CERCETAREA SOCIOGRAFICA

VI. Cercetarea sociografică

Capitol extras din Andrei Negru, Ion Clopoțel. Studiu monografic, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 2003

Cunoscut îndeobşte ca gazetar şi publicist, I. Clopoţel a fost, în acelaşi timp, unul din cei mai pasionaţi şi mai avizaţi cer­cetători ai realităţii sociale, activitatea sa pe acest teren acoperind în întregime întregul interval temporal al perioadei interbelice. Demersul metodologic propus şi utilizat de el sin­te­tizează într-o manieră originală1 trei direcţii majore ale cercetării sociale care se manifestau în momentul respectiv pe plan internaţional şi naţional, şi anume: modelul sociografic al lui S. R. Steinmetz, schema de lucru bazată pe bugetele de familie a lui Frèderic Le Play şi monografia sociologică a lui Dimitrie Gusti.

În pofida acestei triple determinări metodologice, I. Clopoţel şi-a etichetat propriul demers ca fiind unul de factură so­cio­grafică, opţiunea sa terminologică datorându-se, după cum declara chiar el, faptului că modelul sociografic a fost, în ordine cronologică, primul din cele trei cu care a avut contact direct, prin intermediul sociografilor Braun Robert şi Aràdi Victor, membri marcanţi ai Societăţii maghiare de sociologie, condusă de Jàszi Oszkar.

„Dacă nu m-aş fi întâlnit cu Braun Robert şi Aràdi Victor de la Societatea de Sociologie a lui Jàszi n-aş fi fost tentat să mă consacru acestei mişcări monografice”2,

mărturisea Ion Clopoţel spre sfârşitul vieţii. De altfel, trebuie să menţionăm faptul că, dacă pe Braun Robert l-a cunoscut indirect, prin intermediul monografiei acestuia din anul 1906 despre loca­litatea arădeană Cicir, cu Aràdi Victor el a colaborat direct, în cadrul mişcării de cercetare socială din jurul revistei „Societatea de mâine”.

Deşi a optat pentru formula sociografiei, I. Clopoţel a dat o înaltă apreciere şi paradigmei monografice, subliniind con­tribuţia lui Dimitrie Gusti la dezvoltarea pe baze ştiinţifice a sociologiei şi, implicit, la dezvoltarea sociologiei româneşti.

„Sociologia a fost mult controversată, contestându-i-se titlul de disciplină ştiinţifică […] Gusti s-a străduit să pună bazele unei ştiinţe solide a sociologiei […] Elaborarea pe îndelete a chestionarului şi analiza meticuloasă a faptelor sociale pe teren au fost prilejuri care au dat ştiinţei sociologice de la noi o orientare cu totul nouă. Luându-şi sursele din însăşi viaţa socială a ţării, sociologia şi-a definit tot mai mult scopurile şi şi-a lărgit şi îmbogăţit orizonturile. Din însăşi materia aceasta vie a sa, sociologia şi-a construit teoria cea mai adecvată şi mai plină de adevăr […] Monografia a fundamentat ştiinţa sociologică. Prin observaţie şi experimentare, prin datele empirice şi prin metoda analitică, sociologia s-a recules şi şi-a luat avântul meritat”3.

I. Clopoţel a fost un sociolog de teren în adevăratul în­ţeles al cuvântului, care a „călcat” cu piciorul multe din zonele montane („satele răzleţe”) ale Transilvaniei şi Banatului, aple­cân­du-se cu pasiune şi răbdare asupra problemelor locale:

„[…] am cutreierat satul, am intrat în case, am stat de vorbă pe îndelete cu oamenii şi am căutat să prind fizionomia economică şi sufletească a aşezărilor lor sărăcăcioase”4.

Această permanentă raportare la realitatea socială a reali­zat‑o de pe poziţia unui cercetător înarmat cu o metodologie adec­vată, Ion Clopoţel mânuind cu pricepere un corp de metode şi tehnici, ale cărui elemente principale erau: observaţia directă a faptelor şi fenomenelor sociale („dacă nu trăieşti printre ei, nu poţi să ştii nimic”, spunea el, referindu-se la moţi), ghidul de interviu pentru anchetarea informatorilor („aveam un chestionar tipărit, foarte amănunţit, care servea exclusiv anchetatorului”) şi fişa bugetului de familie. Acest din urmă instrument a fost deose­bit de apreciat de către I. Clopoţel, care, referindu-se la fişa bugetului de familie elaborată de către Mihail Şerban în cadrul „Institutului de Studii Societatea de mâine”, sublinia importanţa cuantificării pentru studierea diferitelor fenomene sociale:

„Prin aceasta nu numai că dă posibilităţi noi pentru cercetătorul sociolog, dar coordonează toate rezultatele în tablouri clare […] sistemul acesta ne deschide un orizont nou de cercetări nu numai în domeniul sociologiei, dar şi în al psihologiei, moralei, politicii, economiei[…] în orice domeniu legat de viaţa omenească. Prin lansarea chesti­onarelor sociografice se începe o muncă uriaşă, care de fapt la noi în ţară nu s-a cutezat până acum să se facă în mod serios […]5.

Întocmirea de bugete de familie ale unor gospodării ţără­neşti n-a constituit un scop în sine, ci a reprezentat principala cale de a răspunde obiectivului considerat de el a fi prioritar în cazul cercetărilor de teren, şi anume:

„[…] să precizez cu ajutorul datelor oficiale şi al informaţiilor directe câte familii pot trăi în mod independent din rodul pământului lor şi din veniturile animalelor crescute de ele, nefiind nevoite a angaja numai la alţii, ori a lua drumul în altă parte”6.

I. Clopoţel a acordat o atenţie deosebită şi studiului docu­mentelor, fie ele oficiale sau personale. El a subliniat importanţa consultării cărţilor funciare, ale căror prefeţe conţineau o descrie­re sociografică amănunţită a localităţilor, precum şi a statisticilor oficiale întocmite de către autorităţi, însă a atras atenţia asupra faptului că cercetătorul nu trebuie să accepte fără rezerve aceste statistici, ci să facă verificări personale la faţa locului.

Rezerve serioase a manifestat I. Clopoţel şi faţă de in­ves­tigarea opiniei publice, în care cercetătorul trebuie, după părerea sa, să treacă, prin analize de profunzime, dincolo de aparenţele conţinute în răspunsurile celor anchetaţi:

„Nimic mai serios decât să întreprinzi cu succes in­ves­tigaţii plebiscitare pentru a înţelege starea de spirit a unei comunităţi, a unei regiuni, a unei epoci. Un spirit critic nu se va mulţumi cu răspunsurile oricui, nu se va potrivi oricărei afirmaţii a celor chestionaţi. E necesară o muncă de migăleală, de stăruinţă, de înţelegere, înlăturând aparenţele înşelătoare, refuzând expunerile romantice, selecţionând neîntrerupt datele ce ţi se servesc”7.

I. Clopoţel a fost un cercetător social care s-a orientat cu predilecţie asupra problemelor contemporaneităţii („complexul vieţii actuale, marele vârtej al necesităţilor”), reproşându-le publi­ciştilor în general şi autorilor de monografii în special cantonarea excesivă în trecut şi ignorarea prezentului.

„De obicei realităţile actuale ale satului nu sunt văzute cu ochi cuprinzător şi precis. Publiciştii se cufundă în istoria veacurilor trecute şi se luptă cu tot felul de ipoteze, unele mai îndrăzneţe decât altele. Sunt lăudate până la exagerare faptele celor de ieri, fără a se întreba oare cei de astăzi ce fel de obligaţii au? Trecem pasivi pe lângă marele fluviu al vieţii, fără să ne întrebăm conştiinţa dacă suntem ori nu datori să captăm noile izvoare ale sănătăţii şi să aducem pe un făgaş sănătos fluviul forţelor morale şi materiale […]”8

Concepută ca studiu în exclusivitate al contemporaneităţii, metoda de investigaţie propusă de către I. Clopoţel a fost consi­derată, alături de cele ale lui D. Gusti şi N.A. Constantinescu, ca una dintre direcţiile fundamentale de cercetare din sociologia românească interbelică. Astfel, referindu-se la studiul comu­nită­ţilor rurale, I.D. Suciu afirma următoarele:

„În privinţa felului de a ajunge la cunoaşterea bunurilor şi nevoilor unui sat, în sociologia românească sunt trei metode: a) metoda sociografică a d-lui Ion Clopoţel se caracterizează prin îndepărtarea pe cât posibil a tot ceea ce constituie romantismul istoric, atât de necontrolabil, insistând mai mult asupra realităţilor sociale, care, după d‑sa, au o mare şi vădită întâietate pentru refacerea românismului. D. Ion Clopoţel este pentru soluţionarea imediată a nevoilor locale, ceea ce face din metoda d-sale un lucru exact, practic şi controlabil; b) o a doua metodă e cea a Şcolii sociologice de la Bucureşti de sub conducerea d-lui prof. D. Gusti […]; c) o a treia metodă de monografie ne-a dat-o d. prof. N.A. Constantinescu […] D-sa re­pre­zintă mai mult concepţia spirituală, dând o mare însemnătate trecutului, însă fără să neglijeze prezentul”9.

Adept şi promotor al metodei sociografice, I. Clopoţel n-a intenţionat să facă din sociografie o disciplină autonomă, ci a conceput-o doar ca pe o primă şi necesară etapă a cunoaşterii so­ciologice, ca pe un preambul al sociologiei:

„Toată munca de anticipare, de îngrămădire prealabilă a materialului smuls prin anchete, direct pe teren, pe care urmează a-l cerne, a-l ordona şi cuprinde în încheieri speciale este de resortul sociografiei. Faptele observate sunt supuse apoi unei rânduiri, unei examinări şi carac­terizări ce depăşesc scopurile sociografice şi au caracterul de sociologie teoretică, doctrinară, ştiinţifică”10.

El şi-a motivat cantonarea în această primă fază a cunoaş­terii sociologice prin două considerente, şi anume:

a) practicarea cu succes a sociologiei necesita, după părerea sa, o pregătire specială şi o competenţă pe care el nu şi le aroga, în pofida lecturilor sale întinse şi aprofundate în acest domeniu;

b) culegerea de date, ancheta de teren, reprezenta, în opinia sa, o operaţie tot atât de importantă ca şi activitatea sociologică propriu-zisă, aceea de abstractizare şi generalizare a materialului faptic şi de elaborare a legilor sociologice.

Ca urmare, această muncă migăloasă de adunare a ma­teria­lului faptic necesar sintezelor sociologice necesita, şi ea, după părerea sa, oameni competenţi şi dăruiţi.

„Vom fi convinşi că încheierile unei cercetări vor fi cu atât mai nezdruncinate, adică mai adecvate împrejurărilor şi mai realiste, cu cât materialele documentare achiziţionate se vor distinge prin maximum de prudenţă şi veracitate”11.

Şi, cum elaborarea sintezelor sociologice, a legilor dezvol­tării sociale, presupunea acumularea unui material documentar reprezentativ şi obiectiv, I. Clopoţel a încercat , în anul 1925, să iniţieze în jurul revistei „Societatea de mâine” un grup de cerce­tare socială, care să desfăşoare anchete de teren.

„Cum să te ridici la formule în mod universal valabile, la legi sociologice, dacă nu posezi un număr cât mai mare de date reale ce se pot supune aceleiaşi interpretări? […] Materialul anchetelor strâns pe îndelete, în mod migălos şi documentat, cu ajutorul statisticilor, va fi de nepreţios folos la stabilirea unor rezultate-sinteze în mod cu totul obiectiv, lipsit de orice prejudecăţi […]”12.

Iniţierea acestui sistem de anchete a fost determinată, fără îndoială, de avântul mişcării monografice condusă de D. Gusti, care inaugura în acelaşi an, cu Seminarul de sociologie din Bucureşti, cercetările colective româneşti de teren, prin campania mo­nografică de la Goicea Mare.

I. Clopoţel a militat pentru concentrarea forţelor tuturor celor doritori şi capabili să întreprindă investigaţii de teren, precum şi pentru sistematizarea anchetei, adică pentru elaborarea unui plan de lucru al cercetărilor sociale, pentru fixarea unor direcţii tematice comune, ca şi pentru coroborarea eforturilor financiare ale susţinătorilor acestor cercetări:

„Cercetarea la faţa locului, culegerea informaţiei exacte este faptul primar pe care urmează să se razime edificiul de pură speculaţie intelectuală ori de realizare practică. Fără a fi bine întemeiaţi asupra faptelor nu putem proceda la o arhitectură solidă a planurilor […] Sistemul de anchetă la faţa locului, luând sub analiză fenomenele vieţii publice, intrând în dedesubturile sufleteşti ale păturilor sociale, merită a fi încetăţenit şi la noi. Ancheta agrară, industrială, demografică, sanitară întemeiată pe cercetări minuţioase de fapte, pe statistică, ne va fi de infinită utilitate obştească. Ea va fi suportul oricărei acţiuni […] Cum o vom obţine? […] Se impune cu necesitate constituirea unui plan hotărât de lucru, fixarea unei direcţii precise pentru grupul intelectualilor ce se vor consacra anchetelor şi al celor care vor să împinteneze prin concurs moral şi material o asemenea acţiune […]”13.

Instituţionalizarea sistemului de anchete de sub egida revis­tei a debutat prin publicarea Statutelor „Asociaţiei intelectualilor Societatea de mâine”, în februarie 1925. „Asociaţia” şi-a fixat drept scop „iniţierea anchetelor şi cultivarea ştiinţelor social-economice”, obiectiv ce urma a fi realizat prin:

a) cercetarea situaţiei economice, demografice, sanitare şi culturale a populaţiei;

b) studierea situaţiei specifice a minorităţilor etnice;

c) sintetizarea materialului documentar şi elaborarea de soluţii pentru problemele sociale depistate pe teren;

d) editarea de sinteze informative şi de studii teoretice;

e) organizarea de conferinţe şi şcoli libere;

f) sprijinirea formării specialiştilor în domeniul ştiinţelor sociale14.

Scopul şi obiectivele „Asociaţiei”, prezentate în detaliu în adunarea de constituire din 11 februarie 1925, au fost sintetizate de către I. Clopoţel astfel:

„Vrem să cunoaştem la faţa locului condiţiile materiale ale populaţiei, viaţa sa morală, gradul de intelectualitate, aspectele etnografice, demografice şi biologice, men­talitatea despre ideea de stat şi îndatoririle cetăţeneşti, cadrele istorice, situaţia populaţiei minoritare, să recon­stituim datele statistice, pentru ca la sfârşit să facem operă de sinteză, să creăm formulele sociologice […] Scopul nostru întreit: să cunoaştem necesităţile pământului nostru, să tragem concluzii de ordin sociologic şi să închegăm rândurile cărturărimii noastre”15.

„Institutul de Studii Societatea de mâine”, denumire adop­tată în adunarea de constituire a „Asociaţiei”, era structurat pe patru secţiuni – economică, sanitară, culturală, minoritară – mem­­brii ei urmând a fi grupaţi din punct de vedere administrativ în secţii regionale, care trebuiau să întrunească cel puţin 40 de membri activi. El a fost proiectat a fi o organizaţie cultural-ştiinţifică de anvergură, atât ca dimensiune cantitativă şi extensie teritorială, cât şi ca producţie ştiinţifică.

„Vom spune că am izbândit abia atunci când institutul de studii va avea 3.000 de membri activi şi va fi capabil să editeze zece monografii pe an”,

preciza I. Clopoţel în cuvântul de deschidere a adunării con­stituante16.

„Institutul de Studii Societatea de mâine” era condus de către un comitet central, compus din membri fondatori din afara Clujului, preşedinţii secţiilor, preşedinţii comitetelor regionale şi de un comitet executiv,alcătuit din D. Gusti (preşedinte), P. Suciu, Ax. Iancu, V. Aràdi, I. Jumanca, S. Manuilă, ing. Macşai, I. Clopoţel, Gr. Gyàrfàs, dr. Pàll Arpad şi dr. Rudolf Brandsch. Remarcăm prezenţa lui D. Gusti în fruntea comitetului executiv, fapt care demonstrează rolul său în crearea institutului, precum şi ataşamentul membrilor acestuia la principiile care călăuzeau activitatea Institutului Social Român din Bucureşti. De asemenea, remarcăm şi cooptarea în conducerea institutului a unor intelectuali minoritari, ceea ce ilustrează, pe de o parte, deschi­derea acestuia spre problemele minorităţilor etnice, iar, pe de altă parte, dorinţa acestora de colaborare cu intelectualitatea româ­nească.

„Institutul de Studii Societatea de mâine” s-a remarcat în peisajul cercetării sociale româneşti prin efortul de instituire a chestionarului ca normă unitară de sistematizare a investigaţiilor de teren. Conducătorii şi animatorii săi au fost preocupaţi de elaborarea unui instrument de lucru comun, menit să asigure caracter unitar cercetărilor, precum şi recoltarea unui material documentar relevant din punct de vedere ştiinţific, obţinut în condiţiile unei obiectivităţi depline şi pretabil la o prelucrare unitară:

„Prin aceste cercetări putem primi un tablou clar despre viaţa socială adevărată a unei unităţi geografice şi prin folosirea ăstor fel de chestionare putem asigura uni­formitatea studiilor, a căror unitate e de o importanţă primordială pentru dezvoltarea sociografiei, deoarece numai pe baza studiilor uniforme putem ajunge la cunoştinţe sociale în general, iar studiile făcute pe baza diferitelor sisteme dau numai nişte rezultate secundare”17.

O contribuţie deosebită la activitatea metodologică a Institutului au avut-o Victor Aràdi, care a elaborat proiectul unui chestionar sociografic ale cărui coordonate erau inspirate din teoria monografică gustiană, şi Mihail Şerban, autorul unui „formular individual (familial) pentru strângerea materialului documentar servind la stabilirea bazelor economice ale existenţei sociale”.

Un alt merit de necontestat al Institutului a fost instituirea anchetei ca metodă de standardizare a cercetării rurale. Din această perspectivă, menţionăm ancheta colectivă proiectată de conducerea sa, prin intermediul Secţiei din Turda, pentru vara anului 192518. Organizarea unei asemenea investigaţii de am­ploare, ca extensie teritorială (în peste 60 de localităţi de pe Valea Arieşului) şi durată (o lună de activitate pe teren), a constituit însă o adevărată „piatră de încercare” pentru Institut, implicând rezolvarea unor probleme logistice (suport financiar, echipă de investigatori, asigurarea condiţiilor de cazare şi masă pe teren), se pare, insurmontabile, din moment ce data începerii anchetei a fost amânată sine die.

Încercând să depăşească acest moment dificil, „Institutul de Studii Societatea de mâine” a lansat prin intermediul revistei un concurs de monografii economice regionale, ce trebuiau să fie realizate pe baza unuichestionar-tip elaborat de către I. Clopoţel, prin intermediul căruia se încerca obţinerea unor date com­pa­rabile în vederea alcătuirii unor sinteze sociale zonale. Acest chestionar cuprindea următoarele întrebări:

„I. Ce s-a scris până acum despre localitate (arătarea iz­voarelor, ce documente istorice şi monumente posedă; câte case – familii – suflete sunt, cât pământ are localitatea şi cine sunt proprietarii ( particulari, obştii, composesorate – urbarialişti – comune, satul): arător, grădină, fâneaţă, păşune, pădure şi neproductiv (în jugăre); descrierea geografică pe scurt cu arătarea altitudinilor geografice; după naţionalitate şi confesie, apoi căsătoriile mixte (să se cerceteze registrul matriculelor condus de secretarul comunal)?

II. Câte familii pot trăi din lucrarea pământului propriu şi prăsirea animalelor de muncă şi consumaţie; câte jugăre sunt suficiente existenţei unei familii (să se arate cla­sificarea fiecărei categorii de pământ, după vechea normă a cărţilor funduare); are populaţia simţul economiei, cum îşi plasează banul, deţin acţiuni, fac împrumuturi, peste tot preciziuni asupra noţiunii banului şi la cât se evaluează în bani bugetul familial în medie generală; ce duc şi ce cumpără de la târguri şi ce pieţe cercetează de obicei; au conştiinţa însoţirilor, asocierilor; unde angajează şi ce fel de munci (agricole, minerit, lemnărit etc.) proletariatul localităţii?

III. Care sunt izvoarele de venituri? Câte ateliere mari şi mici sunt, prăvălii şi birturi (descrierea articolelor şi cantităţii de desfacere, aflarea preferinţelor şi necesităţilor economice şi culturale ale regiunii; ce rol economic atribuiţi cârciumii şi prăvăliei?

IV. Ce pretind oamenii, dacă sunt chestionaţi asupra posibilităţilor de dezvoltare a localităţii; ce revendicări ridică oficial primăriile şi oamenii cu experienţă din sat (drumuri, păşune, păduri – expertize de buget pentru înfăptuirea lor –, dări, îmbunătăţirea producţiei, hranei şi alte aspiraţii şi posibilităţi de muncă); care credeţi dv., în urma anchetei, că sunt nevoile reale, soluţiile mature ale posibilităţilor de dezvoltare şi ce bogăţii ale localităţii credeţi că pot să fie utilizate?

V. Care este hrana populaţiei (descrierea amănunţită pentru fiecare sezon), care este îmbrăcămintea (descrierea interiorului caselor, podoabelor, curţii); cât de departe este făcută diviziunea muncii între soţi şi ce existenţă au servitorii; ce scăderi se observă din punctul de vedere al hranei şi îmbrăcămintei; să se observe aspectul alcoolismului.

VI. Este şcoală, câţi elevi obligaţi, înscrişi şi câţi cercetează şcoala; este nevoie de cămin şcolar; cine din sat sau cătun citeşte foi, cărţi, călindare, (care sunt acelea); câţi cărturari a dat localitatea (sunt de la unire încoace elevi la şcoli superioare?); este biserică, o cercetează credincioşii, sunt secte: ce fenomene spirituale observaţi; sunt certăreţi, omenoşi, buni, bănuitori; de ce natură este majoritatea proceselor şi pentru ce sume se judecă?

VII. Ce se poate spune despre sănătatea satului (părerea medicilor de circumscripţie ori a medicilor anchetatori, dacă este posibil).

VIII. Care este viaţa socială a localităţii (obiceiuri, şezători, jocuri, întruniri), ce precizări se pot face asupra gândirii cetăţeneşti (reflexii asupra vieţii de stat, legilor, partidelor politice şi comunităţii satului) şi încotro gravitează piaţa de desfacere şi aprovizionare (legăturile cu localităţile cu care constituie un complex economic).

IX. Explicarea cuvintelor particulare (idiomurilor) în legătură cu descrierea de mai sus”19.

Instituirea acestui „sistem de monografii”, care urmau să fie realizate prin anchete individuale, a fost determinată, probabil, de faptul că revista şi conducerea Institutului conştientizaseră imposibilitatea organizării şi susţinerii unor investigaţii de teren colective, încercând, astfel, regândirea şi redimensionarea ac­ti­vi­tăţii de cercetare desfăşurată sub egida sa şi, implicit, înte­me­ie­rea unui cadru mai viabil şi mai adecvat condiţiilor şi posibilităţilor concrete de lucru ale colaboratorilor.

În noul cadru organizatoric, cel al „Mişcării social-economice – asociaţia publiciştilor şi intelectualilor cu interes permanent faţă de problemele social-economice”, constituită la sfârşitul anului 1926, colaborarea pe terenul cercetării sociale era formulată explicit în termenii „cooperaţiei social-economice”, al cărei sens a fost exprimat sintetic de către Şt. Bezdechi astfel:

„O mână de oameni – care nu-s absorbiţi de politica mili­tantă – se constituiesc într-o societate al cărei scop este să strângă în chip sistematic, prin anchete şi discuţii relative la domeniul social-economic, toate sau cât mai multe din datele trebuincioase pentru rezolvarea nenumăratelor probleme din acest domeniu. Ea atrage atenţia omului politic asupra acestor probleme şi îi indică soluţiile care totalmente se degajează din studiul sistematic al acestor probleme. Dar chiar prin metoda ei de cercetare, prin interesul pe care caută să-l trezească pentru anumite chestii, prin publicaţiile periodice pe care-şi propun să le facă, speră să trezească în cercuri cât mai largi interesul pentru asemenea probleme şi să agerească ochii cât mai multora pentru recunoaşterea nevoilor noastre şi pentru găsirea leacului lor”20.

Programul „Mişcării social-economice” se înscria pe co­ordonatele anterioare ale „Institutului de Studii Societatea de mâine” – descentralizarea cercetării sociale prin crearea de secţii regionale, relativ independente faţă de centru; atragerea în asociaţie a publiciştilor minoritari dornici de colaborare cu colegii români; editarea lucrărilor mai importante într-o bibliotecă proprie –, lucru de altfel firesc, în condiţiile în care se încerca asigurarea unei continuităţi între activitatea celor două instituţii.

Statutul „Mişcării social-economice” detalia punctele şi ideile cuprinse în statutul „Institutului de Studii Societatea de mâine”. Astfel, scopul său era:

a) să realizeze anchete şi monografii asupra realităţii sociale româneşti;

b) să trezească, prin conferinţe publice şi publicaţii periodice, interes pentru chestiunile sociale în rândul inte­lec­tualităţii;

c) să editeze lucrări cu conţinut social şi economic;

d) să adune şi să pună la dispoziţia cercetătorilor şi auto­rităţilor informaţia necesară cunoaşterii stărilor culturale şi sociale ale diferitelor regiuni ale ţării;

e) să întemeieze orice fel de întreprinderi economice care ar ajuta-o în atingerea scopurilor sale21.

Conducerea asociaţiei era asigurată de către un comitet de direcţie compus dintr-un preşedinte, trei vicepreşedinţi, un se­cretar general, un casier şi patru membri (preşedinţii secţiilor ştiinţifice). Membrii asociaţiei activau în cadrul organizaţiilor regionale şi al organizaţiei centrale, care avea patru secţii de specialitate – economică, culturală, socială şi minoritară –, în cadrul cărora se puteau constitui, în anumite cazuri, şi subsecţii22. Primul comitet de direcţie avea următoarea componenţă: N. Ghiulea – preşedinte, Şt. Bezdechi, dr. Müler şi dr. Páll Arpád – vicepreşedinţi, I. Clopoţel – secretar general, Sulyok Ştefan – administrator, Caspar Fr. – casier, la care se adăugau preşedinţii secţiilor – Vl. Ghidionescu (secţia culturală), M. Şerban (secţia socială), S. Cioranu (secţia economică) şi N. Daşcovici (secţia minoritară). În cadrul acestor secţii sunt menţionaţi, în perioada imediat următoare constituirii lor, următorii membri: Vl. Ghidionescu, Bitay Arpad, Valeriu Puşcariu, Ion Breazu, Olimipiu Boitoş, Şt. Bezdechi, Iuliu Haţieganu, dr. Iacobovici, Ligheti Ernest, S. Manuilă, dr. Goia, dr. Olariu ( secţia culturală); Mihail Şerban, C. Sudeţeanu, Şt. Bezdechi, Iuliu Haţieganu, Gh. Popovici, Radu Dragnea, P. Suciu, Ov. Hulea, Ion Mehedinţeanu ( secţia socială); Sabin Cioranu, dr. Weiss (secţia economică); N. Daşcovici, Ghiţă Pop, Vasile Stoica, Ion Băilă, Emil Isac, P. Suciu, A. Buteanu, Kadar Emeric, V.V. Tilea (secţia mi­noritară)23.

Ca metode de investigaţie, Programul „Mişcării social-economice” propunea membrilor acesteia ancheta de cabinet („dezbaterea metodică a problemelor ce nu reclamă descinderi la faţa locului”) şi ancheta de teren („examinarea personală şi con­trolat amănunţită a faptelor şi stărilor sociale”), prin care se încerca cuprinderea şi investigarea întregului complex al vieţii sociale.

„Vom da toată atenţia laturii economice, fenomenelor sociale, aspectelor culturale, înfăţişărilor etnografice, stă­rilor psihologice şi faptelor medico-sociale. Vom pune în comisiile noastre de studii în mod bine gândit problema cooperatismului, a sindicalismului, problema educaţiei cul­turale, problema minoritară, problema feminismului şi problema biopolitică”,

preciza I. Clopoţel24.

Spre deosebire de Institut, „Mişcarea social-economică” nu şi-a mai înscris ca obiectiv prioritar „sistematizarea” anchetei, adică organizarea unor investigaţii colective de teren, deoarece a considerat că cercetările de factură individuală sunt mai adecvate posibilităţilor celor angrenaţi în activitatea sa, cu atât mai mult cu cât asemenea anchete fuseseră realizate şi înainte de înfiinţarea respectivei asociaţii.

„Prin cercetări personale în diferite regiuni ale Ardealului şi Banatului, colaboratorii noştri au pus în lumină necesitatea cunoaşterii stărilor social-economice ale a­cestei provincii”,

se preciza într-un articol cu caracter programatic din revista „Societatea de mâine”25.

Trecerea la sistemul anchetelor individuale n-a însemnat însă şi renunţarea la planurile şi instrumentele uniforme, comune de lucru. „Mişcarea social-economică”, concepută ca „o asociaţie de studii, anchete şi monografii”, se preciza în acelaşi articol,

„va întreprinde prin organizaţiile sale locale studierea monografică din punct de vedere social, economic, cultural, moral a provinciei noastre, regiune de regiune, judeţ de judeţ, sat de sat. Aceste anchete monografice vor fi făcute în temeiul unui plan comun, bine studiat, cu chestionare şi metode de lucru uniforme, pentru ca lucrările noastre să poată fi centralizate şi să se facă deducţiile necesare pentru concluzii mai mari şi mai profunde”26.

În programul tematic prioritar al „Mişcării social-eco­no­mice” figurau o serie de teme importante – situaţia şcolii primare ardelene şi necesităţile şcolare ale Ardealului în general; situaţia economico-socială a ţărănimii ardelene după împroprietărire; dezvoltarea cooperaţiei rurale; starea sanitară şi culturală a populaţiei rurale etc. –, rezultatele investigaţiilor urmând a fi publicate în revista „Societatea de mâine”, precum şi în lucrările preconizate a apărea în „Biblioteca Mişcării social-economice”.

Un moment important pentru „Mişcarea social-economică” l-a reprezentat prima sa conferinţă, în care au fost prezentate şi dezbătute câteva comunicări de interes teoretic şi metodologic, care, alături, de Programulmai sus menţionat, jalonează activita­tea sa viitoare, stabilind noi perspective de abordare a rea­lităţii sociale şi noi direcţii de studiu. Examinând ordinea de zi a acestei prime conferinţe, N. Ghiulea, preşedintele „Mişcării social-economice” a sintetizat principalele probleme care stăteau în atenţia acesteia la acest nou început de drum, şi anume: or­ganizarea muncii în anchetă; educaţia culturală a maselor; determinarea condiţiilor şi necesităţilor economice ale Ardealu­lui şi Banatului, precum şi a crizei în care se aflau aceste regiuni; problema administraţiei comunale; problema mino­rită­ţilor etnice27 .

Cea de-a doua conferinţă a „Mişcării social-economice” a avut ca temă problemele sociale ale populaţiei Munţilor Apuseni. Conferinţa s-a desfăşurat în cadrul a două reuniuni publice, una la Arad, în 2 octombrie 1927, cu participarea intelectualilor din Brad, Deva, Orăştie, Alba-Iulia şi Oradea, iar cealaltă la Cluj, în 9 octombrie 1927, întrunind intelectualitatea centrelor Abrud, Câmpeni, Aiud, Turda şi Huedin, în cadrul cărora s-au dezbătut o serie de aspecte ale vieţii economico-sociale şi culturale din regiunea Munţilor Apuseni28.

Anchetele de la Arad şi Cluj reprezintă momentul de vârf al activităţii „Mişcării social-economice”, ea ne mai reuşind ulterior să organizeze întâlniri de o asemenea anvergură. Activitatea individuală de cercetare socială a membrilor săi a continuat însă, revista „Societatea de mâine” publicând o serie de materiale so­ciografice cu totul remarcabile, între care cel al lui Petru Suciu, „Ţara Moţilor. Regiunea industriei lemnului”, putând servi, fără nici o exagerare, drept model al genului.

În pofida acestei abundenţe de articole şi studii rezultate din efortul individual de investigare al unor intelectuali ataşaţi „Mişcării”, I. Clopoţel a susţinut mereu necesitatea muncii în echipă, subliniind imposibilitatea cuprinderii de către cercetătorul izolat a unei realităţi atât de complexe cum era, de pildă, cea a regiunilor muntoase ale ţării. Pe linia revitalizării cercetării sis­tematice şi unitare a acestor zone, trebuie menţionat şi efortul lui Pavel Grecu (responsabilul filialei din Lugoj a „Mişcării social-economice”) de a elabora un chestionar economic29, precum şi intenţia conducerii revistei „Societatea de mâine” de a institui un nou concurs cu premii pentru lucrări de factură sociografică asupra unor localităţi sau zone30.

Concepută, deci, ca o instituţie centrală cu sediul la Cluj, a cărei arie de extensie trebuia să cuprindă, prin filiale regionale, întreaga ţară, mişcarea sociografică iniţiată de către I. Clopoţel în jurul revistei „Societatea de mâine” ar fi putut, în colaborare cu I. S. Român din Bucureşti, să contribuie la reuşita proiectului gustian de cercetare exhaustivă a mediului rural românesc, prin preluarea de către ea a sarcinilor de cercetare din Transilvania. Dar, cum D. Gusti n-a fost receptiv la demersul iniţiat de I. Clopoţel, considerând, desigur nu fără temei, că şi prima fază a cunoaşterii sociologice, respectiv cercetarea de teren, este tot de resortul sociologiei, mişcarea sociografică transilvăneană a avut tendinţa de a evolua pe o traiectorie independentă în raport cu cea monografică şi de a-şi supraevalua prestaţia, echivalându-şi activitatea pe acest teren cu cea a Şcolii sociologice de la Bucureşti.

Mai ponderat decât unii dintre colaboratorii săi, I. Clopoţel n-a etichetat niciodată mişcarea condusă de el cu atributul de „şcoală sociografică” (aşa cum a făcut, de pildă, P. Suciu), dar a subliniat necesitatea depăşirii fazei de amatorism din cercetarea sociografică, prin înfiinţarea unui „institut sociografic” menit să asigure condiţiile tehnice şi materiale necesare unor cercetări de teren competitive din punct de vedere ştiinţific.

Note: