Maestrul şi discipolul. Ipostaze ale relaţiilor dintre doi corifei ai sociologiei româneşti: Dimitrie Gusti şi Petre Andrei
Dumitru Stan*
There are four personalities in the history of Romanian sociology who are almost unanimously recognized as representative for its identity. The four names that stand out through their written works as well as sociological research activities are Dimitrie Gusti, Petre Andrei, Traian Herseni and Henri. H. Stahl. As Dimitrie Gusti has been a professor to the other persons mentioned above, it can be affirmed that he represents a genuine “spiritus vector” for the entire Romanian sociology.
This article outlines the particularities of the intellectual relationship between Dimitrie Gusti – the professor – and his most valued disciple: Petre Andrei. The attractiveness of this article derives from the fact that it mentions both the elements that have allied the professor and the disciple, as well as the elements that have irremediably separated them.
Keywords: Dimitie Gusti, Petre Andrei, intellectual relationship, professor, disciple, academic sociology, history of sociology, sociologia militans, sociologia cogitans, action – investigation, sociological monograph
I. Relaţia generică dintre maestru şi discipol
Incercările de tip compendiu ori enciclopedice asupra unui domeniu ştiinţific, oricare ar fi acesta, capătă inevitabil dimensiuni impresionante. Ele dobândesc proporţii respectabile pentru că sintetizează esenţele domeniului, adică reflectă tot ceea ce este mai reprezentativ pentru istoria acestuia. În cazul sociologiei româneşti, un demers de acest gen apărut în urmă cu aproximativ un deceniu[1] inventariază, cu un evident exces de generozitate, nu mai puţin de 240 de medalioane, profiluri, figuri şi crochiuri de intelectuali. Fără a diminua meritele celor incluşi într-un inventar atât de cuprinzător, suntem tentaţi, totuşi, să realizăm diferenţieri calitative şi ierarhizări între numele înseriate cu acest prilej. Plecând de la o multitudine de criterii precum epoca în care au creat cei menţionaţi, dificultăţile cu care s-au confruntat în alegerea temelor de studiu, extensia operei lor, impactul social al lucrărilor pe care le-au scris, nivelul de contaminare suportat din direcţia altor domenii ale cunoaşterii, gradul de recunoaştere naţională ori internaţională, originalitatea conceptuală şi/ sau metodologică, cât de mult au diseminat problematica sociologiei, cum au contribuit la creşterea prestigiului sociologiei ş.a.m.d., ajungem să efectuăm trieri valorice şi clasamente discutabile.
Adoptarea unui criteriu sau a mai multor criterii de selectare a numelor lasă impresia că suntem obiectivi în alcătuirea enciclopediei sociologilor români. Sentimentul că deţinem informaţii precise se diluează, însă, întrucât multe dintre personalităţile acceptate într-o asemenea întreprindere pot fi lesne contestate. De pildă, cei nominalizaţi ca precursori ai sociologiei sunt revendicaţi cu mai multă îndreptăţire de alte domenii ştiinţifice şi, în consecinţă, includerea lor în tagma sociologilor reprezintă forţări evidente; de asemenea, mulţi dintre cei consideraţi sociologi contemporani importanţi vor primi sau nu recunoaşterea apartenenţei ştiinţifice abia după câteva decenii de evaluare temeinică a creaţiilor lor.
Dacă lăsăm deoparte reprezentanţii presociologiei şi protosociologiei româneşti, precum şi pe cei ai sociologiei recente, atunci lista celor care îşi au un loc indubitabil în istoria sociologiei devine cu mult mai mică. Totodată, constatăm cu uşurinţă că dintre cei care rămân într-o astfel de listă, numai unii pot fi apreciaţi ca reprezentativi sau identitari pentru sociologia românească. Oricât ar fi de subiective şi de riscante selecţiile şi clasamentele operate asupra sociologilor, prin raportare la criteriile enumerate mai sus, ajungem la concluzia că în sociologia românească există patru nume de referinţă: Dimitrie Gusti, Petre Andrei, Traian Herseni şi Henri Stahl. În acelaşi timp, o precizare survine oarecum de la sine: întrucât Dimitrie Gusti a fost profesorul şi mentorul celorlalţi trei, el poate fi considerat maestrul instituirii şi consolidării sociologiei din România în prima jumătate a secolului al XX-lea.
În relaţia generică dintre maestru şi discipol, unele ipostaze intervin cu destul de multă regularitate:
a) discipolul preia masiv din creaţia magistrului şi îşi amplifică potenţialul personal acţionând sub bagheta maestrului cu multă fidelitate faţă de ofertele acestuia;
b) discipolul este cooptat în proiectele de anvergură ale mentorului său, pentru că se ridică la nivelul expectanţelor şi exigenţelor celui din urmă;
c) discipolul îşi delimitează proiecte personale şi le realizează în bună măsură prin strategii care îi aparţin, păstrând însă o raportare paradigmatică, conceptuală şi/ sau metodologică faţă de capitalurile referenţiale ale magistrului (care devin, astfel, nu atât dovezi de obedienţă faţă de magistru, cât mai ales surse de justificare a proiectelor avansate de discipol);
d) ieşirea din paradigma magistrului, completarea şi corectarea acesteia ajungând până la separarea conceptuală/ profesională faţă de maestru, ca expresie a îndepărtării discipolului de coerciţiile pe care a trebuit să le suporte o bună perioadă de timp;
e) marcarea independenţei şi a rupturii discipolului faţă de maestrul său ca încercare tardivă de eliberare definitivă prin acte care sugerează nu doar opoziţia şi rebeliunea în raport cu cel care l-a format, ci şi nevoia de a fi recunoscut ca fiind altfel decât magistrul său[2].
Finalmente, unui discipol i se pot imputa înstrăinările aproape imorale şi paricide faţă de magistru, precum şi secvenţele de neloialitate sau de nerecunoştinţă faţă de persoana care l-a descoperit, iniţiat şi maturizat ca intelectual. Cu riscul atragerii acestor acuze, însă, discipolul demonstrează că a devenit cel puţin la fel de creativ, performant şi important precum cel căruia îi datorează formarea intelectuală. Relaţia intelectuală dintre maestru şi discipol a parcurs aceste etape în foarte multe cazuri şi se verifică în toate ramurile cunoaşterii. Umanitatea, în esenţa ei, a avut preponderent de câştigat de pe urma evoluţiei acestei relaţii, în condiţiile în care elevii au reuşit să egaleze ori chiar să depăşească performanţele profesorilor lor.
În sociologie, spre exemplu, A. Comte l-a eclipsat în mare măsură pe mentorul S. Simon, deşi de la acesta a preluat temele de cercetare prin care a devenit părintele fondator al ştiinţei despre societate, asistentul P. Fauconnet completează teoria profesorului său – E. Durkeim, R Merton obţine o recunoaştere mai înaltă în rândurile sociologilor decât magistrul său – T. Parsons ş.a.m.d. Aproximativ în aceeaşi schemă evolutivă se înscrie şi relaţia intelectuală dintre profesorul Dimitrie Gusti şi cel mai strălucit dintre elevii săi, Petre Andrei. De altfel, însuşi Gusti a recunoscut potenţialul discipolului său şi a mărturisit că după ce a avut „norocul” să aibă ca doctorand pe Petre Andrei „nu se mai simţea îndemnat să acorde şi altora titlul de doctor în filosofie – sociologie. Prima excepţie a făcut-o abia în 1935, cu Traian Herseni, acesta fiind primul care i s-a părut lui Gusti că promite a fi sociolog de talia unui Andrei”[3].
II. Dimitrie Gusti şi Petre Andrei – momente de cunoaştere reciprocă
În mod oficial, primele cursuri de sociologie din România au fost susţinute de Constantin Dimitrescu-Iaşi (1896) la Universitatea din Bucureşti şi de Constantin Leonardescu (1897) la Universitatea din Iaşi. Primii titulari ai unor catedre universitare care aveau în componenţă şi cursuri de sociologie vor fi, însă, abia din anul 1910: la Bucureşti, catedra de acest fel i-a revenit lui Ion Rădulescu-Pogoneanu, iar la Iaşi, începând cu ziua de 1 aprilie a aceluiaşi an, a devenit titular profesorul Dimitrie Gusti. La data de 8 aprilie 1910, acesta din urmă susţine prima prelegere a cursului intitulat Istoria filosofiei greceşti, etică şi sociologie prin care îşi anunţa intenţia de a promova un „sistem de sociologie politică şi etică”.
Anul 1910 devine referenţial pentru sociologia românească atât prin lansarea lui Gusti ca profesor de sociologie, cât şi prin începerea studiilor universitare de către Petre Andrei. Admis la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi, Petre Andrei devine cursantul lui Dimitrie Gusti şi reuşeşte să-şi impresioneze profesorul chiar din momentul în care concurează şi câştigă unica bursă acordată de instituţia de învăţământ superior pentru anul de studii 1910–1911. Calităţile intelectuale excepţionale ale tânărului student Petre Andrei şi receptivitatea mare faţă de ideile promovate de Dimitrie Gusti l-au transformat pe cursant în „primul gustian de seamă din sociologia românească”. Iată ce scria Petre Andrei într-un text din anul 1912, care avea să fie tipărit abia în 1915 şi din care deducem fidelitatea foarte mare faţă de concepţia magistrului său:
„viaţa socială, realitatea socială, a cărei esenţă este voinţa socială, este complexă şi are mai multe elemente… Acele elemente nu stau într-un raport de dependenţă genetică, nu se pot reduce unele la altele. Realitatea socială e constituită de anumite elemente, deci are elemente constitutive şi e călăuzită, e organizată de alte anumite elemente, care sunt elemente organizatorice. Elementele constitutive, care sunt manifestările psihice şi fenomenele economice, formează structura unităţii sociale, iar elementele organizatoare: fenomenele politice şi juridice formează funcţiunea realităţii sociale. Între aceste elemente există un raport de coexistenţă originară sau, cum spune Dimitrie Gusti, un paralelism, căci toate cele patru elemente considerate sunt în orice realitate socială, poate nu în acelaşi grad de dezvoltare, dar sunt, căci fără ele nu putem avea o realitate socială formată, cu structură şi funcţiune”[4].
În aceste rânduri scrise de Petre Andrei identificăm conceptele gustiene fundamentale – realitate socială, voinţă socială, manifestări constitutive, manifestări organizatorice, paralelism sociologic – precum şi păstrarea semanticii profesorului Dimitrie Gusti. Relaţia dintre Gusti şi Andrei se aprofundează în timp, profesorul oferindu-i în anul 1912 atât conducerea bibliotecii Seminarului de Sociologie şi Etică, precum şi un post de asistent – în pofida faptului că discipolul se afla doar în al doilea an de studii universitare. Mai mult, Petre Andrei primeşte misiunea de a publica în volumul „Lucrări ale Seminarului de Sociologie şi Etică”, sub coordonarea profesorului Dimitrie Gusti, textele fiind intitulate „Mecanicism şi teleologism în sociologia lui H. Spencer şi G. Tarde”, „Sociologia marxistă şi sociologia neokantiană”, „Despre procesul de cunoaştere şi recunoaştere al valorilor”. Peste circa un deceniu, Petre Andrei va valorifica aceste texte din perioada studenţiei, atestate de magistru şi de participanţii la Seminar, incluzându-le în unul dintre cele mai apreciate volume ale creaţiei lui nefilosofice: „Probleme de sociologie”.
Temeinicia relaţiei intelectuale dintre Dimitrie Gusti şi Petre Andrei devine şi mai convingătoare după ce discipolul îşi susţine examenul de licenţă (1913) şi este admis ca doctorand chiar de către profesorul Dimitrie Gusti (1913). Totodată, pentru a avea garanţia că Petre Andrei pregăteşte o teză de doctorat reuşită şi capătă împlinirea intelectuală aferentă acestui obiectiv, magistrul îşi trimite discipolul la studii în străinătate (1914 – 1915) la universităţile din Berlin şi Lepzig. Prin susţinerea publică a tezei de doctorat (1918) în faţa comisiei alcătuită din Alexandru Philippide (preşedinte), Dimitrie Gusti (coordonator), Ion Petrovici (referent) se poate spune că Petre Andrei realizează cel mai important proiect personal din perioada tinereţii. Tema abordată – sociologia valorii- reflectă atât influenţele din direcţia concepţiei lui Dimitrie Gusti, cât şi tendinţa de eliberare de acestea. Aceeaşi situaţie se regăseşte şi în lucrarea „Problema fericirii. Fundamentul său etico-sociologic”, apărută în anul 1921, fapt care îl sileşte pe Traian Herseni să afirme că
„înrâurirea lui D. Gusti asupra scrierilor din tinereţe ale lui P. Andrei este evidentă… şi ea se prelungeşte, într-o măsură tot mai atenuată, dar niciodată complet înlăturată, în întreaga sa operă ştiinţifică”[5].
Pentru Petre Andrei, perioada studenţiei şi, ulterior, cea a doctoranturii au fost cele mai eficiente momente ale relaţiei intelectuale angajate cu maestrul său. El se pronunţă fară echivoc în această privinţă, atunci când face referiri la împrejurările care l-au stimulat în elaborarea unei teze de doctorat de succes: lucrarea este
„un produs al atmosferei universitare ieşene, precum şi al contactului acestei vieţi cu Apusul, cu bibliotecile din străinătate. Trebuie să mărturisesc cu cea mai mare plăcere şi recunoştinţă că mi s-a pus la dispoziţie tot ceea ce mi-a fost necesar pentru facerea lucrării mele. Îmi fac o plăcere şi o datorie să mulţumesc aici profesorilor mei, d-lui D. Gusti, care s-a interesat foarte de aproape de studiul meu, procurându-mi materialul ce-mi lipsea. În Seminarul de sociologie de sub direcţia d-sale a prins a se naşte ideea călăuzitoare din acest studiu, tot d-sa mi-a pus la dispoziţie bogata d-sale bibliotecă, de care m-am folosit foarte mult”[6].
Toate aceste amănunte legate de relaţia dintre Gusti şi Andrei ne îndreptăţesc să conchidem că între 1910 şi 1920 a existat o veritabilă tutelă intelectuală şi socio-profesională din partea magistrului asupra discipolului său. Când Dimitrie Gusti se transferă la Bucureşti (1920), densitatea relaţiilor dintre cei doi se micşorează, iar formele de coerciţie gustiană au fost mai uşor de eludat. Rămânea un element de mare importanţă pentru cariera lui Petre Andrei în legătură cu care Dimitrie Gusti ar fi avut un cuvânt decisiv de spus şi prin care şi-ar fi menţinut încă multă vreme ascendenţa faţă de elevul său: recomandarea lui Petre Andrei pentru titularizarea pe postul rămas vacant la catedra de sociologie de la universitatea ieşeană. În mod surprinzător, Gusti nu s-a implicat, iar Petre Andrei a fost în pericolul de a nu obţine catedra, fiind concurat de un candidat clujean care beneficia de susţinere politică cuzistă.
Suplinind timp de doi ani postul rămas liber după plecarea lui Gusti, Petre Andrei s-a remarcat în relaţia cu studenţii şi cu profesorii din Iaşi. Aceaştia, în frunte cu însuşi rectorul universităţii, au înţeles nedreptatea care se pregătea şi au reacţionat prin greve şi declaraţii favorabile lui Petre Andrei. Faptele de respingere din partea comunităţii academice ieşene l-au determinat pe contracandidat să nu se mai prezinte la concurs şi, implicit, să recunoască plusurile ştiinţifice (lucrările publicate) ale lui Petre Andrei. În felul acesta a ajuns sociologul ieşean titular al catedrei de sociologie de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi şi, totodată, un intelectual eliberat de autoritatea ştiinţifică şi managerială a lui Dimitrie Gusti.
III. Despărţirea de Dimitrie Gusti
Dacă Dimitrie Gusti ar fi rămas la universitatea ieşeană, cu siguranţă că ar fi modificat radical traseul intelectual şi profesional al lui Petre Andrei. Probabil că bunele relaţii pe care Andrei le-a avut cu Ion Petrovici şi mai vechile lui preocupări din domeniul filosofiei l-ar fi îndreptat mult mai profund spre această direcţie cognitivă, iar sociologia ar fi avut mult de pierdut. Fiind un om care făcea din onoare un reper existenţial vital şi văzându-se situat în poziţia academică a fostului său magistru, Petre Andrei a acţionat în aşa fel încât să nu fie regretat transferul lui Gusti la Bucureşti. Ca atare, şi-a concentrat demersurile didactice şi de cercetare tocmai la capitolele unde Dimitrie Gusti se remarcase cel mai mult: metodologia sociologică şi sociologia generală. În urma unor eforturi întinse pe o durată respectabilă, au rezultat două lucrări: „Das Problem der Methode in der Soziologie” (1927) – publicată în Germania şi „Sociologie generală” (1936), la ultima dintre acestea lucrând între anii 1922 şi 1936. Din aceste două lucrări rezultă o „despărţire” consistentă, atât conceptuală cât şi metodologică, a lui Petre Andrei de maestrul Dimitrie Gusti.
Conştient de faptul că este „spiritus rector” al sociologiei româneşti şi bucurându-se de onorurile cele mai mari acordate savanţilor în ţară şi în străinătate, Dimitrie Gusti nu a tolerat două dintre opţiunile separatiste ale elevului şi succesorului său de la universitatea ieşeană. În consecinţă, el nu a acceptat nici preferinţa lui Andrei pentru „sociologia cogitans” în detrimentul „sociologiei militans” şi nici faptul că fostul lui student, doctorand şi colaborator apropiat a negat supremaţia monografiei în metodologia cercetării sociologice. Dacă pentru P. Andrei sociologia este posibilă ca ştiinţă în primul rând ca „sociologie cogitans”şi abia ulterior ca „sociologie militans”, în viziunea lui D. Gusti situaţia acestor două „forme” de sociologie este inversată. El aprecia înainte de toate valenţele practice, de angajament social sau militantismul ştiinţei despre societate, adică „orientarea ei spre viaţă” şi spre „ancheta acţiune”[7].
Altfel spus, în concepţia gustiană sociologul trebuie să meargă neapărat „pe teren” unde să identifice diverse disfuncţii şi să contribuie la soluţionarea lor „de îndată”. Magistrul lui P. Andrei înţelegea prin sociologia cogitans o înfăţişare teoretică, abstractă, generalizantă, cu caracter mai mult ipotetic, întâlnită mai mult în cursurile universitare; prin propensiunile speculative ale sociologiei cogitans, lăsa a se înţelege Gusti, s-ar diminua atributele ştiinţifice ale sociologiei, în timp ce prin sociologia militans s-ar întări încrederea în „puterea sociologiei”. Petre Andrei nu este categoric împotriva sociologiei militans, însă semnifică într-un mod nou sociologia cogitans prin care ea devine mai importantă decât alternativa ei.
Diferenţa dintre punctul de vedere al lui Andrei (sociologia cogitans) şi cel al lui D. Gusti (sociologia militans) provine din faptul că primul porneşte de la poziţia statutară şi misiunea profesorului care îi învaţă sociologie pe studenţi, în timp ce secundul se raportează la punerea în aplicare a sociologiei. De aceea, dominat de „spiritul adevărului” sau de ideea „obiectivităţii ştiinţifice”, profesorul trebuie să-i înveţe pe cursanţi nu atât un algoritm de cunoaştere şi intervenţie transformatoare asupra faptelor sociale, cât mai ales modalitatea de evaluare şi interpretare a consecinţelor acelor fapte. Practic, îndepărtarea de empirie înseamnă ştiinţă[8], ne spune P. Andrei, iar sociologia cogitans este ea însăşi militantă dacă răspândeşte adevărul, ştiinţa şi îndeamnă spiritul creator să sporească nivelul capitalului cognitiv care trebuie transmis noilor generaţii.
Optica sociologică de tip „cogitans” recomandată de P. Andrei l-a deranjat pe D. Gusti, însă într-o măsură mult mai redusă comparativ cu situaţia în care îi erau criticate, de către acelaşi P. Andrei, atât metoda de cercetare aplicată curent, cât şi calitatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute. Fără să-şi exprime în scris indignarea faţă de „îndrăzneala” lui Andrei, Gusti nu a uitat actul delator al fostului său discipol, devenind resentimentar faţă de acesta. Aşa se explică de ce, la 5 ani de la moartea lui Petre Andrei, fiul acestuia, admirabilul profesor de drept, Petru P. Andrei, îl contactează pe Gusti ca să obţină ajutorul acestuia în publicarea tezei de doctorat a tatălui său, dar este primit cu multă răceală de maestru:
„Gusti m-a primit într-un fotoliu. Acest fotoliu era aşezat la înălţime, ca să ajungi la el trebuia să urci pe nişte scări. M-am simţit groaznic de umilit! Te privea de sus, foarte de sus! Aşa era el!”9. Deoarece fusese solicitat să scrie câteva pagini introductive la lucrarea „Filosofia valorii”, pe care el însuşi o coordonase în forma lucrării de doctorat, Gusti promite un ajutor condiţionat: „mi-a dat prefaţa – relatează fiul lui Petre Andrei – cu o singură condiţie; dacă republic „Sociologia generală”, să scot de acolo toate paginile în care tata îi combătea metoda lui monografică”[10].
De reţinut este faptul că Petre Andei nu respinge monografia ca metodă în sociologie, ci demonstrează cu autoritate ştiinţifică (dar şi cu o maliţiozitate subinţeleasă) utilizarea ei de către mulţi alţi metodologi şi sociologi (Le Play, F.Boas, L.Roth, A.Lang, J.Frazer, P.Bureau ş.a.) înaintea lui Dimitrie Gusti, pe de o parte, iar, pe de altă parte, argumentează că această metodă are atât de multe limite încât afirmaţia lui Gusti cum că „sociologia va fi monografică ori nu va fi”[11]este cel puţin exagerată. Potrivit constatărilor lui Petre Andrei, prin creditarea totală a monografiei şi anchetei–acţiune, Gusti confundă activitatea ştiinţifică cu activitatea politică şi practică, acceptând asocierea sociologiei cu deţinătorii puterii politice şi oferind acestora soluţii relativ partizane pentru implementarea unor politici sociale şi culturale. De asemenea, apreciază P. Andrei, Gusti atribuie monografiei prea multe misiuni centrate pe unităţi sociale delimitate – „ca şi cum ar exista o ştiinţă aparte a naţiunilor, a oraşelor, a atelierelor, a profesiunilor etc.”[12]– şi pretinde că sociologul nu mai trebuie să „împrumute” date de la istorici, etnologi, statisticieni, ci trebuie să şi le procure singur.
Totuşi, susţine P. Andrei, „nu se poate pretinde sociologului să fie de toate, ci el trebui să se sprijine pe datele diferiţilor cercetători şi specialişti din domeniul ştiinţelor sociale”- cum, de altfel, a procedat însuşi Gusti când a apelat la istorici, etnografi, medici, geografi etc. pentru a se documenta. Mai mult, prin cât de numeroase sunt problemele vizate de monografie, adaugă Petre Andrei, se riscă etichetarea sociologiei ca „nume general sub care s-ar ascunde toate celelalte ştiinţe” şi a sociologului ca „neisprăvit care ar ciuguli pretutindeni câte ceva fără a avea teren solid sub picioarele sale”[13]. Ideile critice ale lui P. Andrei la adresa metodologului D. Gusti ajung la un nivel greu de suportat atunci când îl acuză de inconsistenţă ştiinţifică („descriere pură, fără nici o explicaţie sociologică, un fel de fotografie”), subiectivism în selectarea caracteristicilor naţiunii şi ideologizare („Gusti alunecă pe o pantă periculoasă”) sau când declară ritos că oricât de multe s-ar putea spune despre o singură unitate socială („mono-grafie”) nu înseamnă să se obţină ştiinţă, ci doar o confortabilă sociografie.
În faţa acestor reproşuri, Dimitrie Gusti – personalitate agreată şi lăudată de aproape toate mediile culturale şi politice ale vremii, de la curtea regală, parlament, academie, cercuri sociologice de la renumite universităţi din Europa ori din SUA şi până la simple societăţi cooperatiste ori mici comunităţi săteşti – nu aştepta decât reparaţii, rectificări şi scuze din partea lui Petre Andrei. La aceste expectanţe se adăuga adânca prejudecată a acelei perioade conform căreia un învăţăcel comite o impietate dacă îşi contrazice magistrul. Mai concret spus, Dimitrie Gusti ar fi resimţit observaţiile şi criticile lui Petre Andrei ca şi cum ar fi fost un atac la persoană sau o trădare din partea unuia dintre cei mai răsfăţaţi dintre discipolii săi. Nu avem documente, ci doar bănuieli despre cât de ofensat s-a simţit D. Gusti atunci când a aflat părerile lui P. Andrei legate de proiectul sociologic monografic pe care el l-a structurat cu dificultate, l-a cizelat timp de câteva decenii şi la care au contribuit foarte mulţi dintre cei care reprezentau Şcoala Sociologică de la Bucureşti.
Pare acceptabilă această optică de înţelegere a trăirilor lui Gusti, mai ales dacă plecăm de la premisa că era un intelectual deosebit de exigent, organizat, vanitos şi prea puţin dispus să admită concesii[14]. Totuşi, dacă ne raportăm la înclinaţiile lui spre obiectivitate şi adevăr, la faptul că nu a avut o reacţie fulminantă de condamnare a celui care a cutezat să-i arate public greşelile, precum şi la surprinzătoarea receptivitate faţă de propunerile constructive ale celor din jurul său, atunci putem da şi o altă semnificaţie situaţiei tensionate dintre cei doi sociologi. În fond, criticile venite din partea lui P. Andrei erau pertinente în marea lor majoritate, dar au survenit destul de târziu (1936), din păcate: Gusti era deja consacrat atât în ţară, cât şi în străinătate şi nu mai avea nevoie să fie modelat ori reorientat teoretic şi metodologic, iar Andrei putea fi suspectat, măcar de către necunoscătorii sociologiei, de lipsă de caracter ori de invidie faţă de laurii cu care fusese încununat magistrul său. Putem presupune, însă, că Gusti a fost cel puţin surprins ori furios când a citit cu înfrigurare „admonestările” lui Andrei, pentru ca, mai apoi, să realizeze cu onestitate că multe dintre ideile fostului său elev sunt realiste şi că ar fi meritat toată atenţia (dacă i-ar fi fost cunoscute). Probabil că în acest context, orgoliosul D. Gusti a regretat că după transferarea la Bucureşti nu a mai menţinut relaţia intelectuală de altădată cu discipolul său, că l-a ignorat pe Petre Andrei şi nu l-a cooptat în cercetările monografice întreprinse în zona Moldovei, că nu a căutat să-l convingă de superioritatea anchetei-acţiune în raport cu „sociologia cogitans” atât de agreată de sociologul ieşean, că nu l-a apărat în dialogurile parlamentare în care Petre Andrei era destul de des atacat15etc. Prin urmare, însuşi Gusti putea să-şi amendeze unele acte generatoare de dereglări în relaţia lui cu P. Andrei şi să găsească suficiente antecedente care să minimalizeze aspectele sancţionabile ale gestului elevului său.
Beneficiile continuităţii relaţiei dintre magistru şi discipol ar fi fost, cu siguranţă, de ambele părţi, mai ales dacă maestrul ar fi recunoscut progresele înregistrate de discipol şi ar fi fost de acord că acesta, cel puţin pe linie formală a devenit egalul lui. Cu regret, trebuie să spunem însă că în afara recunoaşterilor din perioada studenţiei şi a doctoranturii, P. Andrei nu a mai fost apreciat şi încurajat de D. Gusti. Înstrăinarea instalată între cei doi corifei ai sociologiei şi culturii româneşti a fost interpretată de P. Andrei fie ca îndoială a maestrului său în ceea ce priveşte capacităţile lui intelectuale, fie chiar mai mult – ca dovadă de respingere şi contestare. În faţa unor astfel de alternative, deopotrivă defavorabile, Petre Andrei s-a apărat cu cea mai puternică armă pe care o poate utiliza un intelectual veritabil: a scris mult mai mult decât D. Gusti, sperând că lucrările publicate vor deveni surse de atragere obiectivă a meritelor. Totodată a recurs la o atitudine intransigentă în raportarea la Gusti, eliberându-se complet de obligaţia de a rămâne îndatorat acestuia pentru toată viaţa.
După ce s-a simţit independent şi puternic intelectual, Petre Andrei nu numai că a refuzat să-l imite pe fostul său maestru, dar l-a şi criticat din punct de vedere ştiinţific, l-a citat foarte puţin în propriile lui lucrări, a exprimat opinii politice ori culturale divergente faţă de acesta şi a adoptat o conduită de refugiu destul de arogantă faţă de gustianism ca să nu i se impute provincialismul, momentele de incapacitate politică ori de limitare profesională. La toate aceste evaluări şi detalii referitoare la relaţia intelectuală dintre Dimitrie Gusti şi Petre Andrei se cuvine să mai propunem o singură apreciere sintetică: abia în momentul în care a apărut cea mai importantă lucrare a lui Petre Andrei – „Sociologia generală” (1936) – (în care sunt cuprinse cele mai acide observaţii ale unui sociolog român la adresa lui D. Gusti) autorul ei se simţea la fel de puternic pe linie profesională şi politică precum fostul său magistru, iar reproşurile pe care le formula faţă de sociologia acestuia le considera beneficii ale cunoaşterii sociologice şi nicidecum răfuieli tardive ale relaţiei dintre un maestru prea orbit de mărimea performanţelor lui şi un discipol prea preocupat să fie recunoscut, la rândul lui, ca maestru.
Note:
1. Şt. Costea (coord.), Sociologi români. Mică enciclopedie, Editura Expert, Bucureşti, 2001.
2. R. Merton, The Matthew Effect in Science, în revista „Science”, nr. 3810, 1968, p. 58.
3. M. Diaconu, C. Constantinescu, I. Herseni, Traian Herseni în critica vremii, Editura Universităţii din Piteşti, Piteşti, 2007, pp. 219-220.
4. Tr. Herseni, Istoria sociologiei româneşti, Editura Renaissance, Bucureşti, 2007, pp. 165-167.
5. Ibidem., p. 167.
6. cf. M. Mâciu, Petre Andrei: activitatea-concepţia-opera, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 92.
7. D. Gusti, La science de la realite sociale, Alcan, Paris, 1941.
8. P. Andrei, Sociologie generală, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1936, pp.7 şi urm.
9. D. Petrişor, Confesiuni. Petru P. Andrei, Editura Ankarom, Iaşi, 1997, p. 63.
10. Ibidem., p. 37.
11. D. Gusti, Sociologia monografică. Introducere la lucrarea lui Traian Herseni „Teoria monografiei sociologice”, Bucureşti, 1934, p. 70.
12. P. Andrei, Sociologie generală, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1936, p. 301.
13. Ibidem., p. 299.
14. pentru mai multe detalii vezi Zoltán Rostás, Atelierul gustian – o arbordare organizaţională, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005, pp. 140-141.
15. Vezi şi P. Andrei, Dialoguri parlamentare, Editura Ankarom, Iaşi, 1996.
Bibliography:
Andrei, Petre, Sociologie generală / General sociology, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1936.
Andrei, Petre, Dialoguri parlamentare / Parliamentary dialogues, Editura Ankarom, Iaşi, 1996.
Costea, Ştefan (coord.), Sociologi români. Mică enciclopedie / Romanian sociologists. A small encyclopaedia, Editura Expert, Bucureşti, 2001.
Diaconu, Marin, Constantinescu, Constantin, Herseni, Ioana, Traian Herseni în critica vremii / Traian Herseni in the criticism of his time, Editura Universităţii din Piteşti, Piteşti, 2007.
Gusti, Dimitrie, La science de la realite sociale / The science of social reality, Alcan, Paris, 1941.
Gusti, Dimitrie, Sociologia monografică. Introducere la lucrarea lui Traian Herseni „Teoria monografiei sociologice” / Monographic sociology. Introduction to the work of Traian Herseni, „The theory of the sociological monograph” , Bucureşti, 1934.
Herseni, Traian, Istoria sociologiei româneşti / The history of Romanian sociology, Editura Renaissance, Bucureşti, 2007.
Mâciu, Mircea, Petre Andrei: activitatea – concepţia – opera / Petre Andrei: the activity – the conception – the work, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1986.
Merton, Robert, The Matthew Effect in Science, în revista „Science”, nr. 3810, 1968.
Petrişor, Diana, Confesiuni. Petru P. Andrei / Confessions. Petru P. Andrei, Editura Ankarom, Iaşi,1997.
Rostás, Zoltán, Atelierul gustian – o arbordare organizaţională / Gusti’s workshop – an organizational approach, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005.
Lasă un răspuns