DE CE ÎMI PLACE MIE CARTEA ASTA?
Sorin Stoica
extras din Zoltán Rostás si Sorin Stoica (coord.), Istorie la firul ierbii. Documente sociale orale, Editura Tritonic, Bucuresti, 2003
Eu sunt inventatorul permutărilor. Eu le-am inventat. Nu vă mint. În şcoala generală jucam foarte mult tenis de masă. Patru inşi la o masă eram. Şi problema care se punea era cum să facem să ne întâlnim/confruntăm fiecare cu fiecare. Cum să facem un campionat. Si aşa am inventat un sistem care să ne combine imparţial. în liceu am învăţat că, înaintea mea, un individ mai deştept deja brevetase acele permutări. Atunci am regretat prima dată că m-am născut prea târziu.
Tot eu sunt şi inventatorul istoriei orale. În facultate, anul cred că era 1997, am luat un interviu unui fântânar. Cu gândul să scriu un reportaj l-am înregistrat. Numai că nici un cuvânt al meu nu reuşea să muşte din realitatea omului ăluia. Şi, atunci, pur şi simplu am transcris spusele fântânarului fără a interveni în discursul său. Lăsându-l să se desfăşoare. Nestingherit. Nu înseamnă să te speli pe mâini de consecinţe acest lucru. Înseamnă să ai deplină încredere în acel om. Oamenii de soiul acesta pot produce teorii. Deşi ele circulă în natură sub un alt nume. Chiar dacă aduce a caricatură, să amintim doar că „Noi muncim nu gândim” exprimă perfect sciziunea trup-intelect din managementul ştiinţific.
Transcriind de pe reportofon vorbele personajului, ceea ce rezulta era fascinant. Am crezut atunci că sunt unicul proprietar al descoperirii. Descoperire sau invenţie? Aceasta e întrebarea. Avusesem o revelaţie. Nu se putea să fie atât de simplu. Fântânarul acela putea povesti incredibil. Dacă ar fi avut un oarecare background cultural, îl bătea pe umăr pe oricare dintre marii scriitori ai lumii. Adică el ştia mai bine decât tine ce trăise şi putea pune lucrurile astea în cuvinte într-un mod care te obliga să-l admiri.
După aceea au urmat zeci de astfel de interviuri. Fiecare a fost o experienţă de viaţă. Chiar dacă trăită prin procură.
Nu mi-am cunoscut niciunul dintre bunici şi poate aşa se explică pasiunea mea pentru interviurile cu bătrâni. În această carte, la fel ca în interviurile luate de atunci, îmi caut un bunic. Unii oameni de aici sunt atât de incoerenţi încât ceea ce spun devine, dintr-o dată, interesant. Genial de incoerenţi, aşa încât creează o ordine nonconformistă a lumii.
Mareşalu’ are calităţi de prozator. Simţul cuvântului şi o memorie afectivă impresionantă.
Sigur se poate vorbi despre o oarecare impostură a cărţii. Selecţia a favorizat persoanele cu o gândire originală. Uneori, excesiv de originală. De la ei nu poţi avea pretenţia de a reconstitui istoria, istoricii cu o gândire originală sunt contraindicaţi. Dar aceşti oameni sunt în felul lor nişte istorici.
Istoria adevărată e calpă, neutră. Aici se propune o viziune asumată integral. Sunt destul de puţine expresii primite.
Uneori, în cartea de faţă, chiar avem de-a face cu o periodizare culinară a vieţii. Împărţire gastronomică. Tia Şerbănescu spunea că pentru oamenii simpli, pentru femei în special sunt trei coordonate după care se judecă istoria: familia, mâncarea şi banii. Când toate astea coincid fericit, e cu atât mai bine.
Pentru un scriitor, substanţa acestei cărţi e mană cerească, îşi poate realiza documentarea pentru o proză de epocă. Bulevardul, tabieturile. Cartea aceasta însăşi păstrează un parfum de epocă studiat în care predomină Sudul dovedind că nu degeaba se vorbeşte despre o proză a câmpiei.
Îmi pot închipui o carte în care personajele de aici se adună undeva la o cârciumă, sau se întâlnesc într-o croazieră şi-şi deapănă viaţa.
„Cu jitili! Io mă duceam cu jitili…” spune cineva refăcând replica unui bătrân dintr-o proză de-a lui Hemingway, bătrân obligat să plece dintr-un sat bombardat şi care „n-a deranjat niciodată pe nimeni, a avut grijă doar de dobitoace”. Toată tragedia războiului e strânsă acolo. La asta se reduce viaţa. Sau asta e tot ce contează.
Aceasta e o carte în relaţie polemică cu emisiunile de televiziune care încearcă să dezvăluie din secretele marilor oameni de stat, ale vedetelor şi-aşa mai departe. Istoria nu mai e veridică atunci când îşi însuşeşte un punct de vedere oficial. Ea e cea trăită de omul simplu. Dacă vrei să ştii cum s-a trăit în ultimii 80 de ani, citeşte această carte.
Intervievatorii ca şi intervievaţii sunt cu preponderenţă de sex feminin. Asta nu aduce un prejudiciu. Dimpotrivă. E benefic pentru lucrare. Nu există riscul unei perspective prea feministe sau feminine. O să explic de ce folosindu-mă de ce spunea Paul Willis.
Bărbatul transformă lumea. Creează tipare. De aici şi noi ideologii. Femeia simbolizează stabilitatea. Femeia întreţine o stare de lucruri. Bărbatul poate fi autor al unor proiecte de anvergură care să modifice starea lumii. Femeia însă readuce lumea la matcă. Femeia asigură stabilitatea, echilibrul.
Femeile ar trebuie să ajute aici la această funcţie recuperatoare pe care o are cartea. Femeile restituie mai bine.
Avantajul unora dintre bătrâni e că au descoperit cheia existenţei lor. Deşi, la unii, se vede că nici măcar nu i-a preocupat aceasta. Şi, abia acum, vorbind, descoperă.
Viaţa studenţilor nu poate fi povestită. Revelaţie a multora „Eu nu am ce povesti!”. Şi, de aici, satisfacţia că, în sfârşit, au găsit pe cineva care se pricepe la asta.
Istoria se bazează pe uitare. După Benjamin, războiul a adus muţenia. Putem regăsi la unii o locvacitate exagerată. Mulţi sunt surprinzător de dezinvolţi. Fericiţi că sunt înregistraţi. Credeau că, dacă spun prostii, reportofonul le va închide gura.
„Ceauşescu” putea fi titlu în orice capitol. Se justifica oriunde. Orice s-a întâmplat în ultimii 40-50 de ani are, într-un fel sau altul, legătură cu Ceauşescu. Şi orice se va întâmpla în următorii 30-40 de ani.
O lume incoerentă care nu poate fi refăcută decât tot incoerent, anarhic. Un mozaic care poate fi recompus de fiecare dată altfel. Această perspectivă marginală a bătrânilor devine, ca orice perspectivă originală, interesantă. Nu prin adevăr, cât prin noutate. Concepţia de viaţă paradoxală a multora conduce la asta.
Descoperă lucruri noi despre ei şi produc chiar o formă de artă. Aşadar, acum că aţi citit această carte, alegeţi-vă un bunic.
Lasă un răspuns