Intre revolutie studenteasca si activism social (I)

ianuarie 27th, 2015 Cooperativa Gusti ARHIVA STUDII, Studii 0 comments 1536

O incursiune în istoria socială a vieţii universitare interbelice

Între revoluție studențească și activism social[1]

– a doua parte AICI –

extras din Zoltán Rostás (coord.), Universitatea interbelică a sociologilor gustieni, Ed. Universității din București, 2014

Ionuț Butoi

Introducere

Modul în care sunt elaborate politicile educaţionale poate avea urmări sociale dintre cele mai ample posibil. Dincolo de simpla transmitere a unor cunoştinţe academice şi de o anume formare culturală, şcoala poate deveni mediul în care au loc transformări structurale ale societăţii. Nu întotdeauna aceste transformări sunt benefice sau corespund intenţiei celor care au proiectat politicile educaţionale. În acest caz avem de-a face cu „efectele perverse” despre care a scris Raymond Boudon în legătură cu problemele sistemului universitar francez, probleme ce au generat celebrele revoluţii studenţeşti din 1968.

Faptul că universităţile devin rupte de contextul social şi nu mai îndeplindesc funcţia de adaptare socială le transformă în focare de revoltă şi contestare a ordinii ierarhice şi sociale. Acest lucru se întâmplă îndeosebi acolo unde intelectualitatea, principal factor şi rezervor al clasei mijlocii, trăieşte o scindare între promisiunile societăţii moderne (promisiunea ascensiunii sociale, a stimei, a împlinirii vocaţionale etc.) şi condiţiile reale de existenţă (şomaj, condiţii precare de învăţământ, lipsa perspectivelor economice şi sociale etc.). În astfel de condiţii, intelectualul, studentul şi revoluţionarul devin tipologii aproape sinonime. Având în vedere că viaţa universitară este tipică pentru tânărul care iese din adolescenţă pentru a intra în maturitate, ne confruntăm cu o dublă traumă – cea firească a confruntării cu starea de nesiguranţă proprie vârstei tinereţii şi cea produsă social de condiţiile de nesiguranţă, respingere şi marginalizare ale societăţii interbelice româneşti.

În această logică a „efectelor perverse” şi a intelectualităţii studenţeşti ca forţă potenţial-revoluţionară în care punem în contrast intenţia declarată a politicilor educaţionale cu rezultatele reale obţinute, ne-am propus în cercetarea de faţă să identificăm modul în care politicile educaţionale ale guvernanţilor României Mari nu doar că nu au generat un curent de modernizare şi de pregătire a elitelor necesare consolidării noului stat, ci au produs o adevărate stare de criză a tinerei generaţii interbelice, ceea ce a dus la radicalizarea acesteia şi la transformarea unei largi majorităţi a studenţimii române într-o mişcare de tip revoluţionar. În România Mare interbelică, marea promisiune de „ridicare a ţării”, mai ales prin formarea unor elite provenite în mediile defavorizate social până atunci ale ţărănimii, a devenit marea dezamăgire care a dus la transformarea universităţilor în focare revoluţionare şi contestatare a status-quo-ului social şi politic.

Pentru articolul de faţă, aria câmpului de cercetare a fost restrâns la câteva fenomene tipice pe care le considerăm esenţiale în demonstrarea ipotezei „efectelor perverse” ale politicilor interbelice educaţionale din domeniul universitar. Deschiderea largă a „uşilor” universităţilor a contrastat puternic cu precaritatea resurselor de care dispuneau acestea, lucru ce a generat condiţii grele de învăţământ şi exacerbarea spiritului de rivalitate între studenţi. Un alt defect serios al învăţământului superior era faptul că marea parte a absolvenţilor erau integraţi în câmpul muncii prin funcţii de stat. Astfel că, în momentul în care Marea Depresiune s-a resimţit în România interbelică, în mod brutal a fost tăiat accesul noilor absolvenţi la slujbe. Neavând unde să se integreze în domeniul privat, majoritatea acestor absolvenţi au devenit „şomeri intelectuali” şi au îngroşat rândurile mişcării radicale studenţeşti.

În acest demersul exploratoriu, pentru a obţine o imagine cât mai realistă a stării învăţământului superior interbelic am folosit metoda istoriei sociale: am mers în special la documente de arhivă, date statistice, rapoarte despre congresele studenţeşti etc. Astfel, am apelat la Anuarele principalelor centre universitare din România interbelică: Universităţile din Bucureşti, Cluj, Iaşi, Cernăuţi, care cuprind valoroase statistici despre numărul de studenţi, despre condiţiile materiale în care se desfăşurau cursurile, despre asociaţiile studenţeşti, inclusiv despre tulburările create de unele curente radicale. Anuarele nu au avut o apariţie neîntreruptă în toţi anii universitari interbelici şi diferă în funcţie de universitate şi de anul de apariţie în ceea ce priveşte informaţia pusă la dispoziţie. Alcătuite metodic şi atent, ele constituie o sursă primă şi de neocolit pentru cercetătorul vieţii universitare româneşti.

O altă sursă de mare importanţă sunt dosarele disponibile la CNSAS despre Congresele Studenţeşti interbelice. Dacă Anuarele oferă o perspectivă ce reprezintă punctul de vedere al oficialilor universităţilor, dosarele CNSAS, redând atmosfera, intervenţiile şi temele discutate de studenţii interbelici, oferă o mărturie despre starea de spirit din interiorul studenţimii. Aici trebuie făcută o precizare: dosarele CNSAS sunt vechi rapoarte realizate de Siguranţa Generală, poliţia politică a regimului interbelic românesc, preluate, ulterior, de Securitatea comunistă. Aceste dosare conţin dări de seamă detaliate despre diversele Congrese studenţeşti, îndeosebi cele ale mişcării studenţeşti radicale – UNSCR (Uniunea Naţională a Studenţilor Creştini); de altfel, UNSCR a fost cea mai amplă organizaţie de profil, aproape mereu în conflict cu autorităţile, fie ele universitare sau de stat, beneficiind de un statut semi-oficial dar dominând autoritar viaţa studenţească interbelică. Însuşi faptul că, foarte devreme, din deceniul trei interbelic, Siguranţa supraveghează atent aceste Congrese, arată că statul considera studenţimea drept un potenţial rezervor de forţe contestatare, periculoase. O problemă ar fi în ce măsură se reflectă fidel realitatea în aceste rapoarte. În general, dările de seamă sunt efectuate într-un stil relativ neutru, conţind numeroase referiri de ordin factual (modul de desfăşurare al şedinţelor, oratorii, reacţia sălii, a cetăţenilor când existau manifestări publice) şi recenzări ale discursurilor. Comentariile ideologice ale autorilor (agenţi sau comisari ai Siguranţei) fac notă distinctă şi sunt identificabile relativ uşor.

În sfârşit, o altă sursă importantă în cercetare o constituie presa vremii sau opiniile despre fenomenul studiat ale unor personalităţi care ai trăit „pe viu” viaţa universitară interbelică. În unele momente, cum a fost închiderea căminelor şi a facultăţilor din 1937, presa a dedicat spaţii largi fenomenului universitar, realizând o serie de reportaje şi interviuri cu profesori universitari ai timpului.

Invazia tinerilor în Universităţi

Nimeni nu era pregătit pentru modificările structurale şi bulversante aduse de război. Cu atât mai puţin Universităţile României Mari, fie că e vorba despre cea din Bucureşti, din Iaşi, Cluj sau Cernăuţi. Fondate pe imperativul iluminist al ”luminării poporului” prin educaţie, universităţile rămân totuşi, până în deceniul al treilea al secolului trecut, cetăţi ale elitismului în care numărul de studenţi era relativ mic. Situaţia se schimbă cu totul după războiul mondial, iar universităţile se văd confruntate cu problema unui flux crescând de studenţi pentru care lipsesc clădirile, sălile de curs, laboratoarele, bibliotecile, căminele şi, în general, cam tot ce ţine de o viaţă universitară. Cel puţin acesta este discursul general al rectorilor şi profesorilor universitari din perioada interbelică.

”Dezastrul economic al Europei se simte adânc şi în Universităţile sale. Toate suferă de lipsă de personal şi de material (…) cu atât mai mult cu cât numărul studenţilor a crescut”, constată rectorul Universităţii din Cluj, prof. D. Călugăreanu, într-o dare de seamă din anul 1923.1 Rectorul continuă: ”această invazie a Universităţilor de către tineret este un caracter al vremurilor noastre de după război”, adăugând, în plus, faptul că ”tineretul de astăzi nu mai vine la Universitate cu acelaşi grad de pregătire ca în vremurile de mai înainte”.2 Un an mai târziu alt rector, tot de la Universitatea din Cluj, prof. Iacobovici, consideră că ”creşterea bruscă a ţării a provocat o criză acută. (…) Mulţumită reformelor sociale făcute în ultimul timp şi ridicării clasei rurale criza aceasta va persista şi se va accentua zi de zi.”3

Problema efectelor războiului şi ale creşterii numărului de studenţi la Universităţi a fost o temă constantă de-a lungul întregii perioade interbelice, chiar şi în partea a doua a sa, când, datorită măsurilor speciale luate, numărul studenţilor a începută să se stabilizeze. Astfel, răspunzând unei anchete speciale dedicată ”cauzelor crizei şi formei educaţiei în universitate” a cotidianului Curentul, din vara anului 1937, prof. G.G. Mironescu, care preda Enciclopedia Dreptului la Facultatea de Drept a Universității Bucureşti afirma:

”după războiu, numărul studenţilor s-a înmulţit considerabil. Aceasta se datoreşte în parte schimbărilor naţionale şi sociale, dar mai ales mirajului universitar. Acest miraj, ce se ivise înainte de războiu, a ajuns la extrem după. Universitatea a ajuns un punct de atracţie extraordinar pentru generaţiile tinere. Toţi elevii sunt setoşi să ajungă la universitate. Idealul tuturor părinţilor e să le ajungă copii studenţi. Un miraj face să creadă şi pe unii, şi pe alţii, că aceştia, din moment ce au devenit studenţi, au ajuns la liman, au viitorul asigurat, cariera făcută. (…) Urmare a acestui miraj, nemulţumirea studenţilor, odată confruntaţi cu lipsurile şi nesiguranţa vieţii de student, provoacă ”descurajare” sau ”aruncarea în luptele politice, cu credinţa că vor putea înlătura neajunsurile de cari sufăr sau chiar vor reface o situaţie nouă în ţară”4.

Un alt profesor faimos al Universității din București, Octav Onicescu, remarca următoarele:

”numărul mare de studenți este datorit unor prefaceri economice și sociale pe care le-a suferit țara în ultimii 20 de ani, care au provocat o stare de instabilitate în vechiul echilibru al categoriilor sociale. Pentru că deși individual nu pot fi criterii apriori, cari spun că un individ trebuie să vină sau nu la universitate, epocele de stabilitate au creat anumite criterii globale, statistice, care găseau că numărul studenților și structura însăși a universității să varieze foarte puțin de la an la an. În epoci de prefaceri ca acelea pe care le-am trăit, nu mai joacă aceste criterii și atunci, pe lângă factorul individual, și cel social este lăsat la voia întâmplării”.[2]

În același timp, profesorul constata că lipsa de absorbție a pieței muncii din mediul privat șo problemele din agricultură, ”toate au lăsat mii de tineri dela 18-25 de ani fără ocupație productivă. În această situație tinerii au căutat, cum era natural, să prelungească timpul de pregătire profesională, găsind cel mai ușor acces la universitate, care deschide, prin natura ei liberă, porțile oricui vrea să învețe.” Octav Onicescu critica ideea că Universitatea ar trebui să aibă o funcție educativă similară celor ce aparțin familiei, Bisericii sau chiar statului, o concepție pe care o consideră tipic protestantă. Educația ar trebui să rezulte ”direct din practica efectivă a studiilor, din înalta disciplină a ideilor, din exemplul viu al personalității, din organizarea vieții universitare și din acel spirit de largă și omenească înțelegere” ce ar trebui să caracterizeze cărturarii. De asemenea, profesorul acuză disfuncționalitatea promovării noilor capacități, care sunt păstrate fie în afara Universității, fie la marginea ei în posturi de asistenți sau preparatori.

În cifre, tabloul creşterii numărului de studenţi este mai greu de reprezentat datorită datelor precare şi aproximative pe care le deţinem. Cele pe care le-am consultat arată însă o creştere continuă, de la 18.227 până la 31.982 între anii 1921-1922 şi 1929-1930.5 Desigur, primul şoc a trebuit să fie chiar pentru anii imediat următori războiului, în ceilalţi ani având de-a face doar cu o tendinţă continuată. Acolo unde am avut disponibile (pentru Facultăţile de Teologie, Filosofie şi Litere şi Ştiinţe din Universitatea Bucureşti) raportările de studenţi înscrişi arată, comparativ cu anii dinaintea războiului, de pildă comparativ între anii 1915/1916 şi 1922/1923 o dublare (la Teologie 231 studenţi înscrişi vs. 443) sau chiar o triplare sau mai mult a numărului de studenţi (la Filosofie şi Litere 523 vs. 1419, la Ştiinţe 216 vs. 1142).6 Tendinţa se păstrează pentru situaţiile unde există evidenţe doar pentru anul I (respectiv la Facultatea de Filosofie şi Litere).

Numărul de înscrieri nu era echivalent însă cu numărul de licenţiaţi. Faţă de numărul de studenţi înscrişi, numărul de licenţiaţi era foarte mic. Pentru intervalul 1921-1931 se pare că au existat, de pildă, pentru Facultatea de Drept, 7,11% licenţiaţi faţă de numărul total de înscrişi[3]. Cu toate acestea, problema integrării studenţilor în viaţa socială rămânea gravă. Mircea Vulcănescu avansează, de pildă, cifra de 36 000 ”şomeri intelectuali” în anul 1934[4]!

Precaritatea resurselor

O primă consecinţă a acestei invazii: localurile de curs sunt total neîncăpătoare. Rectorul Universităţii din Iaşi, prof. Al. Slătineanu, se lamentează: ”Facultatea de Drept se găseşte ca local şi ca bibliotecă într-o stare de plâns. Trei odăiţe cari servesc de săli de curs, o odae mai mult închisă, plină cu cărţi din care trei sferturi sunt inutilizabile, fără sală de decanat, fără cancelarie de profesori”.9 Acelaşi reclamă lipsa microscoapelor, a animalelor şi clinicilor, a mijloacelor în general pentru Facultatea de Medicină. În Bucureşti există aceleaşi probleme cu ”lipsa de localuri pentru Facultăţi şi de săli de curs” mai ales în cazul Facultăţii de Drept care atrage cele mai numeroase înscrieri.10

Principalele facultăţi vizate de studenţi sunt, pentru prima perioadă anilor ’20, cele de Drept şi de Medicină. Sextil Puşcariu oferă şi o explicaţie pentru acest lucru: ”numai o parte mică din aceşti studenţi au urmat o vocaţiune firească (…), majoritatea a avut în vedere cariera mai sigură şi mai rentabilă (…), căci lipsa de medici şi de funcţionari administrativi sau magistraţi în noul stat român exclude concurenţa pentru absolvenţii acestor Facultăţi.”11 Acest lucru era, probabil, valabil în anul 1920, când a fost exprimat. Cert este că dacă, într-adevăr, motivaţia de a obţine o diplomă era strâns legată de obţinerea unui post de obicei în rândurile funcţionarilor de stat (fie administrativi fie profesori secundari), destul de curând drumul spre ”cariera sigură” a fost barat de greutatea de a accede în structurile birocratice ale statului iar apoi de criza economică a anilor ’30. Tema proletariatului intelectual devine o temă recurentă a studenţilor spre finalul anilor ’20 şi în anii ’30, când Marea Depresiune îşi face resimţite din plin efectele, blocând accesul noilor absolvenţi la posturile oferite de stat.

Pe lângă problema localurilor de curs, o altă problemă o reprezintă căminele şi cantinele. La numărul imens de studenţi, capacităţile căminelor, aşa cum sunt ele raportate în Anuarele disponibile ale Universităţilor, sunt, iniţial, infime. Bucureştiul raportează 600 de studenţi cazaţi în căminele sale proprii pentru 1925 şi 1032 pentru anul 1928.12 În Iaşi găsesc, pentru anul universitar 1925/26, ”casă şi masă” 560 de studenţi.13 Problema pare să se pună mai puţin acut în centrele din Cluj şi Cernăuţi unde numărul de studenţi este şi mai mic. Existau, cu mari eforturi, Oficii Universitare care însă aveau de cele mai multe ori servicii de asistenţă minimă, de regulă medicală.

Dar a fi student nu însemna doar să faci parte dintr-un mediu universitar cu resurse şi servicii de asistenţă precare, ci era şi foarte costisitor. Învăţământul era el, în perioada interbelică, îmbibat de ideologia iluministă, însă era departe de a fi gratuit şi acccesibil. Se percepeau taxe pentru înscriere, pentru frecventarea cursurilor, pentru bibliotecă, pentru examene, pentru licenţă şi doctorat. Aproape orice se taxa. Şi nivelurile acestor taxe sunt, uneori, foarte ridicate, cum este cazul Facultăţii de Medicină din Bucureşti, unde taxa pentru bibliotecă era, de pildă, nu mai puţin de 4000 de lei. Taxele pentru examene erau între 50 şi 300 lei, în funcţie de Facultate şi de centrul universitar. Asta în condiţiile în care bursele studenţilor erau în jur de 600-750 lei şi au suferit şi ele ”curbele de sacrificiu” din anii ‘30.14 Dar criza economică a mai avut un efect chiar mai grav: a dus la aplicarea curbelor de sacrificiu aplicate salariilor funcţionarilor de stat şi la necesitatea blocării posturilor din administraţie. Rezultatul a fost că absolvenţii Facultăţilor de Drept, de Litere, chiar şi de Medicină, deveneau aproape garantat şomeri cu diplomă deoarece statul român interbelic nu îşi mai permitea să angajeze noi funcţionari.

Despre taxe se scrie și într-o publicație a Centrului Studențesc București în 1932. Este vorba despre săptămânalul Dreapta. Foae de cultură, informație și luptă (an I, nr. 7), unde, în articolul ”Taxele universitare”, semnat de Ștefan Câmpineanu, aflăm că:

”Înainte de război, studențimea, formată din elementele bogate, cari n-ar fi simțit prea mult greutatea acestui bir nelegal și nelogic plăteau taxe mult mai mici. După război, taxele universitare au crescut într-o proporție uimitoare și neașteptată. Fără nicio justificare, fără o înțelegere a realităților, fără nicio milă sau interes pentru studențime, institutele noastre universitare s-au luat la întrecere în a mări cât mai mult aceste taxe. O licitare barbară și rușinoasă.” (…) ”Când unui student, care de cele mai multe ori n-are posibilitatea să-și plătească nici masa, i se cere: 6100 lei anual la chimie industrială; 5650 lei anual la științele naturale; 4800 lei anual la drept; 6100 lei anual la Academia Comercială; 4100 lei la Litere; 7500 lei la medicină.. etc. își poate oricine închipui situația în care este pus.”

O adevărată ”spoliere”, mai ales că într-un timp de criză, în care veniturile tuturor au scăzut drastic (suntem în 1932, funcționarilor le fuseseră aplicate curbele de sacrificiu, venitul național înregistrase scăderi mari), taxele au crescut. În același număr găsim și un reportaj despre starea căminelor studențești:

”Imediat după război, n-am avut decât foarte puține cămine: 3 ale statului, cari adăposteau circa 18 studenți; 1 județean cu o capacitate de circa 35-45 studenți. Mai târziu, numărul acestora a crescut. Astfel, în anii 1927, 1928, 1929 – după origina și forma de conducere – găsim patru categorii de cămine: 1. Cămine ale statului; 2. Cămine ale județelor; 3. Cămine create și conduse de particulari; 4. Cămine create și conduse de studenți. (…) 1. Cămine ale statului: în anii amintiți mai sus existau 7 cămine din această categorie care adăposteau peste 930 de studenți și studente. Aproape toate aceste cămine lăsau foarte mult de dorit în ceea ce privește administrația și, mai ales, curățenia, confortul etc. 2. Cămine ale județelor. În București aceste categorii de cămine au fost și sunt destul de numeroase. (…) am găsit un număr de 9-10 cămine în cari locuiau aproximativ 450-600 studenți și studente.”

Din cauza condițiilor precare, căminele erau adevărate focare de infecție și de tuberculoză. Erau raportate, de asemenea, probleme legate de controlarea și gestiunea lor – fiind acuzate interferența ”politicului” și sistemul ”electoral” studențesc. Cele mai bune cămine ar fi fost cele particulare și cele ridicate de studenți – câte două la fiecare categorie. Unul din acestea era căminul ridicat de legionari la Iași.

Într-un alt reportaj din Dreapta (anul I, nr. 8, 1932) ni se face o radiografie a situației cantinelor studențești. În articolul intitulat ”Cantinele studențești până în 1930”, același Ștefan Câmpineanu notează că existau 4 ”cantine ale statului” – în București, unde luau masa 90-110 studenți; mai funcționa și o cantină unde luau masa 80-120 studente. Bugetul acestora era de aproximativ 18.000.000 lei. Autorul face o critică dură a precarității cantinelor, fiind deplânsă inclusiv folosirea de alimente alterate. ”Cantine ale județelor” erau puține la număr: 4, unde mâncau 350 studente și studenți. Prețurile mai mic, condițiile mai bune, masă ceva mai substanțială. ”Cantine ale particularilor” – 4, unde mâncau peste 3500 de studenți și studente. Condițiile sunt criticate aspru: ”primitivism și murdărie îngrozitoare”. ”Cantine conduse de studenți” – doar 2 în București, unde luau masa circa 720 studenți/te. Conform autorului, erau cele mai bune. Se promova ideea ”cantinelor sub forma de cooperative” și ar fi existat o primă cooperativă la pentru studenții de la Facultatea de Litere, dar aceasta ar fi ”urmat un drum greșit”, fără să ni se mai explice în ce ar fi constat ”greșeala”.

De asemenea, accesul la cursuri era foarte costisitor și exista o adevărată industrie speculativă în materie. Aflăm tot din săptămânalul Dreapta (anul I, nr. 6, 1932) despre cursurile tipărite și costuri:

”cursurile, de obicei, sunt prost imprimate. Prețul lor este, însă, considerabil. O carte, dintre cele mai bune, și dintre cele mai scumpe, costă cam 500 lei. Un curs dintre cele mai ieftine costă tot 500 de lei. Iar altele ajung până la 1200-1500 lei. Așa, de pildă, la facultatea de Litere și filosofie, studentul e nevoit să plătească următoarele prețuri pe cursuri:

Estetica: 500 lei

Enciclopedia: 800 lei

Sociologia: 500 lei

Geografia: 800

Istoria Românilor: 600

Astea sunt printre cele mai ieftine și la acei dintre profesori care n-au cunoștință de specula nerușinată care se face. Căci alții, ca prof. Dragomirescu, silesc pe studenți să cumpere toate cărțile pe cari le-au tipărit și cari altfel se pot foarte ușor citi în puținele biblioteci pe care le avem. (…) La Chimie, cursul dlui Prof. G.G. Longinescu ajunge la vreo 2500-3000 de lei pe când o carte a aceluiași d Profesor este ușor cumpărată pe un preț mic, de orice student. Dar la politehnică, la știință, la medicină etc., unde nici 10 000 lei nu ajung pentru cumpărarea tuturor cursurilor. Sunt sume extraordinare.”

Soluția pentru care milita publicația citată era realizarea unei cooperative studențești.

Nu e de mirare, astfel, că printre revendicările mişcării studenţeşti radicale (şi radicalizate) din a doua parte a anilor ’20 şi începutul anilor ’30 se regăsesc problema taxelor dar şi a organizării precare a vieţii universitare, făcându-se uneori comparaţie cu centre universitare străine constituie sub forma ”cetăţilor universitare” în care studentul ”beneficia” de încadrare şi integrare în sistem. Problema integrării în sistem este una crucială pentru a înţelege generaţia interbelică. Viaţa universitară, în sistemele sociale funcţionale, este tocmai o etapă de pregătire, de adaptare a adolescentului la viaţa adultă. În societăţile moderne universitatea şi armata erau cele două mijloace prin care statul naţional integra în societate tineretul marcat de profunde deosebiri regionale şi culturale. Universitatea pentru elite, armata pentru cei din clasele sociale inferioare. Într-o societate funcţională, universitatea reprezintă aşadar atât un mediu de pregătire a elitei intelectuale care va juca un rol principal în ”viaţa cetăţii” cât şi o primă etapă de integrare a adolescentului în viaţa adultului. În societăţile unde există clivaje puternice şi unde viaţa universitară funcţionează cumva ruptă de contextul vieţii sociale, universităţile devin deseori focare revoluţionare, contestatare ale ordinii sistemului statal şi social. Caz în care regăsim problema tinerei generaţii studenţeşti interbelice.

Puţinătatea resurselor universitare, concomitent cu exigenţele financiare şi intelectuale ridicate era pentru studentul român dornic de afirmare şi de ”carieră” un prim semnal pe care îl primea din partea statului – un semnal deloc încurajator, practic un refuz al preluării şi integrării sale în cadrul unei vieţi sociale funcţionale. Studentul român trebuia să se descurce de unul singur, ba chiar trebuia să se bată cu ceilalţi pentru a ocupa un loc onorabil în societate. Rivalitatea este considerată chiar de conducătorii Universităţilor un mijloc de gestionare a numărului tot mai mare de studenţi, după cum o arată rectorul Traian Bratu de la Iaşi care justifica ”înlesnirea selecţiei naturale” a acestora.15

Rivalităţi. Şomajul intelectual

Problema clasei de mijloc şi a proletariatului intelectual este o altă temă care devine constantă în Congresele studenţeşti mai cu seamă în jurul anilor ’30, adică în contextul Marii Depresiuni care a forţat statul român să blocheze posturile din administraţie noilor valuri de absolvenţi ai facultăţilor.

O concluzie aproape generală apare după primul deceniu interbelic: sunt prea mulţi studenţi şi numărul lor trebuie scăzut. În rândurile profesorilor se fac auzite opinii răspicate despre faptul că e necesar limitarea numărului de studenţi datorită capacităţii reduse a învăţământului superior de a asigura o calitate corespunzătoare educaţiei. O spun atât Nicolae Iorga[5] în perioada sa de rectorat cât şi Rădulescu-Motru[6]. Mai puţin de aşteptat era ca această concluzie să aparţină şi studenţilor – însă noile categorii de absolenţi sunt indicate drept un pericol pentru „proletariatul intelectual”, deoarece nu au unde să fie plasaţi.[7] O altă idee comună era limitarea accesului tinerilor din mediul rural prin desfiinţarea unor licee, transformarea lor în şcoli profesionale, înăsprirea triajului.

Precaritatea resurselor universitare, afluxul neaşteptat de mare de studenţi, fenomenul şomajului printre tinerii absolvenţi pot constitui un context de criză socială care favorizează apariţia curentelor revoluţionare. Pentru a cita un congresist, „în trecut revoluţiile s-au făcut de doctori şi de avocaţi fără clienţi”. Iar concluzia era fără echivoc: „şomajul intelectual va duce la revoluţie şi eu prefer aceasta în locul foamei!”[8]

Însă tocmai aici avem acel ceva în plus care se adaugă contextului social nefavorabil care, oricât de greu ar fi, nu poate genera de unul singur o mentalitate revoluţionară.

Revoluţia studenţească

Ceea ce reiese din mărturiile istorice ale perioadei interbelice este o ruptură profundă între generaţia vârstnicilor şi a tinerilor studenţi interbelici. Tinerii nu doar că invadează Universităţile, ci sunt şi foarte diferiţi. Prof. Călugăreanu observă, drept efect al războiului, o „nevroză a maselor” în care se dezvoltă „utopiile cele mai dăunătoare omenirii”[9] iar dr. Iacobovici, menţionând tulburările studenţeşti de la Cluj din 1922 le găseşte o astfel de explicaţie: „tinerimea, în avântul şi graba sa caracteristică a vrut ca această operă constructivă să se desăvârşească cât mai repede şi era fatal să apuce pe drumuri sau necunoscute sau foarte dificile”.[10] Rectorul din Iaşi găseşte şi el că „mentalitatea specială postbelică” se caracterizează prin „impulsul teribil pentru juisenţă imediată”.[11] Un tineret pe care îl consideră lipsit „de orice ideal moral”, lucru pentru care căminele studenţeşti i se par deja focare subversive şi nocive, descurajând folosirea lor. Imaginea facultăţilor şi căminelor drept focare revoluţionare subversive va fi reluată în anul 1937 când autorităţile au demarat o acţiune amplă de reprimare a organizaţiilor studenţeşti radicale prin desfiinţarea căminelor şi restricţionarea accesului la Universitate.

Deşi grevată de deosebiri mari ideologice, culturale, sociale, de curente diverse, tânăra generaţie interbelică are în comun cel puţin acest sentiment de înaltă tensiune atât de sfârşit de lume cât şi de presentiment al naşterii uneia noi. Un sentiment apocaliptic nu neapărat în sens teologic ci în sensul unui sentiment de participare la evenimente decisive, epocale, istorice. Chiar dacă este vorba despre tineri legionari fascinaţi de ideea revoluţiei fasciste sau despre cei care resping (uneori vehement) revoluţiile, fie ele de stânga sau de dreapta, cum e cazul lui Sandu Tudor sau Mircea Vulcănescu.

O notă caracteristică a acestui tânăr interbelic este o imaginaţie exacerbată, o retorică hiperbolică ce ascunde şi un fel de aşteptare la fel de inflamată, un fel de „simţ enorm şi văz monstruos” lipsit însă (uneori cu totul) de luciditatea autorului formulei, o percepţie a lumii în categorii mitologice, magice lucru care, spre deosebire de opinia generalizată, nu doar ca nu provine din trecutul patriarhal ci chiar îi este opusă. Iată cum descrie, de pildă, Costin-Deleanu primul său contact cu ASCR (Asociaţia Studenţilor Creştini Români, prezentată pe larg în a doua parte a acestui capitol):

„(…) mă adaptam inconştient pe jumătate unei atmosfere vrăjite ce domnea în sălile acelea de clasă. (…) Îmi părea o viaţă fermecătoare (…) credeam că Asecerul va schimba lumea. Spiritul ce domnea putea naşte mirajuri, mai cu seamă pentru luptătorii în continuă dăruire de suflet.”[12] (sublinierile ne aparţin).

Referitor la această stare de spirit, un profesor, desigur din vechea gardă, remarca: ”la noi, ca şi în alte ţări, se petrec prefaceri sociale importante, cari sdruncină din temelie vechiul edificiu patriarhal al vieţii familiale şi colective, cari tulbură liniştea sufletească atât de necesară meditaţiunii. Mintea tineretului de astăzi, de o sensibilitate extremă, este influenţată de atâtea atracţiuni puternice – produse ale civilizaţiunii şi rapidei noastre dezvoltări – cari îl scot din zidurile universităţii, incapabilă a-l mai captiva.” (sbl.n.)[13]

Prin comparaţie cu acest sentiment, „bătrânii”, prin calmul lor, devin dezgustători de-a dreptul pentru tineri, aşa cum o arată Manifestul Crinului Alb sau scrierile lui Mircea Eliade.[14] O ruptură mare, aşadar, între oamenii formaţi, afirmaţi şi confirmaţi în perioada dinaintea războiului sau imediat următoare, şi cei care vin din urmă – primii sunt văzuţi ca cinici şi laşi, ultimii sunt văzuţi ca „lipsiţi de ideal moral”, fanatici şi turbulenţi, buni de tratat doar cu Siguranţa şi Jandarmeria.

Într-un mod mai explicit găsim o adevărată apologie a revoluţiei de dreapta, prezentată ca o revoluţie a studenţilor, în discursul lui Corneliu Codreanu Zelea, ţinut în cadrul unui Congres Studenţesc:

„În continuare face o profeţie: în curând se vor clătina şi distruge din temelie rămăşiţele lumii vechi, ce a condus această ţară, rămăşiţe ce se vor dărâma sub greutatea marelor lor păcat. În acea clipă, ţara va intra pe mâna braţelor tinereştişi va fi pentru prima dată în istoria acestui neam când tineretul va eşi învingător cu un ceas mai devreme. Este un suflu, giovineţa, giovineţa, giovineţa din Italia, va stăpâni în curând toată Europa. O apă nesfârşită va fi dela Roma pâna la Nistru. Sub stăpânirea braţelor studenţeşti, România va ajunge culmi de virtute, de glorie, înălţare morală şi materială, neatinse până azi de România.”[15]

Aşadar, revoluţia studenţească, revoluţia tinerimii, devenise reacţia pe care o parte a tinerei generaţii o dă crizei structurale a societăţii româneşti interbelice. Similarităţile cu revoluţiile iluministe sunt izbitoare. Prof. universitar ieşean A.C. Cuza descrie mişcarea studenţească în aceiaşi termeni în care era descrisă revoluţia franceză de actanţii săi – ca un fenomen natural care nu mai poate fi stăpânit, care determină cursul istoriei: „vin torentele, cad cascadele, vin uriaşele căderi de ape, poţi să aprobi, poţi să dezaprobi? Dar eu vă spun. Acesta este numai începutul”.[16] Pan Vizirescu percepe şi el fenomenul de radicalizare a tinerimii tot ca pe un fenomen revoluţionar: „ştiţi, era vorba de o revoluţie care luase naştere, se pregătea, şi nu puteai să-i vezi consecinţele care vor fi.”[17] Un congresist nu ezită, astfel, să compare mişcarea studenţească radicală cu revoluţionarii francezi, asemănând autoritarismul guvernului cu cel al Inchiziţiei spaniole şi al regimului ţarist! Un altul evocă lupta muncitorilor şi citează din Jean-Jacques Rousseau…[18]

Studenţimea română, la scurt timp de la primii ani ai perioadei interbelice, declanşează o mişcare radicală reunită sub numele Uniunea Naţională a Studenţilor Creştini Români (UNSCR) care provoacă incidentele – inclusiv violente – din anii ’20 ai interbelicului românesc şi în care se regăseşte (alături de alte curente) principalul curent radical ce se va afirma în următorul deceniu: Mişcarea Legionară. UNSCR avea, conform statisicilor propriilor săi lideri, în 1930, 27.250 membri şi ar fi avut un total de 15 organizaţii afiliate.[19] Ceea ce înseamnă că domina autoritar viaţa studenţească.

Organizaţii studenţeşti

Viaţa universitară interbelică este puternic marcată de fenomenul asociaţiilor de studenţi. Nu înseamnă că toţi studenţii erau înscrişi în asociaţii. O mare parte a studenţilor trebuie să fi fost prea ocupaţi de cursuri, examene, diferite activităţi lucrative pentru a avea bani de taxe, şi trebuie să fi avut scopuri mult mai pragmatice pentru a fi interesaţi de astfel de iniţiative „idealiste”. Astfel, o proporţie apreciabilă a studenţilor ce răspund anchetei Seminarului lui D. Gusti afirmă că scopul studiilor este „situaţia materială” şi obţinerea diplomei necesare pentru ocuparea postului de profesor secundar[20]. Exista însă o deschidere către acest fenomen, mai ales în perspectiva în care încadrarea într-o organizaţie putea aduce vreun beneficiu – fie de ordin „ideal”, adică o platformă de pe care se puteau exersa deja calităţile oratorice, priceperea discursului public, promovarea unei anumite teme, fie de ordin „material”, adică asigurarea unor condiţii mai bune şi, eventual, înlesnirea unei viitoare cariere. Putem presupune că marea masă a studenţilor nu era atinsă de zelotismul revoluţionar, dar, cu siguranţă, urmărea atentă mişcările politice pentru a se putea ”orienta” apoi către gruparea care părea că va câştiga poziţii importante în stat.

Vulcănescu crede că asociaţiile tinereşti constituie o realitate ce a marcat generaţia interbelică:

„generaţia tânără s-a născut, într-adevăr, din întâlnirea şi contopirea unui tineret crescut într-o vastă ţesătură de asociaţii. „Propăşirea” de la Liceul Matei Basarab, „Înfrăţirea Românească” de la Liceul Şincai, „Vlăstarul” de la Liceul Spiru Haret, „Titu Maiorescu” de la Colegiul Sf. Sava, „Gruparea intelectuală de studii politice”, „Asecerul” precum şi diferitele cercuri judeţene studenţeşti – în ordinea culturală; iar în ordinea politică: centrele studenţeşti au fost matca în care s-a făurit conştiinţa de sine a tinerei generaţii”[21].

El însuşi a făcut parte din asociaţia liceeană „Înfrăţirea românilor” şi a participat cu o conferinţă, tot în liceu, la societatea „Propăşirea”. În plus, făcuse şi experienţa de cercetaş. Un alt lider al ASCR-ului, Paul Costin Deleanu, invocă şi el apartenenţa la o grupare de liceu, „grupul de la Cantemir”, care va marca ultima perioadă a ASCR-ului şi care va intra într-un conflict mai mult sau mai puţin deschis cu generaţia lui Vulcănescu (Deleanu, 1931: p. 40). O experienţă similară, însă cu un caracter mult mai militar, cunoaşte şi cel care va deveni liderul facţiunii extremiste a studenţilor – C.Z. Codreanu. La Liceul militar Mănăstirea Dealu face cunoştinţa marşurilor, a cuiburilor şi a frăţiilor, lucru care se pare că l-a marcat ulterior[22].

În Anuarele Universităţilor, cel mai mare număr de asociaţii, societăţi şi cercuri studenţeşti îl are, oarecum firesc, Bucureştiul – sunt contabilizate între 50-60 de societăţi în anii universitari din intervalul 1926-1933. Iaşiul raportează un număr crescător de asociaţii studenţeşti, de la 15 în anul 1925 la 45 în 1935, Clujul doar 9 (fiind disponibile date însă doar pentru 1919-1923) iar Cernăuţiul 6 asociaţii în anul 1938. Societăţile de studenţi sunt grupate ori în funcţie de Facultăţi, ori de câte o iniţiativă culturală sau de propagandă (există o Societate a Studenţilor pentru Societatea Naţiunilor, de pildă), ori în funcţie de regiunea de provenienţă a studenţilor (Societatea Studenţilor Gorjeni, din Dorohoi etc.). Foarte multe nu îşi depun însă rapoartele anuale, ceea ce duce la o scădere bruscă a numărului de asociaţii studenţeşti în Bucureşti, pe perioada rectoratului lui Nicolae Iorga (între 1929 şi 1931) când sunt înregistrate doar 17[23].

Ceea ce este aproape şocant de descoperit e faptul că filialele locale ale UNSCR-ului, organizaţia care avea cel mai mare număr de studenţi afiliaţi din ţară, nu au fost recunoscute de Senatele Universitare sau aveau cel puţin un statut ambiguu. În Bucureşti centrul local al UNSCR nu figurează în Anuarele disponibile, regăsindu-se o singură asociaţie studenţească, „Societatea Studenţilor în Istorie”, ce are ca scop să devină „un focar de naţionalism integral”. Sintagma de naţionalism integral era specifică mişcării studenţeşti radicale deci putem bănui că avea cel puţin legături cu UNSCR. În Iaşi Asociaţia Studenţilor Creştini (a nu se confunda cu ASCR-ul lui Vulcănescu) – filiala locală a UNSCR, este menţionată în rapoartele şedinţele Senatului Universitar cu numeroase ocazii în a doua jumătate a anilor ’20 – întotdeauna legat de tulburările studenţeşti. Drept urmare, Senatul refuză în repetate rânduri să recunoască Asociaţia care figurează mult mai târziu, în anul 1934, drept organizaţie recunoscută oficial. În fine, la Cluj Cercul Studenţesc Petru Maior este recunoscut oficial şi figurează, în rapoartele Siguranţei, printre organizaţiile care participau la Congresele UNSCR[24]. Mai figurează, la Iaşi şi la Cluj, societăţi ale studenţilor evrei (la Iaşi existând o relaţie destul de activă cu autorităţile universitare care îi ajută uneori material şi financiar). Găsim în schimb, recunoscută de Senatul Universitar din Bucureşti şi reconfirmată în anii următori, Asociaţia Studenţilor Creştini Români (ulterior Asociaţia Studenţilor Creştini din Bucureşti) încă din 1923.

Uniunea Naţională a Studenţilor Creştini – exponenţii „naţionalismului integral”

UNSCR, reprezentanta curentului radical – şi majoritar – al mişcării studenţeşti interbelice, îşi are originea în tulburările izbucnite la Cluj, la Facultatea de Medicină, între studenţii români şi evrei pe marginea chestiunii cadavrelor disponibile pentru disecţie. Scandalul a luat forma unei mişcări cu revendicări clar formulate şi legate de numerus clausus în Bucureşti, pe 10 decembrie 1922. Cu doi ani înainte avuseseră loc agitaţii şi în Iaşi, când autorităţile universitare deciseseră suspendarea ceremoniei religioase de debut de an şcolar. Trebuie totuşi o lămurire preliminară. Deşi denumirea asociaţiei cuprinde cuvântul „creştin” în titulatură şi uneori întrunirile au loc la mănăstiri sau beneficiază, la deschiderea Congreselor, de prezenţa vreunui ierarh, organizaţia nu are o legătură substanţială (în sens cultural) cu creştinismul – respectiv cu ortodoxia, majoritară în rândurile studenţilor. Obiectivele sale sunt politice şi au o coloratură ideologică inclusiv în cazurile – mai degrabă marginale – când este inclusă şi Biserica Ortodoxă pe agenda sa. Ar fi utilă o cercetare asupra motivelor şi contextului în care s-a ajuns la folosirea acestei denumiri în loc de alta. Până atunci nu putem avansa decât ipoteze. Una din aceasta este că simbolistica de tip creştin este utilizată (să ne gândim şi la Legiunea Arhanghelului Mihail) şi pentru că era principal criteriu de identitate – deci de diferenţă – faţă de studenţii evrei, precum şi faţă de curentul ideologic comunist, asumat ca fiind ateist. De altfel, în Iaşi şi Cernăuţi diferenţierea studenţilor în Anuarele Universităţilor nu se face pe bază de etnie, ci pe bază de religie (creştin sau/şi ortodox vs. israelit/mozaic). Această simbolistică provenea uneori din cele mai eteroclite influenţe. Spre exemplu, C.Z. Codreanu afirmă, în cadrul unui consiliu din 1927 al conducerii UNSCR, că a înfiinţat Mişcarea Legionară „după modelul cameloţilor din Franţa”, fiind în acelaşi timp o „organizaţie prusacă cu caracter militar” şi „fascist” (italian)[25].

Din focarele de tulburări din universităţi se desprinde, treptat, o mişcare studenţească din ce în ce mai clar conturată şi mai organizată, devenită conştientă de forţa sa şi de faptul că poate reprezenta o platformă de acţiune politică.

În Dosarele disponibile la CNSAS sunt monitorizate de Siguranţa Generală şapte Congrese naţionale ale UNSCR între anii 1926-1934 alături de alte patru locale ale societăţilor regionale de studenţi şi de două întruniri restrânse: una a conducătorilor mişcării studenţeşti şi cealaltă a unei noi societăţi regionale înfiinţate în interiorul UNSCR de curentul legionar. După cum o arată şi filajul strâns realizat de Siguranţă, precum şi dările de seamă amănunţite ale lucrărilor Congreselor, dări de seamă citite cu luare aminte după cum sugerează sublinierile şi adnotările de pe margine, cea mai importantă organizaţie studenţească a ţării devenise, pentru autorităţi, una din principalele ameninţări la adresa stabilităţii sociale.

Relevanţa mişcării în studenţime

Impresionează, în primul rând, numărul de studenţi care participă la aceste Congrese, apreciabil, ceea ce arăta potenţialul mişcării de a se transforma într-una de mase. Astfel, la Congresul din Iaşi din noimbrie 1926 este estimată o participare de aproximativ 2500 persoane[26]; la Congresul din Craiova, decembrie 1929, sunt 3500 persoane[27], iar pe centre universitare: Bucureştiul participă cu 1200 delegaţi, Iaşiul şi Clujul cu câte 200. La Congresul de la Brăila, din decembrie 1930, este estimat cel mai mare număr de participanţi – 5000. Tot aici încep să fie făcute estimări ale conducătorilor UNSCR privind amploarea mişcării – dacă ar fi să ne luăm după prezentările lor, UNSCR ar fi numărat, în 1930, 27.250 membri şi ar fi avut un total de 15 organizaţii afiliate.[28] La Congresul de la Sibiu, decembrie 1931, participă un număr estimat de 2800-3000 studenţi; conform unui raportor din Cluj, UNSCR ar fi numărat, în acel an, un număr de 27.205 membri[29]. Acelaşi număr de participanţi este estimat şi pentru Congresul de la Braşov, din decembrie 1932, Siguranţa având şi o situaţie pe centre universitare: Bucureştiul participa cu 1200 membri, Clujul şi Iaşiul cu câte 1000, Cernăuţi cu 500, Timişoara cu 300, Chişinău cu 300[30]. La Congresul de la Băile Herculane, din martie 1934, sunt estimaţi 4000 de studenţi. Însă tot aici avem şi o estimare mai realistă care ne poate ajuta să înţelegem mai bine problema participanţilor la aceste Congrese. Într-adevăr, numărul mare de participanţi pare a fi uneori nerealist – în primul rând nu aveau cum să încape toţi în sălile unde aveau loc lucrările. În al doilea rând, o mare problemă o reprezenta cazarea studenţilor, care rareori era asigurată. Aşadar, Siguranţa raportează că la Congresul de la Băile Herculane au participat efectiv, la lucrări, 600 de studenţi în prima zi şi 1000 de studenţi a doua (un număr mare, oricum)[31]. Este de presupus că numărul participanţilor era într-adevăr mai mic decât cel estimat, chiar dacă nu radical diferit. Motive pentru a considera că numărul de participanţi era, totuşi, apropiat de estimările Siguranţei: rivalitatea internă dintre diferitele centre studenţeşti care căutau să se impună la conducerea mişcării, fiecare centru fiind astfel interesat să mobilizeze cât mai mulţi delegaţi; pentru studenţi, Congresul putea fi o ocazie de a „socializa”, de a vizita ţara şi de a participa la o mişcare care, eventual ar fi putut reprezenta o bună trambulină pentru afirmare socială şi chiar politică.

Relaţia ambiguă cu autorităţile

Transportul la congrese era asigurat chiar de autorităţi, care puneau trenuri întregi la dispoziţie studenţilor. Prin acest lucru se poate presupune că autorităţile puteau controla mai bine studenţii – autorităţile făceau liste nominale cu congresiştii din trenurile speciale, acestea erau păzite de jandarmi şi aveau dispoziţie să nu oprească în gările intermediare, mai ales în acele localităţi care erau locuite majoritar de evrei. Odată ajunşi în oraş, după ce se cazau, studenţii puteau participa la câte un Te Deum ţinut, uneori, de ierarhul BOR al locului, iar apoi la deschiderea lucrărilor, unde participau deseori profesori universitari ai oraşului-gazdă, profesori universitari invitaţi simpatizanţi ai UNSCR, diferite personalităţi locale şi oficialităţi (prefectul, primarul locului). Erau aleşi preşedinţii onorifici ai lucrărilor (de obicei câte o personalitate sau un profesor universitar al Universităţii din oraş) şi se începeau lucrările, a căror ordine era anterior anunţată în programul Congresului pus la dispoziţie membrilor UNSCR. Acestea aveau loc în clădirile mai impozante ale oraşului – Teatrul local, amfiteatre etc.

Uneori, autorităţile se preocupau şi de asigurarea unui adevărat program de divertisment pentru studenţi: la Iaşi s-a intervenit special pentru asigurarea de ţigarete speciale şi Primăria a asigurat un banchet şi un program artistic cu piesa… Vremuri de restrişte, cu orchestraţie asigurată chiar de studenţi[32]. Justificarea unor astfel de demersuri transpare mai clar dintr-o corespondenţă internă a autorităţilor locale de la Craiova: acestea organizează un bal la finalul Congresului pentru a evita dispersarea studenţilor şi, astfel, îngreuierea supravegherii lor[33].

Toate aceste demersuri dau dovada atitudinii ambigue a autorităţilor faţă de mişcarea studenţească radicală. Participarea autorităţilor la aceste Congrese este surprinzătoare, având în vedere că UNSCR nu era recunoscut oficial de Senatele Universitare şi că majoritatea acestor Congrese nu erau autorizate de autorităţile universitare. Acestea aveau o cu totul altă perspectivă asupra mişcării studenţeşti, creatoare de tulburări care duceau la suspendarea cursurilor şi închiderea Universităţilor, la conflicte prelungite între profesori şi studenţi, la acte de rebeliune ale acestora din urmă şi la sfidarea autorităţii universitare prin refuzul semnării Regulamentelor de ordine. Anuarele Universităţii din Iaşi sunt grăitoare în acest sens, fiind centrul universitar cel mai afectat de astfel de tulburări în deceniul al treilea interbelic, tulburări reflectate în Şedinţele Senatului Universitar şi în deciziile luate: chemarea armatei în ajutor, întreruperea anului, obligarea studenţilor să se reînscrie, închiderea căminelor şi cantinelor, exmatriculări şi trimiteri în judecata Consiliilor de Război. Consiliul Universitar din Iaşi s-a delimitat de prof. A.C. Cuza şi a condamnat uciderea prefectului de poliţie Manciu de către C.Z. Codreanu[34] ; autorităţile universitare ieşene acuză, în acelaşi timp, autorităţile laice de pasivitate în faţa revoltelor studenţeşti, acuzând faptul că armata, chemată pentru a restabili ordinea, nu a intervenit deşi rectorul şi decanul ar fi fost „huiduiţi, fluieraţi, blocaţi în cabinetele lor şi împiedicaţi a-şi ţine prelegerile lor”[35].

O zi care dădea coşmaruri responsabililor Universităţii din Iaşi era 10 decembrie. Data, pentru mişcarea studenţească, avea puternice semnificaţii simbolic-ideologice, pe 10 decembrie 1922 având loc prima adunare generală a UNSCR şi votarea moţiunii care conţinea revendicarea numerus clausus. Ca atare (şi ca un mijloc de autolegitimare în rândurile studenţilor), Asociaţia Studenţilor Creştini (filiala din Iaşi a UNSCR) depunea aproape în fiecare an cereri pentru a putea comemora, în spaţiul universitar, 10 decembrie. Refuzul obişnuit al Senatului Universitar ducea la revolte studenţeşti şi, drept consecinţă, la suspendarea cursurilor. Senatul Universităţii din Iaşi a condamnat şi Congresul de Oradea, din decembrie 1927, scăpat total de sub control de autorităţi, cerând, lucru notabil, Ministerului de Instrucţie, „a nu mai autoriza ţinerea de Congrese studenţeşti fără avizul Senatelor Universitare”[36].

Ambiguitatea relaţiei pe care autorităţile o aveau cu mişcarea studenţească provine aşadar din aspectul ei semi-legal şi din abordarea inconstantă din partea oficialităţilor. În condiţiile în care Universităţile nu recunoscuseră oficial UNSCR – profesorii universitari care participau la Congresele UNSCR fiind, deseori, în nume propriu şi, de obicei, simpatizanţi ai mişcării – avizarea Congreselor de către Miniştrii Instrucţiei şi aprobarea tuturor celor necesare deplasării de către Miniştrii de Interne nu făceau altceva decât să crească confuzia şi starea de anarhie. Trebuie menţionat că perioada anilor ’20 este marcată de „marea guvernare liberală”, iar I.G. Duca era ministru de interne în timpul Congresului de la Oradea din 1927 fiind, practic, responsabil pentru transportul studenţilor către oraş şi pentru păstrarea ordinii publice.

Este neclar care a fost strategia Partidului Liberal faţă de mişcarea studenţească. E posibilă următoarea ipoteză: încercarea de a controla şi apoi aronda mişcarea studenţească sau încercarea de a nu înăbuşi fenomenul prea dur, încercându-se o controlare subtilă a acestuia. Fapt este că studenţii deveniseră „interesanţi” în ochii politicienilor şi există relatări despre personalităţi care au încercat să îşi creeze masă de manevră prin arondarea grupărilor studenţeşti, cum a fost cazul lui Octavian Goga cu un grup de studenţi din UNSCR[37]. Nu este, aşadar, exclus ca Partidul Liberal să fi încercat să folosească mişcarea studenţească pentru a îşi crea un propriu curent de masă antisemit, pentru a contracara LANC şi, mai apoi, Legiunea.

Disproporţia între acţiunile de reprimare dură şi toleranţă excesivă care caracterizează, generic, această atitudine, ar putea indica tot o încercare de manipulare. În orice caz, indicii clare în acest sens există. Astfel, Iulian Sârbu, student la Medicină în Iaşi şi preşedinte al UNSCR în 1927 (exmatriculat de Senatul Universităţii din Iaşi în 1925 şi înmatriculat ulterior, prin „iertarea” de pedeapsă[38]) este prezentat într-un raport al Siguranţei drept „omul autorităţilor”, opunându-se curentului codrenist[39]. Peste ani, în 1934, lucrurile sunt mai evidente, fiind menţionat chiar un curent al studenţilor liberali, aflat în concurenţă cu cel legionar şi cel cuzist (fără succes însă), condus de un anume Amadeo Bădescu (vicepreşedinte al Centrului Bucureşti) care, evacuat fiind de legionari din sala Congresului de la Băile Herculane, se legitimează chiar faţă de agenţii Siguranţei cu un act semnat de ministrul Iamandi, cerând revolver pentru a se apăra[40]. Pe lângă aceste rapoarte care aparţin Siguranţei, există numeroase acuzaţii aduse, în timpul Congreselor, liderilor UNSCR de a fi pactizat cu poliţia politică, imposibil însă de verificat. De asemenea, Petru Comarnescu, în contextul calomniilor aruncate asupra sa şi a Criterionului de unele gazete (Credinţa, Naţionalul), într-o scrisoare către Golopenţia îl descrie pe unul din ”agresori”, Victor Medrea, drept ”agent secret şi agitator în lumea studenţească – organizase şi scandalul de la Oradea”.[41]

O atitudine ezitantă o au şi autorităţile universitare, ceea ce este mai uşor de înţeles. Studenţii turbulenţi sunt, de obicei, exmatriculaţi „pentru totdeauna” ca apoi să fie iertaţi de pedepse peste doar câteva luni, într-o încercare de abordare „părintească” din partea profesorilor a problemelor tinerilor. Este posibil însă ca unele „iertări” să fi fost provocate mai puţin de vreo grijă părintească ci chiar de organele de represiune, care aveau astfel un instrument de şantaj asupra unor lideri ai studenţilor. În plus, atitudinea derutantă a organelor de represiune (care oscilau între reprimare dură şi toleranţă binevoitoare) ducea la blocaje instituţionale, cum a fost cazul cu studenţii acuzaţi de violenţele de la Oradea din 1927. Violenţele de atunci, având un puternic ecou negativ în cadrul opiniei publice, scandalul ajungând rapid să fie de amploare internaţională, au generat şi o acţiune de represiune a studenţilor implicaţi, care au fost judecaţi de Consiliul de Război şi condamnaţi la pedepse ce variau între câteva săptămâni de închisoare şi 7 luni[42]. Problema era, aşa cum remarca Senatul Universitar al Universității din București, că judecata Consiliilor s-a făcut colectiv, nu individual, şi că numeroase nume de studenţi pe care Consiliul de Război le înaintase Ministerului de Instrucţie pentru exmatriculare şi deferire erau ori fictive, ori aparţineau unor studenţi care aveau probe solide că nu participaseră la Congres. D. Gusti susține un punct de vedere marcat deosebi în nota Senatului: ”Susbsemnatul și-a exprimat părerea în ședință, că reclamațiile studenților să fie înaintate și concentrate la Comisia de judecată care, în urma unor eventuale anchete proprii (bunăoară confuzii de nume, etc.) ori pe baza dovezilor provenite de la organele competente (ca dovadă că în timpul Congresului studentul a fost în altă localitate) să hotărască în mod autonom revizuirea listei”.[43]

În ceea ce priveşte violenţele de la Oradea din 1927, care s-au soldat cu devastarea unei sinagogi şi a câtorva magazine, ele pot fi văzute ca un punct culminant al mişcării studenţeşti în starea sa anarhică. Într-o perioadă în care niciun curent (cu excepţia direcţiei antisemite şi extremiste generale) nu domina UNSCR-ul, în condiţii de rivalitate acută şi acuze între liderii studenţilor, studenţii erau deseori o masă haotică guvernată de toate „legile” psihologiei mulţimilor în care ajunge o mică scânteie pentru a se provoca izbucniri violente, pe fondul unei retorici antisemite şi anti-minoritare dure. Rolul autorităţilor, şi de această dată, este ambiguu. Pan Vizirescu, participant la Congres, relata, peste ani, că guvernul ar fi încurajat, practic, mişcarea studenţească în ideea de a exista „o afirmare românească” pentru a contracara „mişcări iredentiste.”[44] Nu este clar de ce autorităţile locale nu au fost în stare să ţină sub control masele de studenţi, în condiţiile în care există alte cazuri relatate de rapoartele Siguranţei în care ordinea era menţinută în ciuda stării agresive în care se găseau studenţii.

Cert este că scandalul Congresului de la Oradea a trezit reacţii negative generale şi un uriaş scandal internaţional, rostogolit ca bulgărele de zăpadă. Siguranţa raportează că o asociaţie studenţească evreiască din Paris a amplificat gravitatea tulburărilor, reclamând ucideri, torturi şi agresiuni sexuale asupra minorităţii evreieşti, acuzaţii care nu se susţineau nici în cele mai negre dări de seamă asupra evenimentului.[45] I.G. Duca a fost puternic atacat în Parlament de ţărănişti pentru evoluţiile nefericite ale Congresului din 1927, fiind acuzat de complicitate cu autorii violenţelor, iar sub-secretarul de stat de la interne, Gh. Tătărescu, este acuzat şi el, de ambasadorii SUA şi ai Marii Britanii, de complicitate la ”pogrom”.[46] Este interesant de notat faptul că Nae Ionescu, pe atunci, în Cuvântul, a dezavuat UNSCR datorită episodului Oradea:

„Uniunea Studenţilor Creştini, întrunită în congres la Oradea, a devastat casele de rugăciune evreieşti. Asta dovedeşte la ce nivel spiritual stau tinerii noştri. (…) A devasta o casă de rugăciune, a oricui, este semnul celei mai întristătoare secete sufleteşti. (…) Iată ce nu înţeleg studenţii, şi iată de ce nu sunt creştini.”[47]

Este greu de înţeles ce a vrut să facă guvernul liberal cu mişcarea studenţească, în condiţiile în care contextul intern, atitudinea Universităţilor şi opinia publică nu erau favoravilă încurajării mişcării studenţeşti radicale. Tulburările de Oradeau au şocat opinia publică internă şi internaţională. După enumerarea indiciilor ce arată că autorităţile nu ar fi fost chiar străine de starea de spirit a studenţimii şi ar fi avut proprii oameni infiltraţi, ipoteza că, de fapt, guvernul a scăpat de sub control masa de studenţi pe care căuta să o manipuleze în interese propriu merită a fi explorată într-o cercetare separată. Pentru cea de faţă, ajunge să constatăm atitudinea ambiguă a elitei conducătoare. În orice caz, peste 6 ani mişcarea studenţească era nu doar scăpată de sub controlul autorităţilor, dar nu mai era mişcarea anarhică şi haotică a anilor ’20, ci era înregimentată majoritar în cadrul unei mişcări care excela în organizare – Mişcarea Legionară – care reuşise, între timp, să atragă de partea sa inclusiv lideri de opinie ca Nae Ionescu.

Ceea ce nu lasă loc de ambiguitate este atitudinea Siguranţei Generale faţă de mişcarea studenţească. Retorica antisemită, discursurile despre Francmasonerie, referirile la Rege, poziţionarea diferitelor curente din interiorul mişcării sunt subiecte de interes strategic, după cum reiese din dările de seamă făcute asupra Congreselor de agenţi şi, de asemenea, după cum reiese din sublinierile de creion ale „destinatarilor” acestor rapoarte. Este greu de spus, aşadar, că elitele ar fi avut un interes, cel puţin în anii ’20, de a răspândi o asemenea ideologie în masă.

– Va urma –

[1] O parte din acest capitol, referitoare la condițiile generale ale vieții studențești, a fost publicată în articolul ”Când produce școala revoluționari. O incursiune în istoria socială a vieții universitare interbelice”, Revista de Pedagogie, anul LIX, nr. 4, 2011, p. 115-124. De asemenea, un mic fragment despre ASCR (asociația Studenților Creștini Români) a fost publicat sub forma articolului ”ASCR: studenți interbelici în căutarea creștinismului ca viață integrală”, în volumul Educația umanistă în perspectiva triadei Pedagogie-Filozofie-Teologie, Ed. Pontos, Chisinau, 2011, p. 246-250.

1Anuarul Universităţii din Cluj pe anul şcolar 1921-1922, Cluj 1923, pp. 2-3.

2 Ibidem.

3 Anuarul Universităţii din Cluj pe anul şcolar 1922-1923, Cluj 1924, p. 9.

4 Curentul, 24.VI.1937, ”Anchetă în lumea universitară. Cauzele crizei şi formele educaţiei în universitate. Interview cu G.G. Mironescu, fost prim-ministru şi prof. de Enciclopedia Dreptului la facultatea din Bucureşti”.

[2] Curentul, 22.VI.1937, ”Anchetă în lumea universitară. Cauzele crizei și formele educației în universitate. Credința manifestată de d. profesor Octav Onicescu”

5 Roman Cresin, Anchetă sociologică asupra vieţii studenţeşti, Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă, p. 641. Trebuie reţinut faptul că statistica studenţilor înscrişi pentru toate Universităţile interbelice suferă de un neajuns important: sunt contabilizate înscrierile efectuate de studenţi, deşi exista practica înscrierii studenţilor la două sau mai multe facultăţi.

6 A se vedea Anuarul Universităţii din Bucureşti, 1915/16-11923/1924, Bucureşti, 1924, p. 58, 93, 116.

[3] Scurtu, Ioan, Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică, Bucureşti, Ed. RAO, 2001, p. 216.

[4] Vulcănescu, Mircea, Opere I. Dimensiunea românească a existenţei, Bucureşti, Ed. Univers Enciclopedic, 2005, p. 700.

9 Anuarul Universităţii din Iaşi, 1924-1925, Iaşi, 1925, pp. 6-7.

10 Anuarul Universităţii din Bucureşti, 1928-1929, Bucureşti, 1930, p. 7.

11 Anuarul Universităţii din Cluj 1919-1920, Cluj, 1921, p. 16.

12 Vezi Anuarul pe anul 1924/25, p. 248 şi pe anii 1929/31, p. 147.

13 Anuarul 1925/26, p. 130.

14 Anuarul 1929/31, p. 311

15 Anuarul Universităţii Mihăilene din Iaşi, 1930-1935, Ed. Universităţii Mihăilene, Iaşi, 1936, Dare de seamă a rectorului Traian Bratu, p. 15.

[5] Anuarul Univ. din Bucureşti, 1928-1929, p. 10.

[6] Cotidianul Lupta din 18 iunie 1935, extras preluat din Arhiva CNSAS, Dosarul Congreselor studenţeşti 1922-1928.

[7] Arhiva CNSAS, Dosar Congrese Studenţeşti din România, 1931-1932, fila 73. Este acelaşi vorbitor – Octavian Stanca, raportor la Congresul de la Sibiu, 13-16 decembrie 1931 – care cerea ca clasa mijlocie să fie formată doar din „proletariatul intelectual.”

[8] Arhiva CNSAS, Dosar Congrese studenţeşti 1929-1930, fila 284. Afirmaţiile aparţin unui oarecare Constantin Stanciu, raportor al temei „Proletariatul intelectual”, la Congresul UNSCR de la Brăila, 30-3 noiembrie 1930 şi lui Traian Cotigă, viitor preşedinte al UNSCR şi apropiat Legiunii conform Siguranţei.

[9] Anuarul Universităţii din Cluj 1921-1922, p. 2.

[10] Anuarul Universităţii din Cluj 1922-1923, p. 8.

[11] Anuarul Universităţii din Iaşi 1924-1925, p. 14. Rectorul este prof. Al. Slătineanu.

[12] Paul Costin Deleanu, ”Începe să se scrie istoria”, Buletinul ACSB, An IV, nr. 2-4, februarie – aprilie 1927, pp. 34-86.

[13] Prof. Constantin Daniel răspunzând anchetei din Curentul, 23. VI. 1937.

[14] „Caracteristica tuturora: oneşti, blegi, jemanfişişti şi timoraţi rămâne însă clară: esenţa înţelepciunii vieţii este să nu iei nimic în serios. Întrebări, îndoieli, chinuri, problematică şi suflete torturate nu vom găsi în generaţia veche” – aşa sunt portretizaţi „bătrânii” în Manifestul Crinului Alb, Gândirea, anul VIII, nr. 8-9, 1928, p. 331-317. Pentru Eliade sau, mai degrabă, pentru eroii prozei sale, „unde se adună bătrânii, acolo se adună rancuna, fierea şi eninul, laşitatea şi imoralitatea”. Apud Mircea Vulcănescu, „Tendinţele tinerei generaţii în domeniul social şi economic”, Opere, Ed. Univers Enciclopedic, p. 691.

[15] Discursul lui C.Z. Codreanu aşa cum este el relatat de agentul Siguranţei, ţinut la Congresul UNSCR de la Sibiu din 13-16 decembrie 1931. Din Arhiva CNSAS, Dosar Congrese Studenţeşti din România, 1931-1932, filele 54-55.

[16] A.C. Cuza aşa cum este redat de Pan Vizirescu în Zoltán Rostás, Strada latina nr. 8, Ed. Cartea Veche, Bucureşti 2009, p. 287.

[17] Idem.

[18] Prima intervenţie aparţine lui Florin Becescu, pe atunci şeful centrului studenţesc de la Bucureşti. Intervenţiile au fost făcute la Congresul UNSCR de pe 28-30 martie 1934, Băile Herculane. Din Arhiva CNSAS, Dosar Congrese studenţeşti 1932-1934, filele 254 şi 259.

[19] Arhiva CNSAS, Dosar Congrese Studenţeşti 1929-1930, fila 322.

[20] Cresin, Roman (1936), ”Anchetă sociologică asupra vieţii studenţeşti”, Arhiva pentru Știinţa şi Reforma Socială, p. 661.

[21] Vulcănescu, Mircea, Opere I. Dimensiunea românească a existenţei, Bucureşti, Ed. Univers Enciclopedic, 2005, p. 644-645.

[22] Heinen, Armin, Legiunea Arhanghelului Mihail, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2006, p. 119.

[23] Anuarul Universităţii din Bucureşti, 1929-1931, Bucureşti, 1931, pp. 320-323.

[24] Arhiva CNSAS, Dosar privind Congresele studenţeşti în România (1922-1928), f. 47.

[25] Idem, f. 196-197.

[26] Idem, f. 87-88.

[27] Arhiva CNSAS, Dosar Congrese studenţeşti 1929-1930, f. 193.

[28] Idem, f. 322.

[29] Arhiva CNSAS, Dosar Congrese Studenţeşti din România, 1931-1932, f. 45, 73.

[30] Idem, f. 170.

[31] Arhiva CNSAS, Dosar Congrese studenţeşti 1932-1934, f. 227-228.

[32] Arhiva CNSAS, Dosar privind Congresele studenţeşti în România (1922-1928), f. 54.

[33] Arhiva CNSAS, Dosar Congrese studenţeşti 1929-1930, f. 233.

[34] Anuarul Universităţii din Iaşi, 1924-1925, Iaşi, 1925, p. 45.

[35] Idem, p. 46.

[36] Anuarul Universităţii din Iaşi, 1926/27, 1927/28, Iaşi, 1929, p. 43.

[37] Zoltán Rostás, Strada latina nr. 8, op.cit., p. 292-293.

[38] Anuarul Universităţii din Iaşi, 1924-1925, Iaşi, 1925, p. 31.

[39] Arhiva CNSAS, Dosar privind Congresele studenţeşti în România (1922-1928), f. 144.

[40] Arhiva CNSAS, Dosar Congrese studenţeşti 1932-1934, f. 230.

[41] Golopenţia, Anton, Rapsodia epistolară, Vol. I, Bucureşti, Ed. Albastros, 2004, p. 205.

[42] Arhiva CNSAS, Dosar privind Congresele studenţeşti în România (1922-1928), f. 47.

[43] Ibidem.

[44] Zoltán Rostás, Strada latina nr. 8, op.cit., p. 285.

[45] Arhiva CNSAS, Dosar privind Congresele studenţeşti în România (1922-1928), f. 273.

[46] Idem, f. 254.

[47] Ionescu, Nae, Teologia. Integrala publicisticii religioase, Sibiu, Ed. Deisis, 2003, p. 246-247.

Pe teme similare: