sursa foto: jurnalul.ro
INTRODUCERE LA RAPSODIA EPISTOLARĂ I
Sanda Golopenția
extras din Rapsodia epistolară : scrisori primite şi transmise de Anton Golopenţia (1923-1950) Vol.1: (Ion Adameşteanu – Nina Crainic), Ed. Albatros, Bucuresti, 2004
Scrisorile sunt una din căile prin care pătrundem în spiritul unei epoci și în miezul frământărilor celor care au trăit-o, încercând s-o modeleze. Scrise relativ spontan, fără armătura prudent cântărită cu care înaintează spre publicare eseul și fără travestirile sau parțialitatea pe care le presupune romanul cu cheie, ele ne aduc în față, alături de personalitatea vie și singulară a autorului, forma și textura relației trăite care i-a unit, o vreme, pe corespondenți. Fiecare scrisoare este, în mod explicit și definitoriu, parte a unui dialog epistolar pe care-l încifrează și alimentează, găzduind ideile și obiecțiile previzibile ale adresatului, permițând recuperarea parțială a replicilor lui trecute, evocând experiența comună a corespondenților, aducând la zi cunoașterea prezentului trăit la distanță de fiecare în parte. Poate de aceea, forma optimă de lectură (și, implicit, de publicare) a unei corespondențe impune „ascultarea“ ambelor voci, parcurgerea pe rând și cu egală atenție a cât mai multe dintre mesajele care au circulat într-o direcție sau în cealaltă.
În practica publicării, se tinde însă mai degrabă spre publicări selective și unidirecționale de scrisori care, izolate astfel de dialogul din care au rezultat, reușesc să transmită implicit doar o parte din viața care le-a însuflețit cândva. Se publică, bunăoară, scrisorile celor care au atins o formă sau alta a celebrității, trecându-se sub tăcere, chiar atunci când ele sunt disponibile, replicile epistolare ale corespondenților lor mai puțin notorii. Și, chiar în cazul celor dintâi, se aleg scrisorile literar realizate sau cele cu valoare de document și se lasă în umbra arhivelor textele care nu pot fi asociate unui tip sau altul de „beneficiu“ cultural. Poate de aceea, știm atât de puțin despre felul în care s-au legat și dezlegat alianțe, colaborări sau prietenii între cei care și-au fost contemporani, împărțind misiuni, realizări sau înfrângeri, fiindu-și aproape și apoi, dintr-odată, departe spre a se apropia iar, în funcție de noi circumstanțe și de vechi potriviri.
Schimburi epistolare
Am orânduit seria de față luând ca unitate de bază nu scrisorile lui Anton Golopenția, ci schimburile de scrisori în care acesta a fost antrenat. Volumul I al corespondenței primite sau trimise de Anton Golopenția cuprinde astfel 63 de schimburi epistolare dintr-un total de aproximativ 200 de care dispunem în prezent. El va fi urmat de un al doilea volum compus în exclusivitate din schimbul de scrisori dintre A.G. și Ștefania Cristescu (Golopenția). Activ cu precădere între anii 1931 și 1937, schimbul epistolar dintre A.G. și Ștefania Cristescu reprezintă cea mai masivă dintre mărturiile strict contemporane asupra Școlii de sociologie de la București, ajutându-ne să înțelegem din interior căutările, ezitările, succesele și eșecurile acesteia, precum și multiplele regrupări de forțe de-a lungul anilor ei de vârf.
Volumele III și IV vor întregi seria, în ele apărând, între altele, schimburile epistolare bogate dintre A.G. și Cornel Grofșorean, Dumitru C. Georgescu, Dimitrie Gusti, Octavian Neamțu, George-Emil Papahagi, Mihai Pop, Victor Rădulescu-Pogoneanu, H.H. Stahl, Tudor Vianu, alături de altele, mai restrânse, între A.G. și Al. Dima, Mircea Eliade, Nina Façon, Traian Herseni, Ion Ionică, Petre C. Iorgulescu-Yor, Sabin Manuila, Iacob Mihăilă, Ion Negru, Constantin Noica, Tache Soroceanu, P. Ștefănucă, Mircea Vulcănescu etc. În afara corespondenților sociologi, folcloriști, critici literari, scriitori sau filosofi, a pictorilor, demografilor și statisticienilor, a unor funcționari superiori de la Ministerul Instrucției, Cultelor și Artelor și, în genere, din învățământul românesc, sau a diplomaților, volumele III și IV ale seriei de corespondență pe care o inițiem vor cuprinde schimburi epistolare cu familia (cu mama, Emma Golopenția și tatăl, Simion Golopenția, cu cei doi frați, Romulus și Cornel Golopenția), cu vecini și cunoscuți din Bozovici, Timișoara sau București, cu colegi de școală și de facultate (1924–1932), cu studenți români aflați la studii în Germania în aceeași perioadă cu A.G. (1933–1936), cu colegi de la Institutul Social Român, Institutul Central de Statistică (1932–1948), cu membri ai echipei de identificare a românilor de la est de Bug a acestui institut (1942–1943) și, în sfârșit, cu necunoscuți întâlniți pe o clipă, într-un moment special al existenței lor sau a lui A.G.
Prin această diversitate, schimburile de scrisori ale seriei de față constituie o oglindă cu fațete multiple a României interbelice. Cum am lucrat îndeosebi cu scrisorile păstrate de A.G., am avut și avem impresia că, în esență, o idee directoare străbate întregul material pe care el l-a ferit de distrugere: aceea a felului în care fiecare din cei care scriu își caută menirea, rostul, major sau de moment, în peisajul vieții românești, fie ea culturală, economică, sau politică. Nu e clar dacă o asemenea idee plutea în aer în epoca respectivă sau dacă ea stătea pur și simplu la baza relațiilor și afinităților dintre A.G. și corespondenții săi. Poate că acesta a fost de altfel criteriul, obscur sau conștient, pornind de la care A.G. a conservat cu grijă nu numai corespondența cu cei uman sau profesional apropiați, ci și scrisori provenind de la oameni pe care îi cunoștea mai puțin sau chiar deloc. Așa cum sunt, scrisorile lungi și scurte ale acestei serii, în care A.G. este adresant sau adresat, focar al unei constelații de contemporani, îmi par a reprezenta o rapsodie epistolară a culturii românești. Pentru cei care se ocupă de sociologia culturii, seria aceasta, pe care o dorim cât de completă e posibil, va permite, atunci când se va încheia, abordarea sistemului multiplu și dinamic de relații umane, instituționale sau pur accidentale care configurează o generație sau o epocă, precum și a convingerilor comune care i-au unit, dincolo de vârstă, profesie sau apartenență politică, pe cei care au avut de înțeles și înfruntat aceleași mari chemări, obstacole sau întrebări.
În alcătuirea seriei de față, munca prestată se aseamănă întrucâtva cu cea a romancierului care-și propune să scrie un roman sumă. Notele și comentariile prin care am introdus fiecare schimb de scrisori ne-au prilejuit bucuria adâncirii de fapte și întâmplări pe care le cunoscusem uneori prin experiență directă dar distrasă sau încețosată, a descoperirii altora noi. Dacă nu am vorbit de roman epistolar, lucrul se datorează sentimentului că paginile care urmează însumează de multe ori partea cea mai reală și mai adâncă a existenței autorilor lor, că ele se întemeiază întotdeauna pe realitatea cotidiană și că, din acest punct de vedere, textele reproduse au valoare de document, de istorie epistolară (așa cum vorbim de istorie orală) și nu ascultă în primul rând de stringențele estetice de structurare sau de abandonare a conturului exact al întâmplărilor cărora trebuie să le răspundă un roman, oricât ar fi el de „adevărat“. Provocate de pura asamblare a scrisorilor, ecourile și izotopiile „organice“ sunt însă multiple și nu pot fi neglijate. Vom vorbi despre ele în momentul încheierii seriei, dacă el ne va fi dat.
Volume tematice sau ansamblu unic?
Încă de la începutul lucrului am fost pusă în fața unei alternative. Puteam publica în volume separate schimburile epistolare relevante sociologic; pe cele cu teme de statistică, demografie și geopolitică; schimburile epistolare privind literatura, arta sau filosofia; scrisorile de familie etc. Sau, dimpotrivă, și aceasta este alternativa pentru care am optat, puteam cufunda într-un ansamblu epistolar unic toate schimburile de scrisori de care dispunem.
Avantajele primei opțiuni nu erau de neglijat. Cititorii specializați ar fi mers direct la schimburile epistolare care-i interesau, fără a mai fi puși în situația de a le căuta printre multe altele cu profil diferit. În plus, volumele, compacte și de mai mici dimensiuni, ar fi fost mai ușor de tipărit și de difuzat. Neajunsurile acestei alternative nu ni s-au părut însă acceptabile.
În primul rând, publicarea de volume tematice ar fi abolit exact ansamblul organic de scrisori pe care ni se pare important să-l aducem în fața cititorilor. Or acesta este interesant în sine, permițând cititorilor să vadă cu ochiul liber limitele până la care pulsează într-o comunitate personalitatea unui individ, în cazul nostru a lui A.G., care este deopotrivă adresantul și adresatul schimburilor epistolare pe care le reproducem. Trierea materialului de inclus în volumele cu temă ar fi dus inevitabil la eliminarea unui număr important de schimburi epistolare care, nepretându-se la includerea în unul sau altul dintre ele, ar fi rămas să doarmă în arhive. Puse cap la cap, volumele tematice ar fi transmis trunchiat, înăsprind opozițiile sau distincțiile, imaginea câtorva aspecte ale preocupărilor lui A.G., dar nu ar fi dat cititorilor posibilitatea de a surprinde tocmai ceea ce îl face unic printre membrii Școlii sociologice de la București: deschiderea fără egal și pe toate planurile către oameni de profesii, formații și apartenențe social-politice dintre cele mai diferite.
Ansambluri de scrisori de tipul celui pe care îl prezentăm pot și ar fi util să devină obiect de studiu pentru sociologi, istorici sau psihologi. Nu s-ar mai opera în acest caz în cercetarea istoriei sau a psihologiei culturii, numai cu personalități sau grupuri explicite de indivizi (regrupați în jurul unei instituții — „Școală“, revistă, asociație, institut de cercetare, partid etc.), ci și cu grupuri implicite, invizibile cu ochiul liber, cum este, între altele, grupul tuturor celor care au la un moment dat același partener de corespondență. Grupurile acestea implicite sunt rareori etanșe. Ele se intersectează cu altele, abordează teme similare sau diferite în raport cu acestea, cunosc dinamici diferite și, în genere, ar trebui studiate comparativ. Publicarea integrală a mai multor ansambluri de schimburi epistolare ne-ar putea ajuta să înțelegem, alături de profilul unei personalități sau al unui grup cultural, conceptul de acțiune culturală în epocă a unui individ. Regrupând corespondenții dispuși în calitate de adresanți sau de adresați în jurul unei personalități culturale, am ajunge să putem defini numeric, fie si vag, amplitudinea acțiunii culturale a personalității respective.
Firește că un ansamblu de scrisori nu e niciodată complet. Cel care le-a primit le triază de-a lungul anilor. O fac de multe ori, în locul lui, împrejurările. Publicat integral, ansamblul epistolar disponibil care gravitează în jurul aceluiași individ conține însă de multe ori cheia extensiunii lui adevărate. Corespondenții menționează și comentează scrisori pe care le-au scris sau primit și de care nu dispunem. Din permanenta referire la trecut și prezent, fiecare scrisoare țese relații noi de gând și faptă, înglobând în sinteze organice mereu mai net configurate și ce se scrie și ce se gândește în spațiul dialogal creat de corespondenți.
O tipologie cantitativă
Multe schimburi de scrisori se prezintă sub forma minimă a unei scrisori unice. E cazul, în volumul acesta, a 40 de schimburi de scrisori, pe care le vom numi schimburi epistolare minime și care reprezintă un prim grup semnificativ: cele între A.G. și Ion Adameșteanu (1939), J. Alexandrescu (1940), Mihai Antonescu (1944), I. Ardelean (1949), Nicolae Argintescu-Amza [1931], I. Aron (1939), *Arsene [1949], D.I. Atanasiu [1932/1933], I. Bartoș (1938), Alexandru Bădăuță (1934), Titu L. Băncescu (1939), Vasile Băncilă (1938), Alexandru Bărbat (1938), Mircea Biji (1942), Al. Bîrlădeanu (1938), Vladimir G. Boantă (1942), Bogdan* (1927), Dan Botta (1939), Consilierul Bratu [1933], Stanciu Brădișteanu (1933), Traian Brăileanu (1938), Gheorghe Bucurescu (1942), Guvernatorul Civil al Transnistriei (1942), Consilierul Caliani [1933], Floria Capsali [1934], „Cartea Românească“ (1930), un Casier C.F.R. [1936], Subdirectorul Călugăru [1933], M. Cernea (1938), Ion Clopoțel (1931), Aurelia Cloșan (1933), Ion Cocioba (1935), Comandantul X [1934/1936], Consilierul X [vara 1935], C.D. Constantinescu-Mircești, Andrei G. Corteanu (1938), Xenia Costa-Foru (1933), Alexandru Costin (1939), Paul Costin-Deleanu [1931], Nina Crainic.
Deși reduse la dimensiunile unei cărți poștale sau a unei felicitări, o serie de schimburi de scrisori din această categorie evocă relații de lungă durată din timpul anilor de școală (cea cu colegul Bogdan*, împreună cu care A.G. va merge în excursia de sfârșit de studii liceale organizată de cercul „Egiptul“), sau al anului de lucru în calitate de Șef de cabinet al profesorului D. Gusti, care a funcționat ca Ministru al Instrucției, Cultelor și Artelor între 1932/1933 (în această perioadă, A.G. a fost, după cum o arată scrisorile primite sau felicitările trimise de el în 1933, în relații de colaborare mai apropiată cu D.I. Atanasiu, Consilierii Bratu și Caliani, subdirectorul Călugăru și Stanciu Brădișteanu). Scrisoarea Aureliei Cloșan din 1933 se referă la aceeași perioadă din viața lui A.G., iar mulțumirile din 14.1.1939 ale învățătorului I. Aron sugerează că A.G. rămăsese în contact cu o serie de foști colegi de la Ministerul Instrucției (devenit între timp Ministerul Educației).
În sfârșit, unele schimburi de scrisori din această categorie sunt evident accidentale și ne permit să întrevedem un aspect sau altul al cotidianului celor care scriu, fie că e vorba de rândurile trimise de Titu L. Băncescu în numele românilor din Argentina, bucuroși de cărțile primite din România; de Alexandru Bădăuță, în legătură cu modul în care poate fi ilustrată o conferință despre România, pe care A.G. urma să o țină, în timpul studiilor în Germania, în cadrul Institutului condus de profesorul Hans Freyer; de Ion Adameșteanu, concentrat, ca și A.G., la Silistra, în anul 1939; de casierul C.F.R. căruia A.G. i se adresează în speranța de a-și recupera banii; de varii comisioane, cu inevitabilele și frustrantele lor incidente (în scrisoarea lui Ion Cocioba sau în cea adresată de A.G. Ninei Crainic); de Asociația studenților creștini ortodocși din București și activitățile ei (Paul Costin-Deleanu, 1931).
Multe din schimburile epistolare minime sunt legate direct de activitatea sociologică comună (pe un răstimp mai mult sau mai puțin îndelungat) a lui A.G. și a corespondenților săi. E cazul schimburilor de scrisori dintre A.G. și N. Argintescu-Amza (care se zbate să ajungă la Cornova în campania din vara anului 1931), I. Bartoș, Alexandru Bărbat, Floria Capsali, Xenia Costa-Foru sau Alexandru Costin. Despre publicațiile sociologice de care A.G. e legat vorbesc apoi schimburile de scrisori cu Alexandru Bîrlădeanu, care i se adresează, în numele profesorului Gheorghe Zane, pentru întregirea colecțiilor „Sociologie românească“ și „Arhiva pentru știința și reforma socială“; cu M. Cernea, care-i trimite un studiu spre publicare în „Sociologie românească“; cu Traian Brăileanu, care-i făgăduiește o recenzie la teza de doctorat în revista „Însemnări sociologice“; cu Ion Clopoțel sau cu C.D. Constantinescu-Mircești, care-i cer colaborări la revistele „Societatea de Mâine“ respectiv „Pontice“; cu Dan Botta, care-i solicită colaborarea la Enciclopedia României și sugestii în legătură cu planul de ansamblu al lucrării; cu J. Alexandrescu, care se ocupă de tipărirea revistei „Geopolitica și Geoistoria“, în al cărei colegiu de redacție activează A.G.; cu Vasile Băncilă, pe care A.G. îl invitase să scrie la plănuita revistă sociologică „Anteu“; cu Andrei G. Corteanu, căruia A.G. îi solicita colaborarea la „Sociologie românească“, în calitate de Redactor al revistei.
Informații prețioase privind campania de identificare a românilor de la est de Bug întreprinsă în 1942 de Institutul Central de Statistică sub conducerea lui A.G. apar în schimburile de scrisori dintre A.G. și Mircea Biji, Vladimir G. Boantă (care-i transmite date despre românii din Caucaz), Gheorghe Bucurescu, sau Guvernatorul Transnistriei (căruia A.G. îi scrie spre a înlesni călătoria înapoi spre București a lui Constantin Brăiloiu, venit, la invitația lui A.G., să înregistreze muzică populară la românii de dincolo de Bug).
În sfârșit, în scrisoarea adresată lui Mihai Antonescu, Anton Golopenția intervine pentru punerea în libertate până în momentul procesului a câtorva colegi din Oficiul de Studii al Institutului Central de Statistică, care fuseseră arestați pentru activități comuniste.
În ansamblul lor, schimburile acestea epistolare, deși limitate la o singură scrisoare, ne permit să întrevedem natura relațiilor (temporare sau prelungite; strânse, de prietenie, sau instituționale, funcționale; de colaborare pe termen scurt sau mai îndelungat; eventual pur întâmplătoare) dintre A.G. și corespondentul său, precum și contextul în care acestea s-au situat.
În cadrul schimburilor epistolare reduse la o singură scrisoare de care dispunem, A.G. a fost adresant de 15 ori (scriindu-le lui Mihai Antonescu, I. Ardelean, *Arsene, Mircea Biji, Consilierul Bratu, Stanciu Brădișteanu, Guvernatorul Civil al Transnistriei, Consilierul Caliani, Floria Capsali, un Casier C.F.R., Subdirectorul Călugăru, Comandantul X, Consilierul X, Andrei G. Corteanu, Nina Crainic. Restul de 25 schimburi de scrisori fac auzite vocile a tot atâția corespondenți în raport cu care A.G. este adresat. Și într-un caz și în celălalt, e clar că cel puțin o altă scrisoare (de răspuns sau simplă mulțumire) va fi existat. În funcție de numărul de scrisori, raportul este, în acest caz, același: 15 scrisori datorate lui A.G. față de 25 de scrisori datorate corespondenților săi.
Restul de 23 de schimburi epistolare se distribuie după cum urmează. Un al doilea grup, în care am inclus schimburile epistolare cuprinzând între două și cinci scrisori corespunde categoriei pe care o numim a schimburilor epistolare reduse. Grupul al treilea include schimburile epistolare medii, pentru care dispunem de între șase și 20 de scrisori. În sfârșit, grupul al patrulea și ultim include schimburile epistolare masive, pentru care dispunem de peste 20 de scrisori (în cazul prezentului volum, de între 24 și 65 de scrisori).
Schimburile epistolare reduse, în număr de 12, se compun în volumul de față din două, trei sau patru scrisori. Câte două scrisori apar în cazul corespondenței dintre A.G. și Eugen Banu, Mihail Bologa, Harry Brauner, Petru Caraman, Ion Chinezu, Silvestru Cioflec, Ion Conea și Lena Constante. În două din aceste schimburi epistolare dispunem de scrisoare și răspunsul la ea: scrisoarea lui M. Bologa (care însă răspunde la rândul lui unei scrisori anterioare a lui A.G.) e urmată de răspunsul lui A.G.; cea trimisă de L. Constante e urmată de răspunsul lui A.G. În schimbul de scrisori cu P. Caraman, fiecare din cei doi corespondenți e reprezentat prin câte o scrisoare, dar acestea sunt scrise la aproape un an distanță. În rest, scrisorile de răspuns ale lui A.G. lipsesc, ceea ce sugerează că, în principiu, schimbul real de scrisori a avut, după toate probabilitățile, cel puțin patru componente (patru timpi epistolari).
Schimburile epistolare reprezentate prin câte trei scrisori sunt total asimetrice, de fiecare dată corespondentului lui A.G. datorându-i se toate scrisorile disponibile (păstrate de A.G.). E vorba de schimburile de scrisori ale lui A.G. cu Atanasie Brânda și cu Romulus Cotaru. Și într-un caz și în altul e de presupus că au existat cel puțin trei răspunsuri ale lui A.G.
Un schimb epistolar echilibrat cuprinzând patru scrisori (două scrise de A.G. și două datorate lui Alexandru Ciorănescu), în care scrisorile se urmează relativ regulat, ne interzice orice presupunere, el putând fi exhaustiv sau, dimpotrivă, riscând să reprezinte doar partea conservată a unei corespondențe regulate extinse pe o perioadă mai lungă. În schimbul de scrisori cu Mac Constantinescu, acesta este adresant de fiecare dată, ceea ce ne face să presupunem că un număr de scrisori ale lui A.G. l-ar putea completa. În total, schimburile epistolare reduse regrupează un ansamblu de 30 de scrisori, dntre care cinci i se datorează lui A.G., iar restul de 25 corespondenților săi.
Schimburile epistolare medii sunt, în volumul de față, în număr de opt. Ele includ: trei schimburi de câte trei scrisori (între A.G. și Mihail Bârcă, Emanoil Bucuța sau Valer Butură); un schimb de sapte scrisori (între A.G. și Constantin Brăiloiu); un schimb de opt scrisori (între A.G. și I. Bosica); un schimb de nouă scrisori (între A.G. și Emil Cioran); un schimb de 13 scrisori (între A.G. și Ernest Bernea) și un schimb de 18 scrisori (între A.G. și D.C. Amzăr), totalizând 64 scrisori. A.G. este adresant o singură dată în raport cu M. Bârcă, de două ori în raport cu E. Bucuța și nici o dată în raport cu Valer Butură. În corespondența păstrată cu C. Brăiloiu, A.G., îngrijorat de situația precară a acestuia, scrie de patru ori și este adresat de trei ori. În schimburile de scrisori cu I. Bosica sau E. Cioran, A.G. este exclusiv adresat. În raport cu E. Bernea, A.G. este adresant o singură dată și adresat de 12 ori. Iar în schimbul de scrisori cu D.C. Amzăr, A.G. scrie trei scrisori și primește de la acesta 15 scrisori. Exprimat în număr de scrisori conservate, raportul este deci de 11 scrisori datorate lui A.G. față de 53 scrisori datorate corespondenților săi. E clar că, în toate aceste cazuri, dezechilibrul major dintre reprezentarea epistolară a lui A.G. și cea a celorlalți corespondenți sugerează că vor fi existat (și poate mai pot fi găsite) și alte scrisori scrise de el.
În ansamblu, schimburile epistolare minime (40 de scrisori), reduse (30 de scrisori) și medii (64 scrisori) totalizează 134 scrisori, dintre care 31 au fost scrise de A.G.
Trei schimburi epistolare masive, regrupând 154 de scrisori, cu alte cuvinte mai mult de jumătate din ansamblul scrisorilor din volum, fac auzită în mai mare măsură vocea lui A.G. E vorba de schimburile de scrisori cu Miron Constantinescu (care include 24 scrisori, dintre care 15 scrisori adresate de A.G. față de nouă scrisori datorate lui M.C.), Petru Comarnescu (65 de scrisori, dintre care 26 ale lui A.G. și 39 ale lui P.C.) și Brutus Coste (65 de scrisori, dintre care 13 ale lui A.G. și 52 ale lui B.C.). În raport cu ceilalți corespondențI din acest grup, A.G. scrie deci 54 scrisori și primește 100 (firește, o subliniem mereu, în limitele ansamblului epistolar de care dispunem).
Publicarea seriei Rapsodia epistolară vizează de altfel, alături de aducerea la cunoștința publicului a unor mărturii cu privire la România inter- și imediat postbelică a secolului XX, și posibila îmbogățire a inventarului de scrisori ale acestui ansamblu. Apelăm în acest sens la toți cititorii, rugându-i să ne comunice informațiile de care dispun cu privire la alte scrisori trimise sau primite de A.G. În măsura în care ele ne vor fi communicate, vom fi în măsură să le includem în volumul final al seriei.
Tipologia cantitativă pe care am prezentat-o este valabilă în raport cu corpusul disponibil, și nu în mod absolut. E clar că descoperirea de noi scrisori o poate oricând afecta. Și e de la sine înțeles că, la un număr egal de scrisori, schimburile de scrisori nu sunt, cantitativ vorbind, comparabile. În unele, repartiția rolurilor de adresant și de adresat este echilibrată, pe când în altele ea riscă să fie parțial sau total asimetrică, scrisorile datorându-i-se, în majoritatea sau totalitatea lor, unui singur corespondent. Unele schimburi de scrisori se caracterizează prin continuitate: ele contin scrisori care se urmează și derivă una din alta, fiecare fiind o reacție la cea care o precede și un stimul (între multe altele) pentru cea care urmează. Alte schimburi de scrisori se definesc prin discontinuitate, scrisorile nu se succed, ci apar la distanță în timp, nefiind posibilă decât în mod vag reconstituirea unu fir epistolar. Schimburi epistolare cu un număr egal de scrisori pot ocupa un interval temporal de câteva luni, câțiva ani sau se pot extinde pe o porțiune îndelungată a vieții corespondenților.
Corespondenții multipli
Un număr de scrisori au adresanți și/sau adresați multipli, imprimând astfel schimbului epistolar un caracter în parte public. Rămași în București, Ernest Bernea, sora sa Maria și Victor Rădulescu-Pogoneanu îi scriu lui A.G., care se afla pe teren la Cornova (28.11.1931). D.C. Amzăr și Ernest Bernea, care s-au întâlnit în Germania, unde cel dintâi se află la studii, îi scriu lui A.G., pe atunci Șef de cabinet al lui D. Gusti la Ministerul Instrucției, Cultelor și Artelor. Aflat în vacanță la Vărădia, Brutus Coste le face loc în scrisoare colegilor de școală Eugen Banu (13.[8.]1927) sau Ovid* [1.12.1929], iar mai târziu, în anii de după absolvirea facultății, lui Victor Rădulescu-Pogoneanu (26.7.1932); V.R.-P., Octavian Neamțu și P. Cotaru (2.2.1935); V.R.-P. și tinerii unguri care vizitau România — Nemeth L., Boldiszár I., Keresztury D.; lui O. Neamțu și fratelui său Zeno Coste ([1938/1939]; și, în sfârșit, aceluiași O. Neamțu (f.d.). A.G. îi scrie lui Brutus Coste, aflat în străinătate, împreună cu Petru Comarnescu, Nae Popescu, Victor Rădulescu-Pogoneanu, O. Neamțu și H.H. Stahl, toți aflându-se la sărbătorirea a 25 de ani de activitate ai profesorului D. Gusti (10.1.1937) și utilizând ca suport fizic al mesajului meniul festiv de la Capșa.
Într-un singur caz, adresanții multipli semnează unul și acelasi mesaj instituțional. Dan Botta îl are drept cosemnatar pe Ion Veverca la invitația oficială de a colabora la volumul IV. Instituții și întreprinderi economice al Enciclopediei României (12.6.1939).
Adresați multipli apar în schimburile de scrisori dintre A.G. și I. Bosica (acesta scriindu-i câteva rânduri și lui Romulus Golopenția, fratele mijlociu al lui A.G., 25.11.1923); Mircea Biji (pe care l-am tratat ca adresant principal întrucât e primul numit, dar care aparține de fapt, pe scurtă vreme, aceleiași echipe de identificare a românilor de la est de Bug cu D. Corbea-Cobzaru și T.A. Stoianovici; sau Miron Constantinescu (care li se adresează simultan, în scrisoarea circulară din [ianuarie 1948], lui A.G., Dumitru C. Georgescu, Mircea Biji, P. Onică, Ș. Gheorghiu, Gheorghe Racoviță și Lucia Apolzan [ianuarie 1948]), făcându-le cunoscută trecerea Institutului Central de Statistică în subordinea lui Gh. Gheorghiu-Dej, care conducea în acel moment Consiliul Superior Economic și era Vice-Președinte al Consiliului de Miniștri.
Într-un singur caz apar deopotrivă adresanți și adresați multipli. E vorba de scrisoarea de felicitare trimisă la 30.3.1940 de D.C. Amzăr și soția sa Maria Amzăr (Bernea) lui A.G. și Stefaniei Golopenția (Cristescu), cărora li se născuse primul copil.
Corespondenții multipli se constituie, după cum o putem remarca, pornind de la relații de familie (între Ernest Bernea și sora lui Maria; între Brutus Coste și fratele lui Zeno; între membrii unui cuplu, cum ar fi D.C. și Maria Amzăr sau A.G. și Ștefania Golopenția); de la relațiile de prietenie între elevi, studenți sau monografiști (se configurează astfel în corespondența de față grupul compus din Brutus Coste, Victor Rădulescu-Pogoneanu și Octavian Neamțu) sau de la pozițiile instituționale (în cazul mesajului lui Miron Constantinescu).
Schimbul de scrisori cel mai deschis este cel dintre A.G. și B. Coste, ultimul fiind cel care introduce de obicei în circuitul epistolar și alți corespondenți. Cel întotdeauna dispus să se alăture unei scrisori în mers, corespondentul „supranumerar“ prin excelență este exuberantul Pick (Victor Rădulescu-Pogoneanu), pe care îl vom regăsi, ca partener al unui schimb epistolar masiv, în unul din volumele următoare ale seriei de față.
Chiar atunci când nu au adresanți multipli, scrisorile trimise de A.G. circulă și sunt comentate în grupul de prieteni compus din Brutus Coste, Octavian Neamțu și Victor Rădulescu-Pogoneanu: mai precis, de îndată ce unul dintre cei trei primește o scrisoare de la A.G., el o va trece și celorlalți doi. Într-un mod similar, scrisorile primite de A.G. de la unul dintre cei trei amici bucureșteni îi vor fi trecute cu regularitate și lui Emil Cioran.
Focar al unei corespondențe
Pe ansamblul volumului, din 288 scrisori, 85 i se datoresc lui A.G. Semnătura Anton Golopenția (pe care, la sugestia Editurii Albatros, și după reflecție, am pus-o în fruntea volumului) se cere deci precizată.
Anton Golopenția nu este autor al majorității scrisorilor cuprinse în carte. În raport cu fiecare corespondent în parte (cu excepția lui Miron Constantinescu), el e reprezentat prin mai puține scrisori trimise decât cele care-i sunt adresate. Pe ansamblu însă, și în raport cu toți corespondenții din schimburile epistolare incluse în volum, lui Anton Golopenția i se datorează cel mai mare număr de scrisori: o dată și jumătate în raport cu Brutus Coste (de la care avem 52 scrisori), de peste două ori în raport cu Petru Comarnescu (autor a 39 dintre scrisorile păstrate), de peste cinci ori în raport cu D.C. Amzăr (de la care se păstrează 15 scrisori), de șapte ori mai multe scrisori în raport cu Ernest Bernea (autor a 12 scrisori păstrate), de peste opt ori în raport cu Emil Cioran sau Miron Constantinescu (de la care se păstrează câte nouă scrisori) ș.a.m.d.
Se adaugă la aceasta grija cu care A.G. a conservat scrisorile care i-au fost trimise, chiar când acestea proveneau de la persoane pe care nu le cunoștea. Atunci când nu scrisoarea, ci schimbul epistolar i s-a părut important, A.G. a păstrat cu egală grijă ciornele sau copiile scrisorilor trimise de el. Din acest dublu punct de vedere, el a asumat astfel o funcție de pre-editare, punând deoparte și într-un fel pre-asamblând un material epistolar la care a ținut și pe care plănuia în mod evident să-l revadă cândva, în ani mai târzii care nu i-au fost dați.
Într-un al treilea sens, datorită corespondenților săi, conținutul unora dintre scrisorile de care nu dispunem ale lui A.G. ajunge totuși până la noi. Decalat, A.G. ne apare astfel, în mod indirect, în postura de autor al unor scrisori absente, căci, scrise la persoana a doua și reacționând la ideile lui, scrisorile corespondenților incluși în volum reprezintă prețioase surse de informare cu privire la ce scrisese sau gândea pe atunci A.G.
Pusă în fruntea seriei și a volumului de față, eticheta „Anton Golopenția“ marchează deci nu atât, sau nu numai autorul, cât mai cu seamă focarul lor. Anton Golopenția a crezut în scrisorile-stare de suflet în adolescență; a scris și a primit un mare număr de scrisori de lucru; și a practicat de-a lungul întregii sale vieți strategia scrisorilor coordonate prin care, adresându-se mai multor corespondenți activi în cadrul unor instituții conexe, își propunea să ajute la rezolvarea unor probleme sau la urnirea din loc a unor proiecte dragi lui (cum au fost, în cazul scrisorilor cuprinse în volumul de față, crearea unei reviste a tinerilor monografiști; înnoirea activității Școlii sociologice gustiene; extinderea grupului de autori din jurul revistei „Sociologie românească“, atunci când a preluat funcția de redactor șef al acesteia; abordarea completă a generației căreia îi aparțineau de către cei care încercau să vorbească în numele ei; formarea solidă a viitorilor noștri diplomați etc.).
Relații umane și instituționale între corespondenți
Dincolo de definirea lor cantitativă, schimburile de scrisori cuprinse în volum ne permit adeseori să pătrundem în intimitatea relației umane pe care o exprimă relația epistolară. Vibrația prietenească a schimburilor de scrisori cu Mihail Bârcă, Petru Comarnescu și, mai cu seamă, cu Brutus Coste impresionează de la bun început, situându-le într-un grup aparte față de rest. Am vorbit pe larg, în cuprinsul Notelor și comentariilor despre singularitatea relației care i-a unit, de fiecare dată, pe corespondenți. Voi evoca aici doar câteva aspecte generale asupra cărora am insistat mai puțin în cuprinsul notelor.
Schimbul epistolar cu Mihail Bârcă, străbătut de căldură și sentimentul apropierii, este limitat în timp (fiind cuprins între anii 1929 și 1932), asimetric și lacunar. Din scrisorile lui M. Bârcă putem deduce existența a o serie de scrisori, ale lui și ale lui A.G., care nu ne stau la dispoziție. Scrisorile de care dispunem (datorate lui M.B., cu excepția unei scrisori a lui A.G.) evocă răstimpul în care M.B. și A.G. au studiat împreună la Facultatea de Drept și anii imediat următori, în care drumurile încep să li se despartă. Cei doi prieteni își scriu, în anul 1929, din vacanțele petrecute la Bogzești în Moldova de M.B. sau la Bozovici în Banat de A.G., vorbindu-și despre lecturi și împărtășindu-și aprehensiuni comune. În 1930, ei vor da împreună examenul de licență în Drept, iar A.G. va obține un premiu al Grupării Universitare pentru Societatea Națiunilor care-l va duce la Geneva. Una din scrisorile care subliniază îndeosebi grija prietenească și delicată a „bunului“ Bârcă pentru prietenul său e cea din [11.1.1931], în care îl îndeamnă pe A.G. să reflecteze atent la marea cotitură pe care tocmai o plănuia — renunțarea la studiile de Drept în favoarea Filosofiei și a Sociologiei:„Dragă Anton, după câte mi-ai sugerat, am conchis că te afli la o răspântie. Fii atent, ne înșelăm așa de lesne…“. Scrisoarea din 1932 a lui M.B., devenit judecător supleant la Tribunalul din Tulcea, vorbește deja, cu un regret lucid, despre rarefierea iminentă a corespondenței. Despărțiți prin profesie și deplasări (căci A.G. va pleca la studii în Germania la sfârșitul anului 1932 revenind în țară abia la sfârșitul anului 1936), cei doi prieteni nu vor mai avea prilejuri de conlucrare ulterioară deși, ajungând să locuiască în același cartier bucureștean și cu copiii învățând o vreme la aceeași școală, se vor fi întâlnit uneori întâmplător în cursul anilor 1940. Schimbul epistolar între A.G. și M.B. închide în cochilia lui, cu adaosuri pe care vom avea poate prilejul de a le cunoaște, o etapă scurtă și plină din adolescența vie a celor doi corespondenți.
În schimbul epistolar dintre A.G. și P. Comarnescu căldura se însoțește de puternice afinități intelectuale, pe care le-am enumerat atent în Note și comentarii. Ca și în cazul corespondenței cu M. Bârcă, schimbul de scrisori se menține la nivel intim[1], nici unul dintre corespondenți nefăcând loc în economia scrisorilor unui adresant sau adresat suplimentar. Ajunși sau apropiindu-se de vârsta primei maturități, atât A.G. cât și P.C. transmit cu încredere și luciditate celuilalt detalii importante ale vieții lor interioare sau exterioare. La A.G., scrisorile conservate vorbesc despre Germania național-socialistă de care, venit la studii, se descoperă treptat înstrăinându-se, de căutări și aspirații privind acțiunea cu rost care poate fi întreprinsă pentru România de el și prietenii săi, de posibila sporire a prilejurilor de a gândi și făptui constructiv împreună cu P. Comarnescu. A.G. e bucuros de activitatea lui P.C. la „Excelsior“, care i se pare o sursă serioasă de informare cu privire la realitatea economică românească. El încearcă să-și aducă în contact prietenul cu tineri germani, cehi sau unguri, întâlniți la conferințele pe teme sud-est-europene din Germania momentului, care căutau și ei să întrevadă soluții viabile pentru țările lor. Fiecare dintre cei doi prieteni pare a-l atrage pentru o vreme pe celălalt în orbita preocupărilor lui: P. Comarnescu lucrează cu D. Gusti la Fundațiile Regale și publică în „Arhiva“ sau „Sociologie românească“, iar A.G. colaborează la revistele „Criterion“ și „Revista Fundațiilor Regale“, răspunzând invitațiilor repetate ale lui P.C. Din discuțiile între A.G. și P.C. se naște ideea Premiilor tinerilor scriitori, la care P.C. va insista nu o dată ca A.G. să-și pună candidatura. Amândoi prietenii lucrează simultan la câte un volum consacrat „Tinerei Generații“. Scrisoarea din 9.1.1934 a lui A.G. reacționează bucuros și plin la planul, și mai cu seamă la chestionarul, pe baza căruia P. Comarnescu încerca să acumuleze materialul necesar. Reproduc aici chestionarul lui P.C., pentru interesul pe care îl prezintă și astăzi, când ducem încă lipsa unor lucrări de sinteză de acest tip. Chestionarul nu este datat și nu putem ști dacă el îi fusese trimis lui A.G., ca și lui E. Cioran sau altora, sau dacă P. Comarnescu îi încredințase lui A.G. misiunea de a-l face să circule printre tinerii români aflați la studii în Germania în aceeași perioadă cu el. Iată textul chestionarului[2] lui P.C.:
Stimate Domn,
Lucrând la o carte despre „Spiritul Tinerei Generații“ (În ce constă el, care-s condițiile și manifestările lui proprii, realizările și tendințele lui în viața și cultura românească), am onoarea a vă ruga să binevoiți a răspunde la următoarele chestiuni și să-mi trimiteți răspunsul în cel mai urgent timp posibil, pe adresa mea — str. Gral Lahovary 10, București 3:
- Credeți în existența unei tinere generații românești, ca realitate culturală și social-psihologică distinctă de celelalte generații românești?
- Dacă da, în ce ar consta, după Dvs., spiritul acestei noi generații, prin ce calități și defecte se diferențiază el?
- Care ar fi ideile, idealurile și atitudinile specifice și noi ale tinerei generații? Aceasta, în întreg domeniul culturii și vieții românești.
- Care sunt grupurile și persoanele care, după Dvs., reprezintă mai expresiv acest spirit în artă, literatură, știință, ideologie și politică?
- Aveți încredere în activitatea practică, ideologică și morală a acestor grupuri și persoane?
- Ce așteptați de la ele?
- Care sunt valorile și oamenii din cultura românească în care ați crezut, care v-au dezamăgit și de care, eventual, v-ați depărtat?
- Care ar fi, după Dvs., într-o singură formulă, misiunea tinerei generații românești?
- Care sunt lucrările, articolele, studiile pe care le socotiți cele mai reprezentative pentru poziția Dvs. față de cultura românească și de problema tinerei generații?
- Aveți cunoștință despre vreo lucrare sau studiu important atingând această problematică și care mi-ar fi putut ușor scăpa datorită faptului că a apărut în vreo publicație puțin cunoscută sau în circumstanțe care nu au îngăduit o minimă difuzare?
- O bibliografie a activității Dvs. de scriitor, în caz că ați publicat mai mult.
Orice alte observațiuni și obiecțiuni sunt binevenite.
Mulțumindu-vă pentru osteneală și pentru sprijinul pe care nădăjduiesc că mi[-l] veți da pentru ca lucrarea să apară în chip cât mai documentat, primiți, vă rog, expresia deosebitei mele considerațiuni.
A.G. a răspuns printr-o scrisoare amănunțită la chestionarul lui P. Comarnescu. Obiecția lui principală privea concentrarea, în definirea Tinerei Generații, asupra tinerilor intelectuali din București. În concepția lui A.G., analiza trebuia extinsă sistematic la un număr cât mai mare și mai diversificat de grupuri profesionale (avocați, învățători și profesori, medici, muncitori, agricultori etc.) și la toate provinciile țării. O scrisoare ulterioară a lui P. Comarnescu, din 31.1.1935, prin care acesta reacționa la articolul Situația intelectualilor români, publicat de A.G. în revista „Criterion“, pune în lumină o deosebire majoră între cei doi în problema raportului dintre etică și politică: pesimismul funciar al lui P.C. privind capacitatea de acțiune reală a tinerei generații față cu convingerea că lucrul e posibil la A.G. Pentru P.C., elita intelectuală este capabilă să definească țeluri viabile, dar realizarea acestora de către ansamblul societății nu poate decât să le devieze și denatureze. A.G. credea, dimpotrivă, în necesitatea creării de instituții prin intermediul cărora acțiunea de guvernare să fie orientată și potențată grație unei informări precise, rapide, cotidiene, aidoma celei meteorologice.
Subsistă, între A.G. și P.C. o deosebire de natură, despre care A.G. a scris atunci când a vorbit despre relația lui cu E. Cioran[3]. Deosebirea este mult mai mică decât cea dintre A.G. și Cioran, în măsura în care atât A.G., cât și P.C. sunt firi armonioase, echilibrate, adânc încrezătoare în posibilitatea binelui și a frumuseții[4]. E clar însă că A.G, e în permanență disponibil, gata să se dăruie unor acțiuni (pe care le vrea limpezi, atent cântărite și armate instituțional) puse în slujba nevoilor atât de numeroase ale României. Revenit din eventuale entuziasme inițiale după o experiență a măcinării eforturilor pe care o descrie în pagini memorabile, P.C. se concentrează cu și mai multă ardoare decât la început asupra realizării de sine.
Înrudiți prin sensibilitate și preocupări, având reale și multiple afinități, A.G. și P. Comarnescu, pe care drumurile profesionale diferite îi vor îndepărta unul de altul în viața de zi cu zi, se caută și se regăsesc ori de câte ori un prilej sau altul îi împinge spre repliere și meditație. În momentul bucuros al drumeției prin Italia sau în cel, grav, al concentrării din 1939, P. Comarnescu îi scrie prietenului, amintindu-și de bucurii intelectuale pe care consideră că i le datorează (cum ar fi drumul prin Germania în vara anului 1936), sau reproșându-și că l-a pierdut din vedere în clipe în care, ca și el cu ani înainte, A.G. a avut de dat piept cu inerții și rezistențe locale despre care s-a scris încă prea puțin în cultura noastră. Revenit de la studii din America, ajuns ginere de ministru și lucrând la Fundațiile Regale, P. Comarnescu îi speriase pe colegii săi de generație (și nu numai) și lucrul se răsfrânsese cu duritate asupra vieții lui: o campanie de defăimare, ale cărei ecouri dăinuie și astăzi, blocase în parte rezerva de avânt și disponibilitate a tânărului, silit să devină pe neasteptate și adult, și blazat. La revenirea în țară de la studiile în Germania, cu un doctorat obținut la alt profesor decât Dimitrie Gusti, Anton Golopenția cunoscuse la rândul său multiple și triste blocări, puneri la îndoială, încercări de înlăturare și contemplase chiar câteva ieșiri posibile din sfera de influență prea directă a Profesorului D. Gusti, renunțând de fiecare dată la ele din cauza marii afecțiuni care-i unea pe profesor și pe elevul său, în pofida tuturor diferențelor. În aceste căutări, P. Comarnescu îi stătuse nu o dată alături (vezi de exemplu propunerea de a-l recomanda lui Petre Georgescu-Delafras în vederea unei eventuale angajări, pe care am comentat-o la locul cuvenit[5]).
Cu totul diferită este relația umană de care vorbeste schimbul de scrisori dintre A.G. și Brutus Coste. Datând din anii timpurii de școală, prietenia dintre Brutus Coste și A. Golopenția este însuflețită de o căldură simplă, frățească, generoasă și se va menține până la moartea fiecăruia dintre cei doi. A.G. și B. Coste consună în dorința de a fi utili României, viețile și scrisorile le sunt în ecou. Anii războiului și perioada de după 1944 aduc după sine rărirea scrisorilor și apoi, odată cu căderea cortinei de fier, renunțarea la corespondență. Ultima întâlnire dintre cei doi prieteni a avut loc la Paris, cu prilejul Conferinței de Pace, când A.G. se găsea, ca expert statistic, în delegația oficială a României, iar B. Coste îl însoțea, ca secretar, pe Grigore Gafencu, venit să exprime punctul de vedere al românilor din exil. Legat de lucrările întreprinse la Institutul Central de Statistică, de lecturile necesare la Biblioteca Academiei, și nu în ultimul rând de familie, A.G. nu va accepta propunerea de rămânere în străinătate pe care i-o face cu acest prilej B. Coste. În anii negri care urmează, Brutus Coste, care se află în America și activează intens în cadrul Adunării Națiunilor Europene Captive și a comitetului „Adevărul despre România“, va fi primul care va vorbi și prezenta date cu privire la suprimarea în închisoare a lui A. Golopenția. Sosit în Statele Unite în a doua jumătate a anilor 1960, P. Comarnescu îl va repune în legătură pe B. Coste cu Ștefania Golopenția. În anul 1968, aflată la Paris, i-am scris lui Brutus Coste pentru prima dată, vorbindu-i despre un volum de Opere alese ale lui A.G., pe care Ștefania Golopenția încerca să-l publice la Editura Eminescu. Iată două fragmente referitoare la A.G. din răspunsul[6] pe care l-am primit atunci:
20 octombrie 1968
Dragă Sanda,
Bune și mai puțin bune, veștile despre ai lui Anton au mai micșorat golul dintre trecut și prezent. Îți mulțumesc pentru această contribuție la reînodarea firelor. Nu mai puțin îndatorat mă simt pentru ce îmi împărtășești despre volumul pe care-l pregătiți. Spune-i Ștefaniei că o admirăm pentru toți acești ani, pentru ce a făcut din voi și pentru energia ce i-a rămas ca să aducă la lumină măcar o parte din ce a rămas de la omul care, sunt sigur, nu dăduse decât un mic fragment din ce era în stare să creeze.
În scoală și studenție, Anton s-a pregătit; a învățat; nu era grăbit să impresioneze pe nimeni. Mai apoi se socotea angajat prin teza de la Lipsca să împingă la formarea acelor instituții permanente (și pregătirea oamenilor necesari) fără de care nu vedea posibile îmbunătățirile pe care le visa. Credința mea este că realizarea lui adevărată este în oamenii devotați și competenți pe care i-a format și în prietenii pe care i-a îndrumat și inspirat. Lucrările scrise aveau să vină mai târziu. (Vreau să spun că Anton a fost mult mai mare decât tot ce a apucat să scrie.)
O amintire: dacă ați răsfoi la Academie colecția ziarului „Viitorul“ din toamna 1928, ați da peste câteva foiletoane — critici de artă plastică scrise de bunul meu prieten și de subscrisul. Scriam din când în când și eram răsplătiți cu bilete de teatru. Cariera noastră de critici de artă s-a terminat brusc când Anton a făcut praf o „cucoană“ pictoriță care expunea „zarzavaturi“ la Ateneu. Noi n-am știut că era prietena secretarului de redacție. Ce timpuri erau acelea când, echipați cu Die Neue Malerei de Max Deri, ne credeam gata pentru rolul de critici.
Două notițe pentru biografie: 1. La Liceul Diaconovici-Loga, la Timișoara, Anton a fost într-a 8-a președintele societății de matematici (făcuse realul). 2. În aprilie 1928, pe când eram în anul I la Drept, întreprinsesem cu colegii din ultima clasă de liceu o călătorie de patru săptămâni în Italia (Veneția, Florența, Roma, Napoli, Pompei, Sorrento, Messina, Siracusa — cu o deviere spre Malta, Tripoli în Africa și întoarcerea prin Milano și Viena). Călătoria a fost făcută sub conducerea profesorului nostru favorit, Silvestru Cioflec. Înființasem dintr-a 5-a o societate de excursii — „Egiptul“. În patru ani am chivernisit lucrurile așa de bine încât ne-a dat mâna să vizităm, în loc de Egipt, Italia. Era primul nostru drum în străinătate și prima călătorie pe mare.
În Germania, Prof. Hans Freyer a fost influența cea mai trainică. Totuși, îmi aduc aminte că Anton sfârșise prin a-i găsi o doză excesivă de istețime carieristă. Dintre cei cu care se vedea, mi-l aduc aminte pe un doctor Fischer (îl cunoscusem la Leipzig, când l-am vizitat pe Anton în sept[embrie] 1936), cam de stânga, dacă îmi aduc bine aminte. Altul era scriitorul Niekisch (un Nietzschean devenit, după război, comunist) pe care l-am vizitat la Berlin, recomandat fiind de Anton. Niekisch era convins, în 1936, de inevitabilitatea războiului și era clarvăzător în ce privește deznodământul.
În anii studenției, Thomas Mann, Hermann Hesse și Jakob Wassermann i-au fost autorii favoriți.
De articole în reviste străine nu-mi aduc aminte. M-am bucurat de referințele la Herseni și Ricu Stahl. Aci se zvonise că Herseni ar fi murit prin primăvară. […]
Alăturat, fotografia unui panou pe care l-am tipărit în 1958, la a zecea aniversare a Declarației Universale a Drepturilor Omului, pentru o vitrină a organizației pe care o conduceam pe acea vreme. Vitrina se afla exact în fața Palatului Națiunilor Unite care, de altfel, este reflectat în fotografie. Vei descifra numele tatei. Nu te sfătuiesc să duci fotografia în țară. Mai găsești reproducerea fotografiei din 1939 (cu clișeul ei). Vei primi separat o transparență în culori a portretului de Iorgulescu-Yor. Transparența poate fi proiectată și poate servi drept clișeu pentru cópii.
Ca un vechi londonez am fost încântat de ce ai găsit acolo[7].
Tanți vă îmbrățisează cu mult drag pe toți. Pentru dânsa, Anton a fost amicul meu preferat; îl stima ca pe un om de o probitate și delicatețe neasemuită. Foarte convins că proiectata voastră venire aci se va împlini, așteptăm cu nerăbdare sosirea voastră și vă anunțăm că trebuie să aranjați lucrurile așa ca să puteți începe cu o ședere de cel puțin două săptămâni la unchiul și mătușa din America.
Sărutări de mâini Ștefaniei.
Relația profesională cea mai accidentată pe care o atestă scrisorile din volumul de față este cea cu Miron Constantinescu. Membru în Echipele Regale studențesti, solicitându-i cu insistență lui A.G. includerea în echipa de cercetări Dâmbovnic la scurtă vreme după ce participase la cercetarea tipologică a celor 60 de sate, dornic de afirmare și pasionat de sociologie, Miron Constantinescu va fi, după cum o menționa A.G. într-un pasaj pe care l-am citat în Note și comentarii, profund afectat de perioada de închisoare pe care a traversat-o, împreună cu soția (care născuse un copil în timpul detenției), pentru activitatea lor comunistă. Reluată în 1947, relația dintre M.C. și A.G. se „inversează“ ierarhic, în sensul că, din acest moment, Miron Constantinescu, devenit o personalitate politică de prim rang și Președinte al Comisiei Naționale de Statistică, este cel care are „în subordine“ Institutul Central de Statistică și, într-un sens, pe A. Golopenția, convins cu greu[8] să accepte temporar postul de Director General delegat al acestuia. Ultima scrisoare, care este o adevărată scrisoare testament, i-a fost adresată de A.G. lui M.C. în închisoare, mai mult în chip de clarificare decât în așteptarea vreunei reacții salvatoare. A.G. nu se înșela, M.C. nu a intervenit pentru eliberarea lui din detenție pe timpul anchetei (așa cum o făcuse anterior Anton Golopenția, scriindu-i lui Mihai Antonescu pentru punerea în libertate pe timpul anchetei a lui Gheorghe Vlădescu-Răcoasa, Mircea Biji, T.A. Stoianovici, Mihail Levente, sau Theodor Miclea). Perioada era politic accidentată și pentru el, cum am arătat-o în Note și comentarii. Iar concepțiile, întotdeauna tăioase, ale lui M.C. excludeau, pentru moment, cernerea nuanțată a faptelor. Abia după 1964, Miron Constantinescu, despre care nu știm dacă a văzut vreodată scrisoarea pe care i-o adresase la 17–18.5.1950 Anton Golopenția, va încerca să reintroducă cursurile de Sociologie în cadrul Universității din București, orientându-i pe câțiva dintre studenții săi, cum ar fi Ștefan Costea și Francisc Ürmenyi, spre lectura atentă a lucrărilor publicate antum de Anton Golopenția. După detenție si după revenirea la cercetare din anii 1960, activitatea sociologică a lui Miron Constantinescu nu se va mai exersa cu îndrăzneala pasionată care o definise la sfârșitul anilor 1930.
*
Volumul de față este, la fel cu A.G.— Ultima carte, un volum-mulțime, o carte polifonică. Odată stabilit textul (operație pe care am îndeplinit-o împreună cu Ruxandra Guțu-Pelazza) a devenit evidentă necesitatea aparatului critic care să scoată din uitare oameni și căutări și să dea socoteală de aviditatea scotocitoare din unele schimburi epistolare, cum ar fi cel dintre A.G. și Petru Comarnescu, pentru care au fost necesare mai mult de 40 de pagini de Note și comentarii, sau cel dintre A.G. și Brutus Coste, care numără 20 de asemenea pagini etc.
În încercarea de a însoți și documenta drumurile la oameni și cărți sau proiectele neașteptat de diverse ale unora sau altora dintre corespondenți, am avut bucuria de a avea alături prieteni vechi și noi. Mi s-au alăturat astfel, cu generozitate și rară competență, rupând din timpul de care dispun pentru cercetările proprii, Prof. Mircea Anghelescu la București și Prof. Nicolae Both la Cluj, care au petrecut nu puține ore de bibliotecă parcurgând ziare și reviste interbelice, verificând trimiteri sau precizând coordonatele unor vieți creionate vag în textele de care dispuneam; și Dl. Marcel Popa, Director al Editurii Enciclopedice, la cunoștințele și mărinimia căruia am apelat în multe cazuri dificile. Prof. Zoltán Rostas mi-a pus la dispoziție spre consultare, încă înainte de publicare, notele la volumul Sala luminoasă, care se afla sub tipar. La Paris, Dl. Vittorio Pelazza a aflat, cu ajutorul ordinatorului și al talentului său înăscut de Sherlock Holmes, cheia a nu puține dintre enigmele bibliografice italiene sau germane aparent insolubile. I s-a alăturat, în mai multe rânduri, la Bibliothèque Nationale, Dr. Mihai Vornicu. Ing. Anca Guțu-Nelle la Stuttgart și Dr. Lydia Bradley la Boston au verificat cu acribie exactitatea traducerilor din limba germană și m-au ajutat să îmbogățesc și să aduc la zi trimiterile la literatura, arta sau viața culturală din Germania. Prof. Ioana Both a fost un intermediar vigilent și amical, transmițându-mi regulat, prin curier electronic rezultatele cercetărilor clujene. Prof. Ștefan Costea, dnele Măriuca Vulcănescu și Irina Rostas (Marmor) la București, Sandra de Hillerin (Vulcănescu) și Elisabeta Poghirc la Paris, au fost, fiecare, de mult și bun ajutor. Fratele meu, Dr. Dan Golopenția mi-a procurat jurnalul recent apărut al lui P. Comarnescu și mi-a scris despre locul unde se află înmormântat Miron Constantinescu. Permanent alături, neobosită cum o știu de o viață, dna Ruxandra Guțu-Pelazza s-a dăruit cu căldură căutărilor celor mai grele, sugerând nu odată persoana căreia să-i pun o întrebare sau alta și aflând de cele mai multe ori ea însăși răspunsul căutat. Tuturor le mulțumesc din suflet pentru faptul că au adoptat ideea acestei cărți, au crezut în ea și au făcut-o să crească, ajutându-mă să depășesc ignoranțe și dificultăți.
Last but not least, le sunt recunoscătoare Editurii Albatros și dnei Georgeta Dimisianu, care o conduce, pentru adoptarea spre publicare a seriei de față. Nădăjduiesc ca ea să se încadreze binevenit printre publicațiile substanțiale ale editurii. Le sunt recunoscătoare pentru remarci și sugestii dlui Ion Nistor, redactorul de carte și celor implicați în munca depusă asupra textului.
Fotografiile care apar la sfârșitul volumului provin din arhiva personală a familiei Golopenția (AFG). Cum soluțiile de copertă, vignetele și chenarele pregătite de Mac Constantinescu pentru proiectata revistă „Anteu“/„Gând și faptă“ nu au fost utilizate, le-am reprodus de asemenea; poate că vor fi de folos cuiva și poate că, în cele din urmă, va apărea și o revistă „Anteu“. În ce privește fotocopiile, cititorii vor putea afla proveniența documentului fotocopiat consultând Notele și comentariile la scrisoarea reprodusă.
Nu-mi rămâne, în clipa bună a acestei după amieze ploioase, decât să le doresc cititorilor o bucurie de lectură egală cu cea pe care am cunoscut-o în răstimpul celor aproape trei ani de lucru la volumul de față.
Sanda Golopenția
Providence, 15 august 2002
[1] E adevărat însă că scrisorile trimise lui A.G. de P. Comarnescu circulă în grupul compus din B. Coste, O. Neamțu și V. Rădulescu-Pogoneanu, iar cele scrise din România de P. Comarnescu îi sunt trecute spre lectură de A.G. și lui Emil Cioran. Schimbul de scrisori dintre A.G. și P. Comarnescu ar putea fi definit din acest punct de vedere ca relativ intim, el fiind deschis unui grup restrâns de prieteni comuni ai adresantului și adresatului.
[2] Dispunem de o copie dactilografiată pe foiță (1 p., recto) a chestionarului. AFG.
[3] Vezi Note și comentarii la secțiunea Anton Golopenția și Emil Cioran în volumul de față.
[4] Vezi Note și comentarii la secțiunea Anton Golopenția și Petru Comarnescu în volumul de față.
[5] Vezi Note și comentarii la secțiunea Anton Golopenția și Petru Comarnescu în volumul de față.
[6] Copie dactilografiată a scrisorii (2 p., recto, foiță), pe care am primit-o de la Brutus Coste în anii 1980. AFG.
[7] În scrisoare, vorbeam despre o vizită în Anglia unde, însoțită de Hugh Seton-Watson, vechi prieten al lui A.G., vizitasem Londra și Westtminster Abbey.
[8] În urma discuțiilor cu Sabin Manuila (silit să-și dea demisia) și cu Miron Constantinescu (care-l presa să accepte).
Vezi si:
Lasă un răspuns