„Les jeudis, chez ces russes foux”
MARIA ROTH (1913-1989)
extras din Zoltan Rostas, Chipurile orasului. Istorii de viata in Bucuresti. Secolul XX, Polirom, 2002
– Bunicul, din ţările baltice, s-a însurat cu o rusoaică – bunica mea – o rusoaică get-beget. De acolo s-a născut un fiu, jumătate rus, jumătate german. Iar tata s-a însurat cu o rusoaică poloneză, din mamă poloneză şi tată rus, din care am rezultat eu, care am plecat din Rusia la cinci ani. Am trăit în Franţa, câţiva ani, după refugiu, şi pe urmă am venit în Romania, unde tata vedea o mie de posibilităţi. Că mai avea bani. Posibilităţile alea au luat fiinţă, dar s-au spulberat; a fost destul de păcălit, şi a continuat ca funcţionar la Tretorn pe urmă la zahăr, iar mama şi-a echivalat diplomele, şi pe urmă s-a făcut cercetător la laboratorul Cantacuzino.
– Deja înainte de război, nu?
– Înainte de al doilea război mondial. Acolo s-a şi pensionat, şi a murit. A murit tata, în patruzeci şi doi, mama în cincizeci şi cinci, şi cam asta este, că eu simt foarte mult şi ruseşte, dar şi româneşte. Nu simt nici polonezeşte /râde/, nici nemţeşte. Astea probabil s-au risipit.
– Asta e probabil influenţa mai puternică a mamei?
– Am vorbit ruseşte în casă, mama mi-a citit toate operele extraordinare: Dostoievski, Cehov, Gogol, că mie îmi place şi să mi se citească: sau lucram, sau croşetam, şi mama îmi citea. Şi citea foarte drăguţ, aşa, frumos. Aşa că ştiu o mulţime de lucruri – am citit şi eu cărţi, bineînţeles – dar, foarte multe lucruri mi-au venit aşa…
– Da. La cinci ani… Când aţi plecat, de fapt?…
– Un moment. Să mi-aduc bine aminte.
– În 1917 v-aţi născut?
– Nu, în 1913. Am 71 de ani. Şi, în 1923, am venit în România. Deci, la cinci ani am plecat din Rusia, pe urmă am fost nişte ani în Franţa, vreo patru, pe urmă am sosit aici.
– Să ne oprim la primii cinci ani, din care aveţi probabil nişte amintiri vagi…
– Am şi vagi, şi nevagi. De la Moscova – Moscova, unde am stat până la trei ani, mi-aduc aminte de o nana din asta rusească, negricioasă, pe care o consideram mama mea, mama, îmi spuneam „asta e o cucoană pe care nu prea o … o să îi spun şi ei mama, la nevoie”, pentru că ea, mama, studia, era încă studentă, şi nu o vedeam niciodată. Şi îmi aduc aminte de o scară interioară, care era în casă, de un cocoş de feutru, mare, cu care mă jucam eu, de nişte cizmuliţe roşii de piele, şi de o păpuşă cu care nu mă jucam, că era mai mare ca mine. Şi cu asta se termină cele de la Moscova. În Crimeea, unde aveam noi un fel de proprietate, la Ialta…
– Din partea cui? Din partea mamei?
– Nu, cred că a fost cumpărată. Unde erau trei vile, două închiriate, în una şedeam noi, şi unde, mi-aduc foarte bine aminte de nişte glicine extraordinare, tata se amuza acolo cu iepuri, aveam şi un cocostârc, prin curte, şi pe urmă mi-aduc aminte cum au venit nişte oameni în haine de piele în curte, cu puşti, şi a fost o oarecare alarmă prin casă, după care nu s-a întâmplat nimic, şi pe urmă, cum-necum, am plecat.
– Nu vă aduceţi aminte de plecare?
– Ce mi-aduc foarte bine aminte, este drumul în cala unui vapor, prin toată Mediterana .. Da, da, în cală, şi noaptea, unde erau o mulţime de refugiaţi, unde eram nespălaţi, şi unde eu, contrar altor copii, eu mă jucam cu o maimuţă, şi eram în mare…
– Maimuţă…?
– Nu, o jucărie… Şi asta foarte bine mi-aduc aminte, cum eu o dădeam cu mare, mare grijă căpitanului, să o ţie, să aibă grijă de ea noaptea, să nu doarmă şi ea cu noi, în cală. Dar, călătoria a fost foarte amuzantă, şi pe urmă am sosit la Nisa, unde tata cumpărase o vilă. Un hôtel particulier. O vilă de prinţi… Am fotografii cu… Şi unde am sosit ca… Poate aveam păduchi, dar poate nu… Am sosit acolo, şi am fost primiţi de o concierge, Madame Giroux, care avea doi băieţi, Gaston şi André. Îi am pozaţi. În nişte paturi, în nişte camere de vis! Şi imediat a doua zi, s-a pornit la cumpărături: mi-au cumpărat rochii, mititele, bineînţeles. Şi acolo mi-aduc totul foarte bine aminte, am fost şi la un fel de mică şcoală particulară, „L’École de Mademoiselle Blanche”, care … nu aveam încă vârsta, dar acolo erau copii, mă duceam chiar singură la şcoală, nu era departe, şi unde am trăit foarte bine. Cu recepţii! Aveam o grădină mare sus, şi încă una, o terasă şi o grădină mai jos, unde erau, ca zarzavaturi, erau căpşuni. Portocali – portocale mici şi proaste – palmieri, magnolii, era ceva de vis. Pe urmă tata s-a hotărât că… A, a făcut şi acolo ceva, a înjghebat ceva – îl credea toată lumea, era absolut poet. Şi nici aia nu a mers cine ştie ce. A lichidat-o, s-au vândut şi nişte bijuterii, nu ştiu ce. Şi am venit în România unde tot mai erau nişte bani rămaşi. Şi nici aici nu acum-a mers /râde/.
– După ce aţi devenit mai mare, cum aţi discutat în familie despre plecarea asta, şi evenimentele care au urmat?
– A, ce tâmpenie a putut să facă tata! Ce cretin! /râde/ Dar era un om fermecător, şi l-am iertat, ce să-acum faci! Şi aici am trăit destul de bine.
– Dar plecarea din Rusia a fost absolut inevitabilă, nu?
– Inevitabilă, inevitabilă. Şi încă tata a fost în mari pericole. Era avocat, jurisconsult şi chestii. Îţi arăt: am o mapă mare de argint în hol, unde scrie Victor Victorovici Roth cu litere slavone. Fel de fel de cupe şi chestii. La o pauză de-asta unde nu ştiu ce să spun, opreşte-mă.
– Nu, nu, că bandă am destulă, n-are nici o importanţă.
– Păi atunci mai întreabă-mă.
– Mă refeream la ce povesteau ei despre cele ce au trăit prin 1919…Vă daţi seama, generaţia mea ştie numai dintr-un singur unghi de vedere tot ce s-a întâmplat. În conştiinţa dumneavoastră, cum au fost transmise, prin părinţi, toate evenimentele acelea?
– Păi… Ei n-au păţit mare lucru, ei personal, ca să… n-am făcut nici foame, nici asediul Leningradului, nici acum. Noi am fost privilegiaţi, pentru că am plecat la timp, şi pe urmă, în Franţa am trăit foarte bine, şi în România bine. Nu foarte bine, ci bine. Nu aveam maşină, nici moşie, dar…
– În ‚18 au plecat ei?
– În ‚16.
– Înainte de Revoluţie?
– Nu. În ‚17, în ‚17.
– A fost iarnă sau vară?
– Era… Nu era nici iarnă, nici vară.
– Primăvara. Cred că în primăvara lui ‚18 au plecat!
– E foarte posibil. Da.
– Fiindcă înainte nu avea rost, iar după asta… în ‚18…
– Nu se putea. Se vorbea, dar ce se vorbea, nu mai ştiu. În ‚18 să fi fost. Da, da.
– Şi de la vârsta de trei ani aţi trăit la Ialta?
– Da, doi ani.
– E de fapt o staţiune. Sau era şi centru administrativ?
– Nu, era o staţiune.
– Şi acolo cu ce se ocupa tata?
– Nu ştiu; cred că se amuza cu iepuri, cu nu ştiu ce. Nu ştiu dacă îi vindea, nu îi vindea. În orice caz, mai avea, probabil, nişte fonduri.
– A fost mai în vârstă decât mama dumneavoastră?
– Da, da.
– Şi mama a terminat acolo studiile?
– A terminat acolo… Medicină a terminat, dar aici s-a specializat în biologie… Chiar voiam să-ţi arăt ceva. Ia uite! /arată fotografii/ Săracu’! E drăguţ. Numai câini. Câini de vânătoare. Că era vânătoare. Tata, palmierii ăia de la Nisa, sunt diverse forme. Să-ţi arăt altceva foarte nostim… Să-ţi arăt o poză extraordinară!
– 2 aprilie 1919. Ăsta e un document uluitor.
– Uite, o parte din vilă, aici o parte din vilă. Nostimada cea mare am găsit-o. Sacha Guitry, marele actor, om de teatru şi aşa mai departe, zicea aşa: Ma mère était dans une loge, mon père était au parterre, ils se regardèrent, et de ce regard, je nacquis. Aici este urmarea! Mama şi tata care se uită unul la altul; şi după aia – et de ce regard – eu sunt! /râde/ Aici sunt eu acolo la Nisa, pe croazetă, la Nisa, acolo, aici sunt eu – o persoană singură. Aici e Gaston, unul din copiii conciergei – paznicei. Asta sunt eu în curtea din dos a vilei – Vila de Marie-Antoinette se chema. Ia din sucul ăsta, care credeam că l-am reparat, dar nu l-am reparat bine Fumează, mănâncă bomboane, că voiam să-ţi spun.
– Şi cât a durat – nu v-au povestit – această călătorie?
– Mult, mult, de la Novorossijk, unde se refugiau toţi, Constantinopol am stat. Tot în mizerie; şi voiam nu’ş ce bomboane, voiam nu’ş ce – cum se spunea… Nu se poate că e prea scump; şi-acum eu, filozof, am emis următoarea frază: când omul e bogat, totul e ieftin; când omul e sărac, totul e scump.
– Iată, harul generalizării!
– Singurul meu – singura jucărie posibilă era un ibric. Şi cu ibricul ăsta stăteam de vorbă: ce frumuşel ai fost tu şi curăţel – ce murdărel eşti acum! Asta mi s-a povestit.
– Deci nu cu acelaşi vas aţi ajuns din Rusia până în Constantinopol, şi de acolo, mai departe?
– Nu! Nu, Că a fost o escală la Novorossijk: tot aşa: cufere, mizerie, eu cădeam totdeauna de pe cufăr jos – era bombat! Şi pe urmă a fost îmbarcarea – Constantinopol, deci, şi de acolo ne-am îmbarcat spre Nisa. Unde – e de necrezut – acel prieten al lui tata care acum-a vândut vila, fără nici un act. Numai acum-a trimis vorbă conciergei că am vândut vila, vin nişte prieteni, cutare. Nici un act, de vânzare-cumpărare, chitanţă sau aşa ceva. Şi era de bună credinţă, şi tata de bună credinţă; am sosit şi am fost primiţi, îţi spun…
– Albumul pe care mi l-aţi arătat pune drumul acesta pe ’19.
– Probabil că aşa a fost.
– Deci aveaţi şase ani.
– Din ’13, da, şase ani.
– Şi când aţi ajuns la Nisa, imediat aţi intrat la şcoală?
– Nu chiar imediat. Aproape.
– În vilă aţi avut personal?
– Am avut… de fapt, puţin personal. O servitoare şi un grădinar.
– Bucătăreasă nu?
– Da, o bucătăreasă şi un grădinar.
– Şi în această perioadă, tatăl dumneavoastră cu ce se ocupa?
– Acolo a înjghebat o bancă. Şi care n-a mers bine, şi a zis: „Nu, lichidez aici, şi vedem ce facem”. A făcut un turneu. Bulgaria, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, România. A zis: „Cea mai simpatică e România”. Şi am sosit la Timişoara. Şi de la Timişoara în Bucureşti.
– Probabil cu trenul.
– Da, da. Sigur.
– Vă aduceţi aminte de şcoala aceea din Nisa?
– Da, da. Era mititică, cu o singură profesoară, era un fel de grădiniţă – mai savantă niţel, că nu ne jucam cu plastilină. Scriam, dictée-uri, şi ne învăţa şi ceva geografie, ne jucam într-o curte destul de frumoasă. Erau două clădiri; cred că una era … ca două barăci, ca să zic aşa, dar nu de lemn, unde erau ăi mai mărişori şi mai mititei.
– Nu aţi avut probleme cu limba?
– Nu, eu am un talent extraordinar. Ei, extraordinar… Am un talent la limbi, am o ureche bună. Le prind aşa…
– Din Rusia aţi ştiut franceză?
– Nu, la vârsta aia! Aoleu, au vrut să mă înveţe franţuzeşte, şi mă trimeteau, din grădina noastră de la Ialta, mai era o grădină, numai treceai o poartă, la nişte prietene de-ale noastre, Meunier, Jeanne Meunier. Şi eu veneam acolo să învăţ franţuzeşte, şi plângeam, şi plângeam, şi nu voiam să învăţ deloc. Şi mai îmi dădeau ciocolată, şi nu voiam. Era un plâns. De ce? Nu ştiu. Una din aceste nesubordonări m-a costat o bună bătaie, după care sunt şi fotografiată, foarte supărată şi foarte încruntată.
– Dar părinţii ştiau franceză?
– Şi tata, şi mama. Tata era tare în germană, şi mama – bine, în franţuzeşte, dar nu strălucit. Bine, bine.
– Probabil că tata ştia încă din familie?
– Da, da. Nu ştiu cum s-a făcut, că el ştia. Şi avea aşa, un Berliner accent, foarte bun. Te rog, fumează…
– Da, da. În şcoala aceea, ce fel de categorii de copii au fost? De ce provenienţă.
– Mi-închipui că de provenienţă nesănătoasă. /râde/
– Cum adică?
– Adică mai bogăţei, aşa. A fost o şcoală particulară. Adică să nu stăm degeaba, aşa. Aveam deja vârsta. Şi bunica mea, din partea tatei, care a murit la Nisa, m-a învăţat slovele ruseşti. Şi citeam cu ea – dar eu voiam afară, în grădinile ălea, şi unde auzeam afară pe Gaston şi pe André sau pe alţi copii. Acolo am învăţat o carte, care n-am s-o uit, Prinţ şi Cerşetor, pe ruseşte.
– Înseamnă că nu aţi plecat numai dumneavoastră trei, aţi luat-o şi pe bunica cu dumneavoastră?
– Da, şi bunica şi sora tatei. Şi… cine eram? Eu… Acolo a rămas mătuşa tatei, în Rusia. Care la un moment dat, mititica, a venit. Eram deja aici. Deci, asta era după mulţi ani, prin treizeci şi ceva, a venit aici, din Rusia, mătuşa tatei, sora bunicii care a murit. Şi a venit, şi aici a stat, cu noi.
– În casa asta?
– În casa asta. Unde stăm foarte demult. Extraordinar de demult. Cei mai vechi, aici.
– În şcoala aceea din Franţa, ce jocuri erau la copii? În pauze cu ce v-aţi jucat?
– Nu mi-amintesc. Mi-închipui cu… trotinete, astea erau. Cu trotinete, cu mingi, cu… Nimic extraordinar. Nu. Ca toţi copiii. Cu coardă…
– Şi înainte, şi după-masă, a fost şcoală?
– Nu, numai dimineaţa. Odată. Odată pe zi.
– Şi după masă, mama avea grijă să mai puneţi mâna pe carte, să învăţaţi, să vă pregătiţi, sau a fost mai lejer?
– Mai lejer. Mai lejer. N-am mai avut nici o guvernantă la Nisa…
– La Ialta aţi avut?
– Nici. Nu, acolo era altceva. Bunica mea, asta care a murit la Nisa, a avut, la Moscova, o femeie-majordom, ca să zic aşa. Care avea cheile, grijile. Acolo erau servitori! Şi ea îmi transmitea ordinele bunicii. Şi-mi povestea – fata ei, care a crescut împreună cu sora mea vitregă oarecum, povestea, că…
– A mai avut o căsătorie tatăl dumneavoastră?
– Da, a mai avut o căsătorie înaintea mamii. Povestea că pe bunica o pieptăna Tatiana Vasilievna, asta, o pieptăna, venea bucătăreasa, Matriovna îi zicea, venea, se aşeza în genunchi, bunica nici capul nu-l întorcea, şi îi comanda. Se aşeza aşa pe genunchi, pe călcâie, şezând, aşa, şi bunica, de la coafură, îi spunea, vreau aşa, aşa, şi-aşa. Şi povestea, fiecare lucru, fiecare dulce, aia e de la nu ştiu unde, aia se cumpără de nu ştiu unde, aia de nu ştiu unde. Cele mai bune lucruri, marmeladă nu ştiu de care, de acolo, dar nu din altă parte! Şi aşa mai departe, fel de fel de…
– Dar nu v-aduceţi aminte de ea?
– Nu. Şi din păcate, şi persoana asta care foarte multe mi-a povestit – fata Tatianei Vasilievna, care mi-a fost mai mult ca o rudă, care s-a măritat aici, şi care este mama lui Veselovschi, Vasile Veselovschi, compozitorul. Da. Şi ele două au făcut un lucru extraordinar. Au venit şi ele mai târziu în România, mai târziu decât noi, nu au mai apucat nici o Nisă, nimic, au venit aici, destul de repede, după un an doi, şi ne-au adus, incredibil… Noi n-am avut nimic din astea, nici asta, asta. Nu ştiu cum a flirtat fata cu un căpitan, şi a încărcat cuferele cu cele mai preţioase lucruri, tablouri, şi asta, şi ne-au sosit aici.
– Şi până atunci au rămas neatinse acolo?
– Nu ştiu ce au făcut, cum le-au păzit, cum nu le-au păzit, şi au sosit aici.
– Această credinţă şi acest ataşament…
– Devotament aproape. Extraordinar. Mai rar. Aproape unic.
– Cred că devotamentul nu este străin mentalităţii ruseşti, nu?
– Cred că nimănui nu-acum e străin. Depinde cum te porţi. /râde/ Doamna asta care o cheamă Brooks, care a venit din Anglia, şi acum-a murit fata, şi acum îi mai aduce fostul vechil, de acolo, de pe moşie, flori şi altele, ce poate. Niciodată nu e nici albă, nici neagră, este după cum te-ai purtat…după cum ai vorbit, după cum…
– La Nisa făceaţi excursii?
– Nu. Ai mei mergeau la Paris, şi veneau, şi cântau tot felul de… Eu nu.
– Nu vă luau?
– Nu. Ce-aveam eu cu Parisul?! Nici nu e foarte aproape Parisul de Nisa. Ce să caut eu acolo?
– Şi pe mare n-aţi mai ieşit? La plimbare?
– Nu, mergeam la plajă.
– Împreună cu părinţii sau cu ceilalţi copii?
– Cu părinţii. Cu părinţii.
– Erau familii cu care se-mprieteniseră şi se frecventau, acolo?
– Foarte puţine, franţuzeşti. La noi era aşa: les jeudis, chez ces russes foux. Ai înţeles: joile, la ruşii ăia nebuni. Că în fiecare joi era un fel de party. Acum mi-aduc aminte: fel de fel de bunătăţuri, răcoritoare, ceaiuri, vinuri, nu ştiu ce. Şi noi, personal, aveam foarte, foarte puţine familii franţuzeşti la care să fi fost invitaţi aşa, cu toţii. Erau vreo două familii unde într-adevăr eram invitaţi. Dar franţujii nu prea… Nu sunt foarte primitori. E o caracterizare a lor. Foarte mulţi te invită în oraş. Acum. Eu am fost la Paris de trei ori. Am frecventat foarte mulţi români, bineînţeles. Dar şi ceva francezi, care au fost foarte drăguţi, dar ştiu eu că nu se prăpădesc după…
– … musafiri. Sigur, nu puteaţi să vă daţi seama de cum îi priveau francezii pe emigranţii ruşi?
– Francezii? Nu ştiu. Cred că-acum amuzau aşa, într-un fel.
– Dar nu-şi dădeau seama de tragedia prin care treceau aceştia?
– Abia acum au început să realizeze şi alţii. Nu, nu prea. În general, despre Rusia marea majoritate nu prea ştia nimic. Credeau că Rusia a rămas… că acolo se plimbă urşii pe stradă… /râde/ Iar… E o anecdotă: la şcoală, cică, o profesoară a ţinut, mă rog, o lecţie cu istoria Rusiei. S-a băgat acolo, apropo de nu ştiu ce. Spun pe româneşte: Şi ruşii au avut un ţar, Ivan cel Groaznic, care, pentru cruzimea lui, a fost supranumit Vasilievici. Les russes ont eu un tzar, Ivan le Terrible, qui, pour sa cruauté, fut surnommé Vasilievici. /râde/
– Înseamnă că se vedeau mai mult cu alţi emigranţi, din aceeaşi categorie, probabil.
– Da, da.
– Nici în emigraţie nu se amestecau?
– Nu, că a emigrat cine a putut. Neamuri proaste nu prea… /râde/ Acum te rog să opreşti…
– … Dar, unde am rămas? Vorbeam de vizite, de obiceiuri de la Nisa. Deci, v-aţo văzut mai mult cu…
– Cu emigranţi.
– Aveau probabil şi o organizaţie acolo, ceva…
– De care eu nu ştiu, dar, probabil.
– Baluri erau?
– Erau. Erau nişte baluri extraordinare, pentru toată populaţia. Carnavaluri. Erau aşa: Carnaval des Plâtres, unde îţi dădea şi măşti, şi te băteai cu nişte alice de ipsos. Era nebunie. Era bataille de fleurs. Cu flori. Şi se făceau nişte care alegorice, totul din flori: totul, cai, lebede, din flori albe, din flori roşii… şi cu nişte frumoase acolo, cu văluri, care defilau. Iar la carnavalul-carnaval, care nu era nici cu plâtres nici cu flori, erau iarăşi nişte figuri alegorice: oameni politici, celebrităţi, artişti, făcuţi enormi, şi era cam ca la ăştia cu cha cha cha. Nebunie era. Şi mai erau şi nişte baluri-baluri, la care mergea sora mea, care era de vârsta balurilor, nişte baluri în anumite culori. Da. Unul din baluri, mi-aduc aminte şi costumate. Unde era un anume albastru cu portocaliu. Şi soră-mea a fost îmbrăcată în bebeluş, cu o rochie bleu, cu o bavetă de-asta aşa, de copilaş, şi cu un volan portocaliu. Fel de fel de de-astea erau. Balurile astealalte, unde se găteau, nu mă priveau pe mine. De-astea mi-aduc foarte bine aminte.
– După ce aţi venit în România, aceste obiceiuri le-aţi regăsit aici?
– Nu.
– Dar ştiţi că au fost? A fost bătaia cu flori, a fost…
– Înainte de război. Da, dar nu le-am regăsit. La şosea erau, dar nu mi-aduc bine aminte. Dar ştiu că a fost.
– Dar, din câte vă aduceţi aminte, ce sărbători mai deosebite erau în familie?
– Crăciunul şi Paştele – şi acolo şi aici. Neapărat. Aici, chiar, era … Ajunul Crăciunului era Sfânta Eugenia, dacă ştii. Mama mea o chema Eugenia. Şi atunci, tata era foarte inventiv – îţi spun, era poet – şi inventa de fiecare dată câte ceva extraordinar de ziua mamei. Şi, pentru că mătuşa mea, care nu avea nici o meserie, a învăţat în Franţa, şi s-a perfecţionat aici, să facă pălării, de ziua mamei, noi fiind aşa-zişi săraci, pentru că nu aveam nici maşină, nici moşie, dar lefuri erau, şi erau destul de bune, se invitau câte 40 de persoane, pentru fiecare persoană era făcută, din hârtie gofrată, cu desene, cu astea, câte o pălărie, cu câte o răutate. Cu câte o slăbiciune, nu aşa, să fie frumoasă. De exemplu, tata şi cu încă patru, jucau un joc de cărţi, care se numea regi. Şi unul din domnii ăia, că aveau fiecare câte o tiară, de hârtie de aur, cu cărţi, desenate. Eu eram bună la desen, şi eram atunci mai mărişoară, şi făceam eu desenele. Şi, de exemplu, la fiecare erau nişte regi ; iar la acum care avea o amantă, în afară de nevastă, era un rege şi două dame. Cine vrea să înţeleagă, bine; cine nu, nu. Altul era foarte beţiv, şi avea o pălărie ca o căsuţă, în care era o bodegă – că era cu bodega, şi ştiu că am desenat în geam, un cap de purcel şi nişte sticle. Ca să… Altul – avea tata un funcţionar când începuse ceva aicia, care întârzia mereu – acum-a făcut un ceas, cu ora depăşită. Mamii îi plăcea să doarmă – ca şi mie – şi acum-a făcut trei perne. Una peste alta. Toate astea se făceau la secret, şi se făceau, se decupau, era o grozăvie. Altă dată – tata scria o piesă. Pe care o jucam unii din noi. Altă dată şarade. Se juca o scenetă, şi trebuia să ghiceşti proverbul. Un fel de ghicitoare.
– Nu vă aduceţi aminte de serbări de familie din Rusia?
– Nu.
– Dar la Nisa, se sărbătorea la fel?
– Ştiu că de Crăciun aveam un brăduţ atâta. Pentru că brazi nu erau. Însă se mergea la biserică,
– Era biserică rusească?
– Nu ştiu dacă era biserică rusească, însă se mergea. Nu mai mi-aduc aminte.
– Erau pravoslavi părinţii amândoi?
– Tata era cam eretic, el nu… Ştiu că în România el rămânea acasă; noi mergeam la biserici – întâi la biserica rusă, atâta lume era că nu mai puteai să intri înăuntru. Aceea din spatele lui Mihai Viteazu, statuia lui Mihai Viteazu. Şi pe urmă veneam acasă. Tata rămânea acasă, şi pregătea masa, cu pască rusească.
– Ce este pasca rusească?
– Ei, pasca rusească este ceva unic în felul lui. Numai din brânză de cea mai bună calitate, cu unt din cea mai bună calitate, cu ouă, cu smântână, cu vanilie, cu fructe din astea conservate. Se prepară într-un anumit fel, ca să se topească toate astea… Se pune în nişte forme sfinţite – noi le aveam de la muntele Athos – în formă de piramidă, pe care pe o parte sunt trei lalele, pe o parte e crucea lui Isus, pe o parte e un porumbel, şi pe o parte e nu ştiu ce, care are şi o gaură, ca un ghiveci. Se pune brânza în nişte cârpe, şi ce e zeamă, în plus, pic, pic, pic, se scurge. Şi rămâne o piramidă gălbuie – cu un gust! Nu am mai făcut, că nu se găseşte brânză. Că îţi trebuie zece pachete de brânză, şi îţi dă unul. Dacă faci rost de brânză înainte de Acum, eşti invitatul meu, că mi-e şi mie dor…
– În afară de aceste sărbători creştineşti, aţi avut şi altele, adică onomastică sau ziua de naştere?
– Da, neapărat, şi una şi alta. Dar cea mai cea a fost Crăciunul.
– Şi dintre onomastici, sau zile de naştere?
– Păi, mă rog, onomastica lui mama era mare sărbătoare, şi restul aşa, dar tot aşa, cu certuri, cu argintării scoase, cu masa aia din hol scoasă – vino-ncoa’ să-ţi arăt.
– Ziua de naştere a copiilor se sărbătorea?
– Sigur că da, şi te-ntreba ce vrei mai bun, să-ţi facă. Sigur că da. Se sărbătorea şi a numelui, şi a naşterii, neapărat. Şi aici în România, la fel. Aveam o poză anume… Cu cadouri, cu alţi copii… /arată fotografii/ Uite, fotografii de astea care ţi le făcea pe stradă, ştii? Aici am fost eu bătută, fiindcă nu am vrut să învăţ franţuzeşte. Şi sunt foarte supărată. Supărată… rău de tot. Aici să nu te sperii, aici făceam pe gorila.
– /râde/ De ce n-aţi făcut teatru?
– De ce n-am făcut teatru? Asta mă-ntreb şi eu. E, încă o poză. Eu căutam altceva; noi pe vapor, în cală, şi eram un copil neţesălat. Aici eram … A, asta e: uite ce aer revoluţionar am eu aici!
– De ceilalţi copii de pe vapor nu vă aduceţi aminte.
– De asta mică mi-aduc aminte. E teribilă aicia. /râde/
– La Nisa aţi continuat să gătiţi după obiceiul rusesc?
– Da, da. Şi aici tot aşa. Pirog… Sunt anumite – cum sunt la români sarmale, neapărat, de Crăciun, la noi era alt acum. Se făceau, bineînţeles, zilnic, adică în mod normal, borş, diverse supe. Însă duminica era neapărat o plăcintă cu carne, însă nu cu foi de plăcintă; o plăcintă cu aluat puţin şi carne tocată – bună, înăuntru cu ou, cu piper, cu ceapă. Prăjită. Pirogul de supă. Care era o supă clară, nu orice supă. Mai exista o supă de sfeclă, la care se făcea neapărat – nu se putea alt fel – decât un fel de – ca o prăjitură, dacă vrei, ca o brânzoaică, cu brânză la mijloc, dacă vrei. Puţin dulce. Pe urmă era kaşa, cum ar fi orez cu lapte – e un fel de bob maroniu – am ceva, să-ţi arăt, dar nu cred că e nevoie – e ceva cafeniu, care se fierbe până la un moment dat – iese ceva bej, care se mănâncă cu mult unt, lângă o supă de varză. Sau ca o garnitură la o friptură. Sau singură, aşa cum e, cu unt.
– Dar cum se putea face acolo, la Nisa? Pentru asta îţi trebuie nişte materii prime!
– Ne limitam şi noi la ce puteam. Un pirog se poate face oricum, varză se găseşte, sfeclă se găseşte. Mai mâncam şi ceva…
– Ce gătea mama, nu?
– Nu gătea mama, gătea servitoarea.
– Era rusoaică?
– Nu, franţuzoaică. Una mare, aşa… Ce-mi plăcea mie acolo era lapte condensat – dulce. S-au găsit şi în România. Nu foarte demult, şi prin cincizeci şi ceva. Cacao cu lapte dintr-acum care era gros şi dulce.
– În Ungaria sunt, în tuburi dintr-astea.
– Ah, ce bun e! Şi în Franţa, la fel. Aş lua un tub şi l-aş mânca de tot!
– Tatăl dumneavoastră era necăjit când a venit în România?
– Nu, foarte spiritual. Nu, nu, nu era posomorât deloc, mereu inventa ceva. Învăţa italieneşte, ca să meargă în Italia, şi în Italia am mers eu, care n-am învăţat italieneşte. /râde/ Şi ei n-au mai ajuns. Nu, nu. Veşnic activ, ţinea un fel de serate aşa, din literatura rusă, din poezia mare. Veneau şi citeau diverşi ruşi… Ceai, nu cu samovar neapărat, cu ceainic. Şi le ţinea nişte – un fel de conferinţe. Era foarte, foarte activ – şi îi mergea capul, şi voia mereu – şi spiritual, şi vesel.
– Cu cei din societatea aceea, de la Nisa, cu emigranţii de acolo v-aţi mai întâlnit?
– Nu, nu. Au rămas pe acolo şi… Dar erau destui aici.
– Cum a fost atmosfera în casă, când aţi plecat din Nisa?
– Dureroasă… Da, eu am suferit foarte mult. Şi visam mereu Nisa. Mai întâi că era tare frumos, că aveam aceste grădini, două, şi aveam două prietene foarte bune, Nadine şi Marie Louise, pe care nici acum nu le-am uitat, erau aşa de drăguţe. Şi aveam şi vizavi, că erau alte vile, pe-acolo. Nişte copii răi, nişte băieţi care… Îmi spuneau: miroase floarea asta. Eu o miroseam. Ha-ha, e otrăvită! /râde/
– Da, cunosc figura aceasta…La Timişoara aţi stat mult?
– Nu, puţin. Câteva săptămâni. Până când tata a închiriat o casă, a mobilat-o cât de cât – că n-aveam nimic – şi am venit aici.
– Şi care a fost prima impresie a fetiţei de 9-10 ani care eraţi atunci?
– Păi, bună. Nu pot să spun… M-am împrietenit cu alţi copii de pe stradă… Am făcut, într-un an – nu era greu, că ştiam să scriu, să citesc, să socotesc – am făcut trei clase într-un an, şi am intrat la timp în clasa a patra primară. Aici. Era o şcoală primară, de acolo, la un liceu.
– La care şcoală? Unde a fost asta?
– Tata nu a găsit apartament decât într-un acum. Strada Olteni-Văcăreşti, acolo. Într-un acum. Şi ne-am trezit înconjuraţi de evrei. Dar am stat acolo destul de mulţi ani, pe strada Olteni. Vizavi era o şcoală, care se chema Şcoala Anglicană. De ce, nu ştiu. Cu nişte profesoare foarte drăguţe, creştine, etcetera. Dar tre’să-ţi spun un fapt nostim: nu ştiu cum s-a aflat că eu ştiu franceza. Şi la un moment dat m-am trezit înconjurată de un roi de fetiţe, care mi-au spus: tu ştii franţuzeşte? Eu am spus – mândră, modestă – da. Ele au spus: Ia! Adicătele, ce înseamnă. Ia!
– Cum aţi învăţat româneşte?
– Repede. Aveam un profesor, cu care am făcut cele trei clase, imediat am învăţat. Nu ştiu.
– Aţi angajat pe cineva?
– Am angajat pe cineva care să treacă, cu mine, prin cele trei cărticele de curs primar. Am dat un examen, de intrare în clasa a patra. Am reuşit, şi am intrat în clasa a patra. Şi o profesoară creştină, doamna Rădulescu, bună învăţătoare, de-asta, bună, deşteaptă, drăguţă, bogată aşa sufleteşte – n-o uit, doamna Rădulescu. Nu tânără, şi foarte eficientă…
– Şi cum v-aţi dat seama că sunteţi în plin cartier evreiesc?
– Vai de mine şi de mine, cum să nu? Imediat.
– Cunoşteaţi evreii înainte? Aveaţi imaginea evreilor?
– Nu, dar ne-am lămurit foarte repede.
– Dar, nu înţeleg, cu ce trebuia să vă lămuriţi?
– Accentul. Teribil, mă rog… Eram ca o insulă, aşa, între evrei, cu care, personal, n-aveam nimic. Dar era straniu, ştii.
– Obiceiurile?
– Obiceiurile erau bune, că aveam nişte prieteni buni, în aceeaşi casă, un fel de bloc, să zicem, care totdeauna ne dădeau bunătăţi. Foarte drăguţi oameni, o pereche. De exemplu, de pui, de-astea. Nişte triunghiuri cu nuci înăuntru. Sau ştiucă umplută… Ca la ei nu am mai mâncat până atunci, ca la ei. Ştiucă umplută. Ştii, rece. Erau delicioşi. Foarte drăguţi. Şi azi, am familia Pencovici, care eram prietenă cu fetele, erau ălea trei fete. Foarte bine am trăit.
– Erau religioşi?
– Nu ştiu, într-un fel. Cred că da. Aşa, ca şi noi – de sărbători, se duceau la sinagogă.
– Vorbeau româneşte sau idiş?
– Româneşte.
– Idiş nu vorbea nimeni?
– Nu, vorbeau. N-am auzit, n-am auzit. În Israel…
– Acolo mai puţin, acolo se vorbeşte o ebraică modernizată, ivrit.
– O fi grea?
– Nu ştiu. Pentru mine şi limba română a fost grea. Abia la cincisprezece ani am învăţat-o… Şi aveau port tradiţional, evreii?
– Nu, nu, nu. Dar, era şi un rabin acolo; erau nişte figuri.
– Şi când v-aţi mutat de acolo. Cam la ce vârstă?
– Stai puţin. Nu iaci ne-am mutat, ne-am mutat în altă parte. În primele clase de liceu, deci vreo patru-cinci ani am stat acolo, în strada Olteni.
– Înseamnă că prin ‚21 aţi venit.
– Nu aici, dar tot pe-aicia, pe cheiul gârlei, între Izvor şi chei, strada Simonide, este o străduţă mică, unde am avut o casă foarte bună, pe urmă pe Cobălcescu, şi pe urmă aici. Aşa că aici suntem – aoleu! De peste patruzeci de ani.
– În timpul războiului v-aţi mutat aici.
– Înainte de patruzeci, înainte de război ne-am mutat aici. De cinzeci de ani.
– Şi de ce s-a apucat aici tata dumneavoastră?
– S-a apucat să facă boiangeria generală – pentru curăţat şi vopsit. S-a asociat cu doi evrei. Tata a dat de două ori cât au dat ei, fiecare, şi nu ştiu, probabil că tata voia să fie cinstit, fără afaceri, fără matrapazlâcuri, şi l-au… Nu ştiu exact ce s-a întâmplat, bref, şi aia s-a terminat. Şi atuncia un rus, care era director la Tretorn, galoşi, şoşoni, cauciuc.
– Asta era întreprindere?
– Da, da, mare. Erau cei mai buni, de-astea de ploaie; galoşi, şoşoni. Şi acolo a fost funcţionar. Şi mama imediat, după câţiva ani…
– Dar putea să-şi folosească diploma.
– N-avea nici o treabă cu asta, de avocat.
– Trebuia să înveţe legislaţia de aici, şi limba.
– Şi româneşte n-a vorbit niciodată bine: nici mama, nici tata! Era o nostimadă; mama voia să fie populară aşa, şi spunea… Ne-am dus la teatru. Fără tata, numai noi. Şi ne-a luat bilete. Doamnă, cu soţ sau fără? Şi mama: „Dar ce vă priveşte?” /râde/ Sau, de Acum acum s-a promis – de Acum, aici miel, miel, trebuia să ai miel. La noi nu era cu miel. Trebuia să ai un jambon; o şuncă, întreagă. Care se făcea la simigerie, în cocă, şi se servea la masa de Acum. Şi neapărat pasca aia, şi bineînţeles cozonaci şi toate bunătăţile, şi nu ştiu cine acum-a promis mamii ceva, nu ştiu ce fel de carne, jambon sau nu ştiu ce. Şi telefonează: Doamnă, iertaţi-mă, nu am putut să vă fac rost de cutare. Şi mama: Nu-acum nimic, nu fiţi îngrijorată, că, între timp, m-am invertit.
– Adică?
– Adică s-a învârtit de altă… m-am invertit. Ha-ha, /râde/ mama s-a invertit. Ştii ce înseamnă invertit, nu? Adică, din normal, devii pederast, sau aşa ceva. Schimbare de obiceiuri. M-am invertit! /râde/
– Liceul unde l-aţi făcut?
– Pe strada Rahovei – care acum strada Rahovei parcă nu mai există…
– Da. Praf s-a făcut…
– Era un liceu, pension de domnişoare, Institut de domnişoare, aşa ceva, Pompilian. Clar că era cu cei mai buni profesori. Profesorii erau într-adevăr elită, parte din ei erau şi la Universitate. Nişte minuni de profesori. Şi acolo mi-a fost foarte bine. Şi ca… colege, şi ca…
– Din ce clasă?
– De la a-ntâia de liceu până la ultima. Şapte ani am făcut, unsprezece clase.
– A fost un liceu vechi, ăsta. Pentru că deja la începutul secolului se pomenea de existenţa sa.
– Ai auzit de Pompilian? Da, da, sigur.
– Cine erau printre profesori?
– Era Mihail, la latină şi germană. Teribil. Era Stamatescu la matematică. Surorile Rarincescu – doamna Vlădescu şi Rarincescu, care erau de istorie şi de română. Era – nu ştiu cum îl chema, noi îi spuneam Pişcot /râde/, la ştiinţe naturale. De acolo noi aveam o pasiune adevărată pentru – am făcut un ierbar care a fost oprit de şcoală. Mi-au plăcut foarte mult ştiinţele naturii.
– De sport cine a fost?
– A fost întâi o doamnă, apoi a fost Antonescu, o fată care a făcut Institutul. În sfârşit. Şi acolo a fost altceva, cu totul deosebit: concursuri.
– Poate a avut un rol în faptul că dumneavoastră aţi făcut înot…
– Da, era … că nu era nimic prea greu. Şi îmi şi plăcea.
– De ce aţi optat pentru ştiinţele naturii dacă…
– A, e complicat… A fost, aşa a fost să fie, şi mi-a plăcut ideea. Ai mei au avut ideea, au fost prieteni prin Institutul Cantacuzino unde era mama, şi sora mea care a făcut chimia aici, chimie organică. A fost până la moarte – a murit de cancer săraca, în ‚58, a fost mâna dreaptă la analize, acolo la secţia de analize. Şi a făcut aici şi doctorat şi tot. Şi ea prin prietenii, Horia Dumitrescu care există şi în ziua de azi, are 93 de ani, îţi arăt poza lui. Horia Dumitrescu, profesor de anatomie. A spus, să vie Muşca la Institutul ăsta, unde sunt eu profesor, şi chiar am să-acum dau o mână de ajutor. În sensul că mi-a dat ce să citesc, cum să mă pregătesc, ca să intru la examen, că era examen eliminator. Destule care au picat. Şi eu am trecut foarte bine examenul ăsta. Am avut acum o săptămână o întâlnire după 50 de ani. Aici avem… /arată fotografii/ Nu mai e institutul unde era pe vremea aia, pe deal acolo, Maiorene, unde era… 50 de ani de la terminarea facultăţii, ‚35-‚85. Şi aici e Horia Dumitrescu care era de Anatomie, aicea sunt şi eu, ai să vezi, unde sunt, şi ăsta-acum Tordai Levente, care a venit din Budapesta pentru întâlnirea cu noi.
– Şi au fost mai multe fete în an cu dumneavoastră?
– Mai multe. Au fost şi băieţi, dar unii au plecat de tot, alţii sunt bolnavi, n-au putut să vină, numai scrisori că sunt bolnavi, şi fetele s-au ţinut mai bine.
– Sportul menajează?
– Oarecum. Poate. Pe mine m-a menajat sigur.
– De ce a fost aşa de bun liceul dumneavoastră?
– De ce a fost aşa de bun? Pentru că erau foarte buni profesori. Faţă de ce-acum acum, toate scriem extraordinar de corect, şi vorbim foarte corect, şi nu ştiu… ne-a fost drag. Erau nişte ore care îţi părea rău că se termină. Ghe. Dem. Teodorescu, care l-am avut la un moment dat, nişte ore de vis. Vasile Voiculescu, poetul şi doctorul l-am avut la igienă. Şi eram nişte copii răi, obraznici, am pavoazat toată clasa cu Ecaterina Teodoroiu, eroina de la Jiu, cu un fel de manifeste. Şi am pus pe toate băncile, cu pioneze, cu ace, cu nu ştiu ce, el, deştept, s-a făcut că nu observă. /râde/.
– Şi asta ce legătură avea cu el?
– Nici o legătură. Dar aşa ne-am… Trebuia să facem ceva, rău.
– Înţeleg. Şi ce rău aţi mai făcut la şcoală?
– Ei, după ore se aduna toată şcoala, şi cântam în cor. Ne plictisea îngrozitor. Ce crezi că era distracţia cea mai mare? /râde/ Să venim la cor şi să ne ascundem după scenă. Că aveam o sală mare, cu scenă, şi câteva ne ascundeam acolo şi nu luam parte la cor. Ne plictiseam bine, dar era satisfacţia, că suntem acolo, dar nu cântăm în cor.
– Ce cântece, vă aduceţi aminte?
– Ei, na! Patriotice, fel de fel de, aşa cântă-n cor, eu ştiu, atâta nu mă pasiona că nu acum minte. /Cântă/. Ţiganii, drumeţii, nu ştiu ce, un cântec foarte frumos.
– Deci nu erau numai patriotice ?
– /Cântă/. Nu numai, nu numai.
– Care era diferenţa între şcoala asta de domnişoare şi celelalte şcoli de stat?
– Cred că era o atmosferă mai elevată puţin, cred. Ştiu şi eu… Poate mă laud, nu ştiu.
– Era greu să vă obişnuiţi cu sistemul românesc de învăţământ după cel franţuzesc?
– Deloc. Deloc, absolut deloc. Am intrat foarte bine în atmosferă. Nu pot să spun absolut nimic, m-am integrat foarte bine, am învăţat destul de bine, fără corigenţe, fără repetenţe, fără astea…
– V-aţi împrietenit probabil prima dată cu colege de şcoală.
– Da, de curs primar, şi din curte. Era una Valerica, care mânca multe dulciuri, şi avea toţi dinţii, cam jumătate, negri, negri, mititică. Ş-aveam o foarte bună prietenă, cu care m-am şi revăzut după aia, Ana Rivenberg, care şedea tot pe strada Olteni, şi ea venea la mine, eu veneam la ea, mânca la noi, mâncam la ei…
– Ce s-a întâmplat cu ea?
– A plecat.
– Da? După ’45?
– Da.
– La liceul Pompilian eraţi deja domnişoară.
– Nu, eu eram tot fetiţă. În clasa a cincia, cum ar fi a-ntâia de liceu eu eram tot fetiţă. Eram trei mai mici, la coloana de gimnastică. Era una, eu, şi… Una mai mică, una puţin mai mare şi eu. Şi acolo învăţa fata lui Voiculescu, a poetului.
– Şi a profesorului Dvs.
– Şi a profesorului de igienă, şi alte fete, spun, de familie bunicică.
– Când aţi început să vă vizitaţi cu fetele de la şcoală?
– Imediat.
– Nu exista reticenţă faţă de străini?
– Nu. Nu ştiu. M-au acceptat. M-au acceptat. În clasa a şasea, şaptea eram deja domnişoare. Ceaiuri, pe urmă baruri /râde/.
– Baruri?
– Mai târziu. În studenţie.
– Şi probabil că viaţa de student v-a lăsat mai multă libertate. De acasă câtă libertate vă dădeau?
– Nu multă, nu multă, trebuia să mă prezint când mă întorceam de la, trebuia să spun şi ora, dar nu erau, nu erau stupizi părinţii mei. Când erau ceaiuri, părinţii erau daţi afară. /râde/ Se duceau şi ei, săracii, se invitau undeva, ca să nu stingherească. Nu se întâmpla nimic la aceste ceaiuri, care nu erau numai cu ceai neapărat, dar, cu gustări…
– Cu ce băutură?
– Şi cu limonade, dar şi cu şpriţuri. Diluat aşa, puţin vin.
– Tării din astea, coniac?
– Nu, nu, nu.
– Vodca nici nu era la modă.
– Nici vorbă, nici nu era la modă, nici un fel, nu.
– Ş inici tata nu bea acum?
– Ba da, îşi făcea el o acum specială. Avea nişte prieteni moşieri din Moldova, ea rusoaică, el get-beget boier român, Lambrino… Văr cu Zizi Lambrino, care a trăit cu regele Carol. Şi care erau foarte săraci, foarte săraci. Când veneam la ei vara, întâi ne jefuiau, le dădeam toţi banii, lor, nu ca să plătim, că nu plăteam acum. Până vindeau livada. Şi după ce vindeau livada şi ouăle, şi nu ştiu ce, ne dădeau înapoi banii.
– Din cauză le mergea atât de greu?
– Pentru că acolo în fundul Moldovei unde erau, nici n-aveau debuşeuri, cine ştie ce. Aveau bani lichizi până la un moment dat. Însă când se vindeau recoltele, atunci se făceau banii.
– Nu erau ei buni gospodari?
– Nu erau cine ştie ce gospodari. Boieri. Nici n-aveau cine ştie ce pământ ei. Erau şi boemi. Erau şi boieri, şi boemi.
– Şi ce spuneaţi de acum?
– Aşa. Şi ei trimiteau în fiecare an, ani de zile, în fiecare an, primăvara, tata primea un colet, un colet cât de mic, să-ţi spun eu, cam aşa, într-o cutie erau muguri de pomuşoară neagră. Cassis, coacăze negre. Muguri de coacăze negre, pe care tatăl meu le alambica cu spirt, cu nu ştiu ce, şi ieşea o băutură foarte parfumată, amărui parfumată, şi cu o culoare verde. Îi spunea balaurul verde, tata. Şi din asta-şi făcea el băutura. Nu era, era… La chef. La noi nu era vin pe masă în fiecare zi. Nu.
– Dar la ceaiuri da.
– Da, neapărat. Era mult şpriţ, erau mulţi prieteni de-ai mei la care trebuie să fie sifon şi vin.
– Nu-mi place obiceiul acesta din Bucureşti de a strica vinul cel bun cu apă…
– Nu, nici la noi nu se făcea niciodată vin cu apă când erau musafiri. Niciodată. Era vinul vin.
– Şi acest balaur verde era acum?
– Era spirt, spirt diluat cu ce mai trebuie şi cu mugurii ăştia care se macerau acolo în spirt, şi pe urmă se dilua, se dădea o anumită tărie posibilă, şi era foarte parfumat, puţin amărui, nu mirosea a roze, era parfumat aşa.
– Când aţi început să mergeţi la teatru?
– A, cu teatrul e o întreagă poveste. În ultimele clase a ieşit ş-un scandal la şcoală… Noi închiriam la matineuri loja numărul şase, care era lângă scenă. Aveam şi flori, aruncam flori pe scenă.
– Cine noi?
– Noi. Un grup care iubeam teatrul. Eu am iubit întotdeauna teatrul, cinematograful…
– Din şcoală?
– Din şcoală, din clasă. Un grup de şase, şapte, opt, acolo, câte încăpeam în lojă. Era marea noastră bucurie, mergeam la teatru, şi aruncam flori pe scenă, şi eu întotdeauna… Ăsta-acum un obicei pur rusesc.
– La care teatru?
– Naţional. La Naţional. Şi nu ştiu ce profesoară a fost, şi că ne-am purtat nu ştiu cum, au fost părinţii chemaţi la şcoală. Noi aplaudam, strigam, aruncam flori, mă rog, am avut o purtare… aiurea, o purtare…
– Acesta e un obicei rusesc, cu aruncatul florilor?
– Nu, nu, cu obiceiul rusesc eram eu singură. Şi acum, când văd pe stradă un artist care mi-a plăcut foarte mult, bărbat, femeie, bătrân, tânăr, indiferent, îl opresc, şi-acum spun.
– Şi asta de unde ştiţi că-acum obicei rusesc?
– Pentru că ruşii întotdeauna şi-au iubit artiştii foarte mult, ba chiar era un cântăreţ de operă, un tenor, Somolev, căruia galeria acum-a reproşat că nu se uită spre galerie, deşi ăia aplaudau cel mai bine. Şi el a spus că nu poţi să-ţi faci o haină de blană din galerie, din aplauzele galeriei. Şi atunci galeria a strâns bani, şi acum-a făcut cadou haină de blană. E aşa, o zicală, că din asta nu-ţi faci o blană, iar ei, ei acum-au făcut haină de blană.
– Dar dumneavoastră nu puteaţi să aveţi această experienţă…
– Nu, dar eu ştiam asta, se povestea în casă. Şi atunci eu opresc artiştii, şi le spun două-trei vorbe. Unii rămân tâmpiţi, pe urmă plec, să nu creadă că vreau ceva, nu bilete, nu nimic. Dar ăi câţiva care mi-au plăcut pe parcurs, de exemplu, acum în tramvai. Acum trei-patru zile, era Ileana Cernat, dac-o ştii.
– Nu-acum cântăreaţă?
– Nu. Aia-acum Cernei. Şi nu e Ileana, e Elena. Ileana Cernat, care a jucat în “Anonimul veneţian”. O piesă frumoasă. Am văzut-o la Comedie, la Teatrul Comedia, de vizavi de Telefoane. Poate
– Nu la Teatrul Giuleşti, la Majestic.
– La Majestic, acolo, de acord. Şi era aşa de drăguţă, şi aşa de bine toată piesa, mi-a plăcut foarte mult. Eu acum-am spus în tramvai, ea bineînţeles că a rămas încântată. Am văzut-o, şi am felicitat-o, că şi în cutare am mai văzut-o, şi în alte piese… Vorba francezilor: ça fait plaisir et ça ne coût rien! /râde/
– Şi ce s-a întâmplat cu chemarea la şcoală a părinţilor?
– A, nimic. Nimic. Le-am explicat, ei erau oarecum de acord cu noi. Ştii cum e, domnişoara Cucu din piesa Steaua fără nume.
– Da.
– Care merge la gară, “să nu vie fetele la gară”, că nu ştiu ce. Era un fel de domnişoară Cucu, care a spus că fetele au făcut scandal în lojă, nu ştiu ce.
– Altădată au mai fost chemaţi la şcoală pentru ceva năzbâtii?
– Nu. Dar aveam acolo un spion. O pedagogă rusoaică, doamna Vesser, Tamara, care mai spunea pe acasă câte ceva. Dar, eram fetiţe, nu făceam noi cine ştie ce.
– În şcoală au mai fost rusoaice?
– Nu. Nu. Nu.
– Nu erau din generaţia dumneavoastră. În Bucureşti?
– La Pompilian nu erau. Erau în Bucureşti, şi le-am cunoscut, şi veneau şi ele pe la ceaiurile astea, ceaiuri ceai, cu ceai, nu ceaiuri cu băieţi. Ceaiuri unde mamele veneau şi ele. Au învăţat la alte şcoli Dar eram acolo, în clasa mea, singura rusoaică. Şi cu fete foarte bine, foarte drăguţe.
– Din ce categorie erau părinţii lor?
– Ei, moşieri… /râde/, directori de şcoală. Erau două fete extraordinare, amândouă sunt la Paris acum, fetele Boteni, care erau faima şcolii pentru învăţătură, pentru purtare, pentru toate cele.
– Aţi avut întâlnire cu colegele de liceu?
– N-am avut o întâlnire oficială aşa, cum am avut acum la facultate, dar am avut, benevol ne-am organizat. Şi pe cine am găsit, au venit la una dintre colege, care avea un apartament mare. Şi cu profesorii care au mai fost. Şi a fost foarte simpatic.
– Multe sunt plecate din ţară dintre colegele dumneavoastră?
– Nu foarte multe. Aceste fete Boteni sunt, şi Voiculescu, amândouă fetele Voiculescu. Una din ele era colegă cu mine, Sultănica sau Olga, avea două nume. Şi a murit la Paris, dar, şi fetele Boteni. Altfel nu am avut pe cine căuta, când am fost acolo.
– De unde veneau băieţii la aceste ceaiuri când aţi fost la liceu?
– Diverşi fraţi, prieteni de fraţi, şi în fond asta a fost cam când am terminat, când am fost studente.
– Da? În liceu încă nu?
– În liceu, nu-mi aduc aminte bine, cam ne amuzam noi între noi, aşa, mai mult. Şi când eram studente, nu erau studenţii de la educaţia fizică, nu, erau alţii, mai răsăriţi. Ziceau băieţii ăştia de la educaţie fizică, băieţeii ăştia din fotografie: când ne uitam la voi, ştiam, nici să nu-ndrăznim. Erau cam de la ţară, cam miroseau a transpiraţie, ce era, aveam şi un curs de dansuri naţionale… şi dansau, transpirau din abundenţă… Nu se putea trăi pe lângă ei…
Din acelasi volum:
- “Era o flaşnetă în mijlocul lacului” [extrasul convorbirii cu Elisabeta Goga din vol. Chipurile orașului. Istorii de viață în București]
- “Viata mea cu Mircea a fost o bucurie fara seaman!” [marturie Margarita Vulcanescu]
- „Docil si disciplinat”
- “Eu toata viata am trait in frica” (I)
- “Eu toata viata am trait in frica” (II)
Lasă un răspuns