TRAGEDIA D-LUI GUSTI
România Literară, anul II, nr. 55, 4 Martie 1933, p. 1
Liviu Rebreanu
De multă vreme Ministerul Instrucţiei n-a avut un titular mai chemat, ca azi pe d. D. Gusti. De aceea, apoi, de multă vreme un ministru al instrucţiei n-a fost primit cu atâta încredere entuziastă ca d. D. Gusti. Diferitele categorii de dascăli şi preoţi, pe care d. Iorga izbutise să le răzvrătească treptat sau repede, pe toate, s-au strâns spontan şi instinctiv în jurul d-lui Gusti, adevăratului om al şcoalei şi al culturii.
Într-adevăr d. Gusti n-a devenit ministrul instrucţiei prin hazardul combinaţiilor politice. Era sortit să ajungă în fotoliul lui Haret; îl indicau toate preocupările sale, în care primul loc îl ocupa politica culturii văzută poate întâia oara în România, cu toată obiectivitatea ştiinţifică, un vast ansamblu în care străduinţele şcoalelor şi ale artelor se împletesc întru acelaşi rezultat final – o cultură naţională originală, bogată, răspândită până în cele mai umile aşezări româneşti.
Elanul organizator al d-lui Gusti a stârnit speranţele cele mai calde, în ciuda scepticismelor mărunte ce întâmpină de obicei orice iniţiative culturale. Lumea înţelegătoare şi-a dat seama că acest ministru are toate calităţile pentru a da ţării mărite o organizare culturală rodnică.
Iată însă că acum deodată toate speranţele sunt gata să se spulbere. Bugetul de sacrificiul ameninţă nu numai să curme orice avânt spre mai bine, dar să dărâme şi ceea ce mai este azi. Dl. Madgearu pretinde tocmai ministrului culturii amputări atât de crâncene, încât d. Gusti, în loc să-şi poată realiza un program constructiv, ar trebui, dacă s-ar supune injoncţiunilor de la Finanţe sa-şi ruineze complet departamentul. E o situaţie într-adevăr tragică pentru omul cel mai bine intenţionat.
Desigur că, mai ales în învăţământul secundar şi superior, s-a practicat o inflaţie excesivă în ultimul deceniu. De-aici a rezultat o primejdioasă avalanşă de titraţi care bat mereu la porţile bugetului statului, alcătuind un proletariat intelectual muritor de foame. Drama acestui tineret cu diverse diplome în buzunar e îngrozitoare. Pentru cine ştie câţi ani locurile sunt ocupate de oameni mai vârstnici şi fără titluri, iar generaţia de licenţiaţi şi doctori trebuie să-ţi tortureze cei mai frumoşi ani într-o umilă cerşetorie distrugătoare de caractere. O deflaţie era necesară pentru a stăvili producţia de cerşetori în haine negre. Dar aceasta nu se poate brusca tocmai în epoca de cea mai aspră sărăcie generală. Şi în orice caz nu prin aruncarea pe drumuri a unor oameni şi muncitori, şi cu titluri.
D. Gusti se zbuciumă şi rezistă. Izbânda d-sale (i-o dorim cât mai deplină până în cele din urmă) va fi a culturii româneştii.
Lasă un răspuns