În jurul „Trădării cărturarilor”. Julien Benda răspunde…

În jurul „Trădării cărturarilor”. Julien Benda răspunde…

Curentul, Anul I, No. 253, miercuri 26 septembrie 1928, p. 1

Paul Sterian

Scrisă într-un stil antrenant şi cu o documentare sugestivă, cartea lui Julien Benda: „Trădarea cărturarilor” (La Trahison des clercs) încă nu a încetat de a fi actuală.
Având un succes de librărie mai strălucit decât cele mai palpitante romane (a ajuns în mai puţin de un an să aibă peste 100 de ediţii), vâlva se întinde din ce în ce mai mult în jurul acestei cărţi. Mai toţi cărturarii francezi de seamă, de „dreapta” şi de „stânga”, au căutat să combată sau să aducă noi justificări tezei lui Benda. În numărul recent (l august 1928) al revistei în care apăru „Trădarea cărturarilor” înainte de a fi scoasă în volum (La Nouvelle Revue Francaise), Benda începu să răspundă diverşilor critici printr-un articol intitulat: „La fin de l,Eternel”.

Am arătat la vreme în ce constă teza lui Benda (I. Logos, No. 1), care dacă te entuziasmează la cea dintâi lectură, nu poate rezista la o a doua. Nu există carte „de idei” care să se fi bucurat de mai multă falşă strălucire decât aceasta.

În adevăr, în numele unei falşe şi vagi spiritualităţi a cărei primă şi unică însuşire este „universalitatea”, „cosmopolitismul”, Benda acuză pe cărturarii moderni de a fi trădat cauza spiritului, universal prin excelenţă, îmbrăţişând forma unei spiritualităţi naţionale, care, nu poate fi, de autor, decât condamnabilă. Adevăraţii cărturari, un Socrates, un Platon, un Kant, un Renan, au trăit, spune Benda, deasupra patimilor naţionalităţilor, consacrându-se numai şi numai studiului abstract, liber de orice contingenţă. Cărturarii moderni, falşii cărturari, s-au coborât din turnul de ivoriu al contemplaţiei pure în mijlocul mulţimilor (...ilizibil...) printre care pe cea naţionalistă. Un Barres în Franţa, un Fichte în Germani, un D’Annunzio în Italia, înconjuraţi de o pleiadă întreagă de scriitori de toate taliile şi direcţiile au fost promotorii trădării. Din „preoţi ai spiritului”, aceştia au devenit sclavii mulţimilor. În loc să ţină în frâu mulţimea, îndreptându-i privirile spre alte preocupări decât cea a progresului material şi a cuceririlor prin sabie, cărturarul modern a devenit cel mai umil servitor al patimilor obşteşti.

E firesc, spune Benda, ca mulţimea să urmărească realizarea acestor tendinţe. Niciodată, recunoaşte el, o naţiune nu va trebui şi nu va putea fi împiedicată în tendinţele ei fireşti de dezvoltare.

Însă cărturarul nu trebuie să se amestece în procesul progresului naţional. Fiindcă rolul lui este frenator. Naţiunea, de multe ori, trebuind să aleagă între just şi injust, între bine şi rău, va alege injustul şi răul, dacă acestea îi vor favoriza existenţa. Cărturarul nu trebuie însă să justifice nicidecum această alegere a mulţimii. Cel puţin până în secolul trecut, cărturarul nu era doctrinarul patimilor politice ale naţiunii. El, cu riscul sacrificiului, (Socrates bea cucută) persista în a vesti nedreptatea şi răul, chiar când acestea foloseau naţiunii. În felul acesta „popoarele făceau răul dar onorau binele”. Cărturarii moderni, trădând cauza dreptăţii şi a binelui, au devenit ei înşişi doctrinarii naţionalismului şi fac ca popoarele „să facă răul şi să cinstească răul”.

Până aici teza lui Benda pare justă. Este drept că unii cărturari nu şi-au făcut datoria: în loc de a lămuri mulţimea, ei au servit de multe ori patimilor acesteia.
Benda, însă, nu se opreşte aici. El cere cărturarului să nu ia parte în nici un chip la viaţa socială, lăsând naţiunea să-şi conducă singură destinele. Un cărturar, păşind în viaţa politică, trădează spiritul ipso-facto. Fiindcă, după Benda, este incompatibilitatea absolută între spiritualitate şi politică. Spiritul amestecându-se în viaţa materială, îşi face rău sieşi şi, în acelaşi timp, stânjeneşte şi viaţa materială. E necesar o separaţie absolută între viaţa spirituală (cărturărească) universală şi internaţională prin excelenţă şi viaţa naţională egoistă şi individualistă. Dacă naţiunea ar aplica perceptele adevăratului cărturar, ar pieri în scurt timp. Spiritul are o acţiune distrugătoare asupra materiei, iar materia la rândul ei va contamina spiritul. (În sprijinul aceste păreri aduce Benda o sugestivă citaţie din Malebranche).

Ca încheiere, Benda cere cărturarilor să se retragă din viaţa politică a naţiunilor şi să-şi recâştige turnul de ivoriu al contemplaţiei pure, cu preţul jertfei propriei vieţi.
Desigur că teza lui Benda, când acesta trece mai departe de constarea justă că unii cărturari au servit tendinţelor pătimaşe ale naţiunii în loc să o îndrepte pe calea cea bună, devine o cumplită exagerare.

Căci să întrebăm pe Benda: Cine sunt, înainte de toate, aceşti „cărturari”? Benda numeşte pe cărturari: „les clercs”, ceea ce pe româneşte s-ar putea tălmăci printr-un termen exact, însă nemai întrebuinţat astăzi: „diaci”. „Diacul”, (le clerc) este un cărturar cu semnificaţie specială. El face parte din tagma religioasă şi slujeşte prin scrisu-i biserica. Benda ia acest termen şi-l extinde, pierzându-i caracterul specific, tuturor cărturarilor, servitorilor, preoţilor spiritului. (Cei care în chip dezinteresat îşi exercită facultăţile intelectuale.) De unde termenul arăta în evul mediu precis care era spiritul în care şi pe care diacul îl servea, la Benda, fiind aplicat prin extensiune, devine vag şi fără sens imediat.

De altminteri, nici nu prea are grijă Benda să definească ce înţelege prin spiritualitate. De asemenea, nici ce sens are dreptatea, binele etc. nu se grăbeşte să ne lămurească. Din cuprinsul cărţii se desprinde un fel de concepţie humanistă. Elemente păgâne amestecate cu noţiuni creştine.

Mai multă încă, Benda deneagă oamenilor bisericii calitatea de „diaci”. Aceştia neavând ca misiune cultivarea abstractă şi dezinteresată a intelectului, ci căutând înainte de toate mântuirea sufletului, nici nu intră în tagma cărturarilor de care e vorba, necum să se mai întrebe Benda dacă şi ei au trădat sau nu! Jacques Maritain, spune Benda, nu este „cărturar”, „diac”.

Se vede, deci, limpede că Benda alegându-şi titlul cărţii şi aplicând termenul de „diac” (clerc) celor cărora nu li se poate aplica şi denegându-l tocmai celor îndreptăţiţi să-l poarte, dă naştere unei confuzii grosolane în spiritul lectorului neavertizat.
Fiindcă dacă ar fi vorba că tagma „clericilor”, în adevăratul înţeles al cuvântului, adică a preoţilor şi a scriitorilor bisericeşti „au trădat” duhul, amestecându-se în treburile politice şi căutând să pună deasupra intereselor duhovniceşti interesele naţiunii, am putea fi, într-un fel, de acord cu Benda, dacă aceştia ar fi făcut fapta ce li s-ar imputa.
„Preotul cu cele ale bisericii, Cezarul cu cele politice” este pentru creştin o formulă sfântă. (Aceasta nu fiindcă spiritul, amestecându-se în cele politice, ar distruge naţiunea, ci pentru o înţeleaptă împărţire a puterilor în această lume). Însă Benda, iscând confuzia de care vorbim, nici nu înţelege să se ocupe decât în treacăt de oamenii bisericii.

Totuşi, Benda se ocupă, în răspunsul lui, în primul rând de aceştia. Miniştri ai bisericii catolice i-au obiectat următoarele: „Nu acceptăm opoziţia perversă pe care o constituieşti d-ta între naţional şi spiritual. Cărturarul nu îşi trădează funcţia predicând naţionalul. Naţionalul este spiritul. Patria este divină”. „Adevărata trădare a cărturarului (clericului) este de a lăsa să piară naţiunea, ordinea socială, condiţiile fără de care este imposibilă această viaţă a spiritului, a cărei sarcină el o are, „Primum vivere”.

Benda răspunde la rându-i, arătând că spiritualitatea a înflorit de multe ori în vremuri de restrişte politică (vezi Grecia sub ocupaţia romană, etc.) şi că un Toma din Aquino, un Erasmus ş.a. n-au avut propriu zis o patrie. „Esenţialul pentru spirit nu este să existe, ci să funcţioneze just şi, dacă trebuie, pentru a-şi asigura viaţa să-şi falşifice mecanismul, adevăratul chip de a-şi servi propria cauză este acela de a dispare”, spune Benda în „Sfârşitul Eternului”.

În acest sens absolutist al teoriei sale, Benda examinează atitudinea lui De Pierrefeu (autorul cărţii „Plutarh a minţit”). Acesta avea misiunea, în timpul războiului, de a redacta comunicatele de războiu. Pentru a nu demoraliza naţiunea, Pierrefeu avu grijă întotdeauna de a îndulci situaţiile grave şi de a ascunde înfrângerile, inventând de multe ori şi mici victorii. Acţiunea aceasta foarte lăudabilă din punct de vedere naţional, spune Benda, nu este nicidecum justificabilă din partea unui adevărat cărturar. Acesta trebuia să spună adevărul înainte de orice.

Ceea ce te surprinde la Benda este lipsa totală a simţului proporţiilor şi sensul absolut în care ia noţiunile de dreptate, adevăr, bine. Fiat justiţia, pereat mundus, iată, după Benda, lozinca sfântă a cărturarului.

Viaţa este însă un bun nepreţuit şi pentru individ şi pentru societate. A cere sacrificiul vieţii, înseamnă a da ceva mai bun în schimb. Ce e dreptatea lui Benda? Ce e adevărul pe care ni-l predică? Pentru creştin, e adevărat, formulele lui Benda capătă conţinut plin de sevă. Zeul este dreptate, adevăr, bine. Jertfa este făcută pentru Zeu. Şi încă nici în creştinism binele şi răul, adevărul şi minciuna nu au sensuri atât de absolute ca cele pe care le acordă Benda. Astfel, adevăr şi bine în timpul războiului nu era să demoralizezi naţiunea franceză care lupta tocmai pentru întronarea ideii de bine şi dreptate.

Demoralizarea ar fi adus înfrângerea Franţei, iar aceasta ar fi adus victoria forţei în slujba forţei, nu a forţei în slujba dreptăţii şi adevărului. De dragul adevărului şi binelui abstract, Benda ar fi gonit binele şi adevărul din lume cu totul.

Contra argumentele lui Benda nu pot fi valabile faţă de obiecţiunile catolice mai sus arătate. În zadar combate Benda „spiritul naţional”. Acesta este o realitate care nu poate fi doborâtă cu vorbe. Orice naţiune are un spirit original, propriu, de care cărturarul trebuie să ţină seama. Între naţiune şi cărturar este o legătură vitală, care îl va împiedica, şi spre binele spiritualităţii, să formeze o internaţională deasupra naţiunilor şi indiferentă mersului acestora.

Nu există nici o incompatibilitate între spirit şi naţiune, cărturar şi politică. „Ieşirile naţionaliste” ale celui mai incontestabil reprezentant al spiritualităţii (Isus Hristos) ajung pentru a limpezi, în ochii drept credinciosului creştin, preţul pe care Dumnezeu însuşi îl acordă ideii naţionale în înaintarea spiritului (vezi cazul femeii cananeence). Căci deşi puterile sunt împărţite în această lume între apostoli şi cezar, atât naţiunea cât şi spiritualitatea tot ale lui Dumnezeu sunt.

Creştinismul este dator să lupte pentru spiritualizarea naţiunii. Prin spiritualizare naţiunea nu se distruge, ci mai mult se păstrează. Sunt distruse popoarele rele în faţa lui Dumnezeu.

Cărturarul veritabil, deci, nu va sta în turnul de ivoriu, ci va coborî în mijlocul mulţimii, va lumina-o, îi va arăta adevărata cale, singura favorabilă vieţii, naţiunii, mult mai favorabilă decât ideile egoiste şi materialiste, calea duhului.

Benda nu are dreptate confirmând că spiritul distruge naţiunea. Spiritului îi e necesar suportul şi pecetea naţională, iar naţiunea e păstrată şi înălţată de spirit. Amestecul cărturarului în viaţa politică va aduce nu contaminarea acestuia, ci ridicarea politicii la un nivel mai înalt. Se întâmplă greşeli. E adevărat. Exagerări. Şi mai adevărat. Însă din aceste greşeli inerente conlucrării omeneşti, nu poate rezulta oprirea amestecului cărturarului în viaţa naţională. I se poate şi trebuie să i se ceară să rămână în politică tot cărturar, adică adevărat om de cultură, care luminează pe ceilalţi şi nu se lasă orbit de ei. Cum am putea uita vreodată că într-unul din cele mai grele momente ale vieţii omenirii, destinele ei au fost îndrumate de marele cărturar, vizionarul care a fost Wodorow Wilson. Întemeiaţi pe această pildă, vom cere personalităţilor culturale, în ciuda lui Benda, să părăsească liniştea cabinetului de studii pentru a lumina naţiunea.