La final de „comunizm”
Florentina Ţone,
În decembrie 1989, studenţii din acest volum aveau câteva luni. Eu aveam 8 ani şi de-abia mă făcuseră pionier. Şi aşteptam cu nerăbdare să-mi lipească şi mie la panoul de onoare al şcolii poza cu bască, pampoane şi şnur galben de comandant de detaşament. Lipsisem când se făcuseră pozele cu noii pionieri şi fusesem lăsată în afara panoului. Şi lăsată am fost, că a venit Revoluţia şi cele patru poze cu mine pionier – făcute de-un vecin pe la sfârşitul lui noiembrie – au ajuns pe la mamaia şi bunica, în acele colaje cu fotografii cu rude din casele bătrâneşti. Şi asta a fost, adio panou, adio glorie. Iar şnurul galben de detaşament şi-a pierdut şi el, după nici două luni, raţiunea de a exista. În scurtă vreme însă l-a agăţat tata de oglinda retrovizoare din Dacia noastră 1310, aşa că l-am avut în faţa ochilor toată copilăria şi o bucăţică din adolescenţă, ca un memento al scurtului meu pionierat şi al regretului de-a nu fi ajuns la panou.
Ce mi se pare şi-acum curios – pentru că nu stau prea bine la capitolul amintiri din copilărie – e că despre Revoluţie îmi amintesc destul de multe lucruri. Revoluţia la Jirlău, să ne înţelegem, nu cea de la televizor. Revoluţia într-un sat din judeţul Brăila. Să fi fost pe 21 decembrie, ziua cu mitingul, când a venit tanti Nuţa, vecina de la colţ, îngrijorată, să-i povestească mamei: „Doamnă, Grigoraş e la Bucureşti… de ce s-o fi dus acuma?”. Grigoraş, fiul. O fi fost militar în termen au ba, asta nu-mi mai amintesc. Dar îmi amintesc – şi asta încă bine – cum nenea Mitu aşezase un capac din scânduri deasupra fântânii din gospodăria lui şi, pentru că nu era suficient, pusese şi o bucată de nailon deasupra, pe care o înfăşura de zor cu o sârmă. Fântâna era în curte, nu la stradă, dar asta nu era o pavăză suficientă în calea teroriştilor care se grăbeau să vină şi să otrăvească apa din Jirlău. Şi tot din motive de terorişti, cred, ne-a controlat portbagajul maşinii un vecin cu o puşcă, la intrarea în sat, pe 25 decembrie. Tăiasem porcul într-un sat vecin, la mamaia şi tataia, şi ne întorceam acasă. Era sfârşitul unei zile din care-mi amintesc aşteptarea. Şi ceva de genul: „gata, a murit”. Şi, la sfârşitul zilei, controlul făcut de patrula cu puşcă, la intrarea în Jirlau. Nu ştiu dacă am văzut puşca, dar ştiam că ea există. Iar în portbagaj aveam jumătate de porc. S-a verificat.
Cred, însă, că m-am speriat de-a binelea în noaptea în care revoluţionarii satului au înfipt steagul cu stema decupată la noi în curte, în omul nostru de zăpadă uriaş. Ninsese abundent la noi în iarna cu pricina, iar frate-miu şi nişte vecini de vârsta lui construiseră în curte un monstru de om de zăpadă, cu schelet din crengi uscate, solid, impresionant. Şi nu mai ştiu în ce noapte a fost asta, dar cu gălăgie şi cu toate cele, omul nostru de zăpadă a primit un accesoriu vestimentar suplimentar – steagul de care vă povestesc. Atunci n-am înţeles nimic. Acum aflu că era un soi de semn: oamenii din sat voiau să-l pună pe tata primar. Mă rog, tata n-a candidat la primărie, dar steagul îl mai am şi-acum. A fost zile întregi agăţat pe uşa dormitorului meu când învăţam pentru bacalaureat, cu el am defilat prin sat, cu el şi cu nişte amici, după ce România bătuse Anglia la fotbal, cu 3-2, la Campionatul European din 2000, şi se calificase în „sferturi”, şi, după aceea, când am luat la facultate, steagul cu pricina a împodobit şi pereţii camerei mele de cămin, pe lângă poze de patinatori şi alte asemenea. Nu ştiu ce-a fost cu steagul, dar ceva a fost, asta e clar. Se cerea folosit.
Să fi fost pe la finalul lui decembrie sau poate deja în ianuarie ’90 când, trecând spre şcoală, am văzut un om din sat scriind, tacticos, cu majuscule şi cu vopsea neagră, „Jos comunizmul” pe faţada unuia dintre cele două blocuri pe care le posedă Jirlăul. Scrisul ăla îngroşat e şi-acum acolo, dacă ştii unde să-l cauţi cu privirea îl găseşti, deşi mai multe straturi de var au încercat să-l acopere pe parcursul timpului. Ţin minte că sloganul îmi sărea în fiecare dimineaţă în ochi, iar „comunizmul” era aproape deranjant, dar nu-mi aduc aminte dac-am întrebat ce era cu „z”-ul care făcea cuvântul atât de dur şi de nelalocul lui. Mi-amintesc apoi nebunia cu înfrăţirea satelor, cu nu ştiu ce ajutoare constând în manuale din Franţa, dar şi zvonurile pe care le dădeam mai departe noi, copiii, după ce ne spusese nepoata nu ştiu cui care venea de la Bucureşti de salamul făcut din carne de om, în care s-au găsit unghii.
Toate cele de mai sus intră la mine sub pălăria „Revoluţiei”. Din asta e alcătuit cuvântul, dacă stau bine să mă gândesc. Din amintirile şi fricile mele, din întrebările momentului. Aşa am trăit eu sfârşitul „comunizmului”. Şi despre asta e, până la urmă, vorba şi în cartea asta. Despre cum au trăit 25 de oameni un sfârşit şi un început. Cu observaţia că ei, pentru mai multă sau mai puţină vreme, s-au simţit ca făcând parte din procesul de schimbare. Oamenii din decembrie 1989. Revoluţionarii, cum li se spune la grămadă. Ei şi stările lor. Speriaţi. Îngroziţi. Euforici. Vigilenţi. Nebuni. Fericiţi. Tulburaţi. Aşa cum i-au ales nişte studenţi născuţi chiar în 1989, cărora li s-a cerut să facă „un interviu de istorie orală cu un revoluţionar”. Li s-a povestit ce-i cu istoria orală, dar nu li s-a dat un set de criterii cât priveşte procesul de selecţie a revoluţionarilor. Tinerii urmau să caute singuri, prin rude, prieteni, cunoştinţe. Iar alegerea lor urma să spună ceva despre sensul pe care-l dau ei termenului „revoluţionar”.
Cum au căutat
Studenţii au avut, deci, libertate totală să aleagă. Dar criteriile lor de selecţie au fost, în mod evident, influenţate de cei din jur. Unii „au găsit” revoluţionari prin intermediul familiei: tatăl a recomandat un coleg care „a participat activ”, mama şi-a amintit că are o prietenă care are ce povesti despre Revoluţie, bunicul şi-a sfătuit nepoata să stea de vorbă cu un coleg de-al lui de şcoală, militar de meserie. Familia a controlat în numeroase cazuri selecţia şi uneori nici nu s-a mers mai departe de atât: avem studenţi care au realizat interviurile cu mama, tata, bunicul, bunica, unchiul. Caz în care punctul de vedere al familiei despre Revoluţie şi revoluţionari a devenit şi punctul de vedere al studentului/studentei. Rudele mai îndepărtate sau diversele cunoştinţe au intrat şi ele în proces: studenţii au fost direcţionaţi către revoluţionarul x sau y de către prieteni, foşti profesori din liceu, colegi de serviciu. Unii şi-au descoperit interlocutorii întâmplător: într-o discuţie cu vecinul de bloc sau într-un mijloc de transport. Studenta Maria-Cristiana Mazilu povesteşte:
„Pe domnul Niţă l-am întâlnit întâmplător, într-un tramvai, în timp ce mă duceam acasă, în Craiova. Domnul Niţă se aşezase pe scaunul de lângă mine, iar eu discutam la telefon cu una din colegele mele. Mă plângeam că nu găsisem un revoluţionar pentru acest interviu şi începusem să discutăm despre Revoluţie, pentru că ea găsise deja o persoană. După terminarea convorbirii, domnul Niţă mi-a povestit că şi el a participat la Revoluţie, însă la cea din Craiova. Am considerat aşadar că merită să discut cu dânsul, deşi în Craiova evenimentele nu au fost atât de dramatice”.
Dar cum pentru foarte mulţi dintre studenţi adevăratul revoluţionar pare să fie cel cu patalama, cu certificat, afiliat unei asociaţii, aceasta a fost traiectoria cel mai des urmată: studentul a mers la „asociaţie” (termen care înglobează numeroasele asociaţii ale revoluţionarilor), iar asociaţia a recomandat. Uneori, recomandarea a fost personalizată, „cel mai bine e să vorbiţi cu x”, iar în anumite cazuri chiar preşedintele/vicepreşedintele asociaţiei s-a implicat în procesul de selecţie. Studenta Diana-Elena Tudor detaliază:
„Încă de a doua zi după ce am primit tema la Structuri Sociale ale Comunicării, am pornit în căutarea revoluţionarilor. Astfel, o colegă a găsit pe Internet o asociaţie numită Asociaţia Revoluţionarilor 21 Decembrie, căreia, următoarea zi, i-am făcut o vizită. Am fost primite politicos şi ni s-a spus să aşteptăm într-o sală foarte mare în care era doar o masă rotundă şi multe scaune de jur împrejur. Ni s-a dat numărul de telefon al vicepreşedintei, doamna Carmen Alexandrescu, care atunci când i-am explicat scopul telefonului nostru a fost foarte drăguţă şi ne-a dat fiecăreia câte un revoluţionar. Eu l-am ales pe domnul Traian Vasu, fără să ştiu cât de bună a fost alegerea făcută”.
Cel mai des, însă, studentul/studenta a ales la întâmplare dintr-o listă cu nume şi numere de telefon ale membrilor respectivei asociaţii. Denisa Florentina Vasilescu povesteşte:
„Domnul Alexandru Brătianu este membru al Asociaţiei de Revoluţionari «21 Decembrie 1989», asociaţie ce a fost înfiinţată în 1990. Am ajuns la acest om prin intermediul preşedintelui asociaţiei, domnul Teodor Mărieş, care ne-a pus la dispoziţie, mie şi colegilor mei de an, mai multe liste cu datele de contact ale membrilor. Am sunat la primul număr pe care mi-l notasem şi domnul Brătianu a fost imediat de acord să mă ajute”. Întârziaţii au avut parte şi de surprize. Teodora Ştefan explică: „Căutam disperată un revoluţionar pe care să-l intervievez, iar o colegă mi-a dat numărul doamnei Carmen Alexandrescu (din cadrul Asociaţiei 21 Decembrie 1989). Am sunat-o şi am rugat-o să-mi recomande un revoluţionar. Prima oara, mi-a spus că nu mai are… că au tot căutat-o studenţii de la Jurnalism şi «i-a dat» deja pe toţi. După jumătate de oră însă, m-a sunat şi mi-a spus că tocmai a mai găsit unul: pe domnul Cătălin Cuatu. Mi-a oferit numărul dumnealui şi l-am sunat destul de emoţionată”.
Pentru cei mai mulţi dintre studenţi căutarea unui revoluţionar a fost o adevărată luptă. „Căutam disperată un revoluţionar”, mărturiseşte studenta de mai sus, iar o alta, Andreea Stoica, foloseşte o formulare aproape similară ca să explice circumstanţele căutării:
„Căutam cu disperare un om care să fi participat la vestita Revoluţie din 1989 şi întrebam majoritatea persoanelor cunoscute şi nimeni nu cunoştea vreo persoană care mă poate ajuta cu nişte informaţii din acea perioadă. Totul s-a desfăşurat astfel până într-o seară când, la o discuţie cu părinţii, o discuţie care a avut loc în timpul cinei, tata mi-a spus că cel mai bun prieten al lui a participat la Revoluţie, ba, mai mult: are şi documentele necesare care pot atesta acest lucru”.
Iar alţii, înainte de a găsi într-un final un interlocutor, au avut parte de numeroase refuzuri. Adelina-Maria Luca povesteşte experienţa proprie:
„Am luat legătura cu domnul Dumitru Curiban prin intermediul unui prieten de familie, membru al aceleiaşi asociaţii de revoluţionari din care face şi el parte. Iniţial i-am sugerat chiar prietenului de familie să îmi acorde interviul. A acceptat, după care mi-a spus că nu va putea să-mi dea prea multe detalii despre viaţa lui, pentru că este un om destul de implicat în politica actuală şi «niciodată nu se ştie unde vor ajunge informaţiile»”.
Studenta Jenea Ignat face un inventar al motivelor de refuz cu care s-a confruntat:
„Încă din luna octombrie am avut nenumărate încercări de a discuta cu un revoluţionar. Spun încercări deoarece m-am izbit, de fiecare dată, de un refuz. (…) Toţi ne privesc suspicios şi nu sunt dispuşi să ofere multe informaţii, cât de banale ar fi ele. Acea suspiciune a venit din întrebările care mi-au fost puse de cel puţin cinci revoluţionari. De exemplu: pentru cine este acest interviu? Cine m-a însărcinat să îl fac? Care este scopul lui? De ce tocmai un revoluţionar? Unde vreţi să publicaţi acest interviu? De ce aţi ajuns tocmai la mine, dintre toţi revoluţionarii din Bucureşti? Răspunsurile mele explicative nu au funcţionat foarte mult. După atâtea întrebări, venea o scuză precum: «sunt urmărit, deci nu pot; am lucrat pe un post care nu mă lasă să vorbesc despre mine»”.
Ce au găsit
Dat fiind că 146 de studenţi (peste 80% de sex feminin) au realizat interviuri de istorie orală în cadrul acestui proiect, iar criteriile de selecţie au fost diverse şi subiective, căutarea lor a avut drept rezultat un amalgam de „revoluţionari”, cu ocupaţii diferite în decembrie 1989: muncitori (electrician, sculer matriţer, lăcătuş, strungar, sudor, laminator, macaragiu, electromostivuitorist, legător, mecanic auto, mecanic CFR), ingineri (hidrotehnist, proiectant, chimist, geolog, biofizician, electronist, constructor), profesori (de istorie, de latină, de educaţie fizică, de geologie, lector la Academia Militară), medici şi asistente medicale, militari în termen şi militari de meserie, câţiva elevi la şcoli profesionale, liceeni şi studenţi, câţiva şoferi, învăţători, cascadori, dispeceri, paznici, şefi de Gărzi Patriotice, administratori, laboranţi, diverşi funcţionari, maiştri, un arhitect, un fost spion, o psiholoagă, o femeie de serviciu, două soţii de revoluţionari, etc. Oameni care aveau, cu aproximaţie, între 14 şi 50 de ani în decembrie 1989, astăzi mulţi dintre ei pensionari.
Din „bucătăria” interviurilor
Menţionăm şi că interviurile au fost realizate în octombrie-decembrie 2009, foarte multe chiar în perioada campaniei electorale, motiv pentru care mulţi interlocutori nu şi-au încheiat povestea fără să abordeze, chiar şi pe scurt, chestiunea alegerilor, „eu cu cine votez” sau care candidat a ieşit mai „şifonat” din confruntările televizate. Dintre interviuri, unele au fost realizate acasă la interlocutori, altele, acasă la studenţi, iar altele, la diversele sedii ale asociaţiilor de revoluţionari. Alte întâlniri au avut loc în oraş, la o cafenea, într-un parc, la locurile de muncă ale intervievaţilor, iar un interviu cu o soţie de revoluţionar s-a desfăşurat în Cimitirul Eroilor din Bucureşti. Sînziana Focşa povesteşte:
„Pentru interviu, doamna Boerescu a ales Cimitirul Eroilor, un loc pustiu şi care se voia a fi liniştit. Înainte de a ne aşeza pe banca din faţa mormântului soţului ei, femeia m-a îndemnat să aprind trei lumânări şi să o ajut cu florile ce tocmai le adusese. Am şters banca de praf şi am început discuţia”.
În faţa cererilor studenţilor de a-şi povesti viaţa, pentru a ajunge apoi la Revoluţie, intervievaţii au reacţionat în mod diferit: unii au intrat direct în povestea Revoluţiei, alţii au realizat un fel de introducere, un rezumat al vieţii în comunism, prin care au încercat să motiveze nevoia existenţei unei acţiuni de protest, alţii s-au concentrat în mod deosebit pe perioada post-revoluţionară, pe problemele revoluţionarilor, pe zbuciumul lor după ’90, pe acţiunea de preschimbare a certificatelor, pe greve ale foamei, pentru ca alţii să nu finalizeze povestea despre Revoluţie decât după ce vor fi trecut, chiar şi pe scurt, prin „Piaţa Universităţii” şi Mineriadă. Unii au povestit colorat şi spontan, dând senzaţia că e prima dată când sunt puşi în situaţia de a vorbi liber despre ce s-a întâmplat atunci, în vreme ce alţii au fost analitici, au pus întrebări, au lansat ipoteze, semn că s-au mai gândit la Revoluţie în cei 20 de ani care au trecut de-atunci. Unii dintre intervievaţi au respins categoric termenul revoluţie, insistând pe formula „evenimentele din decembrie 1989”.
Dintre ei, unii au povestit coerent, o zi după cealaltă, în ordinea succesiunii în timp, întocmind un adevărat jurnal al Revoluţiei. Alţii au spus scurt, cum o făcut-o Ion Rada:
„De atunci şi până acuma n-am putut niciodată să aranjez cronologic toate faptele pe hârtie, ce s-a întâmplat în astea trei zile. Niciodată nu am fost în stare”.
De asemenea, trebuie spus că în interviurile realizate de studenţi am păstrat forma în care au redat ei termenul „revoluţie”, cu minusculă sau cu majusculă.
Primul volum al lucrării Tânăr student caut revoluţionar cuprinde 25 de interviuri cu revoluţionari, în accepţiunea studenţilor la Jurnalism. Par mici amintirile intervievaţilor. Cum făcea Artemiza Buibăr glume la Penitenciarul Jilava, după ce fusese bătută bine în seara lui 21 decembrie şi apoi arestată: „Stai, că e mai bine aici, nu ne mai ducem acasă, că ăştia ne dau hârtie igienică”. Cum se întreceau „revoluţionarii” din sediul Comitetului Central în a trage şi a nimeri policandrele din clădirea Muzeului de Artă de peste drum. Cum era terifiat de-a dreptul Gabriel Ionescu, o dată ajuns acasă după mitingul din 21 decembrie: „eram îngrozit că aruncasem materialul de propagandă cu Elena Ceauşescu pe jos şi că va trebui să-l plătesc din salariul meu mic de funcţionar public”. Cum a vrut A.P. să plece la Televiziune şi soţul a înăbuşit „în faşă acţiunea revoluţionară”, încuind uşa şi ameninţând-o cu „o bucată”. Cum a simţit Horia Bălăşoiu că e ceva în aer, ceva care-l cheamă, care-l duce în Piaţa Universităţii în seara de 21 decembrie, cum l-a apucat groaza când a început să se tragă şi a rupt-o la fugă, lăsându-şi fiul în mulţimea de la Universitate: „N-am avut curajul să mă întorc ca să-l caut. Mi s-a părut că de sus se aud nişte vaiere îngrozitoare”. Cum s-a dus Cătălin Cuatu la un prieten, în dimineaţa de 22 decembrie, după ce văzuse cu ochii lui măcelul de la Universitate, şi a băut un kil de ţuică:
„Eu în viaţa mea nu băusem aşa ceva, nici acum nu beau. Am băut…, nici nu l-am simţit”.
Cum îşi dorea să moară repede Alexandru Contoloru, să nu se chinuie:
„Mă vedeam mort, mă vedeam împuşcat, mă rugam măcar să mor repede. O să zici că sunt laş, nu?”.
Cum s-a simţit Daniel Toma atunci când cumnatul său i-a legat de braţ o fâşie tricoloră. Mergeau împreună să ducă mâncare celor care păzeau Lacul Morii, „apa potabilă a Bucureştiului”:
„Am dus şi eu, dar eram foarte tulburat. Cumnatul meu, la vremea respectivă, mi-a pus tricolor pe braţ. M-am simţit jenat să pun tricolorul ţării mele pe braţ. Nu mă simţeam niciun fel de erou că duceam nişte mâncare unor gărzi, pentru ca oamenii să bea apă”.
Cum s-a urcat Moise Stanca împreună cu un prieten într-un copac din faţa Comitetului Central, ca să vadă mai bine ce se întâmplă:
„Şi-am stat acolo, în pom, destul de mult, că puteam să vedem cam tot ce se-ntâmplă, şi veneau şi alţii pe lângă noi să ne întrebe ce se vede. Eram ca la biroul de informaţii”.
Cum, în urma unui schimb de focuri la Televiziune, Ion Ştefan nu îndrăznea să se ridice de la pământ, ca să nu observe că l-a atins cumva vreun glonţ:
„Şi îmi era frică să pun mâna să simt sânge, să constat că sunt rănit. Psihic, mă prăbuşeam şi mai tare. Şi, până la urmă, m-am aşezat la Alimentară la uşă şi ţin minte că am dat mâna la portmoneu la spate, să văd dacă am actele, dacă mă omoară, vede cine sunt şi anunţă să vină familia să mă ia”.
Cum lui E. P. i-a dat unul dintre copii cu racheta de tenis în cap, ca să îl ţină acasă, să nu plece în centru, şi cum l-a ţinut soţia de picioare, „dar eu, nimic. M-am dus la datorie”. Cum a stat Petre Cristea, legat de un calorifer cu cătuşe, lângă un câine lup, la Sinaia, până când cei din Consiliul Frontului Salvării s-au convins că nu e terorist şi i-au dat drumul. Cum s-a simţit profund indignat inginerul Emilian Traistă, când, la întoarcerea de la Revoluţia mare de la Bucureşti, a constatat că la Iaşi nu se schimbase mai nimic:
„Şi treceam prin Piaţa Unirii şi am văzut steagurile. Erau trei blocuri cu steaguri, erau puse steaguri de sus până jos. Şi am fost foarte revoltat, cum de-au lăsat steagurile acolo. Cum aşa?! Noi am luptat ca să schimbăm şi ăştia nici măcar steagurile nu le-au dat jos”.
Par mici amintirile lor, dar sunt ale lor. Şi nu sunt în niciun caz mici. Nu răspund, într-adevăr, unor deziderate precum „aflarea adevărului despre Revoluţie”, dar construiesc o imagine umanizată a Revoluţiei, vie, în mişcare. Cu gânduri, cu frici, cu izbucniri nervoase, cu egoisme, cu haz de necaz, cu reacţii neaşteptate, cu gesturi necugetate, de înţeles doar în contextul lui decembrie ’89. Mici bucăţi de puzzle, interviurile noastre recompun o revoluţie altfel decât o ştim.
Lasă un răspuns