Literatura experienţei de teren: Harry Brauner

Literatura experienţei de teren: Harry Brauner

Sanda GOLOPENTIA

Transilvania, 8-9/2016

Abstract: As a member of Dimitrie Gusti’s monographic teams, Harry Brauner registered folk songs and dances in Romania beginning with 1929. He maintained a close contact with his informants and, later on, described this experience in the volume Să auzi iarba cum creşte („Listen to the Grass Growing”), published in 1979.

Keywords: Dimitrie Gusti, Constantin Brăiloiu, Drăguş folklore, folk song, ’’Edison” phonograph.

Aplecarea asupra muncii de teren nu a îmbrăcat, în cadrul Scolii de sociologie de la Bucureşti, numai forma îndreptarelor metodologice ilustrate prin volume sau articole de D. Gusti, H. H. Stahl, Traian Herseni sau Mircea Vulcănescu, printre alţii.

Li s-au alăturat pagini de eseu sau de memorialistică prin care putem pătrunde în cotidianul activ al monografiilor. Unele dintre eseuri au fost scrise în paralel cu munca de cercetare propriu-zisă de H. H. Stahl, Octavian Neamţu, Mircea Vulcănescu sau Anton Golopenţia. Notaţii numeroase apar în scrisorile unor monografişti cum sunt Stefania Cristescu, Harry Brauner, H. H. Stahl etc. În mod firesc, paginile de memorialistică s-au scris mai târziu. A rămas larg cunoscut, prin diversitatea temelor privind Şcoala, între care se regăseşte fugar, tema experienţei de teren, volumul Amintiri şi gânduri din vechea Scoală a monografiilor sociologice publicat în anul 1981 de H. H. Stahl. S-a scris mai puţin despre volumul lui Harry Brauner, Să auzi iarba cum creşte, tipărit în anul 1979 de Editura Eminescu. Despre acest volum, mai precis despre prima lui parte, intitulată Lung de viaţă – amintiri (p. 7 – 172), vorbesc paginile care urmează.

Ceea ce singularizează amintirile lui Harry Brauner în raport cu volumul lui H. H. Stahl este locul central pe care îl ocupă în cadrul lor relaţia cercetător-informator (singular sau colectiv). Dintr-o temă abordat de obicei incidental şi discontinuu, experienţa de teren devine la H. Brauner componenta esenţială a textului, scrisă cu jubilaţie şi pasiune.

Pentru H. Brauner, a fi folclorist în România secolului XX este un privilegiu care se cere apreciat: „Parafrazând o veche zicală latinească, tuturor cunoscută, spun: celui binecuvântat de zei i-a fost hărăzit să devină folclorist în România” (p. 164).

Întâlnirea cu purtătorii de folclor este o întâlnire existenţială, amintind de întâlnirea cu satul Cornova în eseul lui A. Golopenţia, Prietenia mea cu satul Cornova.

Informatorul se cere descoperit cu răbdare şi întreg. În 1929, găzduit împreună cu Matei Socor la Dionisie Foros, zis „Dise-a lu-Lae” din Drăguş, H. Brauner, aflat pentru întâia oară „pe teren” în calitate de folclorist” (p. 24) îl remarcă pe „bătrânul Neculae Fogoroş (Lae), tatăl lui Dise, pitit după cuptorul unde îşi stabilise de câţiva ani reşedinţa, spre a-şi mai uşura la căldură durerea din oase. / Tăcut, moşul stătea parcă la pândă, aşteptându- şi sfârşitul./ Moţăia toată vremea./ Capul său nemişcat, cu carnea lipită pe os, fără pic de culoare la obraz, părea a fi de ceară. / Indiferent la tot ce se petrece în jurul său, în această continuă imobilitate, doar din clipitul ochilor înţelegeai că încă mai pâlpâie frânturi de viaţă în obositu-i trup. „ (p. 24)

Aflând că bătrânul absent fusese în tinereţe „meşter în ale cântării şi şugubăţ nevoie mare”, tânărul folclorist încearcă să-l facă „să-şi iasă din toropeală, să prindă viaţă”. Din acest punct las să se desfăşoare povestirea lui Brauner.

„L-am luat cu binişorul./ Azi puţin./ Mâine mai mult. L-am îmbiat cu câte o ţuică şi l-am văzut tresărind de bucurie când i-am răsucit o ţigară iute, din mahorcă./ Până când într-o zi: minune,/ Uşurel, desţepenindu-şi trupul, a coborât de cuptor. Şi a început a vorbi./ Mi-a povestit cum, prin locuri de nimeni ştiute, trecea cu vite de contrabandă în „Regat”, străbătând poteci ascunse de munte, îşi umplea chimirul doldora şi cobora în Rucărul Muscelului. Aici, într-o cârciumă, trăgea chiolhanuri prelungite, cunoscut fiind de cei mai renumiţi lăutari care îl năpădeau cântându-i./ Curând, timid, cu un glas tremurător, fără vlagă, a început să-mi fredoneze unele cântece pe care şi le aducea aminte „din vechime”, demult uitate în sat. / Vrăjit, eram în al şaptelea cer…/ Iar moşul, bururos că are cine îl asculta şi mai cu seamă că mai e bun de ceva, îşi dădea osteneala să ne fie pe plac. / Nu-mi venea a crede şi mă minunam împreună cu consătenii cum, pe zi ce trece, bătrânul prindea viaţă, se înzdrăvenea./ Sorbea rachiul din ţoi cu plăcere, mai trăgea câte o lulea şi nu mai pridideam umplând pagină după pagină cu povestirile lui. Câtă fericire pe mine în ziua în care am reuşit să-l conving să-l conving să vină în casa alăturată unde locuia „Hira Nichii Popii”, cum îi spunea satul Rafirei Urcovan, sediul „laboratorului de înregistrări”/.

Din echipa condusă de prof. Brăiloiu mai făceau parte Matei Socor şi Mihai Pop. / Nu cred să fi avut bucurie mai mare ca cea pe care am simţit-o din ziua în care bătrânul Neculae Fogoroş ne-a cântat, cu glas tremura şi subţire, în faţa pâlniei fonografului, jocul „Moiceanca” şi balada lui „Ghiţa Cătănuţă”, aşa cum o învăţase pe vremuri de la lăutarii musceleni. / Îmi mai sună şi azi în urechi cântecul bătrânesc care începea cu vorbele: / Pe culmiţa dealului / Dealului de-Ardealului/ Plimbă-mi-se dare-mi plimbă / De-alde Viţă Cătănuţă/ Şi cu a lui dalbă mândruţă. / Nu se mai desprindea de noi moşul. Ne îndrăgise în aşa măsură încât uitând de povara celor 76 de ani, se scula de dimineaţă şi se pregătea sa fie primul în camera noastră de înregistrare. / După ce îşi îmbrăca hainele sărbătoreşti pe care şi le pregătise spre a fi îngropat în ele, se ducea în livada din spatele casei unde culegea mere văratece a să nu vină cu mâna goală la noi. / Se aşeza cuminte pe o laviţă, nespus de interesat de munca noastră de culegere şi înregistrare a cântecelor. Din când în când îşi amintea câte un cântec demult uitat. / Faţa i se îmbujorase. Ochii îşi recăpătaseră voioşia. Era cu neputinţă să crezi că este unul şi acelaşi moş, cel care cu două săptămâni în urmă trăgea să moară pe cuptor. / Şi, cum toate au un sfârşit, a venit şi vremea plecării din Drăguş, vremea despărţirilor. / Cu durerea în suflet i-am strâns mâna bătrânului care îmi dăruise atât de nespusă bucurie. Era sprinten, plin de viaţă. Deodată m-aprivit adânc în ochi şi mi-a spus zâmbind: „no, domnule profesor, de-amu mă duc şi eu că nu mai am la ce trăi şi tare vă mulţumesc că mult m-am simţit încă o dată bine în viaţă.” / Eram prea tânăr ca să înţeleg că nu glumeşte. / Am aflat apoi că nici nu părăsisem bine comuna că moşul Neculae se şi cocoţase – cu hainele ponosite de odinioară – pe cuptorul pe care, la două săptămâni, s-a stins precum lumânarea.” (p. 25-27).

Ca şi Harry Brauner, Nicolae Fogoroş este interesat de cântările locului. Venirea în sat a unei echipe care le cercetează îl face să le înţeleagă însemnătatea, sporindu- le prestigiul. Din simplu adaos al clipelor bune, cântecele dobândesc o legitimitate culturală de care Nicolae Fogoroş se bucură. Ascultând înregistrările aşa cum ascultase pe vremuri lăutarii la cârciumă, bătrânul informator rememorează melodii uitate şi câştigă, în proprii săi ochi, prin faptul că le poate descrie, comenta sau chiar executa. În felul acesta, actul de culegere pătrunde în viaţa lui pe care o transfigurează. Pomenit nu numai şi nu atât prin ce a transmis, cât prin intensitatea cu care a făcut-o, Nicolae Fogoroş ne rămâne în gând ca o imagine a informatorului transmiţător, el însuşi interesat să gândească, alături de cercetător, asupra obiectului culegerii.

Pe un alt plan, fonograful „Edison” îi aducea pe cercetători şi pe informatori deopotrivă în situaţii neaşteptate. H. Brauner notează: „În lipsa microfonului, omul era nevoit să cânte într-o pâlnie, botezată de ardeleni triftăr (de la germanul Trichter). Când aveam de-a face cu un glas slab al vreunui bătrân, eram siliţi să-i împingem capul în pâlnie. Desigur că acest procedeu nu-i prea venea la îndemână cântăreţului, pe care cu mare greutate îl puteam convinge să cânte în voie, normal”. (p. 22-23)

Clişeele lui Iosif Berman ni-l înfăţişează pe Matei Socor împingând uşor spre pâlnia fonografului umerii şi capul câte unui bătrân, în timp ce H. Brauner îl încurajează din privire pe cântăreţ. Într-una din imagini îl putem vedea chiar pe Nicolae Fogoroş cântând, cu capul în pâlnie. Alături unii de alţii, cercetătorii şi informatorii de vocaţie se străduiesc să sustragă dispariţiei cântecele la care ţin.

Reacţiile la înregistrare diferă. Nu de puţine ori sătenii, mai ales cei fără vocaţie de informatori, sunt reticenţi: „De multe ori oamenii se fereau să fie înregistraţi. Greutăţile pe care le-am întâmpinat din această pricină îmi dădeau mult de furcă. Uneori, prima reacţie a celor ce îşi ascultau vocea redată prin pâlnia fonografului era spaima. Socoteau că maşina asta de prins cântece este o inovaţie drăcească. Unii susţineau chiar că diavolul stătea pitit în cutia fonografului. El le fura vocea pentru ca să-i preschimbe în strigoi după moarte, când, glasul rămânând pe pământ, decedatul nu ar mai fi avut niciodată odihnă pe lumea cealaltă în căutarea vocii sale”. (p. 23) Sustraşi, prin înregistrare, dispariţiei totale fireşti, informatorii erau percepuţi ca supunându-se unei proceduri primejdioase irevocabile.

Alteori însă, informatorul fără voie înţelege şi apreciază conservarea unei clipe însemnate din viaţa lui. Scena care urmează ne aduce aminte de momente asemănătoare în care au fost surprinse, la timpul şi locul lor, bocetele culese de C. Brăiloiu: „Am urmat cortegiul funebru până la progadie, cum se spune cimitirului în acele locuri, notând tot ce se întâmpla. / După ce mortul a fost coborât în groapă şi acoperit cu pământ, lumea a început să părăsească cimitirul. / Pierdută în durerea ei cumplită, tânăra văduvă s-a agăţat cu mâinile de proaspăta cruce, jelind necontenit după soţul pierdut. În zadar cei din jur încercau să o îndepărteze. Nu era chip să o urneşti din loc. / Patima folcloristului din mine s-a dezlănţuit. / De multe ori un folclorist, pentru a-şi îndeplini menirea, este nevoit să procedeze într-un fel aparent lipsit de omenie. În ochii orăşanului. Niciodată însă un ţăran nu s-a arătat şocat, ba dimpotrivă, el găsea o mângâiere în interesul pătimaş pe care folcloristul îl dovedea faţă de durerea lui. / M-am repezitacasă, mi-am luat fonograful, l-am aşezat lângă cruce. În disperarea ei, sărmana femeie nu ştia nimic din ce se întâmpla în jur. Am luat-o de umeri şi, îndreptându-i uşor faţa spre pâlnia fonografului, am început să înregistrez nespusa-i jelanie. Wolfram, tânăr ca şi mine, pesemne nu avusese prilejul să asiste la o culegere atât de neobişnuită. Adânc mişcat de procedeul meu, cât şi mai cu seamă de faptul că nu stârneam nici cea mai mică nemulţumire sau opunere celor de faţă, îşi înfrână şi el sentimentele de milă şi începe să se rotească în jurul femeii, declanşând de zeci şi zeci de ori obiectivul aparatului fotografic. / A doua zi, ne-am îndreptat către casa văduvei care, plângând în hohote, s-a arătat mulţumită că i-am înregistrat bocetul, pentru ca astfel şi undeva departe să se păstreze veşnic amintirea răposatului drag.” (p. 29-30)

Cercetătorul ajunge uneori el însuşi în poziţia de informator transmiţător. Preocupat să intensifice circulaţia unor piese vechi de rar merit estetic, Harry Brauner îi cântă în grai Mariei Tănase, în care simte de cum o întâlneşte „o personalitate covârşitoare, de o sensibilitate artistică cu totul ieşită din obişnuit” (p. 13). Alianţa dintre cercetător şi interpretă e cimentată de un cântec din Drăguş: „Al doilea cântec, „Neghiniţă dragă” , îl învăţase de la mama ei, venită din judeţul Făgăraş, de sub poalele munţilor. Îmi era bine cunoscut. Îl culesesem cu prilejul monografiilor sociologice ale prof. Dimitrie Gusti, în Drăguş, în anul 1929. / În felul acesta, mi-a fost uşor să-mi dau seama de puritatea interpretării, de magia glasului ei nemaiîntâlnit. / Atunci ne-am împrietenit. Am hotărât să-i întocmesc primul repertoriu din cântecele cele mai expresive culese şi înregistrate în acea vreme în peregrinările mele folclorice. / Avea Maria uşurinţă uluitoare de a prinde pe loc, din zbor, cântecele. Îi cântam în graiul local un cântec din Bucovina, din Maramureş, din oricare regiune şi ea, învârtindu-se prin casă, dereticând, ştergând praful căci era tare vrednică – fără a da impresia că e atentă, fără nici un efort, la a doua reluare a strofei muzicale, începea să mă îngâne. Uneori, cântecul i se imprima în memorie de îndată, întocmai cum se imprimau cântecele ţăranilor pe ceara fonografului meu „Edison”. La puţină vreme, Maria a început să cânte cântecele învăţate de la mine nenumăraţilor prieteni, oameni de litere, de teatru, de cultură, prieteni ai tovarăşului ei de viaţă. Printre aceştia, şi compozitorul Theodor Rogalsky şi pianistul Ion Filionescu. Ei au invitat-o să cânte la Radio. / În felul acesta, curând, numele Mariei Tănase s-a făcut cunoscut în toată ţara. I s-a propus un angajament la unul din restaurantele mai acătării ale vremii. (Dacă nu mă înşel, „Parcul Ruxandra”). Din prima clipă succesul a fost uluitor. Maria îşi îmbogăţea mereu repertoriul cu alte cântece învăţate sârguincios de la mine. Cântece nemaiauzite, pe care i le alegeam din multele cântece permanent culese de mine prin cine ştie ce colţ ascuns de ţară”. (p. 13-14)

Intră astfel în repertoriul Mariei Tănase Hai maică la iarmaroc/ Vin şi-mi cumpără noroc, doina auzită de Brauner de la Maria Surupat, în Bucovina, la fel cu cântările bătrânei Maria Cârstoiu, Piţuloaia din Nucşoara-Muscelului; „acea vitează care, dintr-o sărăcie lucie, rămasă de timpuriu văduvă, s-a zbătut pentru a-şi creşte cei 9 sau 11 flăcăi, pe unii trimiţându-i chiar fa învăţătură înaltă. Întrebând-o, nedumerit, cum a putut birui vitregiile soartei, Piţuloaia mi-a răspuns cu cea mai mare naturaleţe: „Numai cântecele m-au ajutat să trec peste greul vieţii_” Acum, încremenea lumea când Maria, pierdută undeva departe, în ceaţa unui trecut doar de ea ştiut, interpreta cu o forţă dramatică nemaiîntâlnită „Cine iubeşte şi lasă”. / I-l transmisesem de la Rafira Husea (”Hira lui Lade”), singura care îl mai cunoştea în anul 1929 în Drăguş-Făgăraş. Iată cum acest cântec sortit pieirii, cântec de inegalabilă puritate, de mare frumuseţe, a fost readus de Maria la noua viaţă nepieritoare şi s-a răspândit în toată ţara. Câtă plinătate sufletească mi-a produs acest cântec când am avut norocul să-l înregistrez, câtă fericire când, după ani şi ani am aflat că Maria Tănase l-a ridicat la cea mai mare cinstire, obţinând cu el marele premiu al discului la Academia Charles Gros” (p. 16)

Readuse în circulaţie, cântecele populare ridică problema tehnică a acompaniamentului: „O problemă dificilă ce încă nu se soluţionase era acompaniamentul instrumental al cântecelor Mariei (Tănase). În mediul lor fuseseră create la origine şi transmise pe cale orală, homofon, pur melodic. Explicam muzicanţilor care cântau cu Maria caracterul acestei muzici ce se cerea a fi acompaniată cât mai discret, cât mai şters, pentru a nu impieta asupra desfăşurării libere a melodiei. Uneori, câte un vestit ţambalagiu, sau un înzestrat cobzar îi susţinea cântecul, prinzând şi el, pe loc, „la ureche”, sfaturile date. Aveau, cum spuneau ei, telefon bun. Mă gândesc la renumitul Cârlig, ţambalagiul, mă gândesc la anonimul Marin Mărţână. Îl pescuisem pe Mărţână într-o noapte, în „Gura Halelor Centrale”, într-o bombă afumată. L-am dus Mariei. Entuziasmată, l-a preluat de îndată. / În acest fel, cu o adâncime şi o înţelegere ce depăşea mult obişnuitul, Maria a priceput, la rândul ei, cum să realizeze în chipul cel mai fericit compromisul (alăturării) cântecului homofon pur melodic cu acompaniamentul instrumental, corespunzând cerinţelor urechii orăşenilor şi mai cu seamă patronilor” (p. 14-15).

Ca şi lui Constantin Brăiloiu, Bucureştiul îi oferă lui Harry Brauner un teren sui-generis, în care se încrucişează, de neuitat, strigătele oltenilor zarzavagii cu cele ale cărbunarilor, găzarilor sau iaurgiilor : „Îmi sună în urechi – ca ieri – strigătele folclorice prin care zarzavagii copilăriei îşi oferea bunătăţile: „Hai la prune afumate / Pentru fete-amurizate”… ”Hai la prune brumării /Pentru dracii de copii”… „Hai lămâi şi protocale / Pentru domni şi domnişoare”.. „Hai fasolea ţucără, /Boierii se bucură, / Cocoana se supără”./ Cărbunarii cu „mangal” pentru fierul de călcat, găzarii cu grelele bidoane de tinichea, ca şi iaurgii cu dulăpioare, la fel prinse de cobiliţele miraculos de rezistente, toţi se strecurau, şopârle printre trecători, făcând o larmă asurzitoare. / Răsunau uliţele de sprintenul „hai la chiob, chiob, chiob – cărbunele”, lăbărţatul „gazooo, gazooo”, cu finalul imperativ „hai la gaz!” sau savanta emisiune vocală cu inflexiuni de „hăulit” pe ultima silabă: „iaurt căimăce-lu!…” (p. 39)

În „Sezonul folcloristului bucureştean, adică la vremea Târgului Moşilor”, toaca grataragiilor din piaţă trimite cu gândul la tam-tamurile africane: „Dacă pe la mănăstiri erau renumiţi anume virtuoşi pentru felul în care băteau toaca, grataragii buni erau cunoscuţi pentru felul în care îşi recomandau marfa acompaniindu-se de acele specifice ţăcănituri produse prin izbitura cleştelui de marginea grătarului şi prin alăturarea braţelor cleştelui în chip de castaniete. Când mai mulţi grataragii alăturaţi intrau în competiţie, se dezlănţuiau – cascadă de sunete – poliritmiile cele mai variate, mai neaşteptate. Dacă, în acea vreme, ar fi fost născocit magnetofonul, cine ştie ce mari descoperiri i-ar fi prilejuit grataragii noştri savantului în fugă după forme şi combinaţii de ritmuri inedite.” (p. 42)

Dintre zarzavagii se alegeau înaintea Rusaliilor grupurile de căluşari. În 1932-1933, Constantin Brăiloiu şi H. Brauner îi vor descoperi pe flăcăii din Pădureţii – Argeşului, pe care îi vor duce la festivalul Societăţii engleze de dans şi cântec popular de la Londra în 1935: „Profesorul şi cu mine nu ne mai puteam desprinde privirile de la căluşari. Erau, într- adevăr, uluitori aceşti flăcăi care, la sunetele unei viori susţinute de o cobză, dezlănţuiseră o adevărată beţie de ritm! Apoi, am luat-o după ei pe Calea Moşilor, spre Halele Centrale. La câte un colţ de stradă reîncepeau jocul. I-am urmărit hipnotizaţi, electrizaţi. La podul Radu Vodă au intrat într-un birt economic. Noi, după ei. Aveau paporniţe din papură împletită. Încinşi şi plini de praf, s-au aşezat la o masă. La alta, noi. Ne priveau pe furiş. Şopteau între ei, neliniştiţi. Ne-am apropiat de ei. Nu s-au arătat prea limbuţi. Erau în stare de alarmă. Păreau gata să se năpustească asupra noastră. La ordinul vătafului, pitiseră paporniţele cu bani sub masă. Am aflat, mai târziu, că îşi închipuiseră că sunt urmăriţi de „bagabonţi” care îşi puseseră gând rău cu ei. Zadarnic le-am explicat motivul pentru care ne ţineam scai de ei. A fost nevoie de intervenţia patronului ca să-şi deschidă oarecum gurile. Am aflat că sunt din Pădureţii Argeşului, că unii dintre ei lucrează la Bucureşti ca vânzători de zarzavat, taxatori la tramvaie, iar restul veniseră anume din sat.” (p. 42-43)

Se vor bucura de descoperirea celor doi etnomuzicologi un grup larg de prieteni, unii dintre ei participanţi la monografii: „În anii aceia, un grup de prieteni obişnuiam să ne petrecem sărbătorile în marea curte plină de pomi a dansatoarei Floria Capsali şi a sculptorului Mac Constantinescu. I-am adus acolo, pe strada Nerva Traian, pe căluşari. În prima duminică după memorabila noastră întâlnire, i-au admirat, împreună cu gazdele, Mircea Eliade, Marioara Voiculescu, Sorana Ţopa, Petru Comarnescu, Mihail Sebastian, Lilly Popovici şi mai tinerii Clody Bertola, Gabriel Negri, Zizi si Lena Constante. (…) Nu se mai săturau privindu-i. În următoarele zile, Floria Capsali le-a studiat paşii, iar eu am înregistrat muzica pe cilindri de ceară. / în acele zile de pomină, soarta căluşarilor pădureţi a fost pecetluită./ Faima lor va trece departe de hotarele ţării.” (p. 43-44)

În trenul care-i duce spre Londra, H. Brauner va descoperi şi procedeul căluşeresc de întărire a muşchilor: „Jucătorii erau obligaţi să se întindă, pe rând, pe bănci, în vreme ce vătaful şi ajutorul lui îi izbeau cu bâta pe pulpe şi pe muşchii picioarelor. Gândesc că cineva, neobişnuit cu durerea, ar fi urlat de la prima lovitură; pentru căluşar însă, făcea parte din antrenamentul obişnuit.” (p. 47-48)

Prelungind viu relaţia cu informatorii, aducându-i în contact cu publicul oraşelor sau cu cel al altor ţări, urmărind modalităţile prin care cântecul sau jocul popular pot fi transmise cu rost, Harry Brauner va traversa anii împletind activitatea de cercetător de teren cu reflecţia la modalităţile de optimizare a circulaţiei folclorului românesc. Răstimpul de închisoare de după Al Doilea Război Mondial a întrerupt brutal, dar nu a curmat această pasiune.

Bucureşti, 1 iunie 2016