“La țară, toate televizoarele sunt puse în fața patului”
IOANA MUCENIC
extras din Zoltan Rostas, Sorin Stoica (coord.), Televizorul in “micul infern”, Tritonic, 2004
E greu să întreprind o analiză sistematică a modului în care se uită familia mea la televizor, din simplul motiv că familia mea e compusă din mine și din mama. Totuși, în perioada sărbătorilor de Paști am urmărit și felul în care se uită rudele mele la televizor – unchiul meu, în vârstă de 72 de ani și verișoara mea, în vârstă de 21.
Cu toate acestea, analiza de față nu poate fi prea voluminoasă, pentru că nici unul dintre noi nu se uită prea mult la televizor. Mai mult chiar, Paștile le-am petrecut la sat, unde obiceiul este ca în acele 3-4 zile de sărbătoare să-ți vizitezi toate rudele. Or, în acest pelerinaj de la o mătușă la alta, timpul dedicat televizorului este minim. Mai ales că, în sat, televizorul nu prinde decât TVR 1 cu purici, aproape imperceptibil TVR 2 și, curat ca lacrima, 4 posturi ungurești.
Voi începe prin a prezenta maniera de a se uita la televizor a unchiului meu. De dimineața de la 6.00 până seara, la 10.00, televizorul merge într-una, luând locul radioului. De când a fost introdus sistemul de cablu, televizorul merge pe un singur post – ETNO. La știrile de seara, unchiul urmărește știrile la TVR 1, deși are și alte posturi, precum Prima, Pro TV și Antena 1. Totuși, nu mută decât pe postul național, cu siguranță din obișnuință. Tot din obișnuință, duminica dimineața lasă televizorul la o emisiune pentru copii sau la desene animate. Când eram copii, eu și verișoara mea ne trezeam de la 8 ca să vedem desenele, veneam din celălalt corp de clădire nespălate, nepieptănate, în pijamale, și ne așezam în fața televizorului, pe pat, ca să vedem emisiunile pentru copii. Cum trecea cineva prin fața ecranului, izbucneam amândouă: “Dă-te, dă-te!”. Cred că unchiului meu i-a rămas asta în minte, pentru că, atunci când se oprește în fața ecranului, fără să-i mai spunem nimic, zice singur: “Mă dau, mă dau acum”.
Însă la țară, lucrurile par încremenite, de ani și ani de zile fac exact aceleași lucruri, oricât de nepotrivite ar fi pentru vârsta mea. Chiar și acum mă trezesc special ca să mă uit dimineața la desene, deși, nicăieri în altă parte, nu fac lucrul ăsta. Iar ritualul este mereu același. De fapt, mi se pare interesant că nu îmi pun ceasul să sune și totuși mă trezesc, deși, oriunde altundeva mi-aș petrece vacanțele, nu mă trezesc dimineața nici dacă se zguduie pământul. La țară, din proprie inițiativă mă ridic din pat pe la 8.00, 8 și jumătate. Mă ridic e un fel de a spune, pentru că bâjbâi după telecomandă, dau drumul la televizor, îmi aranjez perna și mă învelesc bine-bine în dumă. Am observat că, la țară, toate televizoarele sunt puse în fața patului. Privitul la televizor se asociază cu o recompensă – după ce muncesc toată ziua, oamenii se așează seara în fața televizorului, ca să vadă ce mai este și ca să mai stea olecuță. În timpul zilei, televizorul este practic inexistent, nimeni nu are timp să urmărească vreo emisiune. De altfel, și seara, doar anumite emisiuni sunt urmărite – “Iartă-mă”, “Surprize, Surprize” și câteodată știrile. În afara acestora, oamenii spun: “Nu e nimic la televizor”.
Revenind la ritualul de a mă uita la televizor, pot spune că, la țară, televizorul îndeplinește alte funcții față de cele pe care le îndeplinește la oraș. Simplul fapt că dimineața mă uit la desene animate de parcă aș fi un țânc îmi aduce un imens sentiment de bine, ca și cum ziua începe bine. Cred că e o reminiscență a copilăriei sau, mai bine zis, cred că este o amintire a copilăriei. Seara mă culcam înadins devreme ca dimineața să pot să mă trezesc să mă uit la televizor. Maica venea să îmi aprindă focul și să mă întrebe ce mănânc, și eu răspundeam mereu același lucru: “scoverzi” (clătite). Și zilnic mâncam scoverzi la micul dejun, înfofolită în dumă și uitându-mă la desene animate. Ce mod grozav de a începe o zi de vacanță!
În oraș mă uit la televizor pentru că vreau să urmăresc o emisiune, un film sau să aflu o informație, câteodată ca să mă relaxez pentru câteva minute. Deschid televizorul de multe ori cu un gest automat. La țară, gestul de a deschide televizorul este încă unul atent, gândit. Oamenii nu intră în cameră și se reped la butonul televizorului sau la telecomandă. Se așează, se întind în pat, se gândesc dacă au făcut tot ce aveau de făcut, dacă le-a mai rămas ceva, discută între ei despre treburile zilnice, și abia după ce au terminat cu toate acestea, deschid televizorul.
În cazul unchiului meu, nu e întâmplător faptul că lasă toată ziua televizorul pe Etno. Primo, lucrul acesta se întâmplă doar când e frig afară. Vara, televizorul nu e niciodată deschis. Apoi, este o persoană destul de în vârstă, care a fost deosebit de activă, și care nu suportă liniștea. De aceea preferă să audă că-i zăngănește ceva în urechi. Și, în al treilea rând, seara lasă televizorul aprins până când eu și verișoara mea ajungem acasă, ca să se poată trezi mai ușor, să vadă cât e ceasul. Pentru că ceasul nu e niciodată cât spunem noi a doua zi dimineața că a fost. Și noi am învățat. Când e televizorul aprins (îl vedem prin dungile de la roletă), spunem adevărul – am ajuns la 5 dimineață. Dacă, prea obosit fiind, unchiul închide televizorul, cu siguranță n-am venit acasă mai târziu de 1.00.
Așa cum spuneam, televizorul îndeplinește alte funcții.
Nici de Sărbători, situația nu putea fi prea deosebită. În Vinerea Mare, televizorul nu a mers prea mult, pentru că era zi de sărbătoare, deci zi de vizită. Totuși, la prânz, pe la patru și jumătate, a fost o emisiune a Mărioarei Murărescu, despre obiceiurile de Paști, pe care unchiul a privit-o cam numai cu un ochi, pentru că a moțăit. Fără să-i acorde o atenție specială, la 6.00 a urmărit transmisiunea directă de la Catedrala Patriarhală de la București. A spus că, dacă tot sunt Paștile, să mai asculte și o slujbă. Totuși, nu a urmărit deloc emisiunea, însă, în spiritul Sărbătorilor, a lăsat-o să meargă, în detrimentul cântecelor de pe Etno. Seara, a fost obosit și a stins televizorul devreme, pentru că sâmbăta era mult de muncă – toate pregătirile cu masa de Paști. Din câte am putut observa, televizorul este o sursă de zgomot, ca și cum ar mai fi cineva în casă, dar nu i se acordă o importanță deosebită, cu excepția știrilor (uneori) și a celor două emisiuni menționate. La știri, spre exemplu, unchiul se așează pe pat, și urmărește cu atenție ce se spune. Nu schimbă postul la reclame și nici nu se ridică de pe pat. Le urmărește de parcă ar fi parte din emisiune. După prima pauză publicitară dă semne de oboseală. Se întinde și ascultă doar cu o ureche.
Sâmbătă televizorul și-a făcut treaba și a difuzat toată ziua muzică populară iar seara a fost un festin de “Surprize, Surprize”. Unchiul nu a mers la Înviere, pentru că nu putea sta în Biserică atâta timp, așa că a preferat-o pe Andreea Marin. Când am venit noi de la Biserică, pe la 1.00, tocmai se termina Slujba de Înviere transmisă în direct de la Catedrala Patriarhală din București. L-am întrebat ce a făcut toată seara. Mi-a răspuns: “Am lăsat să meargă pe Surprize”. Așa cum mă așteptam, televizorul a mers toată seara, dar implicarea afectivă a unchiului a fost minimă. Ceea ce nu e valabil în cazul femeilor. Ieșind din cadrul familiei mele, simt nevoia unei comparații. Duminică au venit la noi în vizită vecinele, să ne aducă colac cu nucă și cu mac și să ciocnim ouă. Cele care nu fuseseră la Slujba de Înviere stătuseră proțăpite în fața televizorului, desigur la “Surprize” și au putut să-mi povestească diferite cazuri care li s-au părut mai interesante. Duminică televizorul a tăcut aproape toată ziua, pentru că nu am fost acasă. Seara s-a uitat la “Inimi de români”, din câte a spus, căci eu eram plecată.
În fața televizorului, unchiul are o anumită pasivitate, nu am observat să facă gesturi deosebite sau să aibă o mimică specifică. De altfel, asta se vede și din modul în care e activat televizorul – stă sus pe un dulap și a-l deschide înseamnă a-l băga în priză. Atât.
Se uită pur și simplu, câteodată e mai atent, alteori nu, în funcție de dispoziția în care se află. Mi-l amintesc pe bunicul meu care, în fiecare seară la ora 8.00 venea la televizor din celălalt corp de casă. Mergea în cârje și știa că la 8 fără 10 pleacă de la el din cameră, străbate curtea, urcă scările și ajunge la televizor. Se așeza pe scaunul lui cu pernuță și asculta foarte interesat știrile. Nu suporta să vorbim, ca să nu piardă ceva și îi plăcea de Gabriela Vrânceanu-Firea (pe atunci era la TVR 1) pentru că vorbea clar. La fel se întâmplă și duminica dimineața la “Viața satului”. În rest, toate erau “comedii”. Cred că și unchiul meu gândește la fel – că sunt comedii, și că nu merită mai multă atenție decât le acordă.
Modul de a privi al mamei e cu siguranță diferit. Când e în București, televizorul e principala sursă de divertisment și de relaxare. După ce își termină treaba, se uită la televizor, la filme sau la documentare. Prin urmare, cred că la ea s-a creat un anumit atașament față de televizor, ca într-adevăr a devenit un membru al familiei. La țară, funcția lui nu s-a schimbat deloc. Când își termină treaba, mama deschide televizorul. Spre deosebire de unchi, care simte nevoia să-i bâzâie ceva, mama face distincție clară între televizor și treaba pe care o are de făcut. Dacă citește sau scrie, dacă gătește sau șterge praful, televizorul stă închis. În momentul când i-a dat drumul, acesta se bucură de deplina ei atenție. Nu mai face altceva decât să urmărească emisiunea.
Două lucruri sunt îngrozitor de enervante la țară. În primul rând, nu există decât TVR 1 (noi mergeam doar în vacanțe și nu am pus cablu) și, în al doilea rând, durează jumătate de oră ca să ne mutăm antena în curte, pentru ca imaginea să fie, cât de cât, clară. Mama e o împătimită a acestei ocupații. Când vrea să se uite la televizor, mai întâi potrivește antena. Dacă nu vrea și nu vrea, eu cedez nervos în timp ce mama rămâne în curte, neclintită, să o aranjeze.
Înainte cu 30 de minute să înceapă o emisiune demnă de urmărit, mama lasă treaba și mă cheamă să punem antena. În ultimele zile, am pus-o în curte, în vârful celei mai înalte scări, sprijinită de hambar. Tot timpul cât mama stătea afară, schimbând poziția antenei, eu stăteam în cameră țipând: “Nu e bine, nu se vede, are purici, cam așa, așa, nuu, mai mută, mai mută”, mama bombănește afară: “Nici la televizor nu pot să mă uit? Nici să mă relaxez nu pot”. Într-un final, găsește punctul în care se distinge imaginea, până când prima pasăre se așează pe antenă, și trebuie să o luăm de la capăt. Dar, când merge, mama se postează în fața televizorului, mulțumită. Cu voia antenei, vineri seara ne-am putut uita la “Ben-Hur”. Mama a ronțăit semințe și s-a ridicat din pat doar ca să dea de mâncare pisicilor care s-au aciuat pe la noi și care zgâriau ușa. Nu întotdeauna se ridică la reclame, câteodată le urmărește atent, să vadă care sunt noi. Asta pentru că eu le urmăresc întotdeauna, și nu schimb niciodată canalul decât ca să văd reclamele de pe alt post. Așa că mama s-a obișnuit cu ideea că reclamele trebuie urmărite și, câteodată, face observații privind realizarea lor.
Așadar, filmul l-am urmărit în liniște. A urmat concertul cu Gheorghe Leșe, care ne-a adormit pe amândouă. E interesant că mama vede uneori televizorul ca pe un mic viciu: “Am stat aseară la televizor până la 2.00, când am atâta treabă de dimineață”. Așa s-a întâmplat, spre exemplu, duminică, a rămas la televizor până la ora 1.00, deși luni trebuia să plecăm spre București, într-un drum de 16 ore. Sâmbătă a fost o zi aglomerată, și am lăsat televizorul în pace. Din când în când, ca să se mai relaxeze, deschidea televizorul, stătea 10-15 minute, și se ducea înapoi să-și vadă de treabă. Nici programul TV nu a fost interesant și doar seara a urmărit atentă cele 3 serii de “Surprize, Surprize”. Nu s-a ridicat aproape deloc din fața televizorului, cel puțin până la a doua serie, că apoi am adormit eu. Când am venit de la Înviere, am dat drumul televizorului, era o emisiune numită “Taverna”, ceea ce nu ne-a atras atenția, și l-am închis.
Duminică ne-am făcut datoria și ne-am vizitat rudele. Mama s-a uitat la televizor doar seara, și atunci s-a așezat în fața lui ca după o lungă zi de muncă. Era o emisiune “Inimi de români”, care pe mine și pe verișoara mea ne amuza teribil. Orice se întâmpla pe scenă ne făcea să râdem și ne-a distrat teribil pățania unui pompier care se aruncase în apele înghețate ale unui râu pentru a salva o persoană. Nu pot să-mi aduc aminte ce era nostim, însă știu că râdeam ținându-ne de burtă. Mama s-a săturat de noi: “Nici la televizor nu pot să mă uit de chicoteala voastră”, așa că am ieșit în curte și am continuat să râdem. Mama a rămas nemișcată la televizor, deosebit de atentă. Nu s-a ridicat din pat decât în pauzele publicitare, când a ieșit pe hol să își ia ceva de mâncare.
După un timp, eu și verișoara mea am plecat, și eu m-am întors acasă la ora 23.00, când începuse deja un film “Schimb de vieți”, cu Ben Affleck și Gwyneth Paltrow. Nici nu am intrat bine pe ușă, că mama a și început să-mi povestească foarte entuziasmată subiectul filmului. TVR 1 nu difuzează prea multe filme, așa încât pentru mama era o sărbătoare să vadă, în sfârșit, unul. Era deosebit de încântată și, din când în când, făcea comentarii pe marginea filmului, anticipând sfârșitul. Mi s-a părut un lucru inedit, pentru că mama nu comentează ceea ce vede la televizor – e atentă și nu vorbește deloc. Acum însă cred că simțea nevoia să își manifeste bucuria că, în sfârșit, e ceva interesant la televizor. Adevărul este că, pentru o consumatoare de televiziune cum e mama, a te uita numai la TVR 1 e o problemă de mare răbdare. După terminarea filmului, mama a continuat să analizeze evoluția epică a subiectului și moralitatea personajelor. După ce a terminat ce avea de spus, s-a culcat.
Verișoara mea e sătulă de televizor. Colegele ei de cămin au tot timpul televizorul deschis, de parcă ar fi a patra persoană din încăpere. A profitat de sărbători ca să evite televizorul, și l-a folosit doar în momentele de strictă necesitate – vineri s-a uitat la Ben Hur și duminică le desene animate. Ea are cablu, însă nu îi strică plăcerea unchiului de a schimba postul ETNO. Prin urmare, a redus la minim uitatul la televizor. În virtutea obișnuinței, duminică s-a uitat la desenele de dimineață și la filmul de după. În rest, a evitat sistematic să se apropie de televizor. Spunea tot timpul: “Sunt sătulă până peste cap. Vreau să fac o cură de dezintoxicare”. Și s-a ținut de cuvânt, nu s-a uitat deloc la știri și, cu excepția celor două emisiuni amintite, la nimic altceva.
Eu am avut tendința să înlocuiesc televizorul cu radioul. Din mai multe motive – pentru că dura incomparabil mai mult să aranjez antena decât să apăs pe butonul ON al radioului. Apoi, programul România 1 este total neatractiv și îmi pare mai interesant să ascult un radio local – “Radio Prompt” – unul dintre foarte puținele posturi românești care se pot prinde în zonă. Apoi, radioul îmi dă un sentiment de libertate – cum ieșea mama din cameră, îl dădeam la maxim, și eram deosebit de încântată de accentul pur ardelenesc al DJ-ilor. În vacanța de Paști, televizorul mi-a părut greoi, bătrân. Probabil că impresia mi-a creat-o programul TV, care mi s-a părut sub orice critică. Am preferat să citesc informațiile de pe teletext decât să urmăresc programele TVR 1. Pentru că, într-adevăr, nu aveam ce să urmăresc. O serie de emisiuni cu iz comunist, îmbrătrânite, molatice nu era compania cea mai potrivită pentru o vacanță. Așa că m-am uitat doar la Ben Hur vineri și duminică dimineața și seara. O singură satisfacție am la țară, privitor la televizor – pot să adorm. Cum spuneam, televizorul este așezat chiar în fața patului și pot să adorm în timp ce mă uit la televizor. Și am profitat din plin de această oportunitate. Mai mult, mi s-a părut că vacanța asta m-am uitat la televizor doar ca să adorm mai repede. Am trecut printr-o scurtă perioadă de insomnie, și mă oripila atât de mult ideea de a urmări acele emisiuni, încât, după cel mult o oră de uitat la televizor, adormeam.
Mai mult chiar, groaza de programul TV m-a făcut să am o ușoară antipatie față de televizor în sine, ca obiect. Este un aparat mare, destul de vechi, care tronează în cameră pe un raft, ocupând destul de mult loc.
Singurul moment în care m-am uitat cu plăcere a fost duminica dimineață, când am urmărit desenele animate, “Petrecerea iepurașilor” și „Celălalt eu”. M-am simțit ca un copil, și mi-a plăcut. De altfel, am mâncat aproape tot timpul cât m-am uitat la televizor, și am avut senzația că mă răsfăț. După ce s-a terminat programul pentru copii, am închis imediat televizorul, ca să nu îmi stric starea plăcută pe care mi-au creat-o cele trei ore de copilărit.
Seara, așa cum am spus, m-am uitat câteva minute la “Inimi de români”, dar nu am putut lua prea în serios emisiunea, așa că m-am lăsat păgubașă.
Pe scurt, pot spune că televizorul nu a fost centrul de interes al vacanței pentru nimeni din familia mea. Fiecare ne-am raportat în alt mod la el, dar fără să-i acordăm o reală importanță. Pentru mine, mai ales, televizorul a fost un chin. Mi-aș fi dorit să urmăresc filme interesante, comedii, concerte… să mănânc în timp ce privesc (o mare plăcere a mea) și să adorm în fața televizorului. Din păcate, am putut face doar ultimul lucru, care a fost mai mult o scăpare de emisiunile TVR 1…
Din acelasi volum:
1 Comentariu
vTTv
mai 5, 2015 la 1:03 pmFoarte interesant. Marfa …