Vineri 7 februarie, la Muzeul Țăranului Român, cu ocazia deschiderii expoziției ”În urma acului. Românii de peste Bug”, a avut loc și lansarea a două reviste dedicate Școlii Gustiene: Transilvania (nr. 1/2014), cu tema ”Școala sociologică de la București. Publicații, expoziții și proiecte internaționale”, și Sfera Politicii (nr. 175/2013), cu tema ”Școala sociologică de la București. Contexte, tendințe, crize”.
Au luat cuvântul cei doi coordonatori ai numerelor speciale menționate, anume prof. Sanda Golopenția (Univ. Brown, SUA) și, respectiv, prof. Zoltan Rostas (Univ. București), precum și prof. Vintilă Mihăilescu (SNSPA), redactorul-șef al revistei Transilvania, Radu Vancu, și prof. Dumitru Sandu (Univ. București). Toți vorbitorii au atins în mod consistent teme legate nu doar de conținutul celor două reviste, ci și de dinamica cercetărilor recente efectuate pe ceea ce Sanda Golopenția numea ”Arhipelagul gustian”.
Școala Gustiană ”goes international”
Sanda Golopenția a explicat sensul temei explorate în revista Transilvania – ”Școala sociologică de la București. Publicații, expoziții și proiecte internaționale” -, arătând că cercetările cuprinse în acest număr special au descris fenomenul de creștere a importanței Școlii de pe plan național către cel internațional. Într-o perspectivă, dacă pot folosi astfel cuvântul, ascensionistă, Sanda Golopenția a punctat principalele proiecte gustiene care au marcat această trecere: pregătirea Congresului Internațional de Sociologie de la București, participarea la Expoziția Internațională de la New York, precum și proiectul ”Institutului Social al Națiunilor” conceput de D. Gusti în perioada războiului.
În ceea ce privește Congresul Internațional, cercetările s-au concentrat asupra ”laboratorului” care a pregătit contribuțiile părții române la acest eveniment academic. Sanda Golopenția a arătat că oamenii cheie, în această privință, au fost C. Galitzi, T. Herseni, H.H. Stahl și, mai cu seamă, A. Golopenția. Ea a subliniat faptul că lucrările pregătite pentru congres (ca, de altfel, mai toate lucrările monografice ale Școlii) au fost lucrări colective, iar titlurile acestora arată că ele erau concepute și aranjate mai degrabă în termeni de tipologii și teme decât conform grilei gustiene clasice a ”cadrelor” și ”manifestărilor”. Un lucru important în privința acestui subiect este că, în cazul contribuțiilor românești pregătite (dar nu și publicate, spre deosebire de cele străine) pentru Congresul din 1939, avem de-a face cu o zonă a producțiilor gustiene încă nerecuperată.
Pe tema Expoziției Internaționale de la New York organizată de D. Gusti, un interes deosebit a fost suscitat de ”istoria” frescei istorice pregătită de pictorul Mac Constantinescu, ce a rămas, după folosirea sa în cadrul expoziției, la catedrala ortodoxă St. Mary, din Cleveland, Ohio (prima parohie românească din SUA), unde se găsește și astăzi (fresca poate fi vizualizată pe internet aici). Sanda Golopenția a evocat, apoi, un alt mare proiect gustist, Muzeul Satului, conceput de Gusti într-o maniera ”socială” (expoziția ar fi trebuit să reproducă, de fapt, viața satului), destul de diferită de accentul ”etnografic” imprimat după război.
Proiectul ”Institutului Social al Națiunilor”, conceput de Gusti cu prilejul vizitei din SUA din timpul războiului, fără a fi concretizat, arată că sociologul român anticipa corect tendințele de dezvoltare a sociologiei internaționale, care căpăta tot mai mult o dimensiune globală. În contact cu noile instituții ale ONU, D. Gusti înțelege rolul strategic pe care-l va juca, ulterior, Consiliul Economic și Social al ONU, precum și nevoia conexă de a practica cercetări pe scară mare. În acest sens, Sanda Golopenția și-a încheiat evocarea arătând că, în ciuda sfârșitului dramatic al Școlii Gustiene, provocat de instaurarea noului regim comunist, sociologul Mihail Cernea a confirmat și continuat intuiția lui Gusti, fiind primul sociolog român ce a lucrat în cadrul unei instituții globale – Banca Mondiala.
Faza pionieratului și strategia cucului
Zoltan Rostas a evidențiat faptul că antevorbitoarea sa este deosebit de prolifică pe terenul recuperării memoriei epistolare (și nu numai) a unei întregi generații de intelectuali interbelici fiind, în această privință, o adevărată ”instituție” în sine, capabilă să ”producă” în câțiva ani, pe lângă propriile contribuții din domeniul de specialitate, peste cinci mii de pagini de neocolit pentru istoria sociologiei românești.
Revenind la cele două numere, d. Rostas a lărgit cadrul discuției, arătând că ele se înscriu, de fapt, într-o continuitate a aparițiilor editoriale, fiind precedate de numerele speciale din revistele Secolul 21 (dec. 2012), Transilvania (nr. 11-12/2013), Sociologie Românească (nr. 2/2012) și publicația Acum 2011 (Univ. Brașov), revista franceză Etudes Sociales.
Dacă, în precedenta apariție coordonată de Zoltan Rostas (din revista Transilvania), tema aleasă a fost ”Școala Gustiană altfel”, în Sfera Politicii focalizarea a căzut pe ”diversitatea” manifestărilor, temelor și actorilor studiați din cadrul Școlii, dar și a abordărilor folosite de cercetători.
Astfel, un moment pozitiv în cadrul contribuțiilor pe teme gusiste este lărgirea bazei de cercetători precum și a zonelor studiate. Zoltan Rostas a remarcat faptul, destul de rar întâlnit în lumea academică, că pe acest teren de cercetare se întâlnesc cercetători din toate centrele importante: București, Cluj, Iași ș.a.
O altă trăsătură a acestor cercetări este dată de faptul că ele se situează încă într-o fază a ”descoperirilor”. Cu alte cuvinte, ne aflăm încă în plin pionierat al explorării Arhipelagului gustian, iar recentele apariții editoriale trebuie puse în acest registru al începuturilor, nu al studiilor de sfârșit de etapă.
Tot acest proces se desfășoară, subliniază Zoltan Rostas, în lipsa oricărui sprijin instituțional de orice natură. Apariția numerelor speciale nu este un fenomen ”sponsorizat”, ci unul spontan, voluntar și rezultat al unei strategii pe care d. Rostas a numit-o, plastic, a ”cucului”. Așa cum cunoscuta pasăre își lasă oule în cuiburi străine, așa și ”gașca gustișilor” își găsește câte o gazdă binevoitoare în revistele de specialitate în care își plasează noile producții.
Noul val, noile ”crezuri”
Vintilă Mihăilescu a remarcat, la rândul său, trăsăturile ”noului val” al cercetărilor gustiene. Printre acestea: colaborările ce adună laolaltă cercetători din București, Cluj și Iași; deschiderea către public, nu doar cel de specialitate, ci și cel mai larg, inclusiv prin proiectul online cooperativag.ro.
Vintilă Mihăilescu a insistat, cu precădere, asupra a două trăsături ce s-ar desprinde din acest ”nou val” care abordează ”altfel” Școala Gustiană: viziunea și ”crezul” empirist.
În ceea ce privește ”crezul” empirist, la mijloc s-ar afla inițiativa de a ”documenta altfel” România interbelică, de a accede la România ”reală”, depășind, astfel, disputa sterilă între abordările dominante de până acum – cea ”hagiografică”, ce exaltă idealitatea interbelicului, și cea ”demonologică”, ce demitizează și se preocupă exclusiv de catastrofele istorice ale perioadei. În contradicție cu o astfel de gândire pe care, odinioară și în alt context (polemic), Stahl o numea ”gândire teologică”, noua abordare empiristă pune accentul pe documentarea propriu-zisă, pe cunoașterea concretă a istoriei (sociale) interbelice.
Această abordare este sintetizată de d. Mihăilescu astfel: redarea textului în contextul său; reliefarea atât a unității fenomenului gustist, cât și a divergențelor și conflictelor din interiorul acestuia; recuperarea nu doar a ”eroilor” principali ai Școlii, ci și a ”perifericilor” săi, a monografiștilor mai puțin cunoscuți; transferul cercetării de la ”personaje” sau ”personalități” către ”persoane”, ca actori sociali vii și dinamici ai unei istorii asemenea.
Ca viziune, Școala Gustiană, în această nouă optică, este surprinsă într-un dinamism pe termen lung, pe o desfășurare istorică mai largă. Astfel, Școala este descrisă de la etapa monografiilor realizate la sat, la cea a sintezelor efectuate pentru stat, până la tendința de a avea aplicații globale. În acest mod, Școala Gustiană apare ca un proces cu totul diferit față de percepția mai degrabă comună: proiect ideologic naționalist axat pe ruralitate, apropiat sau chiar generat de tendințe fasciste sau/și legionare. Rațiunea alegerii satului pentru monografii a fost, în schimb, o consecință pur pozitivistă a necesității de a studia sociologic România Mare, de vreme ce imensa majoritate a populației (80%) trăia la sate. În contrast cu imaginea romantică a ”țăranului etern”, gustiștii căutau să înțeleagă condițiile de viață ale ”țăranului real”. În acest sens, contribuțiile recente despre Mircea Vulcănescu, deseori apropiat de dreapta extremă ca viziune, au arătat că vederile acestuia erau, de fapt, mult mai pragmatice și mai apropiate de un H.H. Stahl decât se știa.
Vintilă Mihăilescu a remarcat că, de altfel, la nivel de generalitate, demersul gustiștilor a rămas la fel de valabil și astăzi, căci ”nici acum nu știm ce să facem cu țăranul român”.
Forță de iradiere
Radu Vancu (Transilvania) a evocat ”forța de iradiere” a Școlii Gustiene care ”prinde” în medii academice diverse, inclusiv în medii nespecialiste pe domeniu. Abordările de genul ”Școala Gustiană altfel” ajută, de asemenea, la descoperirea unui alfel de interbelic, arătând un mediu neafectat de fenomenul fanatizării politice care a marcat atât de intens alte cercuri intelectuale, cum ar fi fost cazul, în viziunea sa, cu grupul ”Criterion”. Prezența unor interbelici mai vizibili în dimensiunea lor ”umană”, ”caldă”, ajută cititorul contemporan să empatizeze mai ușor cu actorii unei istorii altfel greu de înțeles și asumat.
Sociologii fondatoare
Dumitru Sandu a propus o nouă ipoteză plecând de la cercetările cuprinse în cele două reviste. Astfel, punctele de legătură dintre sociologia gustiană și sociologia americană nu se reduc la vizite, contacte și diverse citări reciproce, dar punctuale; în fond, este vorba despre o similaritate, o asemănare de familie, ce decurge din ceea ce au în comun: faptul că sunt sociologii fondatoare. Confruntându-se cu probleme relativ asemănătoare, cum ar fi confruntarea cu societăți diverse ce trebuiau aduse la un numitor comun (în SUA manifestându-se problema imigrației, în România Mare făcându-se simțite diferențele între provinciile aduse laolaltă), aceste sociologii au tins către răspunsuri similare.
Principalele puncte ale acestei similarități, conform lui Dumitru Sandu, ar fi:
– existența integraționismului sociologic; fiind sociologii care pornesc de la ”zero” în ceea ce privește descrierea/cunoașterea realității sociale, este acută nevoia de taxonomii/clasificări;
– accentul pe cercetare empirică nespeculativă – prioritatea fiind realizarea cercetărilor de teren;
– prelucrarea rezultatelor în vederea intervenționismului social;
Dumitru Sandu a mai subliniat faptul că, în ceea ce privește tema ”crizei” Școlii Gustiene, avem de-a face, de fapt, cu mai multe tipuri diferite de criză ce se manifestă în momente diferite ale istoriei acesteia. Există, astfel, încă de la început, o criză între monografismul teoretic al Școlii și comunitarismul aplicat pe teren. Se remarcă, de asemenea, o ”criză de creștere”, la începutul anilor ’30, precum și criza de sfârșit, care pune capăt Școlii.
*
Lansarea revistelor Transilvania și Sfera Politicii dedicate Școlii Sociologice de la București a prilejuit atât un spontan bilanț de etapă, cât și o excelentă ocazie de limpezire a stadiului în care se află cercetările, prin reflexivitatea critică ce a caracterizat discuția.
A devenit Gusti o ”temă” cu rezonanță mai largă decât stricta istorie sociologică? Va deveni Gusti (prin Gusti înțelegând, aici, întreaga problematică a Școlii ce-i poartă numele) ”viral”, cum se întreba și Vintilă Mihăilescu?
Rămâne de văzut.
(I.B.)
Vezi si:
2 Comentarii
Denisa Toma
februarie 11, 2014 la 1:19 pm„Arhipelagul gustian” este o tema extrem de generoasa pe care am descoperit-o gratie numeroaselor interviuri cu membrii Scolii Sociologice de la Bucuresti, interviuri realizate de prof. Rostas Zoltan. Fiecare discutie, fiecare „subiect” al interviurilor a adus informatii in plus, a luminat sub un unghi diferit fenomenul complex si, cred eu, unic al Scolii romanesti de sociologie. Aceste interviuri, puse laolalta, contribuie cum nu se poate mai bine la cunoasterea Romaniei interbelice, dar si a anilor care au urmat. Senzatia pe care o am, „decojind” fila dupa fila din multitudinea de interviuri si studii dedicate acestui fenomen, este ca patrund intr-o lume fascinanta care imi lamureste o epoca mult mai bine decit o fac tratatele de istorie. Blogul „Cooperativa G”, pe care l-am descoperit cu mare incintare, este acum pentru mine o adevarata „camera luminoasa” in care intru cu timiditate, minata de curiozitatea unui profan ce sunt, dar un profan care vrea sa stie cit mai multe despre o epoca si oamenii care au populat-o.
Cooperativa G
februarie 11, 2014 la 2:17 pm@Denisa Toma:
Multumim pentru gandurile bune si mesajul inimos. 🙂
Si pentru contributie: http://www.cooperativag.ro/fi-fericit-anii-80/