Luko Gabor: „Acolo m-am făcut om, acolo, in Romania” [extras din vol. Parcurs intrerupt, partea I]

„Acolo m-am făcut om, acolo, în România”

LÜKŐ GÁBOR
Zoltán Rostás, Parcurs intrerupt, Ed. Paideia
extras

Realizarea convorbirii cu primul student străin ataşat de monografişti nu figura nici măcar între proiectele mele mai îndepărtate în anii ’80, când i-am vizitat rând pe rând pe ceilalţi subiecţi ai acestui volum. Atunci puteam doar să înregistrez amintirile legate de el, dar nici H.H. Stahl, nici vechii lui prieteni, Harry Brauner şi Mihai Pop nu aveau nici o informaţie mai recentă despre soarta lui. Ştiam doar că după instaurarea regimului comunist în Ungaria a avut o soartă asemănătoare multor alţi gustişti:  şi-a pierdut catedra universitară, cărţile i-au fost interzise şi retrase din circulaţie, şi a dus o viaţă de obscur muzeograf de provincie, mutat adesea dintr-un post în altul. A fost redescoperit doar după 1990, când s-a iniţiat revalorificarea vastei sale opere, au fost organizate simpozioane în cinstea lui şi s-a început reeditarea critică a scrierilor sale.

L-am cunoscut în aprilie 2000 în modestul său apartament dintr-un cartier budapestan. S-a bucurat să fie căutat de cineva din Bucureşti, dialogul s-a înfiripat de la sine, fără să fie nevoie de nici un fel de introducere sau acomodare. Am avut două runde de convorbiri, la prima a participat şi etnologul Péter Pozsgai, editor – pe lângă altele – şi  al unui impozant volum omagial publicat în 1999, dedicat lui Gábor Lükő cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani. Interviul înregistrat în limba maghiară a fost tradus de Eugen Hadai. 

 ***

– Pe mine mă interesează o mulţime de lucruri din amintirile dumneavoastră,  dar înainte de toate faptul că atunci când existau atâtea direcţii în care vă puteaţi îndrepta, de ce aţi vrut să veniţi tocmai în România? De ce nu la cehi? Praga era extrem de interesantă, cu atâtea personalităţi importante…

– Am  pornit din Cehoslovacia, m-am născut la Komarno, şi până la vârsta de zece ani am trăit la Trenčin. Tata a fost atunci expulzat pentru că, fiind şvab era un mare maghiar. Era însă teribil de mândru şi de cultura sa germană, şi nu a depus jurământul de credinţă cehilor. Deşi cehii, inginerii cehi l-au vrut. Fusese inginer, lucrase la stăvilare, la regularizarea cursului apelor, îl văzuseră că muncea bine, tata îşi făcea datoria foarte conştiincios. Atunci, în 1919, când armata română era încă la Budapesta, am ajuns şi noi în gara-triaj de la Rákos cu un tren de refugiaţi. Dimineaţa când ne-am trezit cele două vagoane ale noastre erau deja prinse într-un mărfar al românilor. Pentru că românii, nu-i aşa, luau locomotivele, vagoanele, ajunseseră tocmai până la Győr, în Ungaria, şi evacuau fabrica de vagoane din Győr /râde/. Păi, amintirile mele din copilărie… M-am bucurat grozav când am primit o vedere cu cetatea din Trenčin, copilăria mi-am petrecut-o acolo, sub zidurile cetăţii, ferestrele noastre dădeau într-acolo. Am mers la şcoala evreiască. Maghiarii – desigur cei mai mulţi erau nişte pseudo-maghiari, de fapt şvabi – nu-şi trimiteau odraslele în şcoli de stat, pentru că acolo, în majoritate, erau copii slovaci, şi atunci învăţam şi limba slovacă, ceea ce ar fi fost o ruşine, aşa că mergeam la şcoala evreiască. Aceasta era în afara oraşului, a zidului oraşului. Pe vremuri evreii nu fuseseră lăsaţi în oraş. Şcoala evreiască era lipită de zidul oraşului. Trebuia să  mergem de-a lungul străzii principale – Trenčin era un orăşel mic – până la celălalt capăt al oraşului, şi acolo ne duceam la şcoala evreiască. Copii de bogătaşi… nu cumva să învăţăm limba slovacă! Şcoala evreiască mai avea un avantaj, că se preda şi limba germană.

– Şi atunci cum de n-aţi vrut mai târziu  să vă întoarceţi la Praga, la studii, de pildă?

– Nu era vorba de asta. Dar sub influenţa lui Karácsony Sándor, sub influenţa lui Ady Endre şi a lui Bartók Béla eram curios, am prins drag… La concertele lui Bartók se cântau mereu dansuri româneşti, aveau un efect uriaş. Şi Ady, nu-i aşa, cu ce spune de butucii ruşinii făcuţi pentru naţii de-o şchioapă, jumătăţi de naţii, jumătăţi de oameni[1]…(…)

– Şcoala Gusti v-a interesat de la început? Încă înainte de venirea la Bucureşti?

– Nu ştiam o boabă româneşte.

– Dar despre teoriile, despre sociologia lui Gusti ştiaţi?

– Nu ştiam nimic. Stahl scrie că pentru asta m-aş fi dus acolo. Este o eroare. Nu ştiam nimic despre ei. Aici se vorbea că românii reprezintă Balcanii… Eu socoteam că muzica populară, cultura populară, fiind deci de presupus că şi poezia populară – dar pe asta n-o cunoşteam – sunt  frumoase, valoroase. Aşa că vroiam să învăţ. Györffy István, transferat atunci, pe timpul ministeriatului lui Teleki Pál la universitatea de ştiinţe economice, a predat etnografia, i s-a încredinţat atunci, la facultatea de filologie predarea etnografiei. Tot atunci a venit şi Kodály să predea muzica populară. Asta se întâmpla prin ’29-’30. La seminarul său Kodály repartizase cine să recenzeze muzica populară franceză, germană, la cea românească m-am angajat eu, să prezint culegerea din Bihor a lui Bartók, cea din Valea Crişului Negru, Cerbul fermecat. Dar pe atunci eu nu ştiam nici să citesc notele muzicale, abia le învăţam. Ornamentele acelea… lucru fantastic, am pregătit o monografie, totul e aici, dar n-am să mai apuc s-o scriu. Cea din Valea Crişului Negru. Ei, atunci i-am mărturisit lui Györffy, că vreau să plec în România. Habar n-aveam cum voi reuşi. Pentru că nu mă aveam bine cu tata, care din cauza lui Ady era să mă omoare odată. Păi, despre cum să plec Györffy mi-a spus că… el ar fi vrut să mi se acorde o bursă de stat, zicea că se caută un om care vrea să înveţe româneşte. Era să pic jos de uimire! Erau atâţia studenţi secui, aveau şi o asociaţie de-a lor, toţi ştiau cât de cât româneşte. Şi-atunci ei caută un alt om! Teleki  mi-ar fi acordat imediat o bursă de stat… Am zis însă că nu o primesc. Imaginează-ţi ce dobitoc am fost! Dar bine am făcut! Am reacţionat instinctiv! Nu mă oblig faţă de Ungaria, nu mă vând.

– De ce?

– În Ungaria, la universitate ni se zicea să învăţăm, să obţinem o diplomă, dar slujbe deocamdată nu vom căpăta, ci mai încolo, după ce vom fi redobândit Ungaria Mare. Ei, mi-am zis, asta nu se va întâmpla niciodată. Eu am s-o redobândesc, dar nu aşa. Eu voi dobândi prieteni acolo. Atunci Györffy m-a întrebat, dacă părinţii mi-s înstăriţi. Îi spun că nici nu ştiu de mine /râde/. Păi, atunci cum vezi treaba? Zic, am să muncesc, mă descurc. Era o absurditate… Atunci m-am dus să le spun părinţilor că Györffy e alături de mine. Şi atunci tata, deşi doar cu ţârâita, a început să-mi trimită odată cu scrisorile, în plic, bancnote. Desigur, treaba a fost repede descoperită, iar scrisorile au dispărut. Am făcut ceva foame, mă duceam la chestiile alea ale şomerilor, la Hala de carne. Luni de zile am mâncat acolo. Dar nu m-am dat bătut. Györffy şi ceilalţi au preţuit faptul că m-am ţinut bine. A fost nevoie să-mi dobândesc independenţa şi faţă de Györffy. Ajuns acasă am lucrat pe tema ceangăilor din Moldova, când, la un moment dat Györffy îmi spune: nu-i aşa că de fapt maghiarii ăştia din Moldova sunt de origine cumană. Pentru că el de fel era un cuman din Karcag. Întregul Muzeu Etnografic îi diviniza pe cumani. I-am spus că eu am cercetat lucrurile, dar nicicum nu pot fi cumani. De unde au învăţat ei acolo ungureşte? Am căutat totul legat de evreii din Halici de origine cazară. Îi spun, nu pot fi. El a vrut să mă convingă însă, pe cumetrie, să accept măcar de dragul lui /râde/. Nu m-am mai dus pe la el. Peste luni de zile, deodată, mi-a trimis vorbă, a venit un student al său să întrebe ce-i cu mine, dacă lucrez, de ce nu trec pe la el? M-am dus. O vorbă n-a mai scos despre cumani. Uite că trebuie educaţi oamenii, până şi un profesor.

– La fel şi părinţii… Când aţi pornit, în ’31, nu ştiaţi deloc româneşte, şi nu aveaţi informaţii despre Şcoala Gusti?

– Nu ştiam nici o boabă româneşte şi nu cunoşteam nimic. Trebuie să vă povestesc, că aveam totuşi o legătură. Tatăl meu avea un coleg de origine română, nenea Traian. Acesta a fost inginer la Komarno, era prieten cu Groza, au fost cândva aici împreună, Groza a scris chiar despre asta… petreceau împreună toate duminicile, dar Groza era student la Drept, iar acesta la Politehnică (…) Groza a fost un om de nădejde. A făcut o expunere aici în faţa foştilor colegi de şcoală din Orăştie, la gimnaziul reformat din strada Lónya, în sala de gimnastică. Au fost mulţi, eu am venit din Debreţin să-l ascult. Păi, a vorbit într-o splendidă limbă maghiară! Şi cunoştea literatura maghiară şi totul, cita tot timpul

– Kún Kocsárd a fost întemeietorul şcolii.

– Da, era un colegiu reformat. A predat acolo şi reputatul poet maghiar, Bodor Aladár, care ţinea o disciplină severă şi de care şi-a amintit şi Groza. Dar Groza i-a cam luat-o în nume de rău. (…) Un profesor în vârstă s-a angajat că mă învaţă limba română. Deci, din manual de gramatică şi aşa mai departe. Asta mă plictisea de moarte. Eram slab şi la germană, şi la latină, fiindcă nu suportam gramatica. Când m-am dus… nu ştiam nimic. M-am dus direct la nenea Traian Oprean, la Ministerul Lucrărilor Publice. Era domn mare, şef de secţie, birou cu plante exotice, cu tot dichisul. M-a primit foarte amabil, vorbea ungureşte. A chemat de îndată un tânăr bănăţean care ştia desigur ungureşte. Acesta m-a ghidat prin Bucureşti, la Universitate pentru înscriere, peste tot. Acolo era un secretar foarte amabil, omul lui Gusti, după cum a reieşit mai târziu, secretarul Universităţii. M-a înscris imediat şi la universitatea de vară de la Vălenii de Munte. Fără plată, bursă – a scris aşa, dar eu habar n-aveam ce înseamnă asta. Mi s-a spus că la Vălenii poliţia ţine evidenţa pentru cazare. Cu poliţistul am rupt-o pe nemţeşte. M-a întrebat dacă vreau să locuiesc la hotel sau la ţărani. La ţărani! Păi, m-a trimis la fierarul ţigan. Erau nişte ţigani drăguţi, deja bine românizaţi. Unul dintre copii, un băiat de 16 ani mă învăţa cu aşa o bucurie româneşte, pe mine, un băiat mai mare decât el, încât după trei luni mă descurcam binişor.

– La cursuri participaţi?

– Nu, că din acelea nu înţelegeam nimic.

– Dar acolo n-aţi găsit, de pildă, studenţi maghiari?

– Ba da, maghiarii m-au căutat. Bitay Árpád a obţinut de la Györffy adresa mea, şi a apărut la fierărie. Şi m-a luat de îndată sub oblăduirea lui. A observat că nu mi s-a dat aşternut curat, ci unul folosit. Atunci a certat-o imediat pe ţigancă, şi tot. A întrebat dacă avem ploşniţe? Aveam. I-a învăţat atunci pe ţigani cum trebuie distruse ploşniţele. Şi atunci îmi spune, păi tu ai întreţinere gratuită aici, la universitate, scrie că ai “bursă”. Vino acolo, ai cămin şi tot… Îi spun că eu nu mă duc acolo. Păi, studenţii ăia depravaţi, o lume complet străină.

– Nu erau şi alţi studenţi maghiari acolo? Că s-au mai dus studenţi maghiari la vorbă românească, să înveţe româneşte, la Iorga.

– Au venit mulţi profesori maghiari să înveţe româna, îi conducea Bitay. M-am întâlnit întâmplător cu unul dintre ei. Îmi pierdeam vremea într-o zi pe undeva fluierând o melodie secuiască pe care o învăţasem din cartea lui Bartók, când mi se adresează cineva în maghiară – n-aveam de unde să ştiu că e maghiar. Era un profesor secui. Unde am învăţat cântecul acela? – mă întreabă. Păi, zic, din cartea lui Bartók. E bine, zice, dar Bartók nu l-a scris bine, pentru că fioriturile acestea sunt pentru pian, nu pentru cântat /râde/. Ca şi când ţăranca aia din secuime ar fi avut pian! N-am intrat în dispută cu el. Păi asta era clasa de mijloc maghiară, în Ardeal la fel ca în Ungaria.

– Pe Iorga l-aţi întâlnit?

– La Iorga m-a dus Bitay, împreună cu toţi profesorii unguri. M-a prezentat separat, spunând că eu sunt venit din Ungaria. Iorga a dat mâna cu mine. Atât a fost cu Iorga. Apoi eu, la Bucureşti, la Universitate… Nu înţelegeam eu româna aceea domnească.

– La Bucureşti unde aţi fost cazat?

– La Bucureşti se publicau prin ziare camerele de închiriat. Pe mine mă însoţea băiatul acela din Banat, şi astfel am ajuns la o familie burgheză, sau cum s-o numesc… Ce studiu interesant a fost viaţa aceasta românească bucureşteană! O văduvă avea la mezanin câteva camere, iar la subsol avea o bucătărie şi o sufragerie mare. Cu un divan în sufragerie, pe care mi l-a închiriat mie, dar cu o condiţie: că la prânz chiriaşii pot lua masa acolo. Printre chiriaşi era în primul rând un căpitan aviator. Acesta juca cărţi până noaptea târziu la cercul militar, abia la două venea acasă. Domnul căpitan! Ordonanţa sa locuia la subsol, în bucătărie. Tot în bucătărie locuia şi o bucătăreasă bătrână, o femeie din Secuime. Dar, săraca era ursuză, necăjită, n-am reuşit niciodată să schimb nici măcar două vorbe cu ea. Ungur era şi ordonanţa, un băiat din Cluj. Ăsta era un flăcău minunat, descurcăreţ. Când la ora două noaptea suna la intrare domnul căpitan, el sărea ca fulgerul, şi alerga în viteză pe treptele scârţâitoare ale scării de lemn în spirală, să-i deschidă. Domnul căpitan îşi făcea intrarea. Ei bine, jos mai locuia şi menajera, împreună cu soţul ei, care era muncitor la fabrică. Pe acesta nu-l vedeam toată ziua, venea seara, se încuia, şi îşi punea o veche placă de gramofon, mereu aceeaşi. Dar care avea un efect nemaipomenit asupra mea. Fiindcă era un cântec din acesta sentimental, cum erau unele şi la noi, în Ungaria /cântă, în română/: “Minciuna, tralalalala…”  Un an mai târziu, a trebuit să rămân peste noapte la Iaşi, ca să prind legătura la următorul tren spre nordul Moldovei. Gara era plină. Erau şi oameni întinşi pe jos, dormeau aşa. Trebuia într-un fel să trag de timp până a doua zi dimineaţa. Aşa i-am auzit pe ceferiştii care discutau între ei, cum să adune banii care să-i ajungă de tren unei femei sărace, pentru că avusese bilet numai până la Iaşi. Am aflat că era vorba de o basarabeancă, ea plecase la Bucureşti de slujnică, dar rămăsese grea şi acum, ieşind din spital i se scosese bilet numai până la Iaşi şi nu ştia cum să ajungă de aici în Basarabia. Şedea acolo cu pruncul în braţe…

– Asta fusese o problemă uriaşă în Bucureşti şi mulţumită lui Gusti se creaseră şcoli sociale de calificare pentru muncitori. Asemenea femei nenorocite erau luate în grijă acolo…

– Ziceau ceferiştii ăia că n-au atâţia bani la ei şi n-au cum să meargă acasă după alţii, fiind la serviciu. Şi atunci zic ei că sora ăsteia e undeva pe aici, lucrează la o fabrică de ciorapi sau unde, e la un cămin de fete, dar nu pot să meargă nici până acolo, că sunt de serviciu. Atunci le-am zis că până acolo aş putea să mă duc, că bani, din păcate, n-am nici eu, doar ceva mărunţiş, dar mă duc până la sora femeii. Atunci mi-au zis că o cheamă Minciună, ăsta e numele lor de familie! Groaznic, iobagii erau porecliţi aşa de către boieri. Şi, sigur, fata aceea, Minciună, plecase acasă, nu mai era acolo… Dar povestea asta cu “Minciună” a avut un efect deosebit asupra mea… Menajera era o femeie bună, tare de treabă. Pe soţul ei nu l-am cunoscut. Dar el punea tot timpul placa asta de gramofon, „Minciuna”. A avut un efect teribil asupra mea. Ăştia m-au educat pe mine, ştii?

– Aţi locuit mult timp la văduva aceea?

– La ea am stat o jumătate de an. Dar după aceea n-o mai puteam plăti, că banii veneau cu ţârâita de la tata, şi mi-au mai şi fost furaţi. Aşa că după aceea Stahl şi ai lui m-au recomandat la căminul studenţesc cel mai bun, cel mai distins. Însă acolo nu am fost primit, sub pretextul că nu au nici un loc liber. Pătura aceea de conducători cultivaţi… patrioţi, păi nu puteau primi un ungur.

– Cum se numea acest cămin?

– Nu mai ştiu ce cămin era, dar îmi aduc aminte că erau nişte camere mici, cu 2-3 studenţi într-o cameră. L-am întrebat pe băiatul respectiv, care tratase cu mine acolo, că dacă ei nu mă primesc, unde să mă duc, ce să fac? Zice, există un cămin mai ieftin, şi mi-a dat adresa, în strada Cantacuzino. Era acolo clădirea veche a unei şcoli, înaltă, de neîncălzit. Într-o imensă încăpere se găseau vreo 15 sau 20 de paturi de fier. Ei bine, acolo am fost primit. Mai aveau un pat liber. Am trăit acolo în toamna lui ’32, pentru că în ianuarie ’32 mă deplasasem din nou într-un sătuc. L-am ales de pe hartă. Că în vacanţa de iarnă dispăreau toţi, studenţi şi profesori. Ce era să fac? Frecventam Biblioteca Academiei, foarte plăcută, nu era aglomerată, dar totuşi, era ceva inuman… mai schimbam o vorbă, două cu bibliotecarii, dar mi-am zis: mă duc din nou la ţară, că acolo e mai ieftin, cu câţiva bani mi se dădea masa de prânz.

– Şi nu se cereau bani pentru cazare.

– Pentru casă şi masă cereau o sumă modică, minimă, românii. Iar în Moldova ungurii nu primeau chiar nimic. Am căutat pe hartă. Era interesant, frumos felul în care am pornit-o spre Brebu. La nord de Târgovişte, până la un sat Runcu, nici măcar nu chiar până acolo, te ducea trenul, de acolo m-am dus pe jos la Runcu. Am dormit acolo, am intrat la popa din sat, să-mi spună unde pot dormi, că a doua zi urma să-mi continui drumul la Brebu. Ulterior preotul ne-a mărturisit, când mai târziu, împreună cu Brauner l-am căutat din nou, că nu ştia ce fel de om eram, şi se gândea să anunţe poliţia. M-a trimis la ţârcovnic, am dormit la el, iar dimineaţa copiii lui m-au învăţat nişte colinde. Erau minunate… evident, colinde şcolăreşti, dar care pentru mine erau noi. A doua zi, când ne sculăm – până atunci fusese o vreme minunată de toamnă, ştii, cu pădurile acelea imense de fag  – ei bine, satul şi împrejurimile erau acoperite de zăpadă până la genunchi. Cum mai ajung eu la Brebu? Mi s-a spus s-o iau pe strada aceasta, şi aşa. Mă duc eu la capătul satului, ei bine, totul era acoperit de zăpadă, nu se vedea nici drum, nici nimic, nici copacii de la marginea drumului, nimic. Mă uit eu, şi observ o mică ruptură pe coastă, ăsta o fi drumul. Şi am pornit la întâmplare /râde/.

– Cum aţi ales tocmai satul Brebu?

– Că era cel mai îndepărtat de calea ferată, dincolo de alte două sate.

– Am auzit de la Henri Stahl că atunci când i-aţi spus că vreţi să învăţaţi româneşte, s-a dus la hartă şi a pus degetul…

– Da, asta e poveste. Că eu la Bucureşti venisem deja de la Brebu, unde petrecusem o lună jumate. Era acolo o băbuţă tare drăguţă. Pădurarul se plimba tot timpul prin pădure, cu puşca, acasă nu era decât bătrâna, la care venea adesea o nepoată, o fetiţă de vreo 12 ani. Am învăţat de la ea nişte cântece populare şcolăreşti. Dar erau nişte cântece autentice, frumoase. /cântă/ Micuţa Margareta Ghiţulescu, o fetiţă atât de drăgălaşă… Mă duceam şi la casele din vecini, peste tot era câte o fată care torcea, care îmi cânta dacă o rugam. M-am simţit atât bine acolo, ca într-un rai. M-am mai dus şi pe la alte case, am fost şi la un cioban, care m-a luat cu el la stână, îmi explica ce face.

– Luaţi notiţe?

– Notam tot, desenam.

– Notaţi şi cuvintele?

– Sigur, totul. Învăţ, deci dacă nu-mi notez, uit. Obiectele nu le cunoşteam, nu le ştiam nici denumirea în maghiară, aşa că le desenam, şi asta a fost culegerea mea etnografică /râde/!

– V-a prins foarte bine!

– Şi când m-am întors la Bucureşti, acest Henri Stahl, acesta părea foarte interesat. Au descoperit de îndată, că e pe-aci un ungur, care se tot plimbă pe aici. Ce frecventam eu? Un singur seminar, cel al lui Tache Papahagi. Erau acolo câţiva băieţi români, un slovac, că se studia un sat slovac din Bihor, dar aceştia păreau atât de indiferenţi. Numai eu eram interesat, şi Tache Papahagi imediat m-a luat sub protecţia sa, îmi arăta tot, îmi explica. Am învăţat enorm de la el.

– A fost un adevărat savant, întreaga familie Papahagi…

– Erau aromâni din Balcani. În ’56 l-am vizitat pe bătrânul Tache Papahagi, era deja pensionar. Am aflat adresa lui şi l-am căutat. Atunci mi-a arătat: două mari opere, needitate de decenii întregi. A tipărit pe cheltuială proprie o singură coală de probă, din aceasta mi-a dat şi mie un exemplar. Una era o culegere comparativă de proverbe. Cunoştea toate limbile balcanice. Cealaltă nu mai ştiu ce era. A fost un om minunat.

– Aţi fost în legătură şi cu Ovid Densuşianu?

– N-am avut cu el nici o legătură. Am fost odată să-i ascult un curs. Sala era arhiplină, abia mi-am găsit un loc. Păi, prezenţa era obligatorie. Dar n-am înţeles o boabă, vorbea şi prost, suferea şi de o boală de gât, dar şi stilul acela al oamenilor culţi… Despre care ţăranii spuneau că nu înţeleg nimic la radio, că acolo se aude o altă limbă.

– Ştiţi, nu-i aşa, că prin ’34 -’35 s-a certat urât cu Gusti şi a scris ceva dur… Sociologia Mendax, sociologia mincinoasă, ca aluzie la Sociologia Militans a lui Gusti…

– Păi, pe-atunci era deja un bătrânel senil.

– Dar şi-a mai scos odată sabia din teacă.

– Şi imediat am fost luat sub protecţie de Henri Stahl.

– Deci nu dumneavoastră i- aţi căutat pe  sociologi, ci…

– Nu. Ne-am întâlnit întâmplător la Universitate, şi el a început să se intereseze, că uite, că sunt ungur, şi ce fac pe acolo. Şi atunci i-am povestit, că fusesem la ţară, şi unde am fost, şi cât sunt de drăguţe fetele, şi cât de multe am învăţat. Ei bine, zice, să te luăm la Drăguş, că fetele de acolo, alea /râde/… Şi m-au luat. Şi, într-adevăr! M-am îndrăgostit pe viaţă şi pe moarte de o fetiţă din Drăguş, Ana Popa Rad. Vai, vai… am vrut să rămân acolo!

– Acum înţeleg de ce erau toţi gustiştii îndrăgostiţi de Drăguş. Erau de fapt îndrăgostiţi de fetele de acolo! Erau chiar atât de frumoase?

– Nu că erau frumoase… erau, într-adevăr şi frumoase, nu-i aşa. Erau brunete, aceştia sunt valahi cara… Iar aceasta era o fată foarte tânără, n-avea mai mult de 15-16 ani. Sora ei mai mare mai era şi ea acasă, dar aceea avea un iubit cu care dansau. Fratele lor mai mic cânta la fluier, iar Ana cânta cântecele şi mi le dicta, şi m-a învăţat un cântec, care m-a înnebunit. Ăsta era cântecul ei: “Foaie verde, iarba neagră…” Chiar şi atât, şi deja… “Trec pe drum lung, lumea mă-ntreabă / de ce-s galbenă şi slabă, şi de ce m-am înnegrit / căci prea am silit la iubit / şi-am iubit de tinerea / şi mi-am stricat fetia / galbenă-s de felul meu /slabă sunt de dorul tău”… Păi, când îmi cânta asta…

– Cântecele acestea i-au plăcut mult şi lui Brauner, şi lui Mihai Pop. Când v-aţi dus dumneavoastră, grupul lui Gusti fusese deja în prealabil  acolo.

– Sigur că da, aceasta era campania de completare.

– În afară de Stahl, cine mai era în echipă?

– Nu-i mai ştiu pe toţi, dar dintre sociologi a fost Golopenţia. Că după aceea m-am împrietenit cu Golopenţia. Era Brăiloiu, care culegea bocete, bocetul de la Drăguş, şi Stahl era stenograful lui. Dar, mai înainte ei mă luaseră deja, la Crăciunul lui ’31, în Basarabia, la Cornova. Dar, asta n-a fost chiar aşa… românii din Cornova nu m-au cucerit chiar aşa. Am hoinărit pe-acolo, erau lucruri interesante de etnografie. Încă mai aveau căruţe de lemn, fără nici măcar un cui de fier. N-o foloseau, stătea în curte. Stahl în mod special m-a trimis s-o văd. Şi mi-a arătat unde era casa cea mai veche. Nu mai era locuită, era un pic cam dărăpănată, dar încă mai stătea casa veche, cu ferestruicile sale micuţe. Mi-a făcut o impresie deosebită. Şi faptul însuşi că am ajuns în Basarabia! Era o altă lume. Acolo partea de jos a caselor nu este zugrăvită cu albastru, ci cu roşu! Chiar şi în Valea Prutului. Lemnăria ferestrelor, uşile, toate sunt vopsite în roşu. În Moldova sunt albastre. Dar în Valea Prutului mai sunt încă roşii.

– Albastrul acesta l-am mai văzut la lipovenii dobrogeni. Ceva rusesc…

– Şi-n Moldova statisticile cât şi dicţionarul geografic arătau unde se găsesc lipoveni, unde se găsesc maghiari. Când am dat peste maghiari care vorbeau maghiara – fiindcă până atunci găsisem doar vorbitori de limba română, pe cei de la Huşi, din Răducăneni – i-am găsit la Iazul Porcului, ăia ştiu ungureşte. Erau nişte zdrenţăroşi, jerpeliţi murdari care arăceau pe acolo, şi nişte oieri… Mă duc la ei. Îmi zic să intru într-o clădire mare, un fel de şură, acolo-l găsesc pe celălalt. Care celălalt? Păi, nu eu sunt cel cu cinematograful? Am zis că nu eu sunt ăla. Păi, atunci cine sunt? Păi, zic cu oarecare teamă, că poate ăştia au avut vreun incident cu maghiarii, le mărturisesc că sunt şi eu maghiar şi am venit încoace pentru că auzisem că aici trăiesc şi maghiari. Zice… sigur, vorbim româneşte, dar noi suntem maghiarii aceia! Atunci, zic, să vorbim ungureşte! A, nu, zice, suntem nişte maghiari din ăia cam românizaţi. Ceangăi din ăia, nu prea ştim să vorbim, doar româneşte. Dar, zic, acasă în ce limbă vorbiţi? Ruseşte? Credeam că sunt lipoveni. Nu, că suntem maghiari. În maghiară. Ei, zic, înseamnă că ştiţi să vorbiţi ungureşte. Eu am venit să învăţ aici ungureşte. Râd de mine, că eu? Ei ar trebui să înveţe de la mine, că eu vorbesc bine.

– Aţi spus că aţi venit să vă însuşiţi cultura română în România. Şi apoi aţi plecat brusc…

– Forţat!

– Am citit, că a spus Brăiloiu…

– Lui Brăiloiu i-am arătat eu cântecele notate la Drăguş. Atunci a spus imediat că, din păcate, majoritatea acelora nu erau cântece populare, ci imitaţii, nu e o zonă bună, de ce nu i-am cerut lui sfatul. Dar atunci el nu mai era acolo, iar în vacanţa de iarnă a trebuit să hotărăsc singur, unde mă duc. La întâmplare, într-un sat de munte. Atunci, îmi spune Brăiloiu, dacă vreau să culeg folclor cu orice preţ – naiba voia să culeagă, voiam să învăţ! – atunci să mă duc în Moldova, unde sunt unguri. Îi zic, nu mă duc în Moldova, fiindcă vreau să învăţ româneşte, nu pentru limba maghiară am venit în România. Dar i-a scris lui Lajtha. Pentru că Brăiloiu fusese membru al Comitetului de Colaborare Spirituală a Ligii Naţiunilor din partea română, iar Lajtha din partea maghiară.

– Amândoi francofoni.

– Lajtha i-a spus numaidecât lui Györffy. Am primit apoi o scrisoare ameninţătoare de la Györffy: ce porcărie e asta. Altora românii nu le permit să meargă acolo, pe tine te trimit chiar ei, iar tu nu vrei să te duci?! Să te duci neîntârziat în Moldova! Păi, nu zic, e un bun maghiar acest Györffy, de dragul lui mă duc, treacă de la mine două săptămâni pentru asta. N-am nimic de pierdut, doar am timp berechet. Aşa m-am şi hotărât. Atunci am început să strâng datele de la Biblioteca Academiei, din Dicţionarul geografic. Ştii că a fost făcut la începutul secolului pe fiecare judeţ în parte, se găseau acolo datele tuturor satelor, cine erau locuitorii. Aflai unde se găseau maghiari, dacă ştiau ungureşte sau nu ştiau, absolut obiectiv. Se spunea dacă au biserică maghiară. Mi-am notat toate datele şi, când am fost gata cu totul, m-am hotărât… Până şi lingviştii maghiari care au umblat prin Moldova, Munkácsi Bernát şi Rubinyi, şi ăştia le-au văzut cu toţii. Toate acestea au apărut în revista „Magyar Nyelvőr”.

– Ce titlu a avut lucrarea în limba română?

– Dicţionarul geografic al judeţului cutare. Pentru fiecare judeţ  în parte, iar la sfârşit totul a fost concentrat în Dicţionarul geografic al României Mari, în cinci volume, al lui Lahovary. (…)

– N-aţi amintit niciodată că aţi fi intrat în legătură cu vreun preot sau învăţător din satele acestea…

– Nu, n-am intrat în legătură cu ei, în aceste sate mici nici n-au fost. Era o biserică, cu peretele lateral bătut în scândură, am şi desenat-o, o am undeva. Populaţie mixtă, locuiau şi români acolo, la Iazul Porcului – dar exista o biserică catolică, de lemn, cu o curte mare îngrădită, tot. Dar la cele mai multe familii de maghiari copiii nu mai ştiau ungureşte, adulţii erau la munca câmpului, nu puteau să-i înveţe. Dar l-am redescoperit pe cel cu care mă întâlnisem prima oară, pe bătrânul oier care fusese la arăcit – fiul ăluia era deja însurat. Am fost recomandat să locuiesc acolo.

– Era tot catolic?

– Maghiar. Dar şi femeia era unguroaică, numai că nu ştia ungureşte. Că e pereche tânără, încă fără copii, deci nu mă va deranja nimeni. Ei, dar a treia casă era a bătrânilor, iar acolo, de la cei foarte mici se găseau vreo şase copii. Toţi ăştia ştiau ungureşte. Păi, mi-am petrecut tot timpul acolo, învăţam de la ei. Mi-am tăiat toţi nasturii paltonului, copii mi i-au cerut. Ah, ce vreme superbă a fost, am petrecut două săptămâni acolo, învăţam ungureşte de la aceşti copii. Fata mai mare avea vreo 14 ani, dar făcea de-acum toată treaba din gospodărie, că avea părinţii la muncă. Îmi făceam iluzii că voi aştepta să crească această copilă s-o iau de nevastă şi să mă mut acolo. Prostie, ştii, la capătul lumii, în compania unor românizaţi, să se unească această familie…

– Kodály nota undeva că “l-am trimis pe Lükő”. Cum s-a întâmplat de fapt chestia aceasta, cu Kodály, cu Györffy, cu Brăiloiu?

– Cu Kodály eu n-am discutat atunci când am fost în România, şi nici n-am corespondat cu el. M-am despărţit de Kodály angajându-mă în cadrul seminarului să fac culegerea din Bihor. La asta Kodály mi-a spus: ehei, va fi o treabă dificilă, dialectul acela bihorean, e un dialect îndepărtat. Îndepărtat de limba literară. Am cunoscut mai târziu acest dialect din Bihor când am ajuns la Gyula, pentru că românii din Micherec… din Chitighaz vorbesc încă aceeaşi limbă, dialectul acela minunat. Am învăţat trei dialecte până la capăt. În primul rând pe cel din Muntenia, în al doilea rând pe cel din Moldova… acolo nu e vorba doar de pronunţie, ci şi de o mare parte a fondului principal de cuvinte…

– În scrisoarea adresată lui Stahl îl amintiţi pe Kodály, că veţi ţine o expunere în seminarul lui Kodály, aţi scris asta în 1933.

– După câte ştiu, în perioada în care am fost în România Kodály se plictisise de expunerile la facultatea de filologie, şi s-a lăsat de ele. Pe când eu m-am întors din România – am fost expulzat în ’33 –, ştiu că nu mai exista seminarul Kodály. Între timp însă, a aranjat ca Györffy să fie numit profesor titular. Aşa că Györffy funcţiona de-acum ca profesor de etnografie la facultatea de filologie. Dar avea mai ales studenţi care studiau economia politică la Universitatea de Ştiinţe Economice. N-au învăţat nici lingvistică, nici filosofie. Eu făceam notă disonantă în grupul acela.

– Să revenim puţin în Bucureşti. Frecventaţi împreună cu grupul     acesta de sociologi bucureşteni, cu Stahl, seminarii, cursuri?

– Nu le frecventam. Ei m-au prins prima oară înainte de Crăciunul lui ’31, că se duc în Basarabia, şi dacă am chef, mă iau şi pe mine, pe cheltuiala lor. Păi, zic, mulţumesc, atunci pot şi eu să cunosc… Groaznic de departe, o noapte întreagă a gonit rapidul cu noi. Şi era trenul extrem de aglomerat, am stat pe culoar, şi Stahl toată noaptea îmi explica sociologia. Din care eu n-am prea înţeles mare lucru, nici româneşte nu ştiam ca lumea în ’31… Dar, acolo ne-am cunoscut mai bine, şi acolo m-a luat sub protecţia sa. Şi, când în vara următoare, la începutul lui mai ’32, s-au deplasat la Drăguş, m-au luat din nou cu ei, şi atunci îmi arătau deja de toate. Dar, la sociologie nu m-am priceput prea mult nici atunci. Când a apărut cartea lui Stahl, Tehnica monografiei sociologice, am citit-o. Am scris mai întâi despre carte o recenzie, care însă nu a apărut, dar ulterior am scris despre întreaga lor cercetare monografică. Asta s-a publicat (…) A apărut un volum în ‘35. Că eu, când am revenit în ţară, aici tinerii vorbeau de sociografie, cercetarea satului, dar după ureche, într-un stil din acesta, jurnalistic, despre mizeria înzorzonată. Şi la şedinţele studenţeşti am tot spus, oameni buni, păi, unde se află deja românii, iar noi aici batem pasul pe loc, ruşine! Şi încă mai spuneau că românii, şi Balcanii aşa şi pe dincolo… Şi atunci, până la urmă m-au pus să scriu o prezentare, care a apărut după aceea într-un volum. Cred că cele scrise de mine acolo nu l-au entuziasmat prea tare pe redactorul volumului, un domn Bodor Antal, un nene foarte conservator. Desigur Györffy le-a impus-o. Deşi nici lui Györffy…

– Tocmai acest lucru este interesant, că dumneavoastră afirmaţi că Györffy ar fi mult prea materialist şi conservator în raport cu sociologia aceea…

– Păi, el i-a desconsiderat şi pe români, şi era înfumurat că el e marele savant. Deşi a fost un om de ştiinţă mărunt /râde/.  Dar a fost un om cumsecade şi un bun maghiar.

– Din scrisori rezultă că dumneavoastră aţi ţinut mult la Németh László.

– Da.

– Nu ştiu, deja din perioada aceea, din ’33 era Németh László pentru dumneavoastră  atât de important? Pentru că în scrisori l-aţi amintit de mai multe ori.

– Pe Németh László l-am stimat foarte mult. Cred că i-a apărut revista “Tanú” încă înainte ca eu să fi plecat în România.

– Nu, nu.

– Atunci l-am cunoscut mai târziu, dar eu l-am citit cu mult interes şi cu multă stimă. Dar eram atât de timid, mă simţeam un nimeni. Am fost un elev slab la gimnaziu, şi aşa mai departe, astfel că pe Németh László îl stimam doar de la distanţă. Când am publicat prima carte a lui Karácsony  Sándor, Gramatica limbii maghiare, el i-a trimis lui Németh László prin mine un exemplar dedicat. I l-am dus la locuinţa sa din Buda. Dar eram atât de neajutorat şi prostuţ încât atunci când i-am dus exemplarul, vara, nu-i aşa, în locuinţa camuflată el a ieşit în semiîntunericul holului, a luat cartea şi n-am discutat nimic. El fusese deja în România. Însă la influenţa mea! Pentru că îi trecuse prin mână “Sociologia Românească”. Pentru că s-au dus direct la sociologi.

– Sigur! Din scrisori rezultă că dumneavoastră mişcaţi lucrurile aici.

– Eu le mişcam, le spuneam tuturor…Ei, dar ia stai, despre Bakk Péter n-am vorbit încă.

– Dar când l-aţi întâlnit?

– /râde/ Păi în Bucureşti, trăia deja acolo

– Exact despre asta  am vrut să vă întreb încă de la început.

– Uneori eu mai dădeam pe la Colegiul Maghiar, dar acolo se găseau numai nişte copii indiferenţi, care doreau doar să obţină o diplomă. Preotul, Nagy Sándor, era şi el un om simplu. Asociaţia Culturală Maghiară din Bucureşti sau nu ştiu cine a organizat un spectacol. Nagy Sándor a ţinut o prelegere despre “Ideea naţională”. O fată a recitat o… ei, na, o poezie de Ady, cum îi zice… tinerii în general o recitau şi în Ungaria. E atât de cunoscută…

– Ne amintim mai târziu. Dar serbarea aceea cu ce prilej a fost organizată?

– Nu-mi mai amintesc. A fost o serată literară maghiară din acelea.

– Era vorba de cercul Koós Ferenc?

– Da, s-ar putea. Adică n-a fost nimic

– În strada Zalomit?

– Lângă Palatul Regal era o stradă, intrai pe ea şi acolo, la capătul străzii se găsea o biserică reformată. Era denumită după unul dintre voievozii lor.

– Ştirbei Vodă.

– Ei, acolo l-am întâlnit… veniseră vreo doi-trei oameni, că totuşi, era vorba de cineva din Ungaria… Dar majoritatea nu era interesantă. De pildă, un tânăr ofiţer care servea în armata română. Ofiţerii români trăgeau de el, îl luau la beţii, şi tot, se plângea că nu poate scăpa de ăştia. Era catolic, dar venea la biserica reformată. El m-a luat la un preot catolic. Era şi ăla un om neînsemnat şi povestea de toate… Dar a fost acolo şi Bakk Péter. El terminase teologia, şi în fiecare săptămână, în fiecare duminică pleca într-unul din orăşelele de provincie, căra cu el un armoniu uite atât de mare, cât un geamantan, şi ţinea acolo o slujbă reformată. Aduna oameni de pe stradă, doi-trei, pe care-i auzea vorbind ungureşte şi ţinea la locuinţa unuia dintre ei o slujbă calvinistă.

– Pe urmă a fost şi sociolog.

– Da, dar stai să vezi cum! El colinda toată Muntenia, dar când peste un an apuca să se întoarcă în locurile unde mai fusese, acolo nu-i mai găsea pe cei întâlniţi anterior. Îi zic, omule, asta-i o treabă făcută în zadar. De ce nu te duci acolo unde sunt maghiari în masă. Ei, da, dar ăia sunt papişti! La asta n-am avut ce să-i răspund /râde/. Eram amărât că există aici omul acesta binevoitor, pentru că era totuşi deştept, inteligent… M-a dus şi la fratele lui mai mare. Ştii cine era?

– Da, desigur, a fost un medic excelent.

– Un ginecolog foarte căutat, Elek îl chema. M-au invitat odată la cină. Au încercat acolo să mă convingă, să nu mă duc de ţăran, că n-am să duc o viaţă ca pe roze. Că ei se duc acasă de Crăciun, iar tatăl lor, ţăran cum e, se scoală cu noaptea-n cap şi începe să-i zorească, hai, măi Elek, hai, măi Péter, mai daţi şi voi la vite, mai adăpaţi-i, măcar de sărbători să nu mă scol în zorii zorilor. Deci, să nu mă duc de ţăran! Eu am fost însă un îndărătnic, aşa că nu m-am dat bătut… Péter însă… I-am spus la un moment dat, păi trăieşti aici de ani de zile, dar ştii tu ce se găseşte aici? Habar n-ai că aici sunt lucruri mari, de însemnătate universală, care se petrec în sociologie. Trăieşti aici şi nu ştii! A plecat atunci să înveţe. Despre asta nu se ştie nimic, scrieţi despre asta. Am aflat mai târziu, nu ştiusem nici eu, că el plecase într-adevăr (…)

– Am vrut să vă întreb mai multe despre Bucureşti, fiindcă din scrisori rezultă că aţi fost dezamăgit de maghiarii din Bucureşti, care nu v-au trimis lucrurile de care aţi avut nevoie după expulzare, ba mai mult, nu v-au restituit nici anumiţi cilindri de fonograf. Cine era maghiarul acela despre care a fost vorba?

– Brăiloiu, Societatea Compozitorilor Români a dăruit nişte cilindri  lui Veress Sándor, pentru a fi aduse la Muzeul de Etnografie. Aceştia ceruseră doar o copie după cele culese. Mie mi le-a şi dat, eu pe alea le-am tot copiat la căminul studenţilor români. Aceştia mă întrebau: ce fac de fapt? Le-am arătat, culegerea de cântece populare maghiare a Societăţii Compozitorilor Români /râde/. N-am avut niciodată necazuri cu nimeni, doar cu doi caporali de jandarmi de la ţară, a căror treabă era să suspecteze pe oricine. Mie mi le-a oferit Brăiloiu. Îi zic, eu nu le vreau, nu vreau să car nici fonograful. Dar cu prilejul celui de-al doilea drum, când înaintea Crăciunului din ’32 am plecat iar în Moldova, când Brăiloiu îmi spusese să nu mă duc încă… Până în toamna lui ’32 am rămas în Bucureşti, ca să nu păţesc ceva, din cauza că venise la putere Gömbös Gyula, să plec după ce se vor linişti lucrurile. Aşa că am tot rămas. Şi atunci, înainte de Crăciun i-am spus lui Brăiloiu că-n perioada vacanţei de Crăciun nu rămân în Bucureşti, că toată lumea de aici pleacă acasă. Nu rămân nici eu, plec de-acum, cu sau fără recomandare de la ei. Păi, mi-au dat, desigur, pe atunci Gusti era deja ministru. Am plecat şi a intervenit apoi chestia cu o carte poştală ce putea fi  interpretată greşit. Eu îi scrisesem unui băiat din Moldova, şi asta a fost prost  interpretată. Cartea poştală prin care băiatul mi-a răspuns venise pe adresa căminului de studenţi români. Copilul acela a ajuns apoi învăţător în satul său, unde în cursul verii precedente eu fusesem găzduit la părinţii lui, la Martinás Károly… (…)

– La Bucureşti cu cine aţi mai ţinut legătura în afara lui Péter Bakk? Într-o scrisoare v-aţi plâns lui Stahl că după ce aţi fost expulzat vi s-au întrerupt toate legăturile, nimeni nu voia să corespondeze cu dumneavoastră, să vă scrie.

– Eu nu i-am scris decât lui Golopenţia câteva scrisori. Stahl citează din acelea, se pare că scrisorile mele din moştenirea lui Golopenţia au ajuns în mâinile sale.

– Nu, nu. I-aţi scris cinci scrisori.

– Nu-mi aduc aminte de asta. Le-ai văzut că erau adresate lui?

– Desigur, încep cu “Dragă domnule Stahl”. Ba chiar le-aţi scris în limba română.

– Evident.

– Le puteaţi scrie în franceză sau în germană.

– Nu. Au vrut mereu să vorbească cu mine în limba germană sau franceză, chiar şi Brăiloiu. Le ziceam, nu vă supăraţi, eu nu vorbesc bine nici germana, iar franceza o vorbesc chiar prost, eu nu franceza vreau s-o învăţ aici. Eu am venit să învăţ româneşte. Iar în limba română vorbesc deja mai uşor. Ce-i drept, mai mult o limbă ţărănească, dar îi rog să-mi permită să vorbesc româneşte. Bine, atunci să vorbim româneşte. Vorbeam cu toată lumea româneşte. Dar de acest lucru nu-mi aduc aminte. Mă mir. E surprinzător pentru mine. Aş fi jurat că astea erau în scrisorile adresate lui Golopenţia.

– Se poate că i-aţi scris şi lui Golopenţia, pentru că în scrisorile adresate lui Stahl îi spuneaţi că i-aţi trimis lui Golopenţia una din cărţile lui Karácsony, pe care acesta o scrisese cândva prin anii douăzeci în legătură cu  manualele pentru şcolile elementare. Ştiu asta din scrisoarea adresată lui Stahl. Şi, în acestea, există foarte multe lucruri, ca de pildă problema Németh László şi revista „Tanú”, despre care aţi scris în mai, ’33. Îl pomeniţi adesea pe Róheim Géza, ca pe unul ale cărui texte vă erau foarte dragi.

– Pe Róheim l-am cunoscut numai din literatură.

– Când aţi fost expulzat?

– Nu cunosc data exactă. Notam textele cântecelor populare, în caietele acelea există data până la care am continuat munca de culegere în Bogdăneşti. Numai de acolo ştiu, aproximativ când am fost arestat.

– Înainte de mai, 1933. În scrisoarea aceasta îi spuneţi pentru prima oară lui Stahl: sper că ştii ce se întâmplă cu mine, am fost expulzat.

– Am scris asta deja de la Budapesta.

– Sigur că de la Budapesta.

– În mai, ’33? Interesant, uite că n-am ştiut. Credeam că mai târziu, prin iunie sau când m-au reţinut.

– În iunie scrieţi de-acum că vă bucuraţi foarte mult de răspunsul lui Stahl, fiindcă vă era teamă că se supăraseră cei din şcoala Gusti… S-ar putea  să aveţi scrisorile acestea, scrisorile lui Stahl? Dintr-una din scrisori rezultă că Stahl v-a răspuns. Ceea ce nu înseamnă că n-au fost mai multe scrisori de răspuns.

– S-ar putea să le am, dar numai bunul Dumnezeu ştie unde. Scrisorile pe care le-am primit eu, au fost adunate în nişte saci. Păi, ştii ce viaţa răvăşită am avut, prin câte locuri am umblat. Multe… Poate le-am triat, poate sunt undeva, într-un sac.

– În ’33 aţi tot insistat ca Stahl să vă trimeată volumul Tehnica monografiei sociale, dar cartea a apărut abia în ’34.  Aş vrea să vă întreb, în 1935 – din ’35 există o ultimă scrisoare – i-aţi scris lui Stahl că sunteţi ocupat cu disertaţia de doctorat şi din cauza aceasta nu puteţi să-i traduceţi cartea. Dar că aveţi un prieten în Ardeal care ştie bine româneşte, vrea să realizeze împreună cu nişte tineri o cercetare de sociologie monografică în judeţul Zala, şi că el o va traduce.

– Ăsta era Pócsi Feri. Asociaţia Studenţească Maghiară Creştin Evanghelică avea o casă, un cămin mare locuit de interni, la capătul străzii Hársfa. Şi au fost acolo câţiva oameni care se interesau (…) Acest Pócsi Feri era originar din Pócs, o localitate vestită de pelerinaj, unde locuiau şi români, şi stăpânea cât de cât dialectul acela sătmărean. Dar nu prea bine, nu ştia să scrie, să citească. Eu am început apoi să-l mai învăţ, să-i arăt lucrări ale sociologilor români, şi chiar aveam de gând să organizăm acolo, în Baranya, o asemenea cercetare monografică. Ei, dar n-au fost dispuşi, că toţi ăştia erau deja oameni mari, Gunda Béla, Kovács Imre. N-au venit, şi au spus pe urmă că mai bine să înveţe acest Pócsi Feri de la mine sociologie românească, şi apoi se vor duce şi ei.

– Acţiunea nu a mai avut loc atunci?

– Nu s-a mai făcut nimic. Au plecat la Kemse. Nici n-au stat de vorbă cu mine.

– Nici nu v-au invitat?

– Nu, deoarece le spusesem din capul locului, văd că ei nu se ocupă cu seriozitate de treabă… Kerényi György era acolo, muzicianul, fiecare făcea o chestie de specialitate, habar n-aveau de sociologie. (…) La aceştia s-au referit apoi şi ei, sociologii români, deşi n-au nici o legătură. Stahl şi ceilalţi s-au lăsaţi păcăliţi ca să facă referinţă la aceştia, cum că în Ungaria s-ar fi făcut ceva… Nimic nu s-a făcut, dar n-are a face. Ăştia au fost nişte carierişti, Gunda şi ceilalţi… Au fost tot felul de manifestaţii, au fost şi alţi studenţi. De exemplu, într-un sat din Baranya, din care dispăruse populaţia maghiară s-a scos clopotul bisericii reformate şi a fost plimbat, făcându-l să răsune pe bulevardele Budapestei, că dispar maghiarii de dincolo de Dunăre. A fost circ mare, apoi şi ziarele, şi politicienii, ziceau “ei, nu poate fi adevărat”. Numai că de acolo dispăruseră cu adevărat. Când am ajuns eu la Pécs – am stat trei ani la Pécs – m-au dus şi pe mine, şi am fost prin satele acestea. Biserici gata să se prăbuşească, cu tencuiala căzută, şi fuseseră biserici mari frumoase, în stil baroc şi numai nemţi, cu o biserică nemţească nou construită. Păi, ce să zic, nu e o treabă uşoară!

– Din toate acestea rezultă că ceva s-a făcut totuşi pe linia asta, de vreme ce Németh László, Boldizsár Iván, Keresztúry Dezső au fost la Bucureşti, iar din Bucureşti s-au dus apoi spre… ca şi când n-ar fi ştiut nimic, n-ar fi citit nimic.

– Ei au vrut să obţină imediat rezultate politice, şi se târguiau în acest sens. Iar în aşa ceva nu erau competenţi sociologii. Şi atunci ei s-au întors acasă decepţionaţi. Eu am văzut lucrurile cu totul altfel… N-am stabilit nici un fel de condiţii prealabile, aşa cum nici Domnul Dumnezeu n-a pus condiţii când ni l-a trimis pe Fiul Său. Nu te poţi târgui! Îl vreau pe celălalt în deplinătatea lui. Pe român l-am vrut eu, şi l-am primit. Am dobândit prieteni buni. Iar eu eram dator să le fiu prieten fără condiţii. Nu cu târguieli.

– Din ce cauză n-a reuşit şcoala Gusti  în Ungaria să…

– Măcar şi pentru faptul că aici, în mod oficial românii trebuiau urâţi. Acolo totul e prost! O să ne ducem noi! Păi ce să fi făcut noi acolo? Pe naiba! Eu m-am dus acolo într-un sat din valea Lăpuşului, la Rogoz. Un sătuc minunat românesc. O biserică străveche de lemn, cu nişte grinzi din acelea… (…)

– M-ar interesa… atunci când aţi fost expulzat din România şi v-aţi întors, v-aţi pregătit permanent să scrieţi despre monografiile din Ungaria, mai vechi sau mai noi. Să amintesc doar câteva: aţi lăudat cartea lui Weisz István, l-aţi amintit pe Medveczki…

– Medveczki a fost slovac. El şi-a publicat monografia Gyetva, a publicat apoi în periodicul „Etnográfia” un amplu articol şi cântece populare în limba maghiară. A fost un om remarcabil acest Medveczki. N-o fi fost vreo mare capacitate, nu-l cunosc mai de aproape, doar din scrieri.

– Înţeleg. Un altul pe care-l amintiţi, îl chema Partos, care… avea o monografie.

– Nu-l cunosc. Ţi-aş aminti însă de un altul, românii, Stahl şi apropiaţii săi mi-au atras atenţia asupra lui, fiindcă publicase încă în 1914 o amplă şi foarte bună monografie, Monografia Răşinari, despre Răşinarii din judeţul Sibiu. Victor Păcală, medic de prin părţile locului, strânsese timp de douăzeci de ani datele despre satul său natal şi în 1914 monografia a şi apărut la Sibiu. Eu am găsit-o la Biblioteca Széchényi când m-am întors, şi am şi citit-o. Românii au scris despre asta. Un om poate reflecta un sat într-o monografie numai studiindu-l toată viaţa … Ei fac o asemenea lucrare cu vreo şaizeci de oameni, nu-i aşa…

– Interesant că în scrisori îi întrebaţi mereu pe Stahl, dacă a apărut monografia Drăguşului. N-a apărut niciodată.

– Şi n-a apărut?

– Nu, au apărut din ea doar…

– A, da, caietele, pe alea le-am văzut, da.

– Cinci sau şase caiete, dar a apărut o singură monografie mare, a lui Stahl despre Nerej. Şi aceea scrisă în franceză, pentru că se apropia Congresul internaţional de sociologie…

– În ’39.

– Da. Dumneavoastră n-aveaţi de gând să participaţi?

– Am primit invitaţie. Pe urmă am primit o lungă telegramă în limba franceză în care mi se comunică faptul că, din păcate, datorită războiului, nu-i aşa…

– De invitaţie ştiu. Dar s-a prezentat şi Dékány, Dékány István.

– Da? Trebuie să fi fost un om înspăimântător de slab. I-am văzut atunci cărticica.

– El a avut o groază de cărticele, dar nu era nimic interesant în ele. Am citit însă într-un studiu că din Ungaria participă Dékány. Dar arhiva organizării congresului lipseşte în întregime. Dumneavoastră aţi trimis însă o lucrare, aţi trimis-o anticipat, sau nu vă amintiţi de asta?

– Pentru congres? N-am trimis, cel puţin nu-mi amintesc.

– Celebrul Marc Bloch scrisese într-o scrisoare: nu vă supăraţi, situaţia este atât de încordată că sunt incapabil să scriu…

– Dintre maghiari la Bucureşti a fost numai Bakk Péter, cu care mă aveam bine şi pe care l-am cunoscut ca pe un om serios.

– Cu alţii n-aţi fost în legătură? În scrisoare îi muştruluiţi serios că nu vor să comunice. Cine sunt cei care au reţinut cilindrii de fonograf? Cum se chema asociaţia aceea studenţească?

– Era în casa studenţilor, în căminul reformat. Că pe mine m-au expulzat în 24 de ore. Şi, între timp, a trebuit să-l caut pe Brăiloiu, de la care primisem cilindrii, şi căruia îi înapoiasem fonograful înregistrator. Cilindrii nu… acolo l-am anunţat pe Brăiloiu că le-am depus la căminul studenţilor maghiari şi i-am rugat pe studenţi să le ducă la Asociaţia Compozitorilor Români şi să i le predea lui Brăiloiu. Dar asta nu s-a întâmplat, şi l-am rugat pe Balla Péter, care a plecat peste un an la ceangăii din Bucovina să se documenteze, că, zic, tot va trece pe acolo. Fiindcă în prealabil se duce la Bucureşti… va traversa regiunea locuită de ceangăii maghiari din Moldova, păi să coboare din tren. A luat cu împrumut caietele mele ca să înregistreze la fonograf aceste melodii, că eu înregistrasem numai câteva. La mine fuseseră doar zece cilindri, dar chiar şi dintre aceia unul s-a stricat, pentru că un ungur făcând pe deşteptul a insistat că el e apicultor şi ştie să toarne cilindrii asemănători… Căutându-l, Balla Péter l-a întrebat, păi de ce n-au ajuns cilindrii la destinaţie. Deoarece studenţii maghiari, patrioţi, spuseseră că “ei nu-i predau unor români”! Păi Brăiloiu a promis să-i expedieze prin poştă, va face să parvină la Muzeul Naţional! El ceruse o copie doar de pe o singură notare. Atunci s-a aflat că fuseseră depuşi în beci, i-au căutat şi, desigur, erau mâncaţi de mucegai.

– Căminul acesta studenţesc a fost cel de pe Sfinţii Voievozi, lovit de o bombă în timpul războiului.

– Da? N-am ştiut. Era lângă biserică, foarte aproape.

– A mai fost cineva pe care l-aţi rugat să scoată documentele de la universitate şi să vi le trimită. Nici acela nu le-a trimis la timp. În cele din urmă, totuşi, v-au parvenit.

– Indexul meu studenţesc personal şi tot s-a făcut pe linia Externelor.

– Dar aţi rugat un ungur din Bucureşti şi n-a rezolvat nici acela. Ungurii din Bucureşti, cu excepţia lui Bakk Péter, au cam dat-o în bară!

– Îmi aduc aminte doar de faptul că Györffy mi-a obţinut documentele prin Ministerul de Externe. Peripeţiile mele ulterioare cu maghiarii din Moldova… Când am intrat în Ardeal, deodată, am primit o scrisoare de la Ministerul de Externe – o mai am pe aici undeva, de curând mi-a trecut prin mână –, că se editează o carte, o realizează guvernul ungar, despre maghiarii din Ardeal, în care vor fi amintiţi în treacăt şi maghiarii din Moldova. Păi, să scriu eu pe scurt istoricul maghiarilor din Moldova. Evident, Györffy mă propusese. Unul, numit Sós, participase acest Sós şi la o nu ştiu ce mişcare creştină după evanghelie… Auzisem de el, dar nu-l cunoşteam. Şi el la Ministerul de Externe… el îmi scrisese, împreună cu un politician cunoscut, patriot maghiar… să mă duc pe cheltuiala lor la Ministerul de Externe, acolo mi se va pune la dispoziţie o cameră specială, să scriu acolo într-o săptămână povestea (râde). Păi, ce să fi făcut, m-am dus, Debreţinul, oraş liber crăiesc mi-a dat un concediu, dacă tot m-a cerut Ministerul de Externe. Am venit, am şi scris. Păi, de mână, nu-i aşa… Deodată primesc o scrisoare că excelenţa sa, Hóman, ministru al Cultelor a rescris lucrarea mea şi să-mi dau acordul ca textul acesta să apară cu numele meu, şi mi l-au trimis. Cuprindea ce ştia mai bine dumnealui: că nemţii s-au dus mai întâi în Moldova, iar maghiarii după aceea (râde). Aşa se face că am scris Ministerului de Externe că dacă excelenţa sa Hóman cunoaşte mai bine lucrurile, să publice textul cu numele lui, zic, dar eu semnez numai ce am scris eu… Mi s-a comunicat pe urmă că în acest caz lucrarea nu va mai fi publicată. Uite, asemenea peripeţii am avut eu.

– Ceea ce mă surprinde în discuţia noastră este, că până la urmă totul este adevărat, doar că altfel. Stahl îşi amintea că dumneavoastră i-aţi căutat pe ei, de la dumneavoastră reiese că de fapt Stahl v-a recrutat.

– În Ungaria nimeni n-avea habar de ce se făcea la Bucureşti.

– Dar Lajtha, Kodály şi Bartók erau în legătură, de exemplu, cu Brăiloiu.

– Doar Bartók.

– Iar şcoala Gusti şi cu Brăiloiu nu sunt, evident, unul şi acelaşi lucru. Cercetătorii folclorului muzical nu se gândiseră că Brăiloiu are un asemenea filon. Şi el, doar la cea de-a patra ocazie a ieşit pe teren, în ’28, când a şi avut o ceartă cu Breazul… Pe Breazul l-aţi cunoscut?

– Breazul? Lucra la Ministerul Culturii, Brăiloiu îl pomenea, eu mi-am adus doar culegerea sa de colinde. Dar, din păcate un român din Michirechi atâta s-a rugat de mine, până i-am dat-o, sunt nişte colinde foarte frumoase. Brăiloiu îl ironiza, zicea de exemplu, că acele ritmuri speciale Breazul le-a notat astfel: lega o sfoară sau o aţă de toc, iar capătul celălalt îl lega de membrana fonografului, ca aceasta să tragă de el. Îşi râdea de Breazul, dar acela cred că a fost un om de nădejde.

– Povestea şi Stahl de umorul de aristocrat oltean al lui Brăiloiu. În plus Breazul avea cultură germană, iar el, franceză.

– Şi pe mine mă prezenta Brăiloiu, că de la început m-am obişnuit să trec săptămânal pe la Uniunea Compozitorilor… şi dacă venea vreun străin, mă prezenta: “Lükő, etnografic regal ungur” /râde/ Era tare drăguţ… Îi ştii volumul acela… S-a editat un caiet subţirel, era aniversarea a 10 ani a Uniunii Compozitorilor, şi erau înşiraţi compozitorii români, în ordine alfabetică, cu fotografia şi scurta biografie, de câteva rânduri, a fiecăruia. Şi primul, în ordine alfabetică, era Bartók! /râde/ Mare scandal în Ungaria, că Bartók e făcut compozitor român. Bietul Bartók, ajuns între două focuri, a încercat să explice, că el este compozitor ungar, chiar dacă prelucrează şi chestii româneşti…

– Şi când i s-a conferit Crucea Corvină…

– Ştii că Brăiloiu a fost invitat, şi prin ’36 a ţinut o conferinţă aici, la Budapesta, despre doina românească. Adică nu, nu în ’36, că eu eram deja la Debreţin, deci prin ‘37-’38, am venit şi eu, şi l-am întâlnit pe Brăiloiu.

–  Într-una din scrisori îi spuneaţi lui Stahl că dacă trece prin Budapesta, să vă anunţe, că vreţi să-l întâlniţi măcar la gară, spre deosebire de Brăiloiu, cu care nu aţi reuşit să vă vedeţi.

– A fost de mai multe ori, a trecut… Cunoşti asociaţia ungaro-română din Debreţin?

– Am citit despre ea într-o revistă veche din provincie, cu vreo 15 ani în urmă.

– În ’46 am făcut această asociaţie ungaro-română, şi i-am cooptat de îndată şi pe Brăiloiu, şi pe cei grupul lui Gusti, ca români.

– Dar el atunci nu mai era în ţară.

– Am aflat atunci că Brăiloiu era la Geneva. Am aflat de la Lajtha adresa sa, şi i-am scris imediat, cerându-i să accepte să fie membru de onoare. Mi-a răspuns într-o scrisoare foarte amabilă, acum n-o găsesc, e pe undeva pe la fiul meu. Scrisă de mână, de Brăiloiu. Am două scrisori de la Brăiloiu, una mi-a trimis-o în Moldova, că îi trimisesem de acolo, de la Iugan, un sat unguresc, unde însă fetele îşi luau rămas bun de la prietenele lor cu un cântec cu textul românesc, pe o melodie foarte frumoasă şi arhaică /fredonează/. Cât este de minunat! I l-am trimis imediat lui Brăiloiu. Mi-a răspuns de îndată şi el, o scrisoare de mână, cu nişte litere micuţe, foarte frumoase, ca nişte mărgele, că vai, această melodie transilvăneană cum o fi ajuns acolo? Şi că-i pare tare rău că plec din judeţul Roman – că îi scrisesem că trec în judeţul Bacău – ca să verific şi în satul românesc de acolo… Îmi pare şi mie rău, ce comori or fi fost acolo, în satul acela românesc! Un culegător român, Tudor Pamfile…

– La începutul veacului…

– … a publicat enorm de mult, culegeri, tot. Într-una din cărţile sale, Industria casnică, publică câteva desene, din satul său natal – era din Ţepu, din sudul judeţului Tecuci – monumente funerare din cimitirul român. Nişte lucruri minunate, străvechi, ţi le arăt, am aici desenele. A publicat nişte mici desene nu prea reuşite, după aceea eu am redesenat totul, mai plastic Vai, ce rău mi-a părut… Dar, mă întorsesem deja în Ungaria, când mi-a căzut în mână, prin bibliotecile de aici. Ce lucruri, ce comori puteau exista acolo, care nu au fost culese! Cât de atent ar fi trebuit să fiu, dacă tot am ajuns acolo…. Vai, vai, vai…. Am prins tare drag de români… (…)

Ce paradis era aici pentru folclorişti! În Cişmigiu cânta o orchestră turcească. Trec într-una din zilele de lucru prin parc, sunt acolo câţiva oameni. Mă uit… păi sunt turci! Au fes şi toate cele. Orchestră turcească. Şi ţiganii… Păi erau ţigani de atâtea feluri, toţi interesanţi. (…) Îmi aduc aminte mereu de un student secui. Surorile mele erau bune de măritat, stăteau acasă şi veneau pe la noi studenţi de la Institutul Politehnic, printre care şi unii veniţi din Secuime, să le curteze. Părinţii noştri îi omeneau, se făceau nişte sindrofii din astea. Păi, unul dintre studenţii ăştia, fecior de secui, care spunea diferite lucruri interesante… a povestit odată că secuii ştiau din totdeauna că vom câştiga războiul mondial, primul război, dar nimeni nu s-a gândit că vom „anexa” toată România! Într-adevăr, i-am găsit acolo pe secui când am venit la Bucureşti, atunci se făceau lucrări de canalizare pe Calea Victoriei, şi acolo se auzea numai vorbă ungurească. Muncitorii se strigau între ei în gura mare. În Cişmigiu slujnicele fete de secui prinse şi câte opt între ele treceau cântând cântece secuieşti. Când intram la brutărie şi trebuia să-mi aştept rândul să cumpăr ceva auzeam şi cumpărători vorbind ungureşte. Of, am avut şi o experienţă îngrozitoare. Existau în Bucureşti cârciumioare din alea ieftine, mici cât o cofetărie, cu mescioare mici. Mâncăruri ieftine, porţii mici, uneori îmi cădeau în drum şi serveam prânzul acolo, nu era nimeni la mese. Odată însă intră un grup mare de oameni zdrenţăroşi, cerşetori murdari, unul bătrân, cu părul lung, nepieptănat şi o grămadă de copii în zdrenţe. Erau toţi unguri! S-au aşezat la o masă şi copiii au început să-şi povestească lucrurile, a fost groaznic să-i ascult. Abia am înghiţit câteva îmbucături şi am fugit de acolo. Păi sunt şi chestii din astea. Câte n-am apucat să văd! Am văzut şi cum erau jucaţi urşii la periferie, m-am împiedecat şi de ăştia.

– Erau ursarii, aşa li se zicea.

– Ursari, da? La periferie, dar se găseau şi vile, nişte vile frumoase, cu parter înalt. Într-un astfel de loc dau de un grup de copii, mă apropii, trei ţigani jucau un urs. Avea un belciug în nări, cu lanţul fixat de o prăjină, ca să-l ţină departe, în cealaltă mână un băţ prevăzut cu un cui în vârf, cu care zădărea ursul, altul scutura o cutie zornăitoare, al treilea cânta la fluier. Era o vară groaznic de călduroasă, iar bietului Moş Martin i s-a urât repede, voia să se oprească, şi atunci îl tot împungeau. Copiii, desigur, ţipau când ursul nu dansa. Dar şi ursul încerca în momente de neatenţie să le dea câte o labă ţiganilor, ei se ţineau însă departe. Groaznic! Scena îmi aducea aminte de Dansul ursului, de Bartók, am şi scris despre asta. Că de ce sunt mereu distonante armoniile la capătul melodiei la Bartók: pentru că bietului urs i se cântă şi acolo la fluier, dar dacă nu dansează e împuns. Atunci îşi strâmbă mutra şi-i groaznic… Multe am mai învăţat eu la Bucureşti! Oriunde poţi învăţa.

– M-am ocupat mult de Bucureşti şi am avut senzaţia că fiecare etnie povesteşte oraşul ca şi cum ar fi fost numai ea acolo.

– Cunoşti nuvela aceea a lui Caragiale despre botezul grecesc la Bucureşti? A prelucrat în nuvela aceea povestea din Diavolul lui Jókai, e aceeaşi temă. Kir Ianulea, splendid.

– Fusese şi scriitorul preferat al lui Stahl.

– Ştii că Stahl provenea dintr-o familie complet străină. La început priveşte şi el lucrurile ca un străin şi le analizează ca un străin, cu metode ştiinţifice. A şi scris apoi că mai târziu şi-a dat seama – într-un fel m-a justificat şi pe mine pentru felul în care hoinăream pe acolo – şi-a dat seama şi el că nu teoria ci oamenii trebuie cunoscuţi.

– De fapt antropologii ştiu asta.

– Dar iar mi-am adus aminte de Slavici. Studiul acela al lui despre unguri… Fenomenal… scrie acolo totul despre noi, inclusiv cele rele. Dar nu cu rea-voinţă. Scrie că suntem îngrozitor de încrezuţi, că pentru noi e bun tot ce-i unguresc. Prânzul unguresc e prânzul cel mai grozav din lume! Dar totul! Dreptatea maghiară! Şi scrie că, la urma urmei, ungurul e de compătimit că e atât de orbit… Dar spune că e splendid… că o societate  maghiară e atât de fermecătoare, atât de plăcută, atât de… Dar foarte periculos acest maghiar, pentru că o vorbă necugetată, un gest necugetat îl aruncă în extrema opusă. Se înfurie. Şi atunci scrie asemenea lucruri despre noi: nu-l îndrăgi pe maghiar, dar nici nu-l urî, admiră-l şi deplânge-l. Întâi spune că maghiarul e ca un curcubeu pe cer sau ca aurora, de stă omul să se minuneze. Şi într-o clipă totul dispare în neant. Admiră-l şi deplânge-l. Dar mai apoi scrie despre unguri, comparându-i cu românii: asemănarea dintre ei e cea mai mare, nu există alte popoare care s-ar asemăna atât de mult între ele ca popoarele maghiar şi român. Şi aşa şi este. E uimitor.

– Da, numai că din cauza deosebirilor oamenii nu prea mai observă asemănările.

– A visat şi Karácsony Sándor, ca şi mine, am descâlcit-o din cultura maghiară… Zice că în Europa de Est – asta o scrie încă la Viena, ca student vienez – se exprimă printr-un germanism: Orientul este o lume pentru sine. Morgenland ist ein Welt für sich. Germanism tipic. Fiindcă acest lucru trăieşte încă în tine. Dar exprimă adevărul, că maghiarul, ca şi Europa de Est e o lume aparte, iar dacă aceasta se poate dezvolta în voie, atunci aici e o cultură aparte, o ştiinţă aparte, o artă aparte şi tot. Uimitoare viziuni. Un spirit mare! Am adunat şi câteva studii maghiare. Că se spune acelaşi lucru despre maghiarime. Că aici se găseşte o altă lume. Şi Karácsony Sándor a scris despre teatrul din Debreţin. Zice că spectacolul a fost foarte frumos, chiar bun, dar nu există spectatori, pentru că a fost ceva străin, complet străin… această Europă de Vest… Maghiarul e străin. Exact ceea ce scrisese Caragiale. Cunoşti lucrarea aceea întitulată Politică şi cultură… că nu funcţionează, că degeaba se aduc cultura, ştiinţa, artele, totul din Occident – nu e nevoie de ele. Pentru că acestea nu dezvoltă exigenţele poporului, nu ţin  seama de cine ce doreşte. Dar se aduce fără discernământ.

– Asta este “forma fără fond” a lui Titu Maiorescu.

– Au fost moldovenii, Junimea lui Maiorescu… Şi un excepţional  roman din vechime al lui Slavici. Cel din urmă armaş, la sfârşitul secolului trecut, când începe europenizarea. Citeşte-l, ah, cât de admirabil e! Tragic! Că o vădană îşi duce feciorul în Germania, ca să fie educat acolo, la academia economică germană, iar moşiile sunt lăsate pe mâna arendaşilor. Se întoarce acasă, cu gândul să se apuce de gospodărit. Şi cum îl seduc, cum îl nenorocesc pe tânărul binevoitor… Şi războiul contra turcilor. Că boierii bătrâni spun, păi de ce să ne războim noi cu turcii… Aşa că eu mă gândesc totdeauna cu multă dragoste la Bucureşti. Spune-le bucureştenilor că îi salut şi că sunt un cetăţean surghiunit al Bucureştilor! În visele mele, dar şi treaz hoinăresc adeseori pe acolo.

– Cu adevărat?

-Discut în limba română cu românii. De altfel am discutat cu Mihai Pop că m-aş întoarce acolo. Zice, în primul rând îmi acordă un stipendiu de jumătate de an, numai să mă întorc, şi pe urmă or să vadă cum va fi. Zic, n-am din ce trăi. Numai că a intervenit anul 1956 şi lichidarea Institutului de Folclor din Cluj.

Va urma 

——-

[1] se referă la o strofă din poezia lui Ady Mărturisirea Dunării:„Trist paratrăsnet, plaiul dunărean,/ Butuc în care-şi tânguie o soarte / Naţii de-o şchioapă, oameni prichindei, / Unde aripile-s scurtate foarte / Şi unde serile miros a moarte.” (trad. Paul Drumaru)