„Lenin e bakuninist” [interviu cu H. H. Stahl din “Monografia ca utopie”]

„Lenin e bakuninist”

extras din Zoltán Rostás, Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl (1985-1987), Editura Paideia (2000)

– Cooperaţie. Grupe de ţărani care se adunau ca să arendeze moşia pusă în arendare de către proprietar. Şi a fost o serie întreagă de asemenea obşti de arendare, forme de cooperativizare foarte interesante. Cu defecte, că şi acolo au început să se amestece speculanţi locali printre ei. Nu au fost toate reuşite, dar unele au fost. Eu am fost, în orice caz, foarte impresionat de ce a reuşit să facă echipa din Dodeşti, unde a lucrat Victor Ion Popa, unde a fost o asemenea obşte de arendare. Au arendat moşia boierească şi au lucrat-o în stilul acesta, cu tehnicieni, cu maşini-unelte, şi în condiţii perfecte. Aşa vedeam eu rezolvată problema, pe ţara întreagă.

– Mă interesează foarte mult felul în care participau, cum se adunau, cum nu dezertau şi nu se păcăleau unii pe alţii.

– Impresionant. Erau ţăranii foarte convinşi, îmi aduc aminte, ne plimbam… Ceea ce caracteriza peisagiul unui sat oareşicare, era peticit, tot soiul de loturi mici cu semănături diverse, care făceau un covor foarte ciudat. Îmi aduc aminte, eram la Dodeşti, mă plimbam cu un ţăran şi la un moment dat mi-a arătat: „Ia uită domnule, lanul nostru, parcă-i un lan boieresc”, adică de o singură culoare totul, ca un lan boieresc.

– Era mândru.

– Mândru, mândru.

– Şi cât a durat?

– Nu ştiu ce s-a întâmplat. Ar fi de văzut. Că au făcut cooperativă de stil sovietic, asta e cert. Că o fi porcit-o, ştiu eu? Ca se conduceau ei, se conduceau singuri, foarte bine, foarte bine.

– Ar fi interesant de mers la Dodeşti.

– De văzut ce s-a întâmplat, da. Eu speram, credeam, în orice caz, că e o soluţie de încercat, în cât mai multe cazuri, până la o viitoare răsturnare totală a problemei. Bine ar fi fost să urmăreşti generalizarea unei asemenea metode. În cooperativă. Noi am încercat în război, imediat după război să facem aşa-numitele cooperative cu rentă. Adică omul venea în cooperativa cu avutul lui, cu anume suprafeţe de hectare de pământ, cu anumiţi boi, cu anumite unelte, şi la câştig i se dădea o rentă pe acestea. Până când toată lumea a venit cu mâinile în buzunar. Că nimic nu aveau. Aş fi fost mult mai de acord cu sistemul acesta, al unei cooperative în care omul să intre cu regulile normale ale cooperativei. Şi eu o vedeam făcută în aşa fel, încât să fie cu acordul sătenilor. Săteanul care îmi arăta cu mândrie că parcă-i un lan boieresc, nu?, el era un om care n-a fost adus cu revolverul la ceafă… Eram convins că se poate face aşa ceva, cu răbdare. Sigur, cu răbdare, dar se poate face. Cu ajutorul Statului, fără îndoială, cu îndemnuri, cu modele, mă rog, era o întreagă activitate de dus în acest domeniu, care s-ar fi putut face. Şi pentru ţările din Carpaţi, cu munte, păduri. După ce am lucrat în Vrancea, până la urmă a fost un plan de reorganizare a Vrancei. O vedeam într-un anumit chip, tot cooperativizată, în locul vechii organizări de devălmăşie absolută, vedeam o formă de cooperativizare, cu cote-părţi proporţionale, fiecare cu aportul lui. Şi-l vedeam după o perioadă de părăsire a exploatării pădurii, ca pădurea să se refacă. Era părerea experţilor că cel puţin o sută de ani trebuia lăsată în pace pădurea să se refacă, să crească din nou. Era catastrofală problema. Şi să se transforme din nou în crescători de vite. Că aveau condiţii admirabile pentru aşa ceva. Numai că pentru asta trebuia dusă o întreagă muncă, ca ţăranii să poată sa facă gospodărie în sens elveţian, adică…

– Şi nişte împrumuturi.

– Şi şcoală, şcoală, ca să ştie să facă brânză. Şi instalaţiile necesare pentru a transforma această regiune, care ar fi trebuit să fie complet neindustrializată, ca să poţi face o agricultură biologică, şi să faci producţii lactate de circulaţie mondială. Se putea face. Dar s-au amestecat nişte ignoranţi, nişte dobitoci. N-au făcut absolut nimica. Absolut nimica. S-a interesat Miron Constantinescu câtăva vreme de treaba asta. M-a rugat să-i dau un proiect, i-am dat un proiect. El a trimes o echipă cu N. S. Dumitru şi cu alţii, ca să facă acolo… Au făcut ce au făcut, că n-au făcut nimica, s-au certat acolo, n-au făcut nimica. Şi situaţia din Vrancea este brambura. N-au ştiut să folosească şi psihologia ţăranilor, care nu era străină de obşte. Am câteva exemple foarte interesante. De pildă, nu ştiu dacă am povestit, când am fost la Curtişoara cu o echipă şi am făcut o cercetare?

– Numai fotografii am văzut.

– La Curtişoara era o cooperativă, un C.A.P. În toată regula. În 1965-66. Cooperativă după regulile comuniste. Sătenii însă aveau şi bucăţi de pământ al lor. Loturi personale. Şi era o anumită parte din sat, unde curgea un râu. Şi o bucată de teren, plină de loturi particulare, foarte bună de grădinărie. Şi făcuseră ei grădinărie de mult. Şi acest grup de săteni s-a asociat, au cumpărat pompe, au făcut sistemul de irigaţie, şi au produs zarzavaturi. Erau singurii, aveau monopolul alimentării Slatinii cu zarzavaturile acelea. Erau în cooperativă, alta decât a statului. Aveau, în acelaşi timp, tamazlâc de oi… tamazlâc de vite mari… tamazlâc, adică ciurdă de vaci, de oi, porci, cu păstori angajaţi de către ei, de această obşte. Trecea ciurda de oi pe stradă, şi întrebai: a cui e ciurda? Ale cui sunt oile? „Ale noastre.” Sau: „Astea nu-s ale noastre, sunt ale C.A.P.-ului”. Când se duceau la sediul C.A.P.-ului să-şi rezolve chestii: „Mă duc la conac”. La boier. Că se instalase C.A.P.-ul în casa boierului. Şi el, „boierul”, care-şi făcea treburile lui, cum şi le făcuse pe vremuri – C.A.P.-ul nu făcea altceva, decât ce făcuse boierul. Clar. În mintea sătenilor. Dar sătenii se organizează în cooperativa lor. Eu am scris această treabă şi i-am dat-o lui Miron Constantinescu. Vai de mine, nu cumva să public aşa ceva! Nu era de sezon.

– Şi nu este nici acuma, dar o să fie!

– Se puteau face lucruri admirabile. Eram duşman înverşunat al marilor boieri şi al latifundiei, eram convins că trebuie să dispară treaba asta. Dar înlocuită prin această – poate utopică – credinţă în capacitatea de organizare şi creaţie a maselor ţărăneşti. Dacă este cine să le conducă şi cine să le îndrume.

– Nu ştim în ce măsură utopică, fiindcă nu s-a încercat, însă ce s-a întâmplat de cealaltă parte, este clar o distrugere.

– Nu ştiu ce-au făcut polonezii. M-am dus în Polonia, am văzut cu ochii ce au vrut ei să-mi arate, am citit ce-au scris, dar am impresia că – ei n-au cooperativizat decât o mică parte – n-au lucrat cu ţărănimea aşa cum trebuie, ca să organizeze. Am impresia că s-au uitat chiorâş la ea ca la ceva care nu le place.

– Un rol important are Biserica.

– Da, dar ce poate să facă Biserica, în concurenţă cu Statul? Altceva ar fi fost dacă Statul ar fi fost un stat socialist (râde), care să-şi pună problema organizării, într-adevăr, cooperatiste. Trebuie ajutate aceste cooperative, ele nu au posibilitatea totdeauna să-şi procure uneltele de care au nevoie. Nu au posibilitatea. Trebuie credite, trebuie tot soiul de organizaţii de munci agricole plătite. Mai e o socoteală foarte interesantă, o experienţa foarte interesantă. Este un mic sat din judeţul Olt în care au plantat viţă de vie pe suprafeţe foarte mari şi care, după cinci ani de zile, au intrat pe rod. Şi dau un vin de o calitate cu totul excepţională, vin de export. Se cumpără la faţa locului, dacă vrei să cumperi, cu peste 30 de lei kilogramul. Cum au realizat ei treaba asta? Păi, foarte simplu. Au făcut o cooperativă de-a lor, care e alta decât cea oficială. Există şi aia, care-şi vede de treabă mai departe. Dar aici s-au organizat ei între ei în aşa fel, încât au reuşit să-şi cumpere uneltele mecanice, motorizate, de care au nevoie. Li s-a spus: „Dar asta nu este socialist. Cum, vă faceţi voi?” Zice: „Daca vreţi. Dacă nu, vă dăm poşircă în loc de vin. Eu trebuie să-mi fac lucrarea la ziua când trebuie, nu când mă trimiţi dumneata. Eu trebuie să am tractorul meu şi unealta mea.” Plata muncitorilor de acolo? Au cotă-parte din ce câştigă, la urmă. Dar pe urmă ziua de muncă era plătită cu de vreo zece ori mai mult decât se plăteşte la Stat. Iar scandal.,,Păi, cum plătiţi voi în halul ăsta?”. Plus câte un kilogram de vin de fiecare dată. „Nu se poate. Cică, dacă vreţi, dacă nu, vă dăm poşircă”. Nu putem face treabă bună decât în aceste condiţii. Adică interesând brutal, masiv, pe ţăran, la această muncă. Dar, iar nu am putut spune nimic. N-am putut să spun fiindcă contravine brutal şi flagrant la toată concepţia actuală a unui stat care este atât de genial, încât de la centru poate să hotârească soluţiile optime pentru fiecare bucăţică de teren. Ceea ce este o stupiditate. Nu există minte genială în halul ăsta! Nu se poate! Statul nu este chemat să facă pe proprietarul. Proprietari sunt oamenii care lucrează efectiv. Şi statul nu poate decât să le puie la îndemână îndrumări juste, să ridice cultura, adică şcoli, să acorde credite. Asta poate s-o facă, dar mai multe nu. Planificarea… Planificarea de stat… Păi planificarea de stat este de văzut în felul următor, cred eu. Statul… un economist, orice ar fi el, fabricant sau agricultor, orice ar fi, are nevoie să producă marfă de vândut. Ca să producă marfă de vânzare, trebuie să ştie ce se cere pe piaţă. Deci, trebuie să aibă informaţie globală, pe ţară şi mondială. Că economia noastră în momentul de faţă e o economie mondială, n-am voie să fabric ceea ce nu se cere pe piaţă. Sau atuncea fac ce-am făcut noi, la noi în ţara românească. Fabrici marfă care nu se cere. E faliment asigurat.

– Faliment planificat.

– Planificat, da. (râde) Cunoşti vorba aceea de spirit: „Trebuie să facem economie, oricât de mult ne-ar costa”. Această informaţie mondială nu o poate face un particular. Asta nu o poate face decât Statul. Statul e dator să facă institut de conjunctură. Şi să spuie cetăţenilor: băgaţi de seamă că în momentul de faţă nu mai faceţi porumb, de pildă, că avem prea mult porumb pe ţară. Nu mai faceţi zahăr, că e plin, nu? Dar, în schimb, uite, ne cere bumbac sau dracu ştie ce, depinde, îi spui acestea, e îndrumare. Asta-i planificarea. Dar nu să-i hotăreştî tu când să puie aia, când aia, când aia. Îl anunţi pe el, îi dai informaţia necesară ca el să se descurce. Dar îl iaşi pe el să se descurce, nu tu! Nu poţi să fii tu prezent în toate ramurile economice, până la cele mai mici detalii. Nu se poate! Nu există! Avem, mă rog, un om genial, dar oricât de genial ar fi, nu se poate amesteca în aceste mărunţişuri. Nu poate. Trebuie să laşi iniţiativa marilor mase. Să lucreze.

– Un istoric elveţian de origine maghiară mi-a spus că el studiază autoconducera muncitorească, cu precădere cea austriacă. Spunea că social-democraţii elveţieni au implantat modelul comunităţii rurale în industrie. Funcţionează bine şi azi în Austria, dar elveţienilor nici prin cap nu le trece să facă la fel.

– E o poveste veche, într-adevăr. Nu mai sunt la curent cu ce se întâmplă acum, nu ştiu exact ce se întâmpla cu autoconducerea în Iugoslavia, de exemplu. Nu am informaţiile necesare. Dar ştiu că problema asta s-a dezbătut.

– Si s-a manipulat.

– Nu ştiu, am prea puţine informaţii. Dar marea controversă în cadrul social-democraţiei celei vechi era următoarea: fabrica trebuie să aparţină cui? Muncitorilor care lucrează în ea, sau comunităţii de stat? Adică socializarea industriei, ce înseamnă socializare? Socializare dată pe mâna muncitorilor care girează şi lucrează în această fabrică, sub formă de cooperativă, asociaţie a unui grup de muncitori? Sau socializare înseamnă etatizare? Soluţia clară, social-democrată, este socializare, nu etatizare. Etatizare… marea problemă a etatizării… Totul depinde, chiar în soluţia etatizării, de ce caracter are Statul. Că dacă statul e unul despotic, mulţumesc. Dacă statul e democratic, mai stăm de vorbă. Deşi soluţia cea bună este socializarea mijloacelor, aşa a spus Marx, socializarea mijloacelor, nu a spus etatizare. Nu a spus etatizare! Dimpotrivă, el mergea la desfiinţarea statului.

– Şi atunci unde a intervenit ruptura între el şi Bakunin?

– Bakunin punea alte probleme, nu pe asta, ci pe mijloacele de a pune mâna pe putere. Bakunin era pentru revoluţie. Organizarea unor grupe de activişti profesionişti care să facă revoluţia. Marx spunea: nu, trebuie să avem răbdarea să crească o generaţie de proletariat în stare să rezolve această problemă. Lenin e bakuninist, fără nici un fel de îndoială.

– După câte ştiu, această socializare – nu etatizare – a întreprinderilor are loc în mod foarte interesant, spontan, în America.

– Da, da, aceasta socializare poate fi şi o tendinţă spontană, nu neapărat dirijată. Pare-se că aşa ceva se întâmplă. Mă rog, e de văzut, însă lupta politică s-a dus pe această socoteală.

– Am făcut un calcul: aţi propus în aceste interviuri atâtea teme de cercetare, încât ar trebui ca cineva să înfiinţeze trei institute de cercetare, şi nici atunci… Sau echipe de probleme care să funcţioneze atâta timp, cât timp le rezolvă pe acestea.

– Da, sunt multe, sunt multe probleme, fără îndoială.

– Aţi făcut vreodată un inventar al tuturor problemelor de cercetat?

– Nu, nu… Cine a mai rămas?

– Au mai rămas. Despre Breazu am vorbit. Despre doctorul Georgescu, despre Ştefan Milcu, am vorbit. Roman Cresin, despre el n-am vorbit.

– Roman Cresin. Este un om foarte interesant, un bun statistician, bun economist.

– Cu toate că a terminat matematica.

– Nu ştiu ce formaţie are, în orice caz e statistician de meserie, are o formaţie matematică bună. Dar şi economist. A lucrat cu Gusti prima oară, când a făcut Gusti ancheta vieţii universitare.

– Nu, la Drăguş a lucrat, şi pe urmă a prelucrat datele, nu?

– Ancheta a fost făcută înainte de Drăguş. O fi prelucrat după aceea, nu ştiu data de apariţie.

– În ’37 a apărut studiul, în Omagiu.

– Da, ancheta a făcut-o însă atuncea. În douăzeci şi ceva, nu ştiu exact. Cronologia îmi scapă. Şi a făcut o treabă bună, ancheta aceea este foarte bună. Pe urma a lucrat cu noi în echipe, în repetate rânduri, de la Drăguş, şi pe urmă a lucrat în Institutul de Statistică. Unde iarăşi a publicat o serie întreagă de lucrări foarte interesante. Statistică agrară, în special. Bun meşteşugar.

– E foarte mândru de cartea lui de statistică agrară apărută în ’44 sau ’45, spune că cei care au făcut reforma agrară au folosit-o din plin.

– Se poate, nu ştiu. N-am urmărit problema.

– A lucrat şi la Institutul de Conjunctură.

– Da. A lucrat şi cu Bădina nişte probleme. A lucrat în special fata lui, Gabriela cred, care a murit, săraca, asfixiată. Mi-a telefonat Cresin acum câtva vreme, când a fost prima adunare la Muzeul Satului, a văzut că n-am fost acolo şi mi-a telefonat. M-a întrebat dacă n-avem ceva de lucrat împreună. Eu aş avea ceva de lucrat împreună cu el. O rugasem pe nevasta lui Gheorghe Nicolae, Georgeta. Adică ea s-a oferit să mă ajute, dacă am ceva de… Şi am rugat-o să-mi facă o anumită descriere matematică. A trecut o lună de zile şi stă degeaba, nu o face, şi-mi pare rău. Trebuie din nou să-i dau un telefon, s-o rog să-mi aducă înapoi materialul pe care i l-am dat. Mă gândesc dacă n-ar trebui să-l rog pe Cresin să-l lucreze.

– El ar lucra bucuros.

–  Cred că da.

– Cresin ori nu ştie să povestească, ori nu vrea, dar a fost atât de telegrafic, deşi câteodată trântea câte o glumă seacă…

– Bun tehnician era. Da.

– Faust Ştefănescu.

– A fost pe-acolo, dar nu mai ştiu…

– Nicolae Popescu, Nae Popescu.

– Ei, ăsta-i un om interesant, care trebuie neapărat văzut. A fost cooptat începând din Fundul Moldovei. Nu?

– Nu, din Drăguş.

– A fost şi în Fundul Moldovei. A fost.

– Nu apare aici, la Fundul Moldovei. Ori Dvs. aţi uitat să-l treceţi, dar e corect făcută lista.

– La Drăguş, în orice caz, a fost. La Runcu, în orice caz. La Cornova, în orice caz. În echipe el şi-a luat întotdeauna sarcina… a fost la Fundul Moldovei, a fost sigur la Fundul Moldovei.

– Înseamnă că l-am scăpat de acolo şi l-am băgat aici.

– Sigur, sigur a fost la Fundul Moldovei, îmi aduc aminte, el a organizat recensământul. Mergea înainte să venim noi, el mergea şi numerota casele, făcea lista, ca operaţia de recensământ să meargă uşor. El făcea această operaţie de statistică şi o făcea corect, bine. Un om care a fost foarte ataşat, sincer, cald, de toate problemele acestea, fără să fie un teoretician sau preocupat de probleme din acestea. Problemele astea de ordin administrativ, gospodăresc le lua cu multă plăcere şi cu multă pricepere. Ca şef de echipă, a fost un excelent şef de echipă. La Şanţ. Foarte bun. Cu el am avut foarte bune relaţii, de prietenie chiar, cu Nicolae Popescu. Sigur că da. Îmi pare rău că nu l-am mai văzut de foarte multă vreme.

– Acum cred că s-a întors de la grădinărit şi am să-l caut.

– Să-i spui că vreau să-l văd.

– Neapărat am să-i spun.

– Foarte blând, foarte bun, foarte cald prieten. Sunt unii oameni pe care îi stimezi pentru capacitatea lor profesională, cum e Cresin, de pildă, şi alţii, pe care-i stimezi pentru calităţile lor prieteneşti. Sunt şi alea necesare.

– Şi în cercetările la care am participat, au fost oameni foarte necesari, dar care nu au produs nimic pe urmă.

– Da, utilităţi, cum se zice.

– Nici o cercetare nu s-ar putea face numai cu cercetători geniali, cineva trebuie să facă şi munca de bucătărie.

– Da, dar formula mea este echipe foarte mici. Nu şaizeci de oameni. Ci şase.

– Însă atunci cercetarea nu mai este monografică, ci pe problemă.

– Pe problemă, da. Tot monografică e, pe problemă. Reţinem ceea ce este esenţial. Interdisciplinaritatea.

– Despre care se vorbeşte mult, dar nu se înţelege. Cu toate că acum şi Drăgan a scos o carte UN.E.S.C.O., pe care o prefaţează, şi care se intitulează chiar Interdisciplinaritatea în ştiinţele sociale.

– E foarte bine că a publicat-o, dar nu e tehnicianul problemei. El o afirmă, dar nu poate să facă dovada despre ce e vorba exact.

– Constantin Buzilă?

– Iarăşi, a fost ca şi când n-ar fi fost.

– Constantin Manolache?

–  Tot aşa.

– Din păcate, lista mea se termină. Ciocârlan?

– La doctori.

– Ştefan Tănăsescu?

– Tot doctor.

– Teodoru, Pascu, Raţiu? Erau la cadrul biologic al lui Sabin Manuilă, la Drăguş.

– Da, da.

– Echipa biologică nu făcea cercetare, ci consultaţii, nu?

– Făceau şi analize antropometrice. Serologie şi antropometrie.

– N-am vorbit despe Paul Sterian.

– Paul Sterian a fost la Drăguş. Da. Era economist de meseria lui, însă cu preocupări multiple. La Drăguş, de pildă, a făcut studii de psihologie. A aplicat psihotehnică. Eu n-am fost deloc de acord cu sistemul acesta de psihotehnică. Am găsit că este o falsă problemă, o metodă de cercetare care nu duce la nici un fel de concluzii acceptabile.

– Ce anume încerca el să facă acolo?

– Metoda consistă în folosirea unor teste, întrebări şi răspunsuri. Şi în Vrancea, când am lucrat în ’39, i-am întrebat pe cei din jurul lui Rădulescu-Motru dacă pot să aducă o contribuţie la problema psihologică. Şi l-au trimis pe „marele specialist” în problema aceasta, pe Nistor, psihologul Nistor. Care mi-a scris o scrisoare şi mi-a spus că vine la Nereju cu multă plăcere, în ziua de cutare, şi că în ziua cutare să-i adun pe toţi sătenii, ca va face un test etc. etc. Nici măcar nu i-am mai răspuns, mi se părea absurd să adun sătenii să-şi facă el aplicarea de teste. N-am avut încredere… Făcăoaru a făcut şi el teste de psihotehnie la… unde era asta… la Fundul Moldovei… nu, nu era la Fundul Moldovei. Nu era la Drăguş…

– Făcăoaru?

– Făcăoaru, da, doctorul Făcăoaru.

– La Runcu, eventual.

– La Runcu poate, da. Sau, mi se pare, mai târziu, în cadrul echipelor. În orice caz, ştiu că m-a supus şi pe mine la un examen de ăsta, psihotehnie. Care, de pildă, era aşa: un automobil, şi-i lipseau două roate. Şi băiatul de ţăran trebuia să spună că-i lipseau două roate. Dar el habar n-avea ce-i acela un automobil, în viaţa lui nu văzuse un automobil. Deci, era un test de inteligenţa pentru psihotehnician, nu pentru ţăran (râde). M-a pus sa fac şi eu asta. Şi am răspuns la toate drăciile astea şi la urmă el, făcând calcule: „Domnule, ce păcat!” Ce-i păcat? Ce-i păcat, domnule Făcăoaru? „Două puncte-ţi lipseau, şi erai genial” (râde). La Drăguş, Paul Sterian, care totuşi era un băiat deştept, fără îndoială, el a murit de curând. Foarte deştept.

– Cu vreo doi ani în urmă.

– Da. Era băiat deştept. Avea numai două teste la îndemână. N-avea mai multe. Unul era pentru… făcuse el o cercetare psihotehnică la angajarea manipulantului de tramvai electric, şi altul de dactilografe. Şi le aplica pe ţăranii din Drăguş. A ieşit dezastruos. Ţărancele din Drăguş nu erau deloc bune de dactilografe, îţi închipui ce catastrofă, au ieşit de imbecili. Şi-ţi dai seama, nici ca manipulanţi de tramvai nu erau mai breji (râde). Nu glumesc, aşa a fost! Aşa a fost!

– De necrezut!

– Da. De necrezut cum un om inteligent se poate preta la asemenea tâmpenie.

– Poate că se explică şi prin aceea că era încă foarte tânăr şi credea că face experiment. Tinerii sunt adesea atât de fermecaţi de metodă, încât îşi pierd chiar şi bunul-simţ.

– Da, da. Domnule, zilele astea am avut nevoie să-mi aduc aminte de o frază a lui Iorga. Nu o găsesc, şi-mi pare foarte rău. O frază, în care spune aşa: ce bine ar fi dacă istoricii, în loc să se citească unii pe alţii, ar citi documente de arhivă. Foarte bine spus. Şi-mi trebuie această frază şi nu o găsesc. Caută acul în carul cu fân. Şi asta este un defect general. Sunt complet halucinaţi de ce-au citit. Ei văd să cerceteze realitatea, ca să rezolve, să regăsească problemele pe care le ştiu ei din carte. Ţi-am spus de Posescu, da? Era supărat că nu găseşte sancţiunea socială; îl citise pe Durkheim şi ştia că fenomenul social se caracterizează prin sancţiune socială. Or, nu găsea pe nicăieri sancţiunea socială. Nu ştiu cum o vedea el, în chip de jandarm care stă în spatele fiecărui om, de înger păzitor, nu ştiu…

– Lui Sterian i-a spus cineva că asta e o tâmpenie?

– Ce să-i zici, era treaba lui. Erau mulţi care făceau experienţele lor personale.

– Şi Focşa spune că făcea experienţe psihologice, aplica teste Rorschach.

– Da, Focşa. Păi, îi seamănă (râde), îmi aduc aminte, pe Iorga l-am auzit spunând: orice om care se întoarce din doctorat în străinătate, istoric, ar trebui obligat să ia o baie de fapte. Ăştia aplică ce scrie la carte. Atât. Focşa de ce s-a amestecat în treburi de psihotehnie? Pentru că auzise că se poartă.

– Auzise de la Motru şi de la Nistor.

– Da, sigur că da. Hai şi eu! Eu înţeleg să faci aplicări de teste. Ca să ai o experienţă personală, şi să ai bază concretă pe care să critici sistemul. Şi eu am aplicat teste psihotehnice. Sigur că da. După cum am făcut şi bugete ţărăneşti. Deşi eram convins că nu duc la nimica, dar aveam nevoie să văd cu ochii mei cum devine cazul.

– Citind un material al preşedintelui Asociaţiei Sociologilor Americani, mi-am dat seama că nu numai la noi sunt sociologi de bibliotecă, ci şi acolo sunt destui. Eu crezusem că americanii stau tot timpul printre fapte… Zamfir Constantinescu la literatură şi muzică populară?

– Da, a fost în echipa lui… ca să facă folclor, dar n-a făcut nimica.

– A fost filolog?

– Da.

– Prima dată la Drăguş apare Ştefania Cristescu, nevasta lui Golopenţia. N-a fost la Fundul Moldovei.

– Da. A fost şi la Fundul Moldovei. Sau nu? Era o fată cuminte, foarte pricepută în meseria ei. Până la urmă a fost o profesoară de limba română excelentă. O folcloristă tipicară, foarte harnică. A muncit bine şi a şi publicat lucruri foarte interesante. Foarte drăguţă fată, fără nici un fel de îndoială. S-a îndrăgostit de ea Golopenţia şi a luat-o de nevastă. Dar a fost fată cuminte şi până la urmă devotată acestei preocupări.

– După licenţă, pe lângă profesorat, a putut continua cercetarea?

– Păi, cercetările noi le făceam în timpul vacanţelor de vară. Aşa că nu era o problemă. Nu ştiu exact data în care a luat ea postul în învăţământ, nu ştiu. Dar, în orice caz, a fost şi la Cornova.

– Şi când a fost Fundaţia şi Serviciul?

– N-a mai lucrat.

– Dar n-a devenit o umbră a lui Golopenţia.

– Nu, nu, nu, nu.

– Cum a devenit săraca Paula Gusty…

– Paula Gusty a renunţat sa lucreze. Ea nu, în continuare a avut preocupări, până la sfârşitul vieţii. Cu un an-doi înainte să moară Ştefania Cristescu, am fost însărcinat la Academie să prezidez un colocviu cu cercetători în domeniul sociologiei. Şi a fost şi ea prezentă. A publicat şi după. A lucrat mai mult cu Mihai Pop, el îţi poate spune mai multe. Am avut bune relaţii cu ea, mă socotea mai mult ca pe un fel de frate mai mare. Relaţii mai mult decât obişnuite cu masa oamenilor. Cu masa monografiştilor.

– A avut de suferit în anii ’50, când a fost închis Golopenţia?

– Nu, au lăsat-o în pace… Dochia Iovanovici, care nu mai…

– S-a declarat învinsă.

– Şi rău a făcut, că avea totuşi calităţi.

– Este aici unul, Nicolae Drosu.

– Şi el a fost, şi nu se mai ştie nimic despre el.

– Lucian Macovei.

– Lucian Macovei era băiatul preotului Macovei din Nerej. Care a venit cu noi. În echipa din Nerej, dar n-a făcut nimica.

– Doamna Maria Rădulescu.

– Era soţia unui arhitect. A scris poezii pentru copii, literatură din asta, dar n-a făcut nimica la Drâguş.

– Matei Socor.

– A fost o singură dată, numai acolo, în echipa lui Brăiloiu, dar fără să fi făcut el personal ceva… A fost în Germania, acolo a învăţat orchestra.

– A fost copil bogat.

– Băiatul lui Socor Emanoil, Socor ziaristul, cel care a avut conflict scris, polemica cu A. C. Cuza. A făcut o broşură în care a dovedit că A. C. Cuza a plagiat lucrarea lui despre poporanism.

– Socor n-a fost evreu?

– Mai mult armean.

– A. Stoia.

– Muzicant. A lucrat cu Brăiloiu, şi după aceea a făcut carieră m muzică. Achim Stoia, da. Compozitor.

– Ştefan Topală.

– El tot aşa a făcut, dar n-a rămas nimic, nu s-a manifestat după aceea.

– G. Dăncuş.

– Nici nu ştiu… Vezi, că sunt foarte mulţi care au venit numai ca să înveţe sociologie, să se prezinte bine la examene, fără gând de cercetare.

– Tudor Vianu.

– Tudor Vianu venea din când în când să facă act de prezenţă, că de lucrat n-a lucrat niciodată nimica. Însă influenţa un grup de tineri prin poziţiile lui de estetică generală. Era un om de mare cultură şi foarte plăcut, fermecător în relaţii. Foarte plăcut chiar, Vianu. Dar mai mult obligaţie profesionala. Era conferenţiarul lui Gusti.

– Dar Petrescu n-a venit niciodată.

– N-a venit, da. Însă Petrescu era la concurenţă, era tot sociolog. Ăsta nu era sociolog, era cultură generală, etică şi estetică.

– N-am înţeles cum era organizată catedra, că acolo încăpea, şi un Vianu, pe lângă Gusti.

– (Râde).

– Apare pentru prima şi ultima dată Petru Comarnescu, despre care am vorbit. Dar el a fost la Litere?

– La Litere a fost.

– Chiar în Kalokagathon are o frază despre cercetările din Drăguş, absolut pozitivă. Dar nu ştiu dacă a lucrat…

– Nu, el acolo n-a lucrat nimica. Pe urmă a plecat în America şi s-a întors cu cariera, alta, făcută.

– Pe artă, pe teoria artei, chestii din astea.

– Agitator cultural (râde). Cu mult talent.

– Victor Iancu.

– Victor Iancu era din Cluj. A venit, şi el ar fi vrut să facă probleme de estetica etc., dar n-a mai publicat nimica. A făcut, mi se pare, carieră la Cluj. N-a mai lucrat cu noi. Nici n-a publicat la noi nimica.

– Apare aici Margareta Sterian. Atunci a fost soţia lui Paul Sterian.

– Da, ca pictoriţă. Au divorţat de mult.

– A fost de folos acolo ca pictoriţă?

– Nu. O interesa să facă pictură. Cum a fost şi Muntzner

– El a fost mai târziu. Dobrescu, maestru de dans la O.N.E.F.

– Da, a venit să facă studii de dans si a rămas. Dobrescu pare-se că în meseria lui e cunoscut ca unul dintre cei dintâi care au făcut studii de dans, şi după aceea, ca profesor, maestru de dans. Dar, de scris, n-a scris nimica.

– Nici n-a avui sistem de notare, probabil.

– Nu cred.

– Este aici unul, Petre Apolzan.

– Da, este un Apolzan, dar e altul decât Lucia Apolzan. A trecut fără să lase urme.

– Şi este un Emil Czervenca.

– Czervenca, îl ţin minte, dar fără de…

– Despre Romulus Cotaru am vorbit, dar Gheorghe Bronzetti?

– Gheorghe Bronzetti s-a ocupat la Drăguş de problema moralităţii. Era un om care a rămas oareşicum ataşat de problemele acestea, pe urmă a intrat ca activist pe problema străjeriei. A organizat diverse centre, de formare a comandanţilor de Straja ţării. M-a chemat şi pe mine să ţiu conferinţe de sociologie. A rămas obsedat de această idee, că e de făcut cercetări, dar de scris n-a scris nimica Bronzetti.

– De Cornăţeanu am vorbit. Însă despre Ion Floru…

– Era băiatul profesorului Floru, de istorie, economist. Era un băiat foarte tânăr, foarte simpatic, priceput în meseria lui, dar fără eficienţă la teren. A figurat acolo, ca un om atent, asculta, înţelegea, dar n-a lucrat nimica.

– Economiştii parcă nu percep economia „mică “, a unui sat, la faţa locului.

– Probabil că este vina educaţiei profesionale, pe care au avut-o. Ei n-au învăţat la facultate nimic în legătură cu problemele concrete ale economiei de alt gen, decât cel industrial şi financiar. Asta au învăţat ei. Deşi Madgearu acorda o atenţie foarte mare teoreticienilor de genul lui Ceaianov, economiei agrare etc. Dar uite că n-a avut, din acest punct de vedere, urmaşi.

– Sfinţescu.

– Ştiu că a fost unul, dar nu-mi aduc aminte de el.

– La manifestări economice este şi Ion Zamfirescu.

– Iarăşi, inutil. N-a făcut nimica.

– A trecut la dramaturgie, a ajuns profesor la I.A.T.C.

– Exact. A încercat să facă diverse lucruri, a luat până la urmă şi un doctorat în sociologie, a scris în colaborare cu Gusti un manual de liceu de etică, însă a părăsit aceste preocupări. A fost şi la Fundul Moldovei, şi la Drăguş. A părăsit însă aceste preocupări şi a trecut la literatură, istoria teatrului în special l-a preocupat, unde pare-se că a reuşit să-şi facă un bun renume. Este cunoscut ca bun cunoscător al acestor probleme. Şi publică. Însă din punct de vedere al eficienţei, al rodniciei lui sociologice, nimica.

– El ţine foarte mult la trecutul lui de gustist şi la toate manifestările…

– E prezent. Da. Însă în analizele literare pe care le face, nu se simte un punct de vedere sociologic. E mai mult, cum să spun eu, continuatorul lui Vianu, Călinescu şi ăştia, nu al şcolii gustiene. Adică nu căutarea unor rădăcini sociale ale creaţiilor literare, nu asta îl interesează. Şi nici măcar nu face o interpretare în stil modern, nouă critică, gen franţuzesc, continuare a antropologiei structurale, sau de lingvistică semiotică, şi nu ştiu ce. Nu, nu-l interesează. El, după vechile criterii clasice, ale unei estetici foarte cuminţi. Informat, fără nici un fel de îndoială…

– Despre George Dumitrescu am vorbit. Cine este Emanoil Buznea?

– Emanoil Buznea era un foarte tânăr student. De bună-credinţă, inteligent, util. Când îl puneai să lucreze ceva, să strângă o informaţie… Dar el personal n-a lucrat nimica.

– Ion Ciolan.

– Inexistent.

– Victor Rădulescu-Pogoneanu, Picki Pogoneanu. La Drăguş a venit pentru prima dată, sau a fost şi înainte?

– Cred că şi la Fundul Moldovei.

– În memoriile Dvs., în orice caz, apare printre primii care…

– Care au pus problema profesionalizării.

– Până la urmă s-a certat cu Gusti?

– Nu, nu s-a certat, însă a intrat în diplomaţie. A dat un examen atunci pentru intrarea în diplomaţie, când era ministru Titulescu, care a avut această iniţiativă de a-şi recruta personalul tânăr prin concurs. I-a chemat la examen, şi au reuşit doi dintre elevii lui Gusti, Picki Pogoneanu şi Brutus Coste.

– Brutus Coste? Numele lui nu l-am văzut.

– El n-a fost decât o singură dată, la Făgăraş, în echipa de redactare şi completare. Un om foarte serios. Au reuşit în diplomaţie amândoi, şi unul, şi altul, Picki Pogoneanu a rămas în Bucureşti, în minister. Brutus Coste a fost ataşat de legaţie la Londra. Şi a rămas acolo, la Londra, a murit acum un an, în America. Foarte serios, foarte temeinic, foarte priceput în meseria lui. Cu el am mai avut prilejul să stăm de vorbă când am făcut expoziţia de la Londra. Era atuncea ataşat la legaţie şi el m-a primit, mi-a arătat toată Londra, toate socotelile. Şi el mi-a spus – de altfel, nu numai el, ci şi ministrul României din vremea aceea – m-a sfătuit în mod stăruitor să nu ne întoarcem în ţară. Pentru că o să urmeze războiul şi va fi vai de capul nostru. Şi, în orice caz, Brutus Coste zicea să mă duc şi să-i spui lui Mircea Eliade s-o şteargă din ţara cu orice chip. I-am şi spus lui Mircea Eliade treaba asta. Şi a şi şters-o (râde).

– Numai Gusti nu s-a lăsat convins.

– Gusti nu s-a lăsat convins.

– Credea că va putea să…

– Ei…

– Vorbeam de Picki Pogoneanu. Am văzut pe coperta „Rânduielii” un grup de susţinători, printre care figura, pe lângă ceilalţi, care au fost legionari, şi numele lui Picki Pogoneanu. Cum s-a făcut asta?

– Cred că din nebăgare de seamă.

– Dar efectiv aşa este.

– Aşa este, da. Dar numai legionar n-a fost.

– Nici nu ar fi putut intra la Externe, dacă era. Titulescu nu-l lua.

– Evident că nu.

– El avea nevoie de această publicitate…

– Nu, nu.

– Sau ceilalţi aveau nevoie de numele lui?

– Probabil că da. Am devenit aşa, din timpul campaniilor, am lucrat împreună, legături sentimentale personale. Dar fără coloratură politică. După cum, de pildă, era şi Conea printre cei care apar în legătură cu Legiunea. Dar numai legionar nu putea să fie socotit.

– Dar atunci revista „Rânduiala” poate fi socotită legionară?

– Primul număr, nu. Dar pe urmă, da. Nu ştiu dacă ai colecţia completă? Eu o am. O poţi vedea. Până la urmă s-au declarat legionari. Dar, la început nu, la început era un fel de disidenţa, mai mult patriotică, mai mult aşa, pe chestiuni de „noi, dacii” (râde). La care Conea cam răspundea, era un mare admirator al săpăturilor arheologice din munţii Orăştiei, îl interesau anumite probleme, şi ăştia erau simpatici, de fapt. Faptul că s-au despărţit de Gusti, în special Bernea şi Samariteanu, şi Amzar, mai puţin Ionică, a fost mai mult o chestiune de ceartă personală. Până la urmă însă s-au dat cu toţii pe linia legionară. Părăsind pe drum o serie întreagă dintre cei care fuseseră la început împreună cu ei. „Rânduiaia” a fost o încercare de a crea o disidenţă teoretică faţa de disciplina prea strictă pe care o impunea sistemul lui Gusti. Ion Ionică, de pildă, a plecat în Franţa, a făcut şcoală cu Mauss, şi se simte, e o şcoală bună pe care a urmat-o.

– Picki Pogoneau nu a făcut…

– N-a făcut, în cadrul monografiilor, vreo contribuţie oareşicare, care să merite să fie amintită.

– Ca om de ştiinţa nu s-a remarcat.

– Nu.

– Ce s-a îmâmplat cu el până la urmă?

– A suferit de o boală foarte ciudată, fără leac, o paralizie, de nu se ştie ce-a fost. A încercat tot soiul de… A fost însă arestat, când au pus mâna comuniştii pe toată aparatura Ministerului de Externe. El era încă în slujbă acolo. L-au arestat, a stat la închisoare catăva vreme, şi a murit, după aceea, absolut infirm. Fără leac, ciudată boală. Cum se mai întâmplă, cum este Tancred Bănăţeanu, de pildă. Suferă şi el de o asemenea boală ciudată, care îl paralizează încetul cu încetul.

– Sora lui Picki a fost prima soţie a lui Vulcănescu.

– Prima nevastă a lui Mircea Vulcănescu. Alina Rădulescu-Pogoneanu. Deşteaptă fata.

– A murit deja?

–  Nu ştiu.

(…)

– Despre ce vorbeam?

– De Picki Pogoneanu.

– Soarta lui Picki, săracul.

– Dar a ieşit din închisoare, nu acolo a murit?

– N-a murit în închisoare, nu.

– Adrian Negrea.

– Adrian Negrea acesta, a făcut treabă. A găsit o problemă care l-a interesat, „americanii” din Draguş, adică ţăranii din Drăguş care au fost în America şi s-au întors după aceea. Pe care el a luat-o şi a judecat-o pe îndelete. A publicat-o. O carte bună, fără greş.

– A mai continuat?

– Nu. Pe urmă a plecat la el acasă, era oltean. Şi s-a apucat de avocatură. Pare-se că a făcut o avocatură bună. A rămas legat sentimental de Şcoala monografică, până târziu. Mi-a mai şi scris, i-am mai şi scris. Însă n-a mai făcut cercetări de teren. Păcat, pentru că a făcut dovada că era capabil s-o facă.

– Putea continua cu emigranţii, asta-i o temă interesantă, acest du-te-vino. Poate fi dezvoltată foarte mult.

– Foarte mult. Dar, n-a făcut-o.

– Ilie Sulea?

– Ilie Sulea era, aşa, inexistent…

– Şi acum urmează „manifestări juridice”. Domnişoara Ecaterina Burbea?

– Ecaterina Burbea ar fi vrut ea să facă ceva, dar n-a făcut.

– Nu Dvs. aţi coordonat-o?

– Da. N-a făcut nimica.

– Alexandru Dineti?

– Dineti era localnic, din Drăguş chiar. N-a făcut nimica. După aceea a făcut avocatură, era avocat în Braşov, pare-se că dintre avocaţii buni. Însă în cadrul cercetărilor monografice n-a lucrat nimica.

– Ed. Grossmann?

– Iarăşi, era un om care a încercat să facă ceva, dar ineficient, n-a făcut nimica.

– Ce făcea, ce ar fi trebuit să facă, de fapt, grupul de la „manifestări juridice”?

– Păi, să studieze obiceiul pământului. În primul rând. Şi pe urmă nu există grup social care sa funcţioneze fără de fixarea unor norme. Chiar şi un joc de copii are norme, care nu sunt prevăzute în codul civil, dar sunt totuşi norme juridice.

– Le-aţi pus la dispoziţie un chestionar, sau ce îndrumător aveau aceşti tineri la Drăguş?

– Aveau, în orice caz, îndrumătorul oral pe care-l făceam eu continuu, le spuneam ce anume să caute. Vezi, pentru asta îţi trebuie, când ai o formaţie de jurist, de interpretator al codului, îţi trebuie ceva care să semene cu ce ai învăţat tu la şcoală. Adică articolul de lege care spune cutare sau cutare, şi tu sa faci cel mult jurisprudenţă. Dar aici era vorba de fenomene care n-aveau absolut nici un fel de legătura cu codul.

– Şi atunci erau dezorientaţi…

– Absolut incapabili să înţeleagă, în fond, despre ce e problema. Îi spuneai, de pildă: domnule, du-te şi să faci un studiu despre normele juridice ale jocurilor de copii. Drept şi jocuri de copii!? Ce-i aia!? În zadar am încercat să le spun: măi, sunt anumite reguli, pe care le aplică, le ştiu ăştia. Cine… mai întâi există o numită ordine, cine conduce jocul, diverse trepte, o ierarhie internă, anumite roluri de respectat, nu? Ce înseamnă, de pildă, când unul dintre copiii care se joacă este dat afară din grup, pentru că a făcut cu pricea? Ce-i aia? O abatere de la regulă. De la ce regulă? Cine stabileşte regulile? Se alege cine-i liderul grupului. Adică, o întreagă problemă foarte, foarte pasionantă, foarte interesantă. Dar pe care le era foarte greu s-o înţeleagă. Nu înţelegeau nici măcar felul în care pusese Ehrlich problema, a dreptului viu.

– Octavian Mureşeanu?

– N-a dat nici un rezultat.

– Gheorghe Neicu?

– Gheorghe Neicu (râde)… Tare mult ar fi vrut el să facă ceva, dar n-a făcut absolut nimica. Nu era deştept. Nu era deştept. Era un motofos, un durău… de bună-credinţă…

– Filip Paşcanu?

– Deştept băiat, foarte deştept băiat, de care am povestit, era băiatul profesorului Paşcanu, profesor universitar de drept, care murise foarte tânăr. Filip Paşcanu, l-am pus să studieze, să strângă material pentru formele juridice de organizare a vecinătăţilor. Regulile la locurile moştenite în biserică şi la cimitir. Erau pe neamuri. Reguli juridice precise. A dat un ajutor foarte important în privinţa regulilor de transmitere, onomastice, a denumirilor, a năşiei, o serie întreagă de formalităţi din acestea juridice, în care ne-a fost de un electiv ajutor, pentru că ne-a strâns un material foarte important. Fără să fi redactat el ceva. Dar înţelegea problema, că era deştept şi, dacă continua să lucreze, ar fi făcut lucruri foarte bune, fără nici un fel de îndoială. Era dintre cei mai deştepţi din grupul acesta. Cu puţină stăruinţă din partea lui, ar fi ajuns la nivelul lui Golopenţia, Herseni, de talia aia era.

– Şi de ce nu a continuat?

– A venit războiul şi a murit în război. A murit la Odessa, a sărit în aer cu statul major cu tot. O bombă, un atentat terorist. A sărit în aer tot imobilul, a murit acolo. Foarte drăguţ băiat, Filip Paşcanu. De el mi-a părut extrem de rău. Eram convins ca va face treburi bune.

– Era încă student?

– Da, era tânăr, student, debutant.

– De Domnica Păun am vorbit. Ştefan Stamate?

– Inexistent.

– Acum urmează „manifestări politice şi administrative”, Mircea Manolescu.

– Mircea Manolescu. Am vorbit de el. N-am vorbit? Ei, Mircea Manolescu era un jurist, de meseria lui. Până la urma a ajuns profesor universitar de drept.

– Marcela Focşa mi-a vorbit de el.

– Marcela Focşa a fost puţin cam în flirt cu Mircea Manolescu. Drăguţ, aşa, nimica.

– Am auzit că a fost un tip destul de ciudat ca fire, destul de plin de el şi orgolios.

– Da, da. Însă avea pe ce. Avea o minte strălucită. Şi un dar oratoric cu totul excepţional. O capacitate de formulare clară, precisă, care i-a adus faimă, de altfel, în avocatură. Că a fost unul din marii maeştri ai baroului din Ilfov. Era singurul specialist în legislaţie internaţională de concerne şi de trusturi şi mai nu ştiu eu ce. Care erau interzise în anumite ţari şi care totuşi erau admise în Monaco. Şi toate aveau centralele în Monaco. Or, el era un mare specialist în asemenea probleme. Era avocatul lui Malaxa, de pildă. Şi era avocat de talie europeană, în faţa instanţelor străine. Pe afaceri de miliarde, nu de zeci de mii. De mare talie..

– A rămas în învăţământ şi după…

– A fost numit în învăţământ după. După. De metodologia dreptului. Clinică juridică, aşa-numită. Analize de cazuri concrete, cum se poate face o analiză juridică, cum se poate pleda o anumită afacere… Şi era interesant, foarte interesant, dar ciudat. Un om ciudat.

– Dar sociologia nu l-a preocupat.

– Ba da, sociologia dreptului. O făcea bine, el era singurul care ştia despre ce e vorba.

– Însă n-a scris.

– A scris câte ceva. Dar mai mult drept propriu-zis. Analize ciudate, ştii, de pildă… Mai întâi că a luat să reediteze, să continue editarea revistei „Dreptul”. A cumpărat drepturile de patron al acestei reviste şi a continuat câtăva vreme sa publice lucruri extrem de interesante. Aduna la el acasă un cenaclu de tineri jurişti de mâna-ntâi. Mai participam şi eu, nu eram jurist de mâna-ntâi, şi-n nici un caz nu eram tânăr, eram, dimpotrivă, patronul lui (râde), că Mircea Manolescu s-a socotit elevul meu. Şi Filip Paşcanu, şi el, îmi spuneau pater. După formula romană. Oameni, care, după aceea, unii dintre ei s-au dovedit a fi de mâna-ntâi. Discutau acolo probleme de sociologia dreptului, nu de altceva, sociologia dreptului. Foarte, foarte pricepuţi, şi de o informaţie, o erudiţie cu totul excepţională. Mai întâi, avea o bibliotecă de specialitate de rangul întâi. Avea şi bani, câştiga destul, ca să-şi permită să cumpere tot ce-i trebuia în materia asta. Ba, încă mai împrumuta şi cărţi. De la mine, de pildă, o carte a lui Karl Renner, despre Sozialefunction des Rechtsinstituten, i-am împrumutat-o şi pe urmă am văzut că nu mi-a restituit-o (râde).

– A socialistului austriac?

– Da, da, carte foarte bună, tot de sociologie juridică. Funcţiunea socială a institutelor juridice. Da. Ştia, ştia o carte extraordinară. Am povestit despre el şi în Amintiri şi gânduri. Nu uit, am luat masa împreună cu el, la el acasă, cu Istrate Micescu, decanul baroului şi marele avocat. Şi era amuzant să-i vezi pe amândoi stând de vorbă pe anumite socoteli.

– Istrate Micescu fiind mult mai în vârstă…

– Mult mai în vârstă, sigur. Ne fusese profesor, şi mie şi lui. Istrate Micescu era un tip interesant, deştept foc, fără nici un fel de îndoială, şi el având o capacitate de expresie, de formulare juridică cu totul şi cu totul… Însă jonglând şi făcând glume şi, cum să spun, în materie din asta juridică. De pildă, să-ţi dovedească el că în materie de drept drumul cel drept între două puncte e pe ocolite. Să demonstreze că nu trebuie niciodată să ataci o problemă frontal, şi totdeauna o iei aşa, şi aşa… Adică judecătorul nu este în stare să înţeleagă raţionamentul sec. Judecătorul trebuie să fie luat pe partea sentimentală. Cu imaginaţie, cu chestii din astea… demonstra treburi de astea, da… Atunci l-am auzit pe el spunându-i lui Mircea Manolescu: „La bară nu mi-e frică decât de gura ta spurcată”. Or, ca să spună Micescu cuiva că-i e frică la bară de altcineva, nu era de glumă.

– A mai fost un avocat evreu despre care mi-aţi povestit…

– Rosenthal.

– De el nu-i era frică lui Istrate Micescu?

– Nu ştiu, n-am avut prilejul să stau de vorbă cu Rosenthal. L-am auzit numai pledând pe Rosenthal, era într-adevăr cu totul alt gen decât Istrate Micescu, dar erau de talie amândoi. De altfel, dacă cineva îl angaja pe Micescu, celălalt îl angaja pe Rosenthal şi viceversa. Rosenthal era însă foarte ciudat, un ovrei mic, doi bani nu dădeai pe el. Oratorie – nimic, nimic. Vorbea aşa, ca şi cum ar fi vorbit la bucătărie de cum se prepară mămăligă, sau mai ştiu eu ce. Doi bani nu dădeai pe el. Dar avea un dar de a expune cu convingere şi convingător, extraordinar. Rosenthal a fost atât de mare, încât era angajat de statul român să pledeze la foruri internaţionale.