„M-am dus şi eu să văd care-i faza”

decembrie 1st, 2015 Cooperativa Gusti Istorii de viață 0 comments 934

sursa foto: Alex Williamson | Fortune

„M-am dus şi eu să văd care-i faza”

Ludmila Verdeş

extras din Zoltán Rostás, Sorin Stoica (coordonatori) TUR-RETUR. Convorbiri despre munca în străinătate, Vol. 1, Ed. Curtea-Veche, 2006

(A. A., 22 de ani, jud. Tulcea)

A., studentă în anul III la limbi străine, poreclită „Boris”, de la un fost căţeluş de-al ei, la fel de roşcat şi creţ ca şi ea. A fost vara trecută în SUA, prin programul Work&Travel. Pe tot parcursul interviului a fost alături de cea mai bună prietenă a ei, poreclită „Gică”.

– Ai lucrat vara trecută în America. Ce te-a făcut să pleci acolo?

– Nu vroiam neapărat doar să plec în America. Vroiam doar să… ştiam doar că o să câştig mult mai mulţi bani decât am câştigat aici vara trecută, când am lucrat la Constanţa pe plajă şi am vândut cosmetice, ţi-am povestit nu? Şi am văzut anunţul, şi era foarte ieftin. Era 300 de dolari. Trebuia să aduc 300 de dolari. Şi din cauza asta m-am dus la firmă şi m-am interesat. Mi-au zis că am nevoie doar de 300 de dolari. Am plătit taxa, 270 până în decembrie. Îmi rambursau banii, ştii? Şi după aceea a urmat să dau cazierul şi alte acte. Am muncit ca să scot banii, iar banii pentru viză mi i-a dat mama mea.

– Aceşti 300 de dolari a fost tot ce ai plătit ca să mergi în State?

– Păi, doar 300 de dolari costa tot programul, dar acolo când am plecat… drumul nu mă costa nimic, pentru că mi l-au plătit ei, şi acolo două luni de zile câştigam tot 300 de dolari, deci… ca şi cum nu aş fi câştigat nimic în două luni.

– Şi a fost uşor cu actele, cu astea? Înregistrarea a mers fără probleme?

– Păi, prima dată ei mi-au zis că nu sunt multe acte de făcut, că trebuie doar cazierul, să plătesc viza, şi aveam şi o ipotecă de plătit… să fac ipotecă, dar nu mi-au zis că o sa fie atât de greu cu ipoteca. Eu cu ipoteca am avut probleme în ultima lună. Adică ei nu mi-au zis de la început ce acte îmi trebuiesc, pentru că… ăla era un prost… Tu scrii tot? Şi nu mi-am dat seama, adică nu ştiam. Totul era bine şi frumos până înainte să plec cu câteva săptămâni, când mi-au zis să fac actele şi mi-au zis că o să dureze foarte mult până le fac. Şi nu ştiam de la început cât o să dureze şi-aşa… şi m-am dus, am făcut extrasul de carte funciară, după care m-am dus la ei şi mi-au spus că trebuie să semnez. Că am făcut extrasul în Tulcea, şi trebuia să fie semnat tot în Tulcea. Dar ăsta nu putea să vie tot în Tulcea – cel care se ocupa de firmă – el nu putea să vie în Tulcea. El era un om ocupat. Şi i-am zis să facem undeva la mijloc. Şi până la urmă ne-am gândit să facem extrasul de carte funciară în Bucureşti, adică să-l semneze el. Şi în Bucureşti unde am fost la notariat nimeni nu era de acord, pentru că… nu ştiu ce trebuia… nici nu mai ştiu… Legea Notarilor Publici e o lege sau mă rog… o lege poate nescrisă sau scrisă, eu nu ştiu. Au zis că trebuie să trimit… deci trebuia foarte repede să se întâmple chestia asta, şi în două zile trebuia să am extrasul de carte funciară pe Bucureşti, şi era vineri, şi ideea este că trebuia să vină un reprezentant al notarului din Bucureşti, să meargă la Tulcea, să ia extrasul de carte funciară, care dacă fusese luat înainte de alt notar – că fusese luat înainte – trebuia să meargă cu el acolo, la notarul acela, şi să vorbească cu el nu ştiu ce… „tra-la-la”, nu ştiu ce. E o chestie, şi trebuia să facă chestia asta în două zile.

– De ce tocmai în două zile?

– Trebuia să plec… Era ceva… Eu trebuia să plec pe 20 parcă, sau nu, pe 19. Trebuia să plec pe 19, pentru că pe 20 începeam să lucrez în America, şi n-aveam timp decât de două zile. Şi, după cum spuneam, pe 19 iunie trebuia să plec, şi nu am plecat pe 19, am plecat pe 22. Din cauza acestui extras de carte funciară. Şi m-am dus până la urmă şi l-am făcut la Iaşi şi nenea ăsta se cunoştea cu notara, şi acolo făceau toate ipotecile, şi au făcut ei nişte mimaş-uri p-acolo… au făcut ei nişte afaceri acolo, şi notara a zis că cei din Bucureşti sunt nişte tâmpiţi că nu sunt de acord cu chestia asta, şi mi-au făcut acolo ei ipoteca, după care am venit în Bucureşti, şi urma ca pe 22 să plec.

– Ce-au zis ai tăi când au aflat despre decizia ta de a pleca în America?

– Când a aflat despre acest lucru, mama mea a zis că eu glumesc, şi nici eu nu-mi dădeam seama că o să plec cu adevărat. Credeam că plec pur şi simplu… sunt undeva aproape, aici, nu ştiu… Nu conştientizam că o să plec în America. Şi cum să spun, mama mea nu a fost de acord să plec, dar tatăl meu a fost de acord, că tatăl meu a fost vaporean, şi el a călătorit prin multe ţări şi a văzut multe locuri, şi vroia ca şi eu să le văd, şi să cunosc şi eu multe lucruri interesante. Şi până la urmă a fost de acord mama. S-a chinuit să-mi dea banii la Ambasadă. Au făcut împrumuturi, pentru că ai mei sunt nişte oameni simpli.

– La început totul era ca o glumă. Când ai simţit pentru prima dată că devine real?

– Am simţit că este real în momentul în care eram în avion, şi apoi când am ajuns acolo şi eram la aeroport, în New York, şi toată lumea vorbea în engleză. Atunci am simţit că e real.

– Povesteşte-mi de ultimele zile din România. Cum le-ai petrecut?

– Am fost acasă cu câteva săptămâni înainte şi am stat vreo două zile cu părinţii, şi după aceea, în Bucureşti, am stat cu prietenii mei. N-am făcut mare lucru. Ştiu că aveam aşa, emoţii, dar nu conştientizam că o să plec. Îmi aduc aminte noaptea dinainte să plec. Am dormit doar o oră şi mi-am făcut bagajele. Eram foarte stresată că am chemat un taxi şi nu a venit, şi mi-era frică să nu întârzii. Şi după aia a venit alt taxi care ne-a dus la aeroport şi ne-a luat cu 50 000 în plus. Erau ultimii mei bani. Şi când am ajuns în aeroport, m-am dus repede să-mi „check-in” bagajele, că aşa se zice la ei, la americani. Mi-a zis un nene de la securitate că trebuie să mi-o sigilez, şi că sigilatul costă 150.000 lei. Atunci, pe moment nu mi-am dat seama că nu trebuie să fac neapărat acest lucru, şi eu chiar mi l-am sigilat. Şi am dat 150 000 pe sigilat. Da’ atunci nu mai conta, nu ştiu, nu mai conta acest lucru. Eram aşa aiurită, foarte aiurită eram. Şi mă simţeam foarte… Prietenele mele n-au venit cu mine la aeroport pentru că ne era foarte greu să ne despărţim, şi nouă nu ne plac despărţirile. Şi era foarte greu.

– La ce te gândeai atunci, în momentul când urcai în avion?

– Mintea mea era goală atunci. Şi mă gândeam aşa, că plec… şi că m-aşteaptă multe lucruri. Trebuia să văd multe lucruri! Nu, când m-am urcat în avion mă gândeam dacă o să văd căminul din avion, şi dacă o să-i văd pe prietenii mei din cămin, şi mă gândeam la ei toţi. Şi mă gândeam la cei dragi. Eu în momentul în care am urcat în avion şi când mi-am dat seama că o să decoleze căutam punga… şi am găsit punga, şi am întrebat-o pe tipa de lângă mine… a, nu, nu! Stai să-ţi zic… Când am ajuns în aeroport, exact înainte, m-am întâlnit cu o tipă şi doi tipi care plecau şi ei în acelaşi loc, da’ nu în aceeaşi tabără. Tot în America, tot cu Work&Travel, şi am stat cu ei pe-acolo prin… cum se cheamă Gică? … când mergi în Franţa şi îţi cumperi parfumuri din aeroport că-s mai ieftine… duty free, aşa, am stat prin dutyfree-uri, m-am uitat – nişte porcării, mie nu-mi place. Ăştia se tot uitau, vroiau să-şi cumpere parfumuri. Am stat cu ei şi după aceea tipul acela, un tip cu care mă ştiam, a vrut să stea lângă mine, ştii? Dar nu aveam acelaşi loc, era exact în faţa mea, şi a vrut să facem schimb de locuri, da’ i-am zis că mai bine nu mai facem schimb de locuri, şi am stat lângă o tipă şi lângă mama ei şi cu căţelu’ ei. Pe tipă o chema Alexandra şi pe maică-sa Coni.

– Da’ pe căţel?

– Pe căţel Itibiţ. Itibiţ, de la Little Beatz. Şi am întrebat-o pe tipă dacă ţi se face rău aşa, în avion, vomiţi? E rău aşa? Că auzisem că e rău, şi mi-a zis: „Tu ia punga de acolo, şi dacă ai să vomiţi, ai să vomiţi.” Şi am luat eu punga şi aşteptam aşa… Mi-am pus centura, şi a început ăla să vorbească acolo pe televizor. Mi-am pus centura şi aşteptam să decoleze, aşa, eram foarte încordată, şi tipa mi-a zis că e foarte frumos când decolează, că e aşa excitant când decolezi, şi eu n-o credeam, credeam c-o să fie naşpa. Apoi a început să meargă ăsta încet poc, poc, poc… şi-a decolat. Şi a fost foarte frumos, a fost o senzaţie foarte, foarte faină că mie deobicei mi-e rău la astea, la maşini, dar acum a fost foarte, foarte, a fost o senzaţie unică, m-am uitat pe geam ca să văd căminul şi m-am uitat să văd Tulcea şi… n-am văzut-o. Şi după aceea am început să vorbesc cu tipa asta de lângă mine. Am început să ne povestim. Ea mă-ntreba, eu îi răspundeam, aşa, şi am vorbit despre noi, despre cum a ajuns ea în America şi… am ajuns în Paris. Şi când am ajuns în Paris… Vrei să zic de tipa asta ce zicea? Mi-a zis tipa asta că ea a plecat în America, mama ei a plecat cu azil politic acum 16 ani, şi ea cu fratele ei au venit după aceea, şi acuma a obţinut şi ea cetăţenia americană, şi mi-a povestit de fratele ei, care creşte marijuana la balconul apartamentului său din San Francisco, mi-a povestit de prietenii ei, că n-are prieteni în America, şi că vrea să se întoarcă înapoi în România, că aici sunt prietenele ei de-o viaţă, şi ele tot timpul se distrează aici, ies în oraş, joacă cărţi, joacă table când ea vine aici, şi i se părea că acolo n-are ce are aici în România…

– Cum ţi s-a părut Parisul?

– Păi, n-am fost în Paris, am fost în aeroport… Am văzut Turnul Eiffel din avion şi mi s-a părut o jucărie. La Paris ne-am despărţit de tipa aia şi de mama ei, am făcut schimb de telefon, de adrese, de tot… de e-mail, şi am zis că o să le scriu pe e-mail. În Paris am stat cu ăştia din celelalte tabere, din alte tabere din America. Şi tot aşa, s-au plimbat ei pe la duty-free-uri, s-au uitat pe la parfumuri, da’ mie nu-mi place să mă uit. Şi după aceea am plecat din Paris şi am făcut vreo şapte ore din Paris până în New York… Ţi se pare mult? Păi am trecut Oceanul… Şi iar am stat lângă doi tipi, şi unul dintre ei m-a întrebat unde merg şi cu ce merg, şi i-am zis că merg în tabără şi nu ştiu ce, şi mi-a zis că el merge la mama lui în nu ştiu ce oraş, şi celălalt mi-a zis că merge la prietena lui care e în America, şi după aceea, peste câtva timp mi-au zis că şi ei merg cu tabără. Erau nişte tipi foarte şmecheri, care credeau că dacă merg în America, l-au întâlnit pe cel de sus. Am mai vorbit cu ei aşa, dar nu foarte mult, pentru că erau cu nasul pe sus, li se părea că au găsit paradisul şi nu ştiu ce. Şi am ajuns la aeroport, şi la aeroport am coborât cu ceilalţi, cei trei care mergeau şi ei în altă tabără. Ei peste noapte dormeau în hotel, pentru că aveau adresa şi li se deconta, pentru că veneau a doua zi să-i întâlnească… Şi eu atunci mi-am dat seama că nu mă aştepta nimeni, şi că nu ştiam ce să fac. Ei vroiau să merg cu ei, să dorm la hotel, că oricum decontează hotelul şi-aşa, cheltuielile, şi mi-au zis să merg cu ei, dar eu nu am vrut. Şi am cumpărat o cartelă de telefon de 10 $, şi am dat telefon la tabără, dar nu-mi răspundea nimeni. Am sunat de mai multe ori, îmi tot dădeau legături şi până la urmă mi s-a terminat cartela. Apoi a trebuit să mai iau o cartelă de 10$ şi iar după mai multe legături am dat de tipa care trebuia, şi i-am zis cum mă cheamă… Prima dată nu ştiam să-mi rostesc numele pe litere… şi m-a găsit atunci în baza de date, după foarte lungi încercări şi-aşa, şi mi-a zis să stau pe fir, că o să sune ea la tabără. Deci eu stăteam pe fir şi consumam cartela, şi în sfârşit a răspuns aia de la tabără, directoarea taberei, şi au început să converseze între ele aşa, ce mai faci, cum o mai duci, care mai e viaţa ta? Şi îţi dai seama, eu eram pe fir acolo, disperată, şi ele vorbeau între ele ca două proaste, şi până la urmă când să-mi dea asta adresa mi se termină cartela de 10 $, şi m-am dus şi mi-am mai luat una de 5$ şi sun iarăşi şi iarăşi nu mai ştiam numărul la tipa la care am sunat, cu care am vorbit ştii, că nu mi-a zis.

– Cum te descurcai în engleză?

– Păi mă descurcam bine. Foarte bine mă descurcam… Şi iar am sunat, iar la YMCA, şi ăia mi-au făcut legătura cu nu ştiu cine, după aceia mi-au făcut iar legătura cu nu ştiu cine, până să-şi dea seama că eu eram şi-aşa, a mai trecut nu ştiu cât timp până am luat legătura cu tipa aia, şi aia mi-a dat adresa, mi-a zis să scriu pe ceva şi am scris cu… că n-aveam cu ce să scriu… am scris cu… cu un creion de buze am scris. Şi am scris eu adresa, mi-au zis… adică ştiam adresa, dar mi-au zis ce să iau, şi mi-am luat eu catrafusa mea sigilată, că era sigilată din România, bagajul meu sigilat, şi m-am suit în primul autobus, că l-am întrebat acolo pe şofer. Erau foarte de treabă şoferii. Mi-au luat bagajul, mi l-au pus la bagaje, am urcat şi trebuia să merg până în Manhattan, la o gară, şi de acolo să schimb, că aveam alt autobuz, şi ajungeam în oraşul în care era tabăra. Şi am urcat în autobus… Am mers şi am stat tot timpul trează nu cumva… Pentru că mi-era foarte, foarte somn… Am stat tot timpul trează, pentru că mi-era foarte frică să nu rămân în altă parte, că nu ştiam nimic acolo. Şi eram foarte tristă şi aşa, n-am vorbit cu nimeni…. Adică tipul ăla de lângă mine se tot băga în seamă. Era un chinezoi, nu ştiu ce naiba era, da’ n-am vorbit, am stat exact în faţă în primul rând, ca să văd eu ce se întâmplă, şi tipul care ne conducea era un negru şi nu se compara cu ăştia, şoferii din România, care sunt nişte bădărani şi put a transpiraţie şi sunt urât îmbrăcaţi, şi-aşa, era foarte de treabă şi arăta foarte bine. Era într-o uniformă alb cu negru, cămaşă şi pantaloni şi tot timpul drumului ne zicea că am ajuns nu ştiu unde şi a început… Mi-a mai trecut din faza asta că nu m-a aşteptat nimeni, şi mă uitam aşa că totul era scris în engleză. În acelaşi timp mă simţeam şi tristă, dar…

– Era noapte când ai ajuns?

– Era ziuă, da’ la noi era noapte. În România era noapte, da’ acolo era ziuă şi am mers noi, am mers, am mers cale lungă, cam vreo două ore, nu ştiu cât am mers cu autocarul acela, şi am ajuns în Manhattan… Foarte frumos, ce să zic, nişte clădiri…Vrei să-ţi povestesc asta? Erau nişte clădiri foarte înalte. Ziceai aşa… Ziceai că sunt în filme, şi mă simţeam aşa ciudat că nu puteam să mă bucur de ele. Şi am ajuns în Manhattan. Ăsta a zis că aici e ultima staţie… „coborâţi.” Am coborât, nici nu ştiam unde să mă duc, şi l-am întrebat eu pe şofer unde trebuie să mă duc pentru… I-am arătat eu unde trebuie să ajung, şi mi-a zis să mă duc în gara care era exact la doi paşi de mine. Şi m-am dus acolo. Tot aşa ştiu că nu puteam să-mi duc bagajul, şi m-a ajutat cineva să duc bagajul. Erau foarte de treabă toţi, ştii? Şi am ajuns în gară acolo, şi m-am dus la informaţii, şi am întrebat unde este Melford, aşa se chema oraşul în care trebuia să mă duc în New Jersey, şi mi-au zis ce trebuie să iau. A trebuit să urc nişte scări aşa, cu bagajul, era ditamai bagajul, şi am ajuns acolo, la casa de bilete, am plătit biletul, adică în total m-au costat 37 de dolari. Şi am mers, m-am urcat în autobus şi am mers, nu mai erau locuri în primul rând, m-au pus în al doilea rând, eram lângă un negru, şi am mers, am mers. Tot timpul drumului negrul ăsta tot scotea telefonul şi zicea: „Am ajuns…Sunt în staţia nu ştiu care, ajung în nu ştiu cât timp.” Cred că vorbea cu cineva, ştii? „Am ajuns nu ştiu unde, mai am de mers nu ştiu cât!” Şi eu eram amorţită, îmi venea să dorm şi-aşa, şi la un moment dat l-am întrebat, că trecuse de acum două ore de mers, şi eu nu ştiam cât mai avem. Credeam că am ajuns deja şi am trecut, şi l-am întrebat pe el unde este Melford, şi mi-a zis că lasă, nu-ţi face nici o problemă, că mai este, că şi el coboară tot acolo. Şi am mers aşa, printr-o pădure, unde era foarte curat şi foarte frumos, şi erau numai copaci aşa, în jur, şi era foarte curat aşa, pe jos.

– Cum ţi se părea autocarul faţă de ce văzuseşi tu până acum, sau era ca-n România?

– Păi nu era… Erau autocare din alea mari-mari, exact aşa cum sunt astea din România care pleacă prin ţări străine, ştii? Erau foarte mari, chiar dacă distanţele erau foarte scurte, erau foarte mari şi foarte curate. Şi la fel, cel care conducea era foarte de treabă şi tot timpul vorbea, zicea despre el şi nu ştiu ce, şi am ajuns… A, nu… Am mers, am mers, am mers, până când am ajuns în Melford, şi înainte să ajungem l-am întrebat pe negrul ăsta unde este tabăra, dacă ştia unde e tabăra asta, ştii? I-am scris numele, că nu ştiam cum se pronunţă. I-am scris numele pe o hârtie şi i-am arătat, şi el a zis că nu ştie unde e tabăra asta şi nu ştiu ce… Şi mi-a zis că soţia lui e în staţie, şi dacã vreau, mergem, că el are de ăsta, calculator de detectare a zonelor, sau cum se zice? În sfârşit… Aşa… Şi am coborât eu. Am întrebat şi pe şofer unde e tabăra asta, nici şoferul nu ştia, şi am coborât… Zic acum de bagaj sau nu zic?

– Zi… Cum ai coborât?

– Am coborât pe scări… Păi nu, am coborât pur şi simplu, şi nenea ăsta a zis: „Hai, vino la soţia mea, să căutăm pe Internet acolo!” Şi am căutat şi n-am găsit. Şi m-am dus după aceea cu el în toate magazinele şi am întrebat, şi la o farmacie ne-a zis cineva unde este tabăra asta, şi m-am suit în maşină la ei, am mers, am mers, am mers – cam vreo opt mile am mers, cam aşa, opt mile, da… O milă e un kilometru şi ceva, deci cam vreo 12 km sau nu ştiu cât, şi m-au dus ei, şi când am ajuns, am văzut că scrie tabără, şi când am ajuns, am intrat şi exact cum intri se vedea şi camera în care stăteam… Şi era aşa undeva… cum să-ţi explic… sus era biroul, şi jos erau dormitoarele. Şi cum am văzut dormitoarele mi-am dat seama că acolo o să dorm, că acolo e unde o să stau eu şi-aşa, şi am văzut multe paturi, şi-ţi dai seama că era mizerie, şi geamul ăla era murdar şi… mamă, când m-am gândit două secunde aşa… După aceea am mers şi am vorbit la administraţie, şi în momentul în care am intrat, am intrat pe uşă, la parter, unde trebuia eu să dorm şi să stau… şi am văzut doi români, şi cum i-am văzut i-am întrebat: „Sunteţi români?” În română, ştii? Şi ei da, da, suntem români, că nu ştiu ce… şi eu eram foarte fericită că i-am găsit, aşa. Era Lăcrămioara şi cu Adi. Şi stăteau acolo şi vorbeau, ştii? Şi după aceea am fost sus la administraţie, la biroul central, şi exact când am ajuns acolo, mi-am dat seama că mi-am uitat bagajul în autobuz! Şi mi-au zis… m-a luat o tipă, i-am zis şi negrului că mi-am uitat bagajul, şi el mi-a zis repede, repede dă-mi numărul de telefon, să sunăm acum, nu ştiu ce. Şi i-am dat numărul de telefon, a sunat el acolo, şi i-a zis să sune mâine, că acum era deja prea târziu, că era după amiază şi nu mai era nimeni acolo, în staţie la autobuze. Şi am vorbit la Main Administration, şi m-am întâlnit cu o tipă, o chema Gil, o femeie foarte de treabă, cu care m-am înţeles foarte bine tot timpul şi era cea mai… Era foarte sufletistă, aşa, şi mi-a dat ea prosop, mi-a dat şi săpun, pastă de dinţi, periuţă, şampon, şi mi-a dat şi un tricou. Şi ea m-a ajutat, mi-a dat schimburi, şi a început să-mi arate tabăra. M-a suit într-o trotinetă de aia de golf, şi a început să-mi arate tabăra, şi zicea, ei nu fi supărată, nu ştiu ce. Eu eram foarte aşa, eram în şoc. Nu-mi dădeam seama că mi-am pierdut bagajul. Eram aşa, veselă că în sfârşit am ajuns acolo, şi toată lumea mă întreba de ce sunt aşa veselă, că mi-am pierdut bagajul? Da’ eu eram aşa, pentru că în sfârşit ajunsesem acolo unde trebuia să ajung, şi chiar nu-mi venea să cred. Şi mi-au dat ăia cearşafuri… A, şi după aceea am intrat în cameră, în camera în care trebuia să stau… A, s-a dus o soră şi a întrebat: sunt paturi libere aici? Şi fetele de acolo au zis că nu sunt paturi libere, şi mi-au zis, du-te-n altă cameră, că aici nu sunt paturi libere. Şi vine Lăcrămioara la mine şi zice că: „Măi, aicea mai este un pat liber, că astea sunt proaste şi n-au vrut să-ţi zică, ştii?” Şi m-am dus la Gil şi i-am zis că mai e un pat liber şi-aşa, şi Gil a zis că a, foarte bine… Oricum nu vroiam să stau în camera aia, că erau deja zece persoane, şi aveam şi eu un pat acolo, sus, unde sunt păianjeni, ştii? Că nu curăţaseră păianjenii, că erau nişte împuţite alea din cameră, şi nu curăţaseră păianjenii de sus, şi-aşa, şi era cam… Ştii, dacă stăteai aşa, în fund pe patul acela, dădeai cu capul în tavan. După asta m-am dus şi la şefa taberei, Ana o chema, Ann, căreia i-am zis ce mi s-a întâmplat şi-aşa, şi ea mi-a zis că nu-i nimic, las’ că-ţi găsim noi bagajul, la-la-la, sărăcuţa de ea, c-a venit singurică… Îţi dai seama că ei erau de vină că n-au venit să mă ia, şi nu mi-a zis nimic că mi se decontează drumul. A trebuit să aflu eu peste două zile că drumul mi se decontează şi că-mi dau banii înapoi. Aia, proasta aia nu mi-a zis nimic, ştii? Ea, tot zâmbitoare, foarte de treabã, aşa, că vai că sărăcuţa, că la-la-la… Şi ce să-ţi mai zic? Şi în seara aia am ajuns eu acolo, şi eram foarte slăbită şi pierdusem masa, da mi-a dat Aida, m-am întâlnit cu Aida, o tipă din România, cu care ne întâlnisem noi cu toţii la adunarea aia cu Work&Travel, şi Aida mi-a dat ceva să mănânc, că ea lucra la bucătărie. Şi Adi mi-a dat să mănânc. Şi am mâncat eu, şi am stat cu Lăcrămioara, care era supărată că făcuse toată ziua curat în cabane şi o muşcase o căpuşă, şi era muşcată de burtă. Se simţea foarte naşpa… Şi a zis că noi trebuie acolo să spălăm doar WC-uri, şi că noi asta trebuia să facem, şi era foarte tristă. Şi i-am zis eu că lasă, măi Lăcrămioara, rezolvăm noi, că vedem noi ce facem. Eu nu ştiam, eu nu-mi dădeam seama că chiar eu o să spăl WC-uri. Şi-apoi m-am dus eu în cameră, le-am cunoscut pe fetele alea care erau nişte împuţite. Din mai multe ţări erau: din Rusia, din Spania, din Cehia, din Ucraina, din Franţa. Lăcrămioara era din România, atât în camera aia, că în rest, în cealaltă cameră era Aida cu Monica din România, şi într-o altă cameră mai era o tipă Flori, care nu mi-am dat seama decât după o săptămână că e româncã. Eu am crezut că e din altă ţară, ştii, că ea nu vorbea niciodată româna, vorbea numai în engleză, se credea mare interesantă, ştii? Şi după aceea, seara am fost, că noi lucram în Najua, Najua Camp – aşa se chema – şi mai era o tabără puţin mai sus, trebuia să urci un deal şi era… Ceder Lake Camp se chema. Şi eu trebuia să mă duc să lucrez în Najua Camp, ştii? Şi am fost în seara aia cu Lăcrămioara în Ceder Lake Camp, că acolo se strângea toată lumea, şi copiii nu erau încă veniţi, şi se făcea o mare adunare. Tu vrei să scrii toate astea? Şi se făcea o mare adunare şi toată lumea cânta, se cunoştea. Toată lumea se cunoştea acolo. Era un instructor pe care am uitat cum îl cheamă, şi se făceau aşa cu toţi acei – de exemplu numeau pe cei care sunt născuţi în februarie, să se caute cei născuţi în februarie şi să se aşeze într-un cerc, şi să-şi spună numele şi să se cunoască, ca să ne cunoaştem toţi între noi, ştii? Se făceau jocuri dintr-astea între cei de la personal. Şi, nu ştiu, sincer, mie nu mi-a plăcut. Eu eram şi obosită, şi după aceea m-am dus şi m-am culcat, şi a doua zi dimineaţă… M-am trezit şi m-am dus la asta, că asta mi-a zis dimineaţa, la ora nouă sau nu ştiu la cât mi-a zis să vin să o întreb ce am făcut cu bagajul.

– Şi când te-ai trezit… La ce te-ai gândit când ai deschis ochii şi ai văzut unde eşti?

– Păi, nu ştiu… Chiar nu m-am gândit. Nu ştiu, eram prea ameţită şi nu m-am gândit la nimic. Eram tot aşa, în formă de şoc. Tot nu-mi venea să cred că sunt acolo, şi m-am dus la Ana asta, Ann… şefa taberei, şi ea mi-a zis că încă nu e gata, n-a vorbit cu ăia, şi i-a sunat atunci când eram eu acolo. Nu-i sunase înainte, că ea aşa mi-a zis, că o să sune înainte şi nu i-a sunat înainte şi cică da, fii fericită că mâine ai să-ţi primeşti bagajul, şi mi-a zis să stau, să mă duc să mă odihnesc în ziua aia, să nu lucrez… Şi n-am lucrat în ziua aia. Nu mai ştiu ce-am făcut. Am stat, am stat în cameră. N-aveam chef să mă plimb prin tabără, nici nu ştiu ce-am făcut, sincer. Am stat eu aşa, şi m-am gândit ce fac eu acolo, ce se-ntâmplă?

– Vorbiseşi cu părinţii?

– Nu, nu i-am sunat deloc, pentru că nu mai aveam bani pe cartela aia de 5$ pe care am luat-o, mai aveam câteva minute, şase minute. Şi am sunat-o pe Gică, prietena mea şi am vorbit… Nici nu ştiu ce am vorbit…

– Ce ţi-a zis, Gică?

– Gică: Că şi-a pierdut bagajul şi plângea, că e naşpa în tabără, că lumea e naşpa acolo, românii sunt naşpa… totul era naşpa… atât.

– Şi i-am zis că nu ştiu când o să vorbesc cu ea pe net, pentru ca nu avem net şi nu se ştie dacă o să ne mai pună net, că trebuie mai întâi să vină copiii ca să ne pună net, cu toate că puteau să ne pună şi mai înainte, că nu le cădea mâna, că nu era cine ştie ce scumpete, dar uite că… Şi apoi au venit celelalte zile, am văzut… Am vorbit cu românii, am vorbit cu Aida, mi-a dat haine, Aida mi-a dat haine să mă-mbrac, că n-aveam cu ce să dorm, şi a doua zi trebuia să mă duc să iau bagajul. Seara sau nu ştiu când, şi m-au trimis ăştia cu… M-au dus cu maşina, şi m-au trimis cu vreo două ore mai devreme, ca să fiu sigură că primesc bagajul. Şi am stat şi am aşteptat acolo, şi am făcut nişte poze, şi când a venit mi-a zis… I-am zis când mi-am uitat bagajul, şi mi-au dat bagajul, şi din autobuz a coborât tipa negresă cu care m-am împrietenit, o chema Debra. Debra şi Nigel. Şi a coborât tipa, şi am întrebat-o ce mai faci, şi nu ştiu ce, şi i-am zis bine, uite că am venit să-mi iau şi eu bagajul, şi să mai vorbim, ştii? Şi am stat şi am mai vorbit cu ea, şi mi-a zis: „Nu vrei să te duc în tabără?” Şi i-am zis uite, că mi-a dat telefon… Îmi dăduse telefon mobil ca să-i sun înapoi, să le zic să vină să mă ia ei. Şi le-am zis OK, hai duceţi-mă dumneavoastră… dumneavoastră! Du-mă tu, că nu vorbeam cu ei aşa. La ei „you” e pentru tot. Şi m-a adus, m-a dus ea până în tabără, am mai vorbit pe drum şi i-am zis, hai că te sun într-o zi când am zi liberă, că o să mă duc pe la ei, să mai vorbim, să nu ştiu ce… Şi când am ajuns acasă, când am ajuns în tabără, i-am spus lui ăla că am găsit bagajul, şi-aşa, şi m-a întrebat ăsta că de ce n-am sunat, că trebuia să sun, şi le-am zis că m-a adus negresa, şi mi-a zis Ana, mi-a zis proasta asta de Ann, şefa taberei mi-a zis că… că vai, că nu trebuie să ai încredere în toată lumea, că aşa toată lumea pare drăguţă dar nu este, că să am grijă, şi i-am zis da, da, da, şi atât. După aceea a urmat ziua următoare când m-au pus să muncesc.

– Cum a fost prima zi de muncă. Ce-ai avut de făcut?

– Păi, eram în echipă eu cu Lăcrămioara şi mai era o negresă, negresa franţuzoaică Melissa, era şi un polonez, singurul băiat house-keeper. Şi el era în echipă cu Lăcrămioara, şi eu eram cu negresa, şi trebuia să mergem să spălăm pe jos. Am fost la infirmerie, am făcut curat că nu mai făcuse nimeni de un an de zile acolo, şi am făcut curat acolo. Normal că a fost foarte greu, şi că abia mişcam din mopul acela, şi ce să-ţi mai zic… Şi am muncit …

– Aveaţi şi timp liber?

– Era o zi pe săptămână, două. Prima săptămână am avut două, pentru că încă nu veniseră copiii. Şi când au venit copiii n-am avut zi liberă, nu ştiu care era faza… în fine, şi după aceea, a doua săptămână am avut, şi m-am dus la negri, parcă, sau nu ştiu… da, m-am dus la ei acasă. Şi le-am zis ce se întâmplă acolo, şi ei erau foarte contrariaţi de ce se întâmplă… M-am dus la ăştia acasă, adică a venit ea să mă ia şi, când am văzut că… Ei au zis că fac un grătar, şi când am ajuns acolo am văzut casa, am văzut că sunt numai… toţi erau numai negri… Erau vreo zece negri în casa aia. Aveau o casă foarte frumoasă şi cu grădină şi aşa… Se mutaseră de curând. Şi când am ajuns în mijlocul lor, ne-au făcut cunoştinţă cu toată lumea. Şi Nigel ăsta a fost foarte drăguţ cu mine, mi-a zis că: „Poţi să faci ce vrei, să mănânci ce vrei, nu tre’ să ne ceri… Poţi să intri în frigider să mănânci ce vrei!” Şi le-am zis că ei, că îţi dai seama că nu puteam să fac chiar aşa. După aceea au făcut ei barbecue-ul ăsta, grătarul şi-aşa, şi ne-am pus să mâncăm. Ei au zis o rugăciune aşa în jurul mesei, ca la negri, ştii?

– Cum vorbeai, cum găseai limbă comună cu ei… Adică tu comunicai sau vorbeau ei şi tu doar dădeai din cap?

– Păi, şi ei mă întrebau, şi eu le mai ziceam câte ceva, da’ îmi era aşa ruşine, adică nu mă simţeam în largul meu, nici la ei acasă, ştii, că dacă nu îi cunoşteam. Şi vorbeam aşa, nu ştiu, ce să vorbim. Vorbeam despre mine, despre ei, nici nu mai ştiu.

– Ai mers la discotecă?

– Nu, în ultima săptămână cred că am fost. M-am dus cu o tipă, tot din România era aia, şi mi-a zis că dacă vrei să mergem, nu ştiu ce. I-am zis că n-am mers niciodată, şi că aş fi vrut şi eu să merg să văd ce fel este, ştii? Şi, deobicei dacă mergeai, trebuia să plăteşti taxiul… 3 dolari sau nu ştiu cât, şi acolo trebuia să-ţi iei un suc de vreo 10 dolari, şi era cam scump şi nu vroiam să merg… şi până la urmă m-am dus, aşa. Toată lumea mergea în fiecare joi, că joia era noaptea… Noi la ora 12 noaptea trebuia să fim în dormitoare, că dacă nu eram şi ne găsea, nu ştiu ce ne făcea. În fine… Şi zicea că n-avem voie. Şi în seara aia am fost acolo, aşa, şi nu ştiu, era aşa ceva, era foarte puţină lume, şi erau de-ăştia în vârstă care stăteau aşa pe la bar, era foarte mic, foarte, foarte mic era, era un fel de bar, şi am dansat noi, adică nu prea m-am distrat, adică ce să zic. M-am dus şi eu să văd care-i faza. N-am băut nimic că am zis să nu cheltui bani. Fusesem cu o maşină cu nu ştiu cine, cu un tip, şi n-am mai plătit taxiul….

– Şi viaţa în cameră cum era?

– În cameră? În cameră era foarte naşpa pentru că eram şi zece fete… Una venea la o oră, alta venea la o oră, ce să zic… Stai să-mi amintesc.

– Erau cupluri care… ştii tu…?

– Erau. Erau rusoaicele care îşi aduceau prietenii în cameră. Una dormea cu prietenul ei.

– Şi vă lăsau?

– Păi nu ne lăsau, îţi dai seama că nu ne lăsau, da’ ea dacă vroia să rişte să fie dată afară, l-a adus, şi într-o zi i-a zis că… că a venit Ana, directoarea, că ea a aflat că ea e cu gagiul ei în cameră şi a venit, ştii? Şi au avut o discuţie între patru ochi, şi i-a zis că dacă se mai întâmplă va fi dată afară şi… În primul rând era supărată pe ea, nu pe el că a venit, ştii?

– Da el tot era din tabără?

– Da, lucra la bucătărie, şi ea lucra la bucătărie, şi s-au simţit singuri aşa şi…

– Şi cum era tabăra? Avea ceva frumos, ceva care să-ţi fi rămas în suflet? De ce îţi aduci aminte în primul rând când te gândeşti la tabără?

– Nu ştiu… Bucătăria, că mergeam în bucătărie şi beam cafea cu Lăcrămioara, cu prietena asta a mea, şi stăteam aşa şi vorbeam… Că mergeam la piscină şi ne ascundeam de Ana asta. Stăteam mai mult în apă, că dacă venea şi ne vedea, ne dădea afară. Şi stăteam… Eu îmi puneam şapca în cap şi îmi dădeam jos ochelarii, şi oricum nu mă cunoştea nimeni, sau îmi puneam ochelari de soare. Şi… da, mergeam la piscină, am învăţat să înot aşa, cât de cât, da’ problema era că făceam baie cu copiii în piscină, ştii, şi nu prea aveam loc, că nu era atât de mult loc, şi apoi aveam voie să mergem cu schi de ăla pe apă… schi nautic, sau cum se cheamă… schi jet, get, sau mă rog… Şi eu nu m-am dus, pentru că îmi era frică, chiar dacă puteam să mă duc, da’ nu m-am dus pentru că îmi era frică şi asta e… Am făcut baie în lacul ăla, cu de-ăsta de salvare.

– În Ceder Lake?

– Da, în lacul de cedru… A, da şi eu trebuia să muncesc în Najua, să fiu femeie de servici şi să fiu spălătoreasă sau ce naiba şi house-keeper. Şi până la urmă în Najua erau cinci şi în Ceder Lake erau trei femei, house-keeperi, şi trebuia una dintre noi să meargă în Ceder Lake şi au tras la sorţi, că nimeni nu vroia să meargă. Şi au tras la sorţi şi normal că eu am căzut să mă duc în Ceder Lake, unde nu cunoşteam pe nimeni. Şi eu dormeam în Najua şi lucram în Ceder Lake, şi în fiecare dimineaţă trebuia să mă trezesc mai devreme să mă duc să fac… Da’ oricum, făceam sport aşa, şi îmi făcea bine. Făceam cam un sfert de oră pe jos. Urcam dealul ăla care era cam naşpa. Da’ era mai uşor în Ceder Lake, pentru că nu mai era directoarea asta, Caroline… noi îi ziceam Carolina, că ea era şeful tuturor, acolo era staff-ul ei, şi ea în Ceder Lake nu prea venea, că nu era domeniul ei, ştii? Acolo era Gil, tipa aia pe care am cunoscut-o eu când am venit. Ea era şefă acolo şi era foarte de treabă. Şi ne-a împărţit ce trebuie să facem, şi aveam de spălat în fiecare zi cam 33 de cabane, şi în fiecare cabană erau două WC-uri. Îţi dai seama…66 de WC-uri pe zi, plus că mai aveam şi… cum se cheamă, unde se ţine teatru… amfiteatru. Un amfiteatru pe care trebuia să-l măturăm în fiecare dimineaţă, să spălăm podeaua şi să spălăm şi WC-urile de acolo, şi mai aveam tot aşa… o scenă în Ceder Lake. Da’ era afară, şi trebuia să măturăm în fiecare dimineaţă frunzela care cădeau, şi tot aşa erau WC-uri de-alea de la lac… Şi ne-am împărţit noi aşa, la fiecare, şi noi două lucram mai aproape de Najua, cu tipa cu care lucram eu, Andreea, era tot din România, şi eu lucram cu ea în Ceder Lake, şi nu prea făceam noi curat prin WC-urile alea… 33 de cabane, adică făceam, da’ dacă nu ne controla, nu prea făceam aşa de bine, ştii? Măcar să ne vadă că mergem prin ele, nu prea curăţam, că erau înfundate şi… miroseau a parfum… Şi aşa ne-am împărţit noi, şi în fiecare dimineaţă trebuia să spăl eu tot amfiteatrul ăla şi WC-urile şi tot, şi să iau păianjenii, şi după aceea mai mergeam în altă tabără unde spălam acolo WC-uri, da’ nu prea spălam, pentru că noi aşa, din urmă, înţelegi? Pentru că de fapt era datoria lor, a celor din camere să-şi spele WC-urile şi totul… Noi trebuia doar să dezinfectăm, şi îţi dai seama, dacă erau murdare, ce faci? Torni doar de-ăla şi ce faci? Că asta dacă ne controla îţi dai seama că era vina noastră, da’ aia nu prea controla, controla mai mult în Najua, unde lucra Lăcrămioara. Ea lucra cu o rusoaică, Katia, Katerina… şi pe Katerina asta a dat-o afară pe la jumătatea taberei pentru că nu făcea treabă… Ea făcea aşa, din urmă… din urmă. Prima dată a vrut s-o dea afară pe Lăcrămioara, pentru că ele aveau de făcut biroul ei, ştii? Şi era foarte mare… Main Administration, Administraţia şi ele trebuiau să spele pe jos în fiecare dimineaţă, să spele cu maşina de spălat. Era o maşină aşa, care decât să faci cu ea mai bine făceai cu mopul, că trebuia s-o speli în fiecare zi, ştii? Şi era foarte mult gunoi, şi ele îşi împărţiseră munca, şi asta trebuia să spele pe jos, şi aia trebuia să strângă gunoiul, Katerina. Şi Katerina asta nu prea venea să ia gunoiul, ştii? Şi când a aflat, când a venit asta şi a văzut că nu ia gunoiul, a venit în cameră şi a văzut-o pe Lăcrămioară că doarme, şi i-a zis, ce faci în cameră, de ce dormi, că eşti în timpul serviciului şi-aşa şi că… Şi asta i-a zis… Lăcrămioara nu prea ştia să vorbească engleza, şi îţi dai seama că nu putea să-i explice ce s-a întâmplat, şi până la urmă Carolina asta nu mai vorbea cu Lăcrămioara, n-o mai saluta, pentru că era supărată pe ea, până când într-o zi… Era o româncă în tabără, care lucra la teatru cu copiii. Era profesoară de teatru şi era plecată din România de nu ştiu câţi ani, şi acum era americancă. Şi era în tabără profesoară de teatru, şi până la urmă i-a tradus ceea ce a zis Lăcrămioara lui Caroline asta, şi aşa şi-a dat seama de greşeala pe care a făcut-o, şi că a învinuit-o pe Lăcrămioara pe nedrept, şi şi-a dat seama, şi i-a zis lui Katia asta că dacă o mai vede că nu lucrează şi dacă mai are vreo abatere de la servici o s-o concedieze. Şi asta, Katerina, a muncit ea o zi, a muncit două, şi a găsit-o Caroline într-o zi pe iarbă, stătea la plajă. Şi i-a zis: „Ce cauţi aici?” Nu ştiu ce… „De ce nu eşti la muncă, pentru că uite e mizerie pe la infirmerie…” Că ea nu mai poate să rămână, aşa i-a zis Caroline, infirmeria este murdară. „Eşti concediată… Ai cinci minute să-ţi faci bagajele şi să pleci!” Şi asta îţi dai seama că şi-a făcut bagajele şi au dus-o cu maşina, cineva a dus-o cu maşina cu bagajele până în Melford, în oraşul din apropiere, şi au lăsat-o acolo cu tot cu bagaje, fără bani, fără nimic… Aa, ba da, i-au dat bani. Trebuia să-i dea 1200 $ şi i-au dat 300$, cu toate că ea stătuse acolo o lună şi ceva, şi trebuiau s-o plătească mult mai mult. După aceea am înţeles că a plecat în New York, şi i-au amânat şi viza, i-au zis că-i anulează viza şi dacă stă aici în America, stă ilegal şi ea oricum a mers în New York şi şi-a găsit ceva de muncă acolo, la un hotel, nu ştiu unde, şi lucra acolo. Mai departe nu ştiu ce-a făcut… Ştiu că şi-a găsit de muncă.

– Dar tu ţi-ai făcut vreun prieten acolo, vreun băiat cu care să fi avut o relaţie mai specială?

– Nu, n-am avut pe nimeni, eu mi-am văzut de treaba mea şi nu… Adică toată lumea acolo se cupla, aşa, şi eu mi-am văzut de treaba mea, şi nu vroiam nici să am probleme, pe de o parte, nici să mă ataşez de cineva de care urma să mă despart în câteva săptămâni.

– Cât ai stat în tabără?

– Două luni. Trebuia să stau nouă săptămâni, nouă săptămâni am stat… şi ce să-ţi mai zic despre tabără… Hai să-ţi zic o fază cu o româncă. Era o tipă, o chema Monica, care lucra la bucătărie şi au trimis-o pe ea o dată, într-o tabără, deci acolo erau taberele Ceder Lake şi Najua, şi mai era o tabără de oameni bogaţi, de copii bogaţi, şi au ales vreo 4 oameni ca să lucreze acolo. Şi au ales-o pe Monica asta care era… pupa pe toată lumea în c…r şi aşa, l-au ales pe unul Cezar, tot un tip din România, care venise ca salvamar, deci avea contract de salvamar, şi când s-a dus acolo, l-au pus la bucătărie, într-o bucătărie de copii bogaţi. Aşa… Pe Monica, pe Cezar şi pe încă doi, o rusoaică, am uitat cum o cheamă, care tot timpul se plângea că o doare c…rul, că o doare nu ştiu ce, şi au pus-o şi pe aia acolo să lucreze. Acolo nu era foarte mult de muncã, ştii? Şi pe unul din Anglia, care era tot aşa, un fandosit… Aşa, şi tipa asta, Monica a făcut… Ann a făcut un anunţ într-o dimineaţă că cine vrea să muncească la Internet, că aveau nevoie de doi oameni la Internet şi au nevoie să-i primească pe oameni, eu nu ştiu, au zis doar că au nevoie să lucreze la Internet. Şi eu am crezut că dacă trebuia să lucrezi la Internet înseamnă că trebuie să cunoşti să lucrezi pe calculator, şi eu nu prea ştiam să intru pe net, să umblu, adică, pe Microsoft, pe căcaturi de astea, ştii? Şi seara, când eram cu fetele la masă le-am zis că oare despre ce o fi vorba, că uite cu Internetul ăsta, că ce ziceţi, bla, bla, bla, că toată lumea fusese acolo, şi toată lumea auzise, dar numai eu am fost atentă, ştii? Şi Monica asta că a, ce bine, că am să mă duc eu să vorbesc, că eu mă pricep la calculatoare. Asta era o tipă care era la Construcţii, deci era şi ea la facultate, şi care se dădea mare şi tare că avea nu ştiu câte olimpiade, că este cea mai bună din facultate, tot timpul se lăuda cu chestia asta. Foarte enervantă! Şi când i-am zis aşa eu, ea zice că a, că o să mă duc eu şi o să vorbesc şi nu ştiu ce, şi o să mă angajez, să mă duc neapărat. Şi după aceea am vorbit cu ea şi îi zic, Monica, ai vorbit? Şi cică da, uite am fost eu la interviu acolo, că-i part time. Şi a vorbit cu acela, şi a zis că trebuia să lucreze şase zile pe săptămână, da’ din care astea şase zile, trei erau ale ei şi trei erau ale unui tip, Patt. Era un chinezoi, ştii? Şi i-am zis că bine măi, mă bucur pentru tine, nu ştiu ce, la, la, la. Şi la un moment dat o întreb eu, şi cum mai e Monica, cum mai e cu calculatoarele, că încă nu începuseră să funcţioneze. Şi zice, păi uite că Patt ăsta nu mai vrea să lucreze, că nu ştiu ce, ăla nu mai lucrează, că e prea puţin plătit, şi că i-au spus ei că dacă vrea poate să aducă pe altcineva. Şi i-am zis că Monica, uite, poate mă înscriu şi eu, că mi-am dat seama despre ce e vorba, ştii? Şi îi zic, poate mă înscriu şi eu, că uite, tot mai vreau să fac un ban şi aşa. Şi ea, cică uite mă, du-te şi vorbeşte. Aşa, cu o juma’ de gură, ştii? Mi-a zis. Şi trebuia să mergem într-o seară, să mergem amândouă. Şi ea mi-a zis să o aştept, să mergem amândouă, că face un duş, că aveam întâlnire la oră fixă. Şi eu tot vedeam că nu vine, că nu vine, că nu vine, şi credeam că a plecat înaintea noastră să vorbească cu acesta. Şi de fapt ea nu plecase, ea până în momentul ăla încă mai făcea duş. Şi m-am dus eu înainte cu Lăcrămioara, n-am intrat acolo, ştii? Şi i-am zis că: „Măi Monica, eu credeam că ai plecat şi ea că a, da, că vroiai să-mi iei locul.” …că nu ştiu ce, chestii de genul ăsta, ştii?

– Gică: Normal… ai greşit.

– Păi, ştiu că am greşit, dar eu credeam că a plecat, Gică, după felul în care s-a purtat cu noi.

– Gică: Trebuia să te asiguri dacă ea a plecat sau nu.

– M-am asigurat, Gică. Păi am fost la duş, am strigat Monica, şi nu mi-a răspuns nimeni, am fost şi în cameră, şi nu mi-a răspuns nimeni, şi credeam că a plecat.

– Şi, după aceea?

– Aşa, şi după aceea a venit ea şi era foarte supărată. Şi i-a zis lui Mark, ăla, i-a zis că poţi să te descurci tu, Monica, 6 ore pe săptămână? Şi ea a zis că uite că şi Alina vrea să lucreze, şi nu ştiu ce…ea. Şi Mark mi-a zis despre ce e vorba, şi mi-a zis că uite că poţi să lucrezi tu 2 ore, 2 zile, şi ea 4 zile. Da’ trebuie să zic asta cum ne-am certat noi şi…? Şi după aceea ea era foarte contrariată, şi le spunea la toţi că uite, că am fost eu drăguţă că i-am zis lui ăla să-i dea 2 zile, că puteam să-mi iau mie 6 zile, să lucrez numai eu. Da’ îţi dai seama că nu putea să le ia, că avea şi ea zi liberă, ştii? Şi n-avea cum să lucreze în fiecare seară. Şi… în sfârşit, ne-am certat noi aşa, şi după aceea n-am mai avut nimic. Eram pur şi simplu, eram colege… Şi după aceea să aflu eu de la Aida, că Aida stătea în cameră cu ea şi mai era prietenă cu ea, de cum vorbea ea despre mine…Şi Aida a întrebat-o pe Monica despre asta: „Măi Monica, da’ de unde ai aflat tu de Internet. Şi i-a zis, „păi, am auzit într-o zi la Ann…” Ca să vezi! De la Ana aflase ea de Internet, ştii? Şi îţi dai seama cã ea lua mai mulţi bani, eu luam 200 şi ea lua 400 de dolari pe două luni de zile, patru zile pe săptămână. Îmi făcea mai pe urmă şi nişte probleme… Ea îşi găsise un gagiu unu’ Marton, şi tot aşa, într-o seară n-a venit, şi trebuia să muncească ea, şi eu am deschis calculatoarele, şi i-am zis „măi chiar aşa de nesimţită eşti?” Oamenii o aşteptau la uşã ca să vină, şi ea nu venea, şi tot ea se supărase că de ce nu o înţeleg. În fine, aşa au fost nişte probleme, şi după aceea ea a avut un accident, şi a trebuit să muncesc eu singură la Internet. Eram în ultima săptămână, mai erau trei zile, mai erau vreo două zile până plecam, şi cam atât… Şi era naşpa la Internet, că trebuia să fii bun cu toatã lumea, trebuia să împaci pe toată lumea, că fiecare trebuia să stea doar jumătate de oră pe Internet, şi ei trebuiau să se înscrie pe o listă, şi când se termina timpul ăia ziceau să-i mai las puţin, că nu ştiu ce, şi eu trebuia să mă port egal cu toţi, şi nu puteam să fac favoruri. Şi ăia se supărau şi uite-aşa, nu mi-a plăcut. Mi-a dat 200 de dolari pentru cât am lucrat acolo. Da’ era greu pentru că ştiu că o dată a fost furtună şi nu mai erau, deci erau 20 de calculatoare şi nu mai lucrau decât 10 parcă, şi era o listă pe care toată lumea se înscria, ştii? Şi se-nscriau în ordinea în care veneau, dar pentru că nimeni nu ştia câte calculatoare sânt, s-au înscris tot 20 de persoane şi erau doar 10 calculatoare, şi eu trebuia să-i las doar câte un sfert de oră pe fiecare, ştii? Şi ăştia, israelienii care erau acolo se supăraseră, că de ce nu-i las, că nu ştiu ce, toată lumea aştepta, toată lumea era nervoasă, şi începuseră israelienii să mă-njure, eu nu ştiam ce ziceau, dar îi vedeam că vorbeau despre mine în limba lor. Deci erau amândoi în faţa mea, şi eu le ziceam că nu mai erau locuri, ca să n-aştepte pentru că a fost o furtună şi s-au stricat calculatoarele. Şi ei începeau să vorbească în limba lor, nu ştiu ce naiba ziceau. Oricum, am câştigat 200 de dolari… asta este, nu poţi să mulţumeşti pe toată lumea. Aşa că în tabără am câştigat 300, plus 200 – 500 de dolari pe două luni. Dar în timp ce am stat în tabără mai vorbisem cu tipa asta pe care o cunoscusem în avion, din Los Angeles, şi mi-a zis să vin la ea, să stau la ea, şi că îmi găseşte ea ceva de muncă, şi a zis că o să-mi cumpere ea, că îmi plăteşte ea o parte din avion, o parte din bilet, şi i-am zis că o să vin. I-am trimis un mesaj cu câteva săptămâni, cu două, cu trei săptămâni înainte, şi ea mi-a rezervat bilet, şi m-am dus la ea. Da’ eu m-am plictisit deja să vorbesc atâta. Gică, ce avem de mâncare…? (…)

– Rămăsesem la partea când tu ai plecat în Los Angeles…

– Da, să vă povestesc cum s-a întâmplat… Eram în tabără, şi m-a sunat ea şi mi-a zis că… adică am sunat-o eu pe ea, şi mi-a zis ea că mi-a găsit ceva de muncă, că era un anunţ la un restaurant de ruşi, şi o să fiu baby-sitter la o familie de ruşi. Da eu nu ştiam că sunt evrei şi… dar nu vrei să-ţi mai povestesc ceva din tabără?

– Ba da, bineînţeles…

– Cum se comportau cu noi? În tabără, cum să vă zic dragi telespectatori, era foaarte urât! Se purtau foarte urât cu noi, era un stres continuu, şi dimineaţa trebuia să mă trezesc să mă duc să muncesc, să spăl WC-uri. Hai să-ţi zic cum era la cină… Sala de mese era foarte mare, şi din sala de mese intrai aşa, într-o săliţă mai mică… un separeu, dar avea legătură. Şi noi acolo mâncam, în separeul ăla, că nu ne dădea voie să mâncăm în sala de mese, pentru că… eram sclavii şi… acolo mâncam noi. Ne înţelegeam foarte bine, era foarte bine la mese, acolo ne mai spuneam ce-am mai făcut… Era un moment de relaxare pentru noi, pentru că… mâncam, în primul rând, şi aveam disfrutare… Disfrutam… adică… era o plăcere a gustului. Şi câteodată mai venea la noi la masă Carolina aia, proasta de şefa noastră. Şi într-o zi a venit şi mi-a zis: „Ce faci?” Foarte fericită era… „Am un cadou pentru tine!” Şi mi-a adus o greblă ca să adun nişte gunoi, că aruncau gunoiul, şi la ei este gunoi din ăla, compact, adică învârţi cheia şi el se compactează, se face mai mic, ştii? Şi poţi să pui foarte mult gunoi în ghena aia. Şi pe lângă gunoiul ăla, ghena aia, mai sunt gunoaie pe jos, şi noi trebuia să le ridicăm, să le punem în gunoi… Şi mi-a adus o greblă! Asta ca să vedeţi cât de handicapaţi erau. În tabără se făceau petreceri. Normal că toată lumea din tabără era cuplată şi-aşa, şi toţi erau cuplaţi acolo de plictiseală, sau de nu ştiu ce, cu cât mai mulţi, cine avea cel mai multe, era cel mai tare. Se făceau petreceri pentru staff, pentru personal, pentru noi şi pentru consilieri. Consilierii erau cei care aveau grijă de copii, şi erau aproape toţi israelieni… Şi se făceau petreceri la piscină, şi acolo ne dădeau să mâncăm fripturi. Da’ noi nu mâncam carne, adică mâncam carne, da’ de asta de pui, doar vinerea, că la ei e sărbătoarea asta, şabatul, ştii? A, şi stai să vă zic… Seara, dacă mâncai carne, nu aveai voie să mănânci lapte şi ouă, şi nouă, vă daţi seama, că ne era poftă de lapte, şi ne duceam la bucătărie şi mâncam pe-ascuns lapte cu fulgi şi… În fiecare zi, înainte de masă trebuia să cântăm rugăciunea lor… Nu o mai ştiu acum. O ştiam pe de rost. O învăţasem, în două luni de zile, nu mai ştiu… (cântă) La masă cântam cu ei, adică eu nu cântam, dar ştiu că la început când am venit, mi-a zis Lăcrămioara că trebuie să cântãm rugăciunea lor, dar noi nu eram neapărat obligaţi să o cântăm. Adică eu nu cântam niciodată. Dar o ştiu pentru că o auzeam deseori. Când se dădea petrecere, când se făcea sărbătoarea aia, trebuia să ne îmbrăcăm toţi în alb, cu tricouri albe, şi-aşa, şi atunci mâncam carne de pui, iar colega noastră de la bucătărie ne mai făcea nişte mujdei, aşa, ca la noi la români, şi mâncam cu mujdei. Ce mai era? Ne dădeau şi nişte morcovi fierţi… Ăştia erau garnitură, morcovi fierţi cu mâncare de-aia de-a lor de orez mai mic, nu ştiu cum se chema, chiar nu ştiu… Aşa, şi mâncam şi prăjituri… A! Şi sâmbătă dimineaţa ne dădeau o mâncare atât de bună… ou fiert… un ou fiert aşa cu brânză, brânză de-aia Fettes, era cremă de brânză, şi cu un colac, aşa, care era pâine, de ziceai că-i pâine românească. Şi mâncam noi… Atât de bun era, vai Doamne! Doar un ou? Puteam să luăm şi două ouă…. Puteam să luăm şi două porţii dacă vrem. Mâncai cât vroiai tu. Te puneai în lada aia cu mâncare, şi mâncai cât vroiai. La sărbători ei petreceau între ei, de noi nu-i interesa, restul. Ei aveau acolo, limba lor.

Cel mai tare m-a secat… Deci, nu mai aveam provizii, şi în fiecare loc unde lucram trebuia să am dezinfectant, mop, nu ştiu ce, şi când se terminau nu mai îmi aducea aia, ştii? Şi trebuia să urc ditamai dealul cu… să mă duc până la vale să iau toate astea, să le car în spate. Era atât de cald afară, şi eu trebuia să le car alea toate după mine. Asta m-a deranjat, că în primele zile ne aduceau alea nouă acolo provizii, după aceea ne lăsau pe noi, ştii? Să ne aducem singuri. Şi era o doamnă foarte drăguţă căreia îi făceam curat în cameră, că ăştia, şefii de tabără, aveau locul lor separat în tabără. Aveau ei două camere şi baie, şi de fiecare dată când mergeam la ea, ea era singura care ne dădea să bem un suc, şi se comporta foarte frumos cu noi, şi asta-i tot ce mi-a plăcut din tabără.

– Şi, pentru că ne-a scăpat la început acest subiect, zi-mi acum, cu ce impresii ai plecat din România şi ce credeai despre America atunci când ai ajuns acolo?

– De la început am venit cu o impresie proastă, pentru că nu m-au aşteptat la autobus, la aeroport, şi după aceea că se purtau foarte drăguţ cu mine, dar de fapt încercau să ascundă răutatea în spatele feţei mereu amabile, şi se vedea chestia asta. În momentul în care se enerva Carolina pe noi, când te uitai, parcă sincer, nici n-o mai recunoşteai, ziceai că-i drac, ştii? Era un înger din ăla aşa, care se transformă în drac. Şi în tabără nu mi-a plăcut deloc, pentru că în primul rând şi consilierii, adică cei care aveau grijă de copii şi erau de vârsta noastră se purtau cu noi ca şi cum noi eram servitorii lor, şi chiar dacă eram de aceeaşi vârstă poate noi eram mult mai deştepţi. Adică noi, cei din România, cel puţin eram toţi de la facultate, aveam medii mari, fără restanţe, avem nişte studii, în schimb ei veniseră, ei după ce termină liceul… ştiaţi? Ei, după ce termină liceul nu se duc la facultate. La ei şi fetele, şi băieţii fac armată, şi stau vreo doi ani, cam aşa ceva. Şi cei care au venit acolo terminaseră doar liceul, adică erau foarte proşti, şi n-aveau nici un fel de experienţă, şi nu ştiau decât să se-mbete, noaptea făceau chefuri şi tot felul de chestii de genul ăsta. Erau foarte mulţi care şi fumau marijuana… Eu n-am văzut, am auzit doar. Mi-a zis tipa aia cu care am fost în discotecă, că ei îi plăceau foarte mult băieţii, şi a fost cu doi, şi ea îmi zicea că a fumat marijuana, şi de la ea ştiam… Şi ce să vă mai zic? Aveam o părere foarte proastă despre tabăra asta, şi îmi imaginam că şi americanii sunt la fel, dar i-am cunoscut pe negrii…

– Ai mai fost pe la ei?

– Păi am fost de vreo trei ori la ei. A nu, am fost cu ei o dată, cu ea am fost, în Brooklin, la mama ei din Brooklin, şi a fost foarte drăguţă mama ei. Ne-a pus la masă, am fost cu prietena mea Lăcrămioara. Ne-a pus la masă să mâncăm şi a fost foarte de treabă… Apoi, când am plecat, am ieşit în stradă şi am vrut să fac eu o poză la clădiri, şi în momentul în care am făcut poza asta, fără să vreau am fotografiat şi un negru, că-ţi dai seama că era cartier de negri şi ăsta, un nene a venit la mine şi a început… A venit la mine, că eram cu negresa asta, cu Debra şi cu Lăcrămioara, şi mi-a zis: „Dă-mi filmul!” ….că nu ştiu ce, că se duce la poliţie, că „de ce îmi faci mie poze, că n-ai voie, că uite, acum sun la poliţie” Îţi dai seama ce nervos era tipul, că el era şi drogat, se vedea pe ochii lui că-i drogat. Noroc că l-a calmat Debra că ei, îţi dai seama, că erau amândoi negri, şi s-au înţeles acolo, în limbajul lor. Şi… după aceea au rezolvat problema, că a vorbit cu mama ei, şi a rezolvat totul.

– Dacă ar fi să mai trăieşti o dată această călătorie în America, te-ai mai întoarce în tabără?

– Nu, nu aş mai merge, chiar dacă ar fi unica mea şansă să mai merg acolo, tot n-aş merge în tabăra aia. Dar ştiu că nu poate exista doar o şansă, aşa că sper să mai merg şi la anul. Nu mi-am făcut prieteni acolo, doar amici. Nu mi-am făcut prieteni adevăraţi. Noi românii care eram acolo nu eram deloc uniţi, ci dimpotrivă, chiar foarte separaţi, şi în general, românii care sunt plecaţi în străinătate nu sunt uniţi. Fiecare a căutat să fie prieten cu altcineva, din altă ţară ca să… să… nu ştiu de ce. Poate că aveau nevoie de pile, dar nu ştiu la ce le folosea, pentru că oricum n-aveau ce să facă cu ele. ai să-ţi zic cum era în tabără, cum făceau ăştia petrecere la piscină. Cât am stat noi acolo s-au organizat două petreceri la piscină: una la Ceder Lake şi una la Najua. Şi piscina era foarte caldă, apa era foarte caldă şi am făcut noaptea baie în piscină. Era foarte fain acolo, erau faine petrecerile, dar numai că muzica era foarte… foarte încet, ştii, şi nu prea se auzea, iar la 12 trebuia să se închidă, să se termine, pentru că în zona aia erau din ăştia care făceau plângeri.

– Vorbeşte-mi puţin despre oraşele pe care le-ai văzut. Ce ţi-a plăcut şi ce nu acolo.

– Am fost în Brooklin şi tot ce-am văzut a fost cu maşina, pentru că am mers cu maşina într-un cartier unde stătea mama ei… Era ca un fel de cartier din ăsta mărginaş, şi acolo erau numai negri, şi mai vedeai pe-aici pe colo câte un blond, dar aşa, spălăcit, sau un roşcat, aşa… Era foarte ciudat, deci erau numai negri şi mai vedeai şi câte un alb. Şi am fost şi într-un magazin. Totul era foarte ordonat şi nu era aglomeraţie ca la noi, şi preţurile erau cam aceleaşi, unele lucruri erau mai ieftine, unele produse, de exemplu filmele erau mai ieftine ca la noi, şi mi-am luat de acolo un film pentru aparat. În oraş erau numai blocuri, n-am văzut case, şi blocurile erau cam ca la noi de înalte, şi aveau scară din aia exterioară, ştii, de incendii. Asta am remarcat, şi erau foarte întunecate, parcă zici că erau fumurii. Aceste cartiere de negri zici că sunt ca un depou, aşa, arată a vechi şi este mizerie, dar nu foarte mult. Era mai puţină mizerie ca la noi. Lumea se plimba pe stradă. Totul e asfaltat, şi nimeni nu te bagă în seamă, la prima vedere, nu se uită la tine aşa mai ciudat, nu ştiu… Se uitau pur şi simplu normal. Şi în Manhattan, ştii că sunt zece cartiere, în New York sunt zece cartiere, dar nu le mai ştiu pe toate. Aşa, şi am fost şi în Philadelphia. În tabără se organiza în fiecare săptămână câte o excursie. Nouă ni s-a promis la început, când am plecat din ţară că o să se facă excursii, o să ne ducă nu ştiu unde, şi că o să fie gratuite, şi n-au fost gratuite. Excursiile costau cam 10 dolari, 20 de dolari, şi eu am fost într-o singură excursie la Philadelphia, care a costat 25 USD şi era cea mai scumpă. În Philadelphia am fost cu mai mulţi prieteni din tabără… colegi de-acolo pe care îi ştiam mai bine, şi am fost şi cu prietena mea Lăcrămioara, şi a fost foarte frumos. Sincer, am fost în New York, în Manhattan şi în Brooklin, dar n-am văzut oraş mai frumos decât Philadelphia, pentru că este foarte curată şi are multe istorice. E cel mai istoric oraş din America. Acolo a fost scrisă istoria Americii. Este clopotul unde s-a semnat independenţa, nu mai ştiu în ce an… Am intrat în clădiri, în clădirea unde era clopotul, şi a fost singurul loc pe care l-am vizitat, pentru că era foarte scump să intri în alte locuri, şi acolo nu ne-a costat nimic. După aceea am vizitat tot oraşul. Era foarte cald şi puteam să vizitez cu autobuzul, dar era foarte scump şi am preferat să mergem pe jos. Şi am mers pe jos, am mers, am mers, am văzut foarte multe lucruri, am făcut foarte multe poze. Noi venisem să vizităm oraşul, dar majoritatea cu care am fost noi vroia mai mult să-şi cumpere haine decât să viziteze oraşul. Eu cu Lăcrămioara am plecat de unele singure în oraş şi am văzut multe lucruri şi ceilalţi, mai ales că eram mai mult cu băieţi, au stat să-şi cumpere haine. Şi am mai fost în altă parte, într-un oraş unde trebuia să ne facă Social Security Number. Este un număr care îţi trebuie dacă munceşti după ce termini contractul cu tabăra. Dacă nu ai numărul ăsta nu poţi să munceşti în altă parte, şi noi chiar credeam chestia asta, dar pe de o parte nu prea era adevărat, pentru că oricum toţi cei care veneau acolo şi terminau lucrul în tabără, când plecau munceau la negru, altfel nu puteai să munceşti. Şi eu cu Lăcrămioara am vrut să mergem să ne facem Social Security Number în ziua noastră liberă. Ca să ajungem până acolo taxiul ne costa 60 de dolari, şi noi am hotărât să facem la „ia-mă, nene”, ştii? Şi ne-am dus cu „ia-mă nene” şi-am plecat într-o dimineaţă, şi ne-am întâlnit cu un polonez, deci am ajuns până în Melford… Până în oraş ne-a adus cineva, şi din Melford trebuia să ajungem până în Newton, care se afla la o oră distanţă. Şi ne-am întâlnit acolo cu un polonez, care avea vreo 40-50 de ani, şi ne-a zis că ne duce el în Newton, şi ne aduce şi înapoi, şi noi normal că eram bucuroase, nu ştiu ce, îţi dai seama. Am văzut că era de treabă, şi ne-a zis că mai întâi trebuie să aşteptăm, că trebuie să meargă la bancă, după aceea mergem la el acasă… Şi după aceea ne duce. Şi de la început am fost cu el la bancă, am fost la el acasă, ne-a arătat casa lui, o casă foarte nouă şi foarte frumoasă, cinci câini. Şi în casă erau numai obiecte de artă, şi mi-a povestit despre fiica lui că a murit… A murit, Doamne, ptiu Doamne iartă-mă! A plecat la facultate nu mai ştiu… într-un oraş nu mai ştiu în America, şi că el a trebuit să plătească tot pentru că soţia lui l-a părăsit.

– Nu vă era frică…singurele cu un străin la el acasă?

– Ba da, ne era frică, dar eram două şi am zis că nu ne face nimic dacă suntem două, şi chiar nu ne-a făcut, deci chiar nu se dădea la noi. Şi am vorbit despre fiica lui şi despre soţia lui care l-a părăsit pentru un italian, şi el de-atuncea şi-a crescut fiica singur. Fiica lui avea atunci 10 ani, şi acum avea vreo 27. Şi după aceea am fost la Social Security Number şi am depus formularele, şi am pus pe adresa lui să ne vină Social Security Number, pentru că ne era frică să nu cumva să nu ne dea dacă punem pe adresa taberei, că erau evrei. Şi am aşteptat, am aşteptat, şi după două zile i-a venit lui Lăcrămioara Social Security Number, şi mie nu mi-a venit, şi ne-am gândit noi că nenea ăla vrea ceva de la mine, şi că de asta nu mi l-a dat mie. Şi până la urmă am rezolvat-o, nu era la el, ne-am dus din nou la el acasă, tot el ne-a dus până în Newton să-mi fac Social Security Number, aşa că m-am dus acuma cu un prieten de-al meu, un polonez din tabără, că mi-era frică să… Şi m-am dus cu el, şi în sfârşit, am rezolvat cu Social Security Number. Mi-a venit în tabără, că mi-a făcut din nou altul, şi gata. Şi am rămas prieteni buni cu omul ăsta. Mi-a zis să-i găsesc o soţie aici în România, poate… Că el era singur, şi avea nevoie de cineva, şi americancele numai bani vor de la el, şi-atât.

– Cum au fost ultimele zile în tabără?

– Ultima zi a fost foarte aglomerată, pentru că trebuia să semnăm foarte multe hârtii. Trebuia să ne facem curat în cameră, să vină să ne controleze dacă am făcut curat. Toată lumea trebuia să facă curat, şi pentru că erau alea de la mine din cameră nişte împuţite, că de aia nu le-am suportat, nu prea vroiau să facă, dar au făcut. Şi în sfârşit… Am rezolvat cu chestia asta, şi după aceea am plecat, am fost la autocare, şi toată lumea plângea acolo, şi chiar mă gândeam că eu n-o să plâng, ei da’ am plâns şi eu, pentru că mă ataşasem aşa de oameni, şi pentru că a fost o experienţă, pur şi simplu, aşa sunt eu, mai sentimentală, din nimic încep să plâng. Dar eram fericită că am plecat, şi mi-era şi frică de locul unde mă duc, pentru că nici pe fetele alea nu le ştiam, şi pentru că nu ştiam sigur dacă o să-mi găsesc ceva de muncă. Şi m-am dus aşa, m-am dus la aeroport. Adică, m-au dus ei cu autocarul după aceea la aeroport, şi am luat avionul spre San Francisco. M-a aşteptat Alexandra la aeroport, mai înainte mă întrebase ce vreau eu să-mi pregătească de mâncare, că ea a făcea special pentru mine. Mă simţeam aşa, foarte băgată în seamă faţă de tabăra aia în care m-au tratat foarte urât. Şi am ajuns în aeroport, m-a aşteptat ea, şi toată lumea îmi zicea că San Leandro, unde trebuia eu să ajung, e undeva la 5 ore de San Francisco, şi mă gândeam că e un sătuleţ mic, undeva, unde stă tipa asta, şi când am ajuns acolo am întrebat-o: „Şi câte ore facem până la tine acasă?” Şi ea mi-a zis: „Cum câte ore? Facem 20 de minute!” Şi-am făcut 20 de minute, am mers acasă la ea. Alexandra conducea maşina mamei ei, deoarece credea că am geamantan mare, dar nu aveam, şi am fost acasă la ea, mi-a arătat casa, mi-a zis că am camera mea. Avea o casă foarte mare cu un etaj, şi mi-a zis că-mi lasă mie camera ei, şi ea dormea în sufragerie. Îmi pregătise camera, îmi făcuse curat acolo. Avea un pat de-ăla dublu, ea avea o casă foarte frumoasă cu foarte mult lux şi multe obiecte din alea, antice, adică nu ştiu, era foarte frumos aranjată. Şi i-am zis că nu, că nu accept, că să doarmă şi ea cu mine, şi-am dormit împreună în camera aia. Şi apoi m-a dus, m-a întrebat unde vreau să merg să mâncăm ceva, şi m-am dus la restaurantul ruşilor, unde am mâncat mâncare tradiţională rusească. Nu, nu ştiu cum se chemau. Colţunaşi? Da, erau colţunaşi cu carne. Li se spune „pelimeni”, în rusă. În sfârşit. Şi am vorbit un pic cu ăia în rusă pe-acolo. Mai ştiam câte ceva, că vorbisem şi în tabără cu tipele alea rusoaice, şi mai învăţasem un pic, dar după aceea am uitat. Şi după aceea am mâncat noi acolo, şi după aceea ne-am dus acasă, am cunoscut-o pe mama ei, că ea era la servici. Şi după aceea mi-a zis: „Când vrei să mergem la ăştia ca să vorbim, să te vadă dacă te angajează?” Că erau nişte ruşi-evrei care aveau nevoie de baby-sitter… Da’ ţi-am mai zis despre asta, nu? Şi chiar în ziua aia am vorbit, când am ajuns. Şi am sunat noi, şi mi-au zis ca a doua zi să mă duc. A doua zi să mă duc, să mă cunoască. Şi m-am dus a doua zi. Îţi dai seama că aveam nişte emoţii, şi mi-era frică să nu vorbesc aiurea în engleză, şi mi-era frică să nu mă întrebe ăsta ceva în rusă, că Alexandra le-a zis că ştiu şi rusa, ştii? Şi am văzut copiii, şi când i-am văzut şi că sunt trei, mi-am zis, ei, cum naiba să am eu grijă de trei copii? Şi unul nou-născut care avea două săptămâni! Şi era fetiţa de doi ani, şi băiatul avea patru ani. Şi alergau ei prin casă, pe-acolo şi am vorbit, da’ am vorbit foarte puţin, şi m-au întrebat cam cât vrei să te plătim… Sau nu ştiu dacă am întrebat eu de plată, sau m-au întrebat ei, nu mai ţin minte… Şi mi-au zis că ei de obicei plătesc 10 dolari pe oră. Când am auzit 10 dolari pe oră, îţi dai seama că mi se părea destul de mult, mi-au zis că cam astea sunt preţurile, şi mi s-a părut OK cu 10 dolari pe oră. Şi mi-a zis că n-o să lucrez mult, şi o să mă cheme ei când o să aibă nevoie, că n-are nevoie tot timpul de mine şi plecam… Veneam într-o zi, stăteam cam şase ore. Ştiu că în câteva zile am scos cam 300 de dolari… În vreo 5 zile, adică tot atât cât făcusem în tabără în nouă săptămâni. Şi după aceea mă chemau din ce în ce mai puţin. Că şi-au dat şi ei seama că stăteam cam mult, şi ei dacă nu aveau… Cică erau săraci, dar aveau o casă foarte mare, tot aşa cu un etaj, şi aveau şi subsolul. Ea era cântăreaţă, cântăreaţă de-asta, la biserică, nu ştiu cum se cheamă, şi el se ocupa şi cu audiţiile, şi făcea şi meditaţii cu alte fete cântau. Şi jos la subsol aveau o sală de pian, unde cântau. După aceea aveau unul la parter, şi deasupra la etaj, unde stăteau ei. Şi Alexandra mă aducea cu maşina când pleca ea la servici, sau când venea, depinde, şi când nu era cineva să mă ducă, mă duceau ei cu maşina. Dar ei îi venea cam greu, că trebuia să lase copiii, sau să-i ia pe toţi cu ea, că nu putea să-i lase singuri. Între timp, mai umblasem pe Internet, şi îmi găsisem tot aşa alt job, să fac curat, şi femeia aia era de acord, chiar mi-a zis să fac curat, dar exact când să încep eu lucrul, mama ei a murit, şi n-am mai avut cum să mă mai duc, pentru că se ocupa de înmormântare, îţi dai seama… Şi nu m-au mai chemat.

– Câţi bani ai făcut în plus faţă de cât luasei în tabără?

– Păi nu ştiu, eu cred că acolo am câştigat cam 1000 de dolari. Şi mi-am plătit şi biletul de avion întors din San Francisco în New York, deoarece Alexandra îmi plătise doar dus, sau de fapt am plătit eu jumate şi Alexandra a plătit jumătate, ceva de genul ăsta a fost. Şi am mai fost şi într-o excursie în care am cheltuit bani. Am mai cumpărat şi nişte haine părinţilor mei. Mi-am mai cumpărat şi mie nişte haine, dar nu foarte multe. Nu ştiu, cred că am cheltuit acolo cam 400 de dolari, cu tot cu bilet. Cam aşa ceva.

– Şi când ai venit în ţară cum a fost? Cum veneai tu în drum spre casă? Vorbisei între timp cu ai tăi la telefon, le scrisesei ceva?

– Cu mama vorbeam aproape în fiecare seară pe Internet, că aveam Internet şi în tabără, dar şi la Alexandra, iar mama vorbea de la servici, că la noi era ziuă. Şi ce să-ţi mai zic… Alexandra avea 5 pisici. Odată o pisică care avea probleme a făcut într-o seară pipi pe salteaua aia cu care ne înveleam noi, şi eu n-am văzut, şi a puţit toată noaptea, iar dimineaţa era să ne asfixiem. Mi-a plăcut foarte mult la Alexandra. Mergeam des în San Francisco…am fost de 7 ori, am şi numărat. Mergeam în oraş seara, am mers pe la restaurante, am fost prin discoteci şi prin cluburi. Ei nu mi-au cerut niciodată bani, pentru că ştiau ce-i în România, şi ştiau ce viaţă era aici, şi-aşa. În ziua plecării am fost foarte agitată… eram tristă că plec, dar în acelaşi timp eram şi veselă că mă-ntorc în ţară. Dar nu ştiam la ce să mă aştept. Aici, în ţară, erau prietenii mei, şi mă gândeam dacă o să fiu eu dezamăgită de ei sau ei de mine, şi colegii…cum o să se poarte şi în ce fel o să fiu văzută în continuare. La aeroport m-au întâlnit nişte cunoscuţi cu maşina, deoarece am ştiut că o să vin obosită şi cu bagaje, şi n-am vrut să-i trezesc la 5 dimineaţa pe prietenii mei să vină cu taxiul până la aeroport, la Otopeni. A doua zi mi-am văzut prietenele în Grozăveşti şi am stat cu ele. Eu am venit mai devreme aici decât trebuia să vin, pentru că aveam nevoie de cămin şi vroiam să rezolv cât mai curând, ca să am unde să stau. Şi oricum, n-am rezolvat nimic, adică am rămas pe acelaşi loc jegos din Poligrafie pe care mi l-au dat de la început.

– Când ai ajuns în România ai simţit că ţara te aştepta cu braţele deschise sau te simţeai străină?

– Mă simţeam aşa, un pic străină, pentru că atunci când am venit ploua în Bucureşti, erau inundaţiile alea pe atunci. Şi era să mă calce unul pe trecerea de pietoni, pentru că şoferii de la noi nu sunt ca americanii şi nu aşteaptă, nu merg încet cu maşina. Oricum, mă aşteptam la reacţiile astea şi-aşa. La facultate doar profesorii m-au întrebat ce am făcut, cum a fost, colegii în schimb nu erau deloc interesaţi. Adică erau ca şi cum nu ne-am fi văzut de două zile. Şi cu mama a fost la fel. Pentru că noi vorbisem atât de mult pe net, când am ajuns era de parcă plecasem de acasă pentru o zi. Nici nu ştiam ce să-i mai povestesc, doar i-am zis ce am mai făcut pe avion şi cam atât.

– Cu banii ce ai făcut?

– Păi am păstrat o parte, şi o parte i-am cheltuit. Acum vreau să-mi fac dinţii. Mi-am cumpărat nişte haine şi mi-am plătit regia la cămin. Restul îi ţin, pentru că vreau să plec şi la anul. Vreau să plec cu side, adică să stau trei luni acolo, şi să-mi plătesc eu biletul de avion, şi să mă plătească cu ora, să nu mai plec cu tabără să fiu plătită cu 300 de dolari, adică să muncesc şi să nu câştig nimic.

– Ţi-ai dori să trăieşti în America?

– Da. În România îmi plac doar prietenii, familia, dar restul nu-mi place deloc.

– Dacă ar fi cineva acum care să te asculte, dacă eu, de exemplu aş vrea să merg în America, ce mi-ai spune? Să plec sau să nu plec?

– Să pleci. Să pleci cât mai repede, măcar pentru o vară. Să vezi ce fel e acolo, şi dacă-ţi place rămâi, dacă nu, vii înapoi. Tinerilor din România care vor să plece în Americă eu le zic să se ducă să încerce această experienţă, pentru că îi dezvoltă din punct de vedere psihic şi de a privi lumea. Priveşte acolo unde se vede altfel… Şi poate o să aibă mai multă încredere în ei. Aşa că români, duceţi-vă! Dar dacă vă iubiţi ţara prea mult, mai bine rămâneţi aici, ca să o iubiţi în continuare la fel de mult, că dacă mergeţi acolo, n-o să o mai iubiţi.