţia faţă de studenţii odată ajunşi la Universitate de a i li se asigura un traiu demn, atât din punct de vedere cultural cât şi material;

3. Democratizarea vieţii studenţeşti prin introducerea votului obligator în alegerea diferitelor organe de conducere a asociaţiilor şi de administrare a gospodăriei (cămine, cantine), pentru a da astfel conducătorilor studenţimii prestigiul şi răspunderea necesară;

4. Participarea studenţimii la deliberările organelor universitare asupra chestiunilor care o privesc de aproape, cum ar fi, de pildă, disciplina universitară;

5. Apropierea cât mai cordială şi intimă între student şi profesor;

6. Excluderea din Universitate a politicii de partid, lăsându-se însă studenţilor cea mai largă libertate pentru orice credinţă politică, şi îndreptarea eforturilor către o politică a culturii”[11]

Pentru aseceriști, inițiativa lui Gusti de a cerceta sociologic problema socială a studenților și a căuta soluții nu a rămas doar la nivelul acestei schiţe de program, ci s-a transformat în activism social creștin:

„atunci când studenţimea noastră a scos un strigăt de alarmă că suferă în căminurile prost îngrijite, că mănâncă rău în cantinele sărace şi prost administrate, că nu are cărţi şi cele necesare vieţii pentru a studia, strigătul acesta a găsit ecou în sufletele noastre. (…) Am înjghebat atunci o operă de ajutor studenţesc. O mână de asecerişti strânşi într-un comitet de acţiune şi-a luat greaua dar frumoasa întru Christ sarcină de a lucra pentru sprijinul studenţimii.”[12]

ASCR a înfiinţat, astfel, Opera de Ajutorare Studenţească pentru care s-au deschis liste de subscripţii încă din anul 1922. Alte modalităţi de a strânge fonduri au fost de a organiza un bazar şi de a elibera bonuri de hrană. În 1923 ODAS capătă un regulament propriu de funcţionare şi reuşeşte să ajungă la suma de 146.573 ca fonduri. Banii erau folosiţi pentru a acorda ajutor studenţilor pentru a îşi putea plăti locuinţa (câte 500 lei pe lună pentru şase studenţi), burse de hrană (pentru 72 studenţi), procurarea de cursuri şi taxe de studiu pentru alţi studenţi săraci şi înfiinţarea unui „Birou de informaţii şi înlesniri Universitare”. Iniţiativa Biroului a beneficiat de sprijinul lui Gusti care a făcut rost de 25 000 lei pentru întreţinerea lui. Pe lângă informaţii, Biroul procura cărţi, făcea abonamente la reviste, oferea rechizite şcolare la preţ redus şi căuta plasamente pentru cei care aveau nevoie să lucreze[13].

Iniţiativa ODAS era, de fapt, o cale potrivită de abordare a problemelor studenţeşti care, în mod cert, erau acutizate de condiţiile mizere în care se aflau majoritatea studenţilor interbelici. Ea a rămas însă doar o excepţie provenită din ideile lui Gusti şi disponibilitatea unei mâini de studenţi de a se implica. De obicei şi profesorii universitari respingeau orice fel de sugestie că revoltele studenţeşti ar fi putut fi alimentate de starea socială precară şi de condiţiile grele universitare. Astfel, în timpul grevei declanşată de studenţii de la Drept din Bucureşti, decanul refuză să admită că aceasta are vreo legătură cu taxele şi modul în care erau organizate examenele, dând vina pe „cauze externe, de instigaţie”[14]

Programul studenţesc şi ODAS au fost însă doar crâmpeie dintr-o viziune mai vastă asupra problemelor studenţeşti. Practic, a fost ideea lui Gusti de creare a unei ”Universități sociale” și, astfel, de a se raporta sociologic faţă de cauzele tulburărilor studenţeşti din 1922, aplicată însă discontinuu, nesistematic. Programul ar fi trebuit, de pildă, să fie însoţit de o anchetă sociologică asupra condiţiilor vieţii universitare şi de o consultare a studenţilor, urmând, astfel, linia reformistă gustistă care căuta, pe baza cercetărilor sociale, să fundamenteze anumite politici publice. Din această intenţie s-a mai materializat o anchetă asupra vieţii universitare, realizată însă abia în anul universitar 1930/1931[15].

O altă inițiativă comună a aseceriștilor și a lui Gusti a fost întemeierea unui Oficiu Universitar în 1927 care ajunge să activeze sub directa coordonare a Seminarului de Socologie al lui Gusti. Vulcănescu descrie astfel funcția acestui Oficiu:

”El organizase o rețea de informații asupra studiilor, examenelor, regulamentelor de studii, în țară și străinătate, asupra relațiilor interuniversitare și relațiilor intelectuale internaționale. El mai organizase un serviciu de informații privitoare la viața materială: gazde, masă, cămine, ocupații, ajutoare, și plănuia să organizeze o tipografie proprie pentru publicarea cursurilor în condiții satisfăcătoare, precum și o sală de lectură. În sfârșit, Oficiul Universitar organizase o secție importantă de ajutor medical, cu ajutorul muncii dezinteresate oferită de câțiva medici universitari”.[16]

Detalii despre obiectivele și amploarea organizatorică a Oficiului se găsesc într-o dare de seamă din Arhiva pentru pentru Știința și reformă socială din 1929. Astfel, folosind ”metodele și datele științelor sociale și statistice, Oficiul Univesitar și-a propus și a început să întocmească studii și statistice privitoare la viața universitară în tot complexul ei.” Se voia inaugurarea unei ”științe a universității” ce ar fi constat în ”date precise privitoare la mișcarea populației studențești, starea ei sanitară, nevoile ei materiale și spirituale”. De asemenea, un obiectiv era și ”organizarea de mijloace cât mai efective și mai practice pentru deslegarea multiplelor nevoi de ordin material și spiritual”, mai ales pentru cei proveniți din provincie și ”neavând decât slabe mijloace pentru susținerea vieții”. Oficiul avea patru secții: ”secțiunea informațiilor, secțiunea asistenței sociale, secțiunea orientării profesionale și secțiunea de anchete și documentare.”

Secția informațiilor avea sarcina de a aduna ”ghiduri studențești, anuare, publicații”, ”cercetând zilnic și periodicele românești și străine”, și să furnizeze ”informații relative la viața și studiile academice și la mișcarea culturală din țară și din întreaga lume”. Secția era responsabilă și de tipărirea revistei Călăuza studentului.[17] Călăuza avea în ediția a doua (1928-1929), un ”format mult mărit (325 pagini plus o diagramă, o hartă și 5 fotografii).” Revista era vândută cu ”prețul minim de 20 de lei” și in ea publică Sandu Tudor, Paul Sterian și Vulcănescu, membrii importanți ai ASCR-ului, dar și D. Gusti. Secțiunea informațiilor își mai propunea ”deschiderea unei săli de lectură” pentru citirea publicațiilor din țară și străinătate, precum și redactarea unui Buletin informativ și a unei Reviste Universitare.

Secția de Asistență Socială beneficia de ”concursul a 45 de medici de diverse specialități, 12 farmaciști, 12 farmaciști, și mai multor laboratori, eliberează studenților adrese medicale, înlesnindu-le consultațiuni gratuite și tratamente gratuite sau cu reducere. De asemenea, Secția sanitară a Oficiului a convenit cu majoritatea spitalelor din București să primească spre internare gratuit studenții recomandați de Oficiu”. Între ianuarie și noiembrie 1928 au beneficiat de acest serviciu 1616 de studenți (există o evidența exactă a trimiterilor și tratamentelor, fie ele analize, chirurgie, interne, neurologie, farmacie etc., tabele de internați în spitalele din București dar și cu studenți trimiși la băi)[18].

Drept proiecte avute în lucru, Oficiul preconiza: ”un dispensar special pentru studenți, înzestrat cu materialul trebuincios, este neapărat necesar în momentul de față. Fără de acesta, activitatea de asistență sanitară a Oficiului va fi, oricât s-ar intensifica mijloacele întrebuințate până acum, un simplu paleativ. De asemenea, un sanatoriu specal pentru studenți și o casă de odihnă cer grabnică înfăptuire.” Organizau prelegeri despre igienă și chiar ”cursuri și cercuri asupra vieții sexuale”. În această privință, ni se mai spune, ”Oficiul a început, tot în acest domeniu, o anchetă asupra stării sanitare a studențimii. Statistici, cu grijă întocmite, vor arăta, pentru prima oară, în țară la noi, în chip precis, câți studenți sunt bolnavi și care sunt bolile care minează studențimea. Datele incomplete, strânse până acum, ne arată o stare în adevăr îngrijorătoare.”

Aceeași secție mai cuprindea și ”un serviciu de găsire de ocupații și locuințe”, căci ”cererile studenților covârșesc cu mult oferta publicului.” Serviciul era depășit de situație: ”în cursul lunii octombrie 1928, n-am putut satisface din 80 de cereri decât 21.”  Avem și o evidență a locuințelor disponibile pentru studenți:

”statul, în căminele sale, nu adăpostește decât 652 de studenți și de studente. Inițiativa studențească izbutește să ofere locuințe la un număr de 1444 studenți și studente în căminele societăților studențești, iar câteva cămine particulare mai dau adăpost la 495 studenți și studente. Deci din cei 6000 studenți și studente care frecventează regulat Universitatea, numai 2591 pot fi primiți în diferite cămine. 3500 de studenți și studențe, admițând că toți ar fi din provincie, au nevoie de a găsi o locuință convenabilă și ieftină.”[19]

”Secția orientării profesionale” începe să fie organizată după modelul Universităților străine – Lipsca (Leipzig) și Berlin; în colaborare cu ”laboratorul de psihotehnică” al Facultății de Filosofie și Litere, studenții sunt consiliați cu privire la aptitudinile pe care le-ar avea pentru diferite domenii profesionale. Oficiul își propunea, de asemenea, ”o anchetă asupra pieței muncii intelectuale”, pentru a da studenților o ”perspectivă completă asupra profesiunii în care se angajează.”[20]

În fine, ”Secția de anchete și documentare” era menită organizării anchetelor derulate pentru toate celelalte servicii/secții. Își propunea ”o anchetă generală asupra vieții academice”. Pe baza lucrărilor seminarului lui Gusti, Oficiul întocmise un ”chestionar studențesc”, despre care am dat detalii mai sus. În această succintă dare de seamă mai sunt enumerate și ”Opera de ajutor a Oficiului universitar”, care recomandase ajutoare financiare pentru 40 de studenți societății ”Viitorul Țării”, ce au primit stipendii în valoare de cca. 50.000 lei. Sunt menționate și ajutoare ce constau în îmbrăcăminte, împrumuturi de cursuri; totodată, Oficiul afirmă clar că ”studentul nu cere de pomană și Oficiul nus e gândește, în niciun chip, să-i dezvolte o asemenea înclinare.” Drept consecință, Oficiul stabilea înființarea unei legătorii de cărți unde studenții puteau lucra pentru asigurarea unui venit ”modest și sigur”.[21]

Oficiul Universitar a fost condus între octombrie 1928 și iunie 1929, de Mircea Vulcănescu, ce a îndeplinit funcția de director al acestuia în perioada precizată. În scrisoarea de demisie[22] pe baza căreia am identificat această informație, Vulcănescu menționează faptul că Oficiul Universitar fusese gândit de Gusti nu doar ca un simplu birou de informații, ci și pentru derularea unui ”program de cercetări privitoare la viața universitară”. Un alt motiv al demisiei lui Vulcănescu îl constituia decizia noului rector al Universității din București (Nicolae Iorga) de a scoate Oficiul de sub subordinea Seminarului de Sociologie și de a-l pune în ”inferioritate morală și materială față de secretariatele diferitelor Facultăți”, lucru ce contravenea modului în care fusese conceput acesta ”încă de prin anii 1923-1924”. Regăsim menționarea preluării Oficiului de către Rectorat și în scrierea omagială a lui Vulcănescu despre D. Gusti[23], fără a fi, însă, menționat vreun conflict între Decanat (Gusti fiind decan pe atunci) și Rectorat. La Oficiul Universitar a mai fost director (pentru o perioadă neprecizată) Paul Sterian, care a colaborat (între 1928-1929) și la Călăuza studentului.

Conflicte şi delimitări cu exteriorul: între YMCA şi UNSCR

Raporturile dintre UNSCR şi ASCR nu au fost prea amiabile. Pe agenda lucrărilor Congreselor mişcării studenţeşti radicale figurează, în mod negativ, mulţi ani la rând, ASCR-uldin cauza patronajului pe care YMCA îl exercita asupra sa. Spre exemplu, moţiunea votată la Congresul din Iaşi cuprinde, printre revendicări, un punct dedicat în mod special acestei asociaţii:

„15. Societatea YMCA: Cunoscându-se opera nefastă întreprinsă de asociaţiile internaţionale jidoveşti – sub masca diferitelor societăţi de ajutorare din care face parte şi sus-numita societate – se cere ministerelor de resort supravegherea atitudinii şi îngrădirea acţiunii sus numitei societăţi spre a nu influenţa asociaţiile studenţeşti creştine şi a stânjeni astfel activitatea lor naţională, iar în cazul când se va dovedi caracterul ei internaţional umanitarist (comunist) studenţimea cere desfiinţarea ei – în România.[24]”

La Congresul de la Oradea, printre temele anunţate se află YMCA şi, de această dată numită direct, ASCR. Conflictul ameninţă să se transforme într-unul fizic cu prilejul unui Congres al ASCR ţinut la Piatra Neamţ în 1926. Paul Costin Deleanu relatează incidentul:

„studenţimea nemţeană era în mare fierbere antisemită. De aceea, noi având reputaţie de „vânduţi jidovilor”, am fost ameninţaţi că ni se va sparge Congresul şi capetele. Când însă s-a aflat că a sosit la Congres Simion Mehedinţi, atitudinea s-a schimbat de-antregul. Era un gir prea mare chiar. Au intrat toţi antisemiţii în sală şi au aplaudat.[25]”

Nu doar influenţa YMCA ce, de altfel, a scăzut în timp până la ruperea formală a legăturilor în 1928, determină această adversitate, ci şi faptul că, de la bun început, ASCR se disociază de manifestările mişcării studenţeşti. Mircea Vulcănescu, membru activ al asociaţiei încă de la începutul studenţiei sale, din 1921, menționează că a scris un comunicat prin care a dezavuat manifestările violente ale studenţilor antisemiţi din anul 1922 pe când era secretar al ei[26]. Există, de altfel, o mărturie a unui student evreu, Reichman-Şomuz, despre scandalurile ce cuprinseseră Universitatea din Bucureşti în decembrie 1922, în care este descrisă atitudinea lui Vulcănescu.[27]

Diferenţa faţă de studenţimea radicală este mereu prezentă în auto-evaluările pe care foştii asecerişti o aveau faţă de propria asociaţie.[28] Disocierea faţă de mişcarea studenţească radicală a ridicat însă şi primele conflicte între inspiratorii ASCR – YMCA şi studenţi. YMCA dorea mai mult decât o delimitare faţă de violenţe – dorea o condamnare ca atare a studenţimii uneseceriste. Acest lucru, arată acelaşi Vulcănescu, a fost refuzat deoarece era perceput ca o trădare: „faptul de a face parte din studenţimea românească nu ne impune să împărţim cu ea chiar şi o solidaritate de păcat, pe care noi nu îl voiam? Ne întrebam anume, dacă o reprobare a unor „fraţi”, chiar rătăciţi, nu este rolul unor „coade de topor” ce nu voiam să fim.[29]” Soluţia găsită a fost de a lăsa fiecare membru al asociaţiei să decidă pentru sine însuşi, fără ca asociaţia să ia o atitudine anume pe această temă.

Un alt motiv de conflict cu YMCA l-a reprezentat identitatea puternic protestantă a acestei grupări internaţionale. YMCA ţinea de un fenomenul ecumenismului –crearea unor structuri inter-confesionale care aveau ca scop obţinerea unui meta-creştinism care să fie îndeajuns de larg încât să înglobeze toate confesiunile. O altă particularitate a YMCA era accentul puternic social şi progresist – creştinismul său, în acest sens, devenea mai mult o ideologie menită organizării societăţii decât, în tradiţie răsăriteană, o credinţă menită transformării personale (manifestată ulterior în exterior). Toate aceste diferenţe încep să se manifeste tot mai pregnant pe măsură ce studenţii asecerişti iau contact cu ortodoxia. Primul contact pare a fi, după mărturisirile lui Vulcănescu, prilejuit de Congresul de la Băile Herculane din1925, unde au participat ruşi din exil, majoritatea lor din Paris. Cercul ortodocşilor ruşi din exil de la Paris îşi va lăsa o amprentă puternică asupra lui Vulcănescu şi, prin acesta, asupra ASCR-ului, tânărul student completându-şi studiile în capitala Franţei unde a avut o intensă activitate în cercul ruşilor.

Adâncirea contradicţiilor cu YMCA a fost determinată şi de seria de articole negative dedicate acestei asociaţii dar şi ASCR-ului de Nae Ionescu. Acesta contesta tipul de creştinism practicat în ele, caracterizându-l ca „un fel de masonerie, asociaţii pseudo-spirituale, staţionări pe drumuri cari duc de la o biserică la alta, teosofie şi toate strâmbăciunile pe cari ni le-a lăsat moştenire războiul: creştinism în aer, vag, sterp; creştinism fără siguranţă şi, deci, fără mântuire[30]” În plus, un eveniment legat tot de asociaţia englezească YMCA a marcat negativ Biserica Ortodoxă Română – este vorba despre cazul preotului Tudor Popescu de la Cuibul de Barză care a fost caterisit datorită adoptării anglicanismului. Preotul întreţinuse legături intense cu YMCA. Scandalul acuzaţiilor de pogrom aduse pe plan internaţional prin intermediul secţiunii YMCA din ţară, cazul preotului caterisit Tudor Popescu şi, în final, manifestarea identităţii ortodoxe de către membrii ASCR au dus în cele din urmă la ruptura finală la Congresul de la Căldăruşani din 1928. ASCR a fost evacuată din sediul pus la dispoziţie de YMCA primind, în schimb, un altul din partea Sindoului BOR. Asociaţia studenţilor români rămâne însă în structura interconfesională a Federaţiei Mondiale a Studenţilor Creştini (o structură diferită de YMCA) având statutul modificat şi un caracter ortodox mult mai pronunţat.

Pentru organismele de stat, cum ar fi Siguranţa, patronajul YMCA reprezenta, iniţial, un fel de „certificat de garanţie” pentru ne-periculozitatea ASCR-ului. Ani de-a zile rapoartele agenţilor reiau aceleaşi formulări stereotipe în care se face trimitere la momentul înfiinţării ASCR, la scopurile YMCA de promovare a unui creştinism social şi la forurile înalte oficiale autohtone care girau activitatea acestei organizaţii mondiale de tineret. Printre ele se numărau, cum am văzut deja, regina, dar şi profesori ca D. Gusti sau N. Iorga, I. Rădulescu-Pogoneanu, Octavian Goga şi chiar Patriarhul Miron. Lucrurile se schimbă şi la acest nivel şi apar, în 1928, primele rapoarte negative ale Siguranţei – nu despre ASCR, care îşi păstrase acelaşi profil de asociaţie non-politică, cu caracter intelectual şi creştin, ci despre YMCA. Motivul? „Actuala conducere a IMCA nu respectă aşa-zisa confesiune de stat, adică nu aplică ortodoxismul.[31]” Avem de-a face fie cu o reflectare a schimbărilor ce avuseseră loc în cadrul opiniei publice (în special bucureştene) în deceniul trei interbelic, fie cu o schimbare a priorităţilor statului, care nu devenise mai ”ortodox”, dar care căuta să se folosească în propriile scopuri şi de Biserică sau, poate, de curentele ortodoxe din mediile supravegheate cu precădere – cele ale tinerilor.

În orice caz, regăsim şi în ciornele din Arhiva Vulcănescu indicii despre această turnură. Cu toate că următorul fragment este nedatat, el pot fi situate înspre jumătatea anilor ’20. În el, Vulcănescu îi cere unui Alex Popescu, membru în comitetul ASCR (probabil prietenul de mai târziu, părintele Alecu Popescu),

”cărţi de rugăciune obişnuite în Biserica noastră, spre a face o alegere. Știu că sunt în cărţile noastre de rugăciuni condace şi tropare de toată frumuseţea. Am cules şi eu ceva din bruma de cărţi ce-am găsit în Bibliotecă. Dar, vezi, în bibiloteca unui laic, spre ruşinea lui, sunt prea puţine cărţi de rugăciune. Aş vrea mai ales pentru început să facem trecerea pe nesimţite de la rugăciunile noastre libere la rugăciunile bisericeşti. Pentru aceasta aş vrea să alegem lucruri potrivite şi aş vrea să am de unde alege. De asemeni, te rog să stăruieşti pe lângă Mişu Istrate să capete textul muzical al câtorva cântece religioase româneşti. (…) Ar fi bine să înceapă învăţarea acestora chiar după prima duminică după şedinţă. Cred că înţelegi cât de însemnat lucru pentru noi ar fi această încercare dacă vom izbuti să o ducem la bun sfârşit”[32].

Rugăciunile ”libere” erau ”moştenirea” protestantă a ASCR, iar această ciornă arată prima tentativă de schimbare a tipului de creştinism practicat de asociaţie, de la unul individual-sentimental către unul tradiţional,  în sens de practici religioase specifice spaţiului cultural ortodox.

Convertirile lui Vulcănescu şi influenţa lui Nae Ionescu

Tratăm separat acest subiect pentru că merită câteva lămuriri suplimentare. Influenţa lui Nae Ionescu este foarte importantă, aşa cum am arătat deja, pentru ASCR – atât pentru delimitarea de YMCA, dar şi pentru reticenţa faţă de curentele ortodoxist-ideologice (cum vom arăta mai jos). S-a încetăţenit, pe marginea influenţei pe care a avut-o Nae Ionescu asupra tinerei generaţii, o anume expresie a lui Mircea Vulcănescu prin care s-a înţeles un fel de capitulare totală a generaţiei interbelice în faţa ideilor profesorului. Aducem în atenție aspecte noi care nuanțează această problematică a influenței profesorului asupra tinerei generații.

Un prim indiciu găsim în corespondența pe care Vulcănescu, aflat pe atunci la Paris, între 1925-1928, o întrețiine cu aseceriștii din București. La vestea că ASCR-ul începe să îl aibă invitat la conferinţele sale pe profesor, acesta reacţionează astfel:

„Mă bucur mult că Nae dă pe la ASCR. E unul din cele mai vechi visuri ale mele şi începeam să deznădăjduiesc a-i vedea înfăptuirea. Păcat că nu s-a îndeplinit mai devreme. Nu vă închipuiţi ce rol a jucat acest om în  formaţia mea spirituală între 1923 şi 1925 – cum fiecare lecţie era un atac la tot ceia ce aflasem cu chiu şi vai până atunci şi reuşisem să fixez. Timp de doi ani şi mai bine după fiecare contact spiritual cu el urma o lungă perioadă de revizuire şi de verificare a mea cu mine însumi. Un „examen” cu el era pentru mine cea mai bună lămurire – cât am fost în stare să adâncesc o chestiune – şi nu ezit să vă spun că dintre toţi profesorii mei din universitate – cu rezerva lui Gusti (de la care am dobândit metoda de lucru ştiinţific), Nae este singurul care a avut asupra mea o influenţă efectivă în gând, de la care am deprins cum să gândesc corect o chestiune şi mai mult, impunându-mi problemele lui, atrăgându-mi atenţia necontenit când riscam confuzii sau priviri superficiale. Şi de ce să nu vă spun că din toată activitatea mea seminarială – singur la Nae am avut din 10 eşiri 8 eşecuri (cazuri în care mi-a dovedit că greşeam cu ceva-n gând). Meritul lui cel mai mare este că necontenit gândeşte şi mereu frământă ceva nou. Prezenţa lui printre voi are însă şi primejdii şi ar fi dăunătoare dacă v-ar face să renunţaţi să mai gândiţi fiecare, pe cuvânt că „a zis Nae” (Magister dixit!).[33]” (subl.mea)

Influenţa lui Nae Ionescu, prin urmare, este foarte importantă pentru dimensiunea revenirii la ortodoxie, aşa cum o atestă Vulcănescu în amintirile sale despre profesor, dar trebuie pusă în contextul unei evoluţii personale precum şi a unei mentalităţi predominante în şcoala românească a ”Vechiului Regim”. Vulcănescu a avut propria perioadă de ateism, provocată de intrarea în contact cu teoriile evoluţioniste predate la liceu, după ce în copilărie fusese chiar ”băiat de altar”. Ateismul său se prelungeşte până la un eveniment tragic, accidentul de la lacul Pasărea, în urma căruia mor câţiva prieteni ai lui Vulcănescu, ce reuşeşte să salveze câţiva din cei aflaţi în barca răsturnată, dar nu pe toţi. Criza – chiar psihică – prin care trece în urma acestui eveniment stă la originea primei sale convertiri, fiind intermediată de Anina Rădulescu-Pogoneanu (ASCR) şi misionarele evanghelice de la YMCA.

A doua convertire, de această dată către ortodoxie, este provocată nu doar de contactul cu Nae Ionescu[34], ci şi cu ruşii din exil (Nicolai Berdiaev, Leon Zander, Serghei Bulgakov). Dacă primul le redă tinerilor sensul valorii spirituale a ortodoxiei, contactul cu rușii este cel care le deschide, totuși, perspectiva experienței religioase ortodoxe:

”ceea ce a fost adevăratul ”fulger”, care a aprins duhurile în dorul de ortodoxie, a fost întâlnirea cu Asociația Rușilor la Băile Herculane (e vorba de Congresul ASCR din 1925 – n.m.). Adâncirea experienței lor spirituale a înfiorat pe unii, dar a cucerit pe cei mai mulți. De aceea am socotit, anul trecut, timpul venit pentru un cerc de Introducere (modestă și poate tulbure) întru Ortodoxie.[35]”

Consider că influenţa lui Nae Ionescu asupra lui Vulcănescu a constat, îndeosebi, în orizontul deschis, nu atât în preluarea unor idei ca atare (deşi există şi o influenţă pe conţinut evidentă). Minte mai degrabă iscoditoare şi refractară şabloanelor, Vulcănescu descoperă, la Nae Ionescu şi la ruşii exilaţi, că ortodoxia nu este acea practică religioasă învechită, fără priză la realitatea curentă, redusă la ritualuri, aşa cum era percepută de majoritatea contemporanilor săi, la începutul perioadei interbelice, ci atât o filosofie cuprinzătoare asupra lumii, cât şi acel mod de viaţă care poate fi trăit ”integral”, după cum își propuseseră tinerii aseceriști la începuturile anilor `20. Această influență nu trebuie, însă, supraestimată. Vulcănescu însuși avea o opinie, dacă nu contrară ideii de influență decisivă spre ortodoxie a lui Nae Ionescu, atunci una foarte nuanțată și critică. E drept că nu și-a făcut-o publică. Într-un document inedit[36], în care ia in discuție rolul jucat de generația lui Nae Ionescu în chestiunea religioasă din perioada interbelică, Vulcănescu respinge două pretenții ale acestuia: anume, că ethosul etnic se confundă cu cel spiritual și este imuabil, static, și că tânăra generație a deprins problematica religioasă prin intermediul ”dascălilor” săi (Nae Ionescu însuși fiind cel mai autorizat ”dascăl”). Dimpotrivă – arată Vulcănescu – între anii 1920-1924 redescoperirea ortodoxiei s-a făcut de către tinerii aseceriști pe cont propriu, în urma confruntării cu scientismul și limitele protestantismului:

”Noi n-am găsit deloc terenul curățat în clipa în care am început să cugetăm în viață. Dovada? Fiecare din noi aplecat de altundeva pentru a ajunge la ortodoxie, unde suntem. Unii de la protestantism, fie de la protestantismul intelectualilor, fie de la secte, alții de la teosofie. Mai toți a trebuit să depășim scientismul prin răfuieli ale noastre proprii și cu mijloace de toată mâna. (…) Unde erau, în acest timp, dascălii noștri?”

Conflicte interne: generaţia a doua şi transformarea ortodoxiei în ortodoxism

Conflicte mărunte în cadrul ASCR au marcat mereu, se pare, existenţa asociaţiei. Însă cel mai amplu este unul care desparte două generaţii: cea a „fondatorilor”, generaţia lui Vulcănescu, Paul Sterian şi Sandu Tudor, şi cea a „generaţiei a doua”, al cărei reprezentat este Paul Costin Deleanu. Primii descoperiseră ortodoxia printr-un efort laborios, personal, marcat de căutări şi dileme existenţiale, într-un context total secularizat şi lipsit de orice afinitate cu Biserica. Deşi influenţa lui Nae Ionescu fusese decisivă şi cei trei vor continua colaborarea cu acesta la Cuvântul, totuşi aveau un traseu indepenent de formare şi nu înţelegeau să se subsumeze necondiţionat autorităţii acestuia.

Spre deosebire, generaţia lui Deleanu s-a afirmat într-un context în care ortodoxia era, în cuvintele lui Vulcănescu, „la modă”. Curentul gândirist al lui Nichifor Crainic, publicistica şi cursurile lui Nae Ionescu şi chiar şi noile stratageme politice încercate de partidul liberal cu BOR făcuseră ca, departe de a fi un subiect „învechit”, ortodoxia să devină o referinţă comună. Dar noua generaţie, lipsită de experienţa primeia, consideră că propria ei apropiere de Biserică este o revelaţie epocală, fără să discearnă evoluţiile contextuale. Drept consecinţă, pentru Deleanu, Vulcănescu şi ceilalţi sunt reprezentanţii unei ortodoxe laxe, susţinătoare a interconfesionalismului, dominată mult prea mult de perspectivele sociologice, istorice şi filosofice cu care acelaşi Vulcănescu avea obiceiul să trateze inclusiv subiectele dezbătute în ASCR. Deleanu adaugă la această deosebire şi una socială: „prima generaţie provine din aristocraţie şi marea burghezie, pe când generaţia a doua ţine de mica burghezie, marcată de lipsuri şi necesitatea muncii”[37].

Diferenţierile lui Deleanu între prima generaţie a ASCR-ului și ce-a de-a doua sunt problematice, deoarece nici la Vulcănescu şi nici la ceilalţi nu poate fi identificată o atitudine ortodoxă laxă, reprezentând, dimpotrivă, curentul tradiţionalist al intelectualităţii interbelice. Cert este că Deleanu îşi arogă meritul de a fi scos ASCR-ul de sub influenţa YMCA, la congresul de la Căldăruşani (unde, totuşi, rolurile cheie au fost jucate de PS Tit Simedrea şi Nae Ionescu), şi de a fi pe valul unei adevărate „revoluţii ortodoxe”. În realitate, conflictul dintre cele două generaţii este foarte semnificativ pentru un anume fenomen care începuse să se manifeste puternic la începutul deceniului 4 interbelic: ideologizarea tot mai pronunţată a tinerimii interbelice. Aceasta este, de fapt, singura diferenţă între cele două generaţii – prima avea sentimentul unei reîntoarceri în Biserică, la origini, o revelaţie de ordin personal (desigur, împlinită în comunitate), a doua avea sentimentul unei „revoluţii” colective sau a unui „proces istoric”[38] având-o pe ea ca protagonist principal.O diferenţă ca între convertire şi revoluţie, prima fiind un proces profund personal, a doua, unul istoric şi colectiv. De altfel, Vulcănescu descrie apropierea primei generaţii aseceriste de Biserică drept rezultat organic al adâncirii în viaţa lăuntrică, un proces prin care, departe de a fi fost o nevoie psihologică de sumisiune la o autoritate exterioară, era înţeleasă ca o manifestare a libertăţii interioare:

„problema noastră a Bisericii nu este o preocupare de ce trebuie să gândim sau să facem ci, dimpotrivă, constituie libertatea noastră interioară (…). Biserica nu este ceva deosebit de noi, care ne oprimă şi care ne sileşte să gândim aşa şi aşa; ci este faptul acesta spiritual unic al libertăţii în certitudine.(…)”.

Mai direct, Vulcănescu a formulat câteva gânduri adresându-se lui Deleanu, pe una din ciornele aceluiaşi document:

„Să mă ierte Costin dacă i-o spui. Domnia sa e tânăr. Domnia sa a intrat în ASCR prin 1924 şi nu a dat încă prea multe răfuieli cu viaţa. Asecerul său a profitat din plin de o zodie prielnică. Conjunctura anilor 1924-1929 a fost incontestabil filo-ortodoxă. Ortodoxia era la modă. Toţi snobii se raportau la ea. Într-o asemenea situaţie, Federaţia nu are alt rol decât ca otovărăşie de adâncire lăuntrică. (…) E însă o eroare stranie să-ţi închipui şi că această conjunctură atinge toate mediile şi că ea va dura la nesfârşit. Noi ştim că modele trec şi, ca unul care sunt zilnic în contact cu studenţii, vă pot spune că moda creştinătăţii în universitate deja a trecut. Cel puţin „floarea intelectuală” a tinerimii de azi o consideră perimată şi e puţin dispusă să refacă experienţa.”[39]

Semnificativ este faptul că şi Nae Ionescu, pe atunci, împărtăşeşte aceeaşi atitudine cu a lui Vulcănescu despre tendinţele ortodoxist-ideologice ce începeau să se manifeste în ASCR. Astfel, într-un articol al Cuvântului din 1928 profesorul descrie cum „doi prieteni mai tineri” l-au vizitat pentru a îi împărtăşi grijile lor. Îi descrie ca fiind printre primii „care au înţeles că organizaţia YMCA nu putea da roade, decât dacă se altoia pe pe structura noastră spirituală ortodoxă.” Însă aceşti „doi tineri”, „după ce s-au luptat şi s-au străduit atât pentru precizarea şi predicarea perspectivei ortodoxe”, constată că

„puternica mişcare a tinerimii române este ameninţată astăzi de apariţia nedorită a tot felul de ortodoxizanţi. Tineri agitaţi, superficiali şi ambiţioşi dau iama în „ortodoxia” pe care o confiscă pentru bietul lor steag pirpiriu. Toată lumea e azi „ortodoxă”. Că nu prea ştiu ce e aia, că nu le arde deloc a duce viaţa indicată de noul crez pe care îl adoptă – asta e de la sine înţeles.[40]”

Cei doi prieteni ai lui Nae erau Paul Sterian şi Mircea Vulcănescu. Ei sunt cei care l-au sensibilizat pe profesor asupra problemei ortodoxiei ca ”modă” ce a prins în rândul tinerilor, dar care nu s-a transformat în opțiune existențială sau măcar reflecție filosofică profundă, critică.

Diferenţele interne începuseră să se manifeste încă de la jumătatea deceniului 3, când există prima ruptură între Vulcănescu şi ASCR. Astfel, există chiar un moment în care acesta demisionează din Comitet şi, ulterior, că nu mai vrea să aibă de-a face cu asociaţia. Nu am descoperit încă motivele acestei prime distanţări, mai ales că însuşi Vulcănescu le trece cu vederea, refuzând să îşi critice colegii. În orice caz, pentru el ASCR-ul ar fi trebuit să pună mai puţin accent pe campamente şi pe activităţi de tip „sportiv”, pentru a se concentra mai mult pe adâncirea tematicii religioase, pe de o parte, iar pe de alta, Vulcănescu era refractar oricărei încercări de ideologizare. ASCR-ul, în viziunea lui Vulcănescu, arăta într-un mod foarte interesant deoarece anticipează, într-un fel, rolul pe care l-a jucat, mai târziu, în Criterion:

„aseceriştii dornici să citească, chiar dintre cei noi, ar trebui îndemnaţi să 1) citească aceste opere, 2) să facă un rezumat (…) 3) să facă un comentar al acestora în cea mai deplină libertate de gând. Ar fi bine ca doi inşi să trateze simultan aceleaşi subiecte şi pentru mai multă siguranţă – unul nou şi unul vechi. În acest chip se va introduce discuţia generală.”

Recomanda, în acelaşi timp, celor dornici de activitate concretă, să activeze în cadrul ODAS. Formatul de discuţii libere cu doi protagonişti, dintre care unul „bătrân” şi altul „tânăr” este similar formatului care se va regăsi în asociaţia Criterion. Accentul pentru „deplina libertate de gând” se regăseşte, de asemeni, tot la dezbaterile Criterion.[41] Înseamnă acest lucru că Vulcănescu privilegia „libertatea gândirii”? Cum se împacă acest lucru cu tradiţionalismul său? Precizăm aici, fără a dezvolta că în acest punct întâlnim particularitatea gândirii vulcănesciene: ortodoxia şi „omul românesc” nu erau, pentru Vulcănescu, concepte teoretice constrângătoare (caz în care s-ar fi transformat în ideologie, s-ar fi „catolicizat”, pentru a folosi chiar limbajul său, sau s-ar fi transformat în fascism) ci erau realităţi ce ţineau de un firesc al fiinţării. Tot ceea ce ar fi trebuit să facă cineva, pentru a deveni ortodox sau pentru a fi român, ar fi fost să „îşi vină în fire”, să fie coerent cu propria sa fire. Dar acest lucru nu putea fi dobândit prin calea unei constrângeri de natură exterioară, căci este un proces prin excelenţă personal şi autentic doar dacă se face în „deplină libertate”. Acesta este, aşadar, motivul pentru Vulcănescu va rămâne întotdeauna reticent faţă de formulele ortodoxiste (spre deosebire de cele ortodoxe) şi naţionaliste care puneau accentul pe organizaţie, pe „statul tare” şi pe constrângere.

Formula lui Vulcănescu are corespondent şi în modul în care privea misiunea specifică a ASCR-ului: „ASCR-ul, departe de a fi o Biserică, e departe de a fi o şcoală. E ceva (o punte) între Biserică şi Şcoală. Prin ea trec oamenii de la una către cealaltă.”[42] Ea nu era un loc al tinerilor care, deja pătrunşi de credinţă, participau la Biserică, ci era un loc destinat celor care resimţeau acut efectele învăţământului secularizat, venindu-le în ajutor și oferindu-le sensuri raționale opțiunii religioase:

„să nu uităm că actualul sistem de educaţie şi mai ales de instrucţie pune între „student” şi credinţă o barieră de multe ori de neînlăturat: ştiinţa. Şi nu ajunge să-i declari studentului falsa ştiinţă sau pseudoştiinţa (căci foarte mulţi din aceşti studenţi sunt de bună credinţă dar greşit orientaţi şi tare dornici să afle) ci trebuie să le arăţi de ce ştiinţa nu ajunge şi ce mai e alăturea de ea şi ce este ea. (…) Şi cred, de asemenea, că nu există o biserică a şcolarilor, însă cred că există o „mentalitate a şcolarilor” care se se potnicnesc de obicei de aceleaşi piedici şi cred că de cele mai multe ori aceste piedici sunt străine clericilor (…) şi cred că rostul asecereului este (la uşa Bisericii şi la uşa Şcoalei) să se ocupe tocmai cu înlăturarea acestor piedici specifice pentru a pune studenţilor din România problema religioasă şi morală. (…)” [43]

Pentru Paul Costin-Deleanu, în schimb, ASCR-ul ar fi trebuit să fie, mai simplu, „o concentrare ortodoxă în Universitate”.

Cert este că ASCR-ul nu mai există, practic, după anii treizeci, şi că Paul Costin-Deleanu va intra, ulterior, în Mişcarea Legionară. Deşi Deleanu este inclus de Vulcănescu printre cei care fac parte din curentul ortodox al interbelicului şi nu printre cei care reprezentau curentul politic al „naţionalismului integral”, apetenţa acestuia pentru „revoluţii” şi „procese istorice” manifestată în interiorul ASCR se pare că a prefigurat o opţiune, în cele din urmă, de ordin ideologic. ASCR-ul nu devine nici o „prezenţă ortodoxistă” în sensul ideologic al lui Deleanu şi nici loc al lămuririi studenţilor care căutau răspunsuri religioase pentru crizele existenţiale prin care treceau, cum ar fi vrut Vulcănescu. Dispare treptat, lăsând loc altor cadre de afirmare și dezbatere ale tinerei generații (încă) neînrolate politic.

În loc de concluzii

            Agitațiile studențești din anii ’20 ai interbelicului românesc nu s-au constituit doar în tensiuni limitate la viața universitară. Ele dădeau seama de crize structurale ale modelului social al României Mari. Problema tineretului studențesc era una din aceste crize structurale care amenințau establishment-ul statului român pentru că studențimea devenise un factor și, totodată, un bazin de mobilizare politică și schimbare socială. Drept urmare, profesorii care au avut impact asupra studenților, găsind în mediul lor audiență și  mediu de reproducere a mesajului (sau agendei) proprii, au avut și o mare capacitate de influențare a opiniei publice și chiar și a politicilor. De fapt, relația era reciprocă: tinerii căutau ”aliați” în rândul autorităților simbolice sau efective, care să le faciliteze reușita unei acțiuni colective, iar profesorii căutau mijloace prin care să-și promoveze concret ideile, programul. Universitatea din București, chiar dacă nu a constituit epicentrul tulburărilor studențești (cele mai grave incidente s-au înregistrat la Cluj, Iași, Oradea), poate tocmai din cauza unei supravegheri mai stricte, a fost mediul în care s-au dezvoltat curente, idei și acțiuni ce au dominat viața culturală și socială interbelică. Astfel, curentul ”tinerei generații” interbelice de mai târziu (care este, de fapt, un fenomen bucureștean), își are preliminariile în organizațiile studențești care l-au descoperit și cultivat pe Nae Ionescu încă din prima parte a anilor ’20. Aceeași organizație, anume ASCR, prin colaborarea cu D. Gusti, a contribuit decisiv la primele acțiuni sistematice ale acestuia de reformare a Universității și a rosturilor acesteia.

NOTE

[1] Arhiva CNSAS, Dosar Federaţia Asociaţiilor Creştine Studenţeşti din România (anii 1925-1933), filele 46-50.

[2] Arhiva CNSAS, Dosar Congrese studenţeşti, 1922-1928, f. 16.

[3] Din Arhiva privată a familiei Vulcănescu (trimiterea va fi făcută, de aici încolo, la Arhiva Vulcănescu).

[4] Arhiva CNSAS, Dosar Federaţia Asociaţiilor Creştine Studenţeşti din România (anii 1925-1933), filele 30-31.

[5] Idem, fila 38.

[6] Arhiva Vulcănescu.

[7]     Relatare de la Congresul de la Braşov : ”aproape cinci mii de congresişti…erau încolonaţi, cu muzica în frunte şi cu drapelele celor două organizaţii naţionaliste: LANC şi Garda de Fier, cum şi cu drapelele centrelor studenţeşti din toată ţara.” S-a strigat: Jos ungurii revizionişti, Jos Gombos, Jos jidovimea maghiară, Trăiască România Mare, Trăiască România românilor; Trăiască Ardealul românesc”. Manifestaţia a fost impresionantă ”atât prin numărul participanţilor cât şi liniştea cu care a decurs”.  Din Arhiva CNSAS, Dosar Congrese Studențești, 1932-1934,  filele  201-202.

[8]     Într-o listă de membri ai ASCR realizată din amintiri, în 1994, de soţii Deleanu, din 42 enumeraţi, 14 sunt femei. Documentul a fost consultat în Arhiva Vulcănescu.

[9] Paul Sterian, „Rostul şi fiinţa ASCR-ului”,Buletinul Asociaţiei Studenţilor Creştini din România, An. I, nr. 2 (1923): 9.

[10]”Manifestul Crinului Alb”, Gândirea, anul VIII, nr. 8-9 (1928), 331-317.

[11]”Program studenţesc pentru organizarea vieţii universitare. Lucrat, ca proiect, de seminarul de sociologie, etică şi politică al Universităţii din Bucureşti, în şedinţele din aprilie, maiu, iunie 1923, sub conducerea prof. D. Gusti”, Arhiva Pentru Şiinţă şi Reformă Socială, Anul V, numărul 1-2 (1924): 174-177.

[12]Șt. N. Georgescu, ”ODAS. Opera de ajutorare studenţească”, Buletinul Asociaţiei Studenţilor Creştini din România, nr. 1, aprilie (1923): 8.

[13] D. Marinescu, ”ODAS. Dare de seamă”, Buletinul ASCR, aprilie (1924): 24-26.

[14]Anuarul Universităţii din Bucureşti, 1932-1933, Vălenii de Munte (1934): 7.

[15] Roman Cresin, ”Anchetă sociologică asupra vieţii studenţeşti”, Arhiva pentru Știinţa şi Reforma Socială (1936): 633-747.

[16]Mircea Vulcănescu, ”Dimitrie Gusti – Profesorul”, Opere II. Chipuri spirituale. Prolegomene sociologice (București: Ed. Univers Enciclopedic, 2005): 1029.

[17] În Arhiva pentru Știința și reformă socială, anul VIII, nr. 1-3, 1929, Ed. ISR București, p. 492.

[18] Idem, p. 493.

[19] Idem, p. 494.

[20] Idem, p. 495.

[21] Ibidem.

[22]Document din Arhiva Vulcănescu.

[23]”În 1930, Oficiul Universitar fiind preluat de rectorat, D. Gusti publică, împreună cu secretarul Facultății de Litere, un îndreptar pentru studenții acestei Facultăți și întreprinde, prin secretariat, împreună cu Seminarul de Sociologie, o anchetă asupra vieții studențești, ale cărei rezultate sunt în curs de publicație”. Mircea Vulcănescu în ”Dimitrie Gusti – Profesorul”, 1030.

[24] Arhiva CNSAS, Dosar Congrese Studențești, 1922-1928, f. 64; f. 249.

[25]Paul Costin Deleanu, „Noi: cuvântul unei generaţii aseceriste”, Buletinul ASCB, Anul VI, no. 1-3 (1931).

[26] Mircea Vulcănescu, ”Confesionalism și interconferionalism în viața Federației Asociațiilor Creștine Studențești din România”, în Bunul Dumnezeu cotidian. Studii despre religie (București: Humanitas, 2004): 164.

[27] „La acest seminar de sociologie [seminarul lui D. Gusti – n.m], la care domnea o atmosferă ştiinţifică şi umană, existau cele mai cordiale legături de colegialitate între studenţii evrei, puţini la număr, plasaţi toţi la „stânga”, şi studenţii creştini, puţini şi ei la număr, plasaţi aproape toţi la „dreapta” (…). „Dreapta” seminarului nu era antisemită şi şovină, ci numai conservativă în gen maiorescian, opunând punctul de vedere metafizic celui dialectic pe care-l profesa stânga. (…) Ceilalţi erau toţi prezenţi, în frunte cu Mircea Vulcănescu. Când au năvălit în sala în care se ţinea seminarul, studenţii medicinişti au început să vocifereze: să iasă jidanii!, colegii creştini din grupul de „dreapta” s-au ridicat cu toţii şi ne-au înconjurat strigând că nu permit ca cineva să se atingă de noi, cerând totodată intruşilor să părăsească sala. După ce huliganii de la Medicină, intimidaţi de atitudinea fermă a colegilor creştini şi îndeosebi a lui Mircea Vulcănescu, s-au retras, confereţiarul Nicolae Petrescu a ieşit şi el din sală şi a chemat poliţiştii care patrulau în faţa Facultăţii. Flancaţi de colegii creştini şi poliţişti, am putut scăpa nevătămaţi. Am datoria morală, ca om care a suferit după aceea foarte mult, şi ca evreu şi ca om de stânga, de pe urma fascismului, să relev curajoasa şi demna atitudine de atunci a lui Mircea Vulcănescu.” Mărturia este redată de Marin Diaconu, în Mircea Vulcănescu, Profil spiritual (București: Editura Eminescu, 2005): 124.

[28] Inclusiv ani mai târziu, cum reiese din dialogul lui Zoltán Rostás cu a doua soţie a lui Vulcănescu, şi ea fostă aseceristă, Margarita Ioana Vulcănescu: „a fost o societate creştină, dar nu antisemită, care nu avea nimic cu antisemitismul. Dimpotrivă, aveam şi vreo doi ovrei printre noi, şi foarte bine trataţi, ca nişte compatrioţi”. În ZoltánRostás,Chipurile oraşului. Istorii de viaţă în Bucureşti (Iași: Polirom, 2002).

[29] Mircea Vulcănescu, ”Confesionalism și interconfesionalism…”, 164.

[30] Nae Ionescu, Teologia. Integrala publicisticii religioase,(Sibiu: Ed. Deisis, 2003): 241.

[31] Arhiva CNSAS, Dosar YMCA 1945-1947, f. 68.

[32] Din Arhiva Vulcănescu.

[33] Din Arhiva Vulcănescu.

[34]”Noi, aseceriştii, descoperiserăm, împreună, de capul nostru, chemarea ”creştinismului social” din cărţile lui Rauschenbusch şi ale lui Fosdik şi aşteptam mântuirea în veac, prin realizarea Evangheliei, în suflete şi în societate, imediat, într-o generaţie, într-un fel de exaltare generoasă, în care valorile religioase se amestecau cu o întreagă floră de sentimente, mai puţin pure şi mai puţin religioase, de natura cărora nu ne dădeam însă bine seama. (…) Nae Ionescu spunea apăsat, oricui voia să-l auză – şi ne viza pe noi de-a dreptul prin unele articole scrise sub pseudonim, în Ideea Europeană – că una e creştinismul cu rosturile lui cereşti şi pămâneşti şi alta este promiscuitatea intelectuală şi tot acel ”vag-a-l’ame” care se dădea drept creştinism, în unele cercuri ale tineretului nostru”. În Mircea Vulcănescu, ”Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut”, în Opere I. Dimensiunea românească a existenței (București: Ed. Univers Enciclopedic, 2005): 476

[35]Mircea Vulcănescu, ”Confesionalism și interconfesionalism…”, 163.

[36] Este vorba despre ”Între generații. Lămuriri mai vechi la o polemică mai nouă”. Există un articol cu acest titlu publicat de principalul editor al lui Vulcănescu, Marin Diaconu, în mai multe ediții postume. Textul nu este însă complet, ci o variantă prescurtată a unuia mai lung, din ale cărui idei am spicuit mai sus.

[37] Paul Costin Deleanu, „Noi: cuvântul unei generaţii aseceriste”, 21.

[38]    Expresia este folosită tot de Deleanu şi am găsit-o într-un document manuscris al lui Vulcănescu, o ciornă destinată lui Deleanu, din Arhiva ASCR, Arhiva fam. Vulcănescu. Iată câteva fragmente: ”Emoţia cărţii tale poștale – emoţia firească a primilor pași, o înţeleg. Retorica ei mă supără! Suntem fii unui secol ce şi-a jurat să sugrume romantismul. Vorbești de ”deșteptare dintr-un somn secular”. Al cui? Al tău? Câți ani ai? Al Bisericii? Nu înţeleg?Încetat-au vreodată preoții să iasă cu Darurile pe ușile împărătești? Zic dinadins cu Darurile, pentru că ”sfătuirea lor cu credincioșii” e (prin raportare) – de minimă importanţă! Cei cu urechi de auzit, încetat-au vreodată să audă? (…) Că ”Biserica se deșteaptă pentru luptă”? Care luptă? Iar deșteptare? [Despre] conștiința unui ”proces istoric în viața ortodoxiei românești”… Precizări? Dar dacă-i vorba de ”renaștere” ca cea de la Cuiubul cu Barză, atunci… atenție la etichetă. ”Pavilionul nu acoperă întotdeauna marfa”. (…) Nu, nu. Să nu confundăm deșteptarea noastră [cu] deșteptarea Bisericii. Și dacă noi nu știm vedea, să nu credem [în] știința și vederea noastră – [că] noi suntem măsura lucrurilor astea. Păzea! Iluzia e firească pentru neofit. Nici ”proces istoric”, nici ”renaștere Bisericească”… Afund cu capu’n carte… seara’n genunchi și stâlp la liturghie. Aşa da – vorba lui Nae – ”Asta este ortodoxie!””.

[39] Din Arhiva Vulcănescu, însemnări pe marginea unui raport pregătit pentru Congresul ASCR de la Brașov din 1931.

[40]Nae Ionescu, Teologia. Integrala publicisticii…, 249.

[41]    Încă două argumente pentru a identifica o continuitate între ceea ce ar fi vrut Vulcănescu să devină ASCR şi ce a fost Criterion: el însuşi pune un semn de continuitate între cele două asociaţii în articolul „Generaţie” din revista Criterion, an I, nr. 3-4, pp. 3-16,  unde asociaţia cu acelaşi nume este definită ca un „moment culminant” al contopirii diferitelor tendinţe ale tinerei generaţii printre care figurează, evidnent, şi ASCR. Al doilea argument constă într-un proiect monitorizat de Siguranţa Generală – intenţia aseceriştilor (printre care figurează, totuşi, cu toate diferenţeţe dintre ei, şi Paul Deleanu) de a scoate o revistă – Euharis: ”Vechii membri ai ASCR şi ai FACSR, mişcări a căror intensă activitate s-a desfăşurat în lumea studenţească între anii 1921 şi 1932, constituind astăzi un ciclu împlinit al ”momentului spiritual” al generaţiei tinere, s-au strâns mânaţi de ideea faptei culturale a publicării unei mari ”reviste lunare de critică, ideologie şi poezie”. Gândul ce-i conduce este sprijinirea, pe linia lui spiritual-culturală a marelui nostru moment naţional pe care-l trăeşte vreme noastră. De aci, deschiderea celor mai tineri dintre noi, precumpănitor preocupaţi de o generoasă năzuinţă spre fapta larg socială, către tradiţia spirituală a neamului – şi în aceeaşi măsură apropierea noastră, a acelora precumpănitor preocupaţi spiritualiceşte de frământările veacului. Iată ceea ce ţinteşte a realiza revista EUHARIS, care nu intenţionează a fi o tipăritură mai mult, asemeni celor dea prea numeros existente, ci înţelege a ocupa un loc încă liber cu toate că de prim interes: momentul de sinteză organică dintre spiritualul de ieri şi încinlarea social-politică de astăzi, pe planul celei mai înalte intelectualităţi şi în slujba în primul rând a tinerimii studioase. Pentru biruinţa acestui ţel am reuşit să strângem laolaltă o seamă de publicişti ai generaţiei noastre, reprezentativi ca simţăminte şi viziune naţională în senzul ideei ”omului românesc”.” Din Arhiva CNSAS, Dosarul Federaţia Asociaţiilor Creştine Studenţeşti din România (anii 1925-1933), f. 45-46. Se întâlnesc aici ideea tendinţelor vremii, ale „omului românesc”, ale „frământărilor veacului” care vor fi comune şi modului în care Vulcănescu percepe Criterionul.

[42]    Document manuscris, scrisoare către Jeni (Eugenia Axente), datată 5 martie 1926, de la Paris, Arhiva ASCR din Arhiva fam. Vulcănescu. .

[43]    Document manuscris, datat 30 septembrie 1926, Paris, Arhiva ASCR din Arhiva  Vulcănescu.

A se vedea pe teme similare si:

• Invatamantul superior in Romania interbelica: de la „supraaglomerarea universitatilor” la „somaj intelectual”
• Parasirea Boemei si incarnarea Utopiei. Studentimea interbelica, Dimitrie Gusti si Serviciul Social obligatoriu (I)
• Parasirea Boemei si incarnarea Utopiei. Studentimea interbelica, Dimitrie Gusti si Serviciul Social obligatoriu (II)

*

• Chestionare, ghiduri si carti de instructiuni pentru studentii Romaniei interbelice. Studiu de caz: Universitatea din Cluj
• “Fructul interzis”. Studentimea ieseana si tentatia politicii (1860-1914)
• Universitate si politica. Evolutii institutionale romanesti si trasee europene de formare intelectuala (SEC. XIX-XXI)