Marcela Focsa [extras din interviul publicat in Sala luminoasa, partea a II-a]: „Greu sa spui ca este numai negru sau numai alb”

– Marcela Focsa, prima din dreapta – 

Continuarea primei parti a interviului cu Marcela Focsa din Sala luminoasa. 

*

(30 iulie 2001)

– Dar ştii, azi dimineaţă m-am chinuit: Osvald, Torvald, Zorvald. Şi nu nimeream Zoltan, şi a trebuit să mă uit în carte, ca să vezi!

–  Ştiţi Zoltan de unde vine?

– Nu.

–  Din Sultan. E un nume păgân, dinainte de Islam, aşa că…

– E un nume vechi. E interesant, şi e frecvent?

– La unguri foarte frecvent, şi la iranieni.

– Da? Şi tot Zoltan? Trebuie să fie vreo zeitate ceva.

– Nu, înseamnă de fapt „căpetenie”. Deci, un fel de…

– Şef. Şef de trib. Ei, interesant. Deci, tu de la catedră ai zis că vrei să faci din nou monografii.

– Nu! Vreau să continui ce am început în anii ’80, când am făcut o serie de interviuri cu Stahl, cu Şcoala Gusti, cu memoria orală.

– Dar, mai ai ce întreba?

– Tot timpul am ce întreba. Aţi spus despre Elena Constante, că totdeauna găsea ceva de făcut…

– Da, vroiam să-ţi povestesc. Nu ştiu dacă ai auzit tu de Jacques Lassaigne.

– Da, da, da.

– L-ai cunoscut? Era franţuzul ăla. Şi eram la Bistriţa Năsăud, la satul ăla, nu mai ţin minte cum îi zicea.

– Şanţ.

– La Şanţ. Şi eram acolo cu Harry, era şi Harry, era şi Lena. Eu locuiam cu Lena. Şi a venit şi Jacques, şi ne-am împrietenit toţi patru. Şi toţi mergeam împreună. Şi într-o zi, după-masa, eram la noi, la Lena şi la mine, aveam o casă mai mare. Lena întotdeauna ba făcea şniţele, ba făcea cafea cu lapte… Întotdeauna îşi găsea ceva de făcut drăguţ. Şi într-o zi ce face? Se fardează tare-tare, pune două scaune la o distanţă oarecare cu spetezele una peste alta, şi se întinde cu capul pe o spetează şi cu picioarele pe cealaltă, aşa, înţepenită. Înţelegi? M-ai înţeles? Şi stătea dreaptă, dreaptă, dreaptă, şi nu cădea. Şi Jacques se prăpădea de râs. Era ca la circ.

– Înseamnă că avea mai multe talente…

– Avea mai multe talente decât de pictură. Să ştii că cu pictura nu… Nici n-a interesat-o chiar aşa de mult. Ea avea mai mult talent pentru arta decorativă. În monografii, ea, de fapt, conducea secţia aceea de artă. Şi era o organizatoare şi o şefă! Dacă te duceai cu ea undeva, într-o expediţie, în sfârşit, pe teren, cum ne duceam noi pentru cumpărături şi nu mai ştiu ce, ea conducea, ea organiza, ea stabilea cu ce trenuri, cu ce autobuze, unde ne dăm jos, când plecăm. Şi totul ieşea perfect. Era excepţională pe chestia asta.

– Dar ea e mai tânără decât dumneavoastră.

– Ea e mai tânără decât mine cu un an şi câteva luni. Are 92 de ani. Şi să vezi, ea la radio a scris o piesă pentru copii. Foarte drăguţă. Şi ăia de la radio aşa s-au entuziasmat de piesa asta, şi trebuia să o emită la programul respectiv. Şi au zis: „vai, Lena Constante, zicea domnişoara care prezenta, la 92 de ani e în stare să facă aşa ceva frumos!” Era Vasile Manta entuziasmat. Îi dă telefon, şi îi zice: „doamna Lena Constante, vă rog să confirmaţi pentru ascultătorii noştri că aveţi 92 de ani” /râde/. Auzi, să întrebi, să spui unei femei aşa ceva! Şi ei nu i-a convenit, dar pe urmă a zis: „da, e adevărat”.

– Nici bunica mea la peste 90 de ani nu a vrut să spună câţi ani are.

– Da’ să ştii că nici mie nu-mi place! Şi mie nu-mi place că de foarte multe ori pe stradă e câte una aşa, ştii. Sau câte unul… Îmi aduc aminte că la pâine un domn, a… şi era acum 2 ani, un an, şi eram mai tânără, zice: „doamnă, dar câţi ani aveţi?” Şi eu i-am zis 105 ani. /râde/ Şi atuncea el a înţeles că mi-am bătut joc de el. A râs, zice: „ei, nici chiar aşa. Dar 80, zice, tot aveţi”. Dar eu aveam peste 90 /râde/.

– Apropo de şefi şi de capacitatea de a organiza, de a conduce, în jurul lui Gusti cine a mai avut talent de organizator?

– În jurul lui Gusti? Păi, cred că… dar, pe Herseni l-ai cunoscut?

– Numai din cărţi. Din păcate nu. Pe nevastă-sa da.

– Pe Paula.

– Da, da.

– Păi,  cred că era Herseni, Mitu Georgescu şi Stahl. Ăştia.

– Cu Golopenţia nu aţi lucrat împreună?

– Cu Golopenţia da, am lucrat, aşa. Golopenţia era mai tânăr.

– Dintre aceştia cine a fost mai bun organizator?

– A, dintre ăştia? Ei, nu aş putea să-ţi spun. Dar, Mitu Georgescu a ajuns secretar general la Institutul de Statistică. Înseamnă că avea o mare capacitate. Cred, totuşi că cel mai mult Stahl s-a ocupat de organizare. Stahl! Ei, ei au fost o echipă de băieţi foarte deştepţi. Şi aşa mă uit, Torvald, mă uit la tineretul ăsta, ce seamănă unii cu alţii. Nu ştiu dacă ai impresia asta. Tot cu blue jeans, tot cu aşa, tunşi aşa nu ştiu cum, înalţi, cu picioare lungi. Şi nu e nici o deosebire între ei, cum să spun eu, mai evidentă. Dar pe vremea mea, toţi, fiecare era altfel. Fiecare avea personalitate. Fiecare avea altă înfăţişare, alt fel de a se îmbrăca, alt fel de a se comporta. Era cu totul deosebit. Unul era mic, Argintescu Amza. Am văzut parcă… Era foarte caraghios: era mic şi foarte brrr. Mitu Georgescu era foarte iubitul fetelor. Toate se îndrăgosteau de el. Fiecare avea altă personalitate. Dar acum sunt aşa de nediferenţiaţi! Şi fetele de băieţi…

–  Xenia a fost bună organizatoare sau nu?

– Eu cred că a fost, dar ea a lucrat pe urmă la Asistenţa Socială, şi acolo cred că a fost bună organizatoare. În cadrul lui Gusti n-a avut aşa probleme de organizare. Ea era în echipă cu Stahl, şi ce era de făcut,  făceau împreună. Dar la Asistenţa

Socială ea a fost şefă. Şi cred că acolo a organizat bine. Xenia era o fată foarte subţire.

–  A mai rămas cineva din familia ei…

–  Eu cred că a mai rămas Irina. A, Irina a avut două fete. Irina asta, era foarte… gen american aşa. Foarte întreprinzătoare şi încrezătoare în ea.

–  Irina era fata lui…

–  Lui Xenia. Cu Mircea Andreescu.  Şi a mai avut o altă fată, care era foarte grasă. Eu o singură dată am văzut-o. Era foarte grasă. Dar, Irina lucra la Oprescu, de la Institutul de Istorie a Artei, unde eram şi eu. Aşa că o ştiam. Şi ea s-a fixat pe frescă, ştii? Pe studiul freştii, şi pe asta a mers. Şi a fost în Italia, şi a studiat acolo diferite freşte bizantine care sunt la Ravenna, nu ştiu pe unde. S-a dus în America cu problemele freştelor. A pătruns în lumea asta a artei şi a istoriei artei. Iar pe urmă nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu ea. Xenia era măritată bine. Se înţelegea bine cu bărbatul ei. Ei, pe urmă, după 23 august nu ştiu ce s-a mai întâmplat. Mi se pare că s-a întors la casa lor, a lui Costa-Foru. Casa aceea, o ştii? Nu ştiu acuma ce s-a… Era o casă foarte interesantă. Era o casă de patrimoniu, cum se zice acum. Că de multe case din Bucureşti, case private, nu oficiale, ştii? Pentru oameni ca să locuiască în ele, se zice că sunt de patrimoniu pentru că sunt făcute în secolul al XIX-lea. Şi era totuşi o anumită arhitectură. Şi casa asta era casa unui om bogat, a unui moşier. Mă rog, un om cultivat,  un om extraordinar.

–  Aţi fost acolo?

– Păi, cum? Da’ dădea nişte recepţii!

–  Xenia sau bătrânul?

– Xenia. Cred că bătrânul murise. Dar erau o mulţime de copii: era Xenia, era o soră a ei mai mică. Trei fete. Una mai mică, care a murit la cutremur, şi doi fraţi. Un frate, cel mai mic era complet degenerat. Era idiot. Dar ele, îl aduceau la masă, la recepţie, la ce făceau. Stătea şi el, mânca. Nu făceau nici o deosebire. Era foarte frumos. Olga, cea mai mică a murit la cutremur. Iar Saşa, nu ştiu ce s-a întâmplat cu el. Şi dădeau recepţii. Aveau un salon enorm, şi cu mobilă, îţi închipui, de epocă.

–  Puteţi să rememoraţi câteva recepţii? Cine a fost acolo?

– Păi, monografiştii.

–  De exemplu?

– Păi, de exemplu: Zizi Constante, Lena nu ştiu dacă a ajuns să fie. Domnica Păun, o ştii?

–  Da, cum să nu! Spuneţi mai departe.

– Henri Stahl, Mitu Georgescu, toţi. Nu-i mai ţin minte chiar pe toţi.

–  Arginescu-Amza?

–   Arginescu /râde/, o fi fost şi el.

–  Dar Gusti a fost?

–  Gusti nu.

–  Era mai deasupra? Sau trebuia să fie aceeaşi generaţie?

– Cam de aceeaşi generaţie. Cam aceeaşi generaţie. Erau oamenii din monografie. Aveam un grup în monografia asta, că erau mulţi. Şi oamenii s-au organizat, s-au împrietenit aşa pe grupe. Pe grupe de stare socială, pe grupe de cultură, de dracu’ ştie ce. Şi noi, care chipurile eram elita, eram un grup cu Stahl, cu Mitu Georgescu, cu Nel Costin, cu Arginescu, cu Xenia, cu fetele Constante, cu Domnica Păun. Ăştia eram un grup. Plus ce mai avea ea, Xenia: nevasta fratelui ei, mai avea nişte rude care locuiau acolo. Şi nu veneau mulţi. Veneau surorile ei: Saşa, Olga, bărbatul lui Saşa. Adică familia lui Xenia, şi monografiştii. Dar asta era plăcerea.

–  Şi se şi dansa acolo sau numai se discuta?

–   Nu se chiar dansa. Dar se vorbea, avea tot felul de gustări, de băuturi. Erau foarte primitori, şi aveau bani, dragă. Şi făceau recepţii foarte frumoase.

–  La dumneavoastră au fost recepţii?

– La mine… recepţii? La mine veneau, îi invitam. A, Vulcănescu. La mine îi invitam, că asta era nu obligaţia, era plăcerea fiecăruia din grup. Şi Zizi invita, şi eu invitam, şi fiecare invita la rândul lui.

–  Haideţi să vedem, la cine aţi fost dumneavoastră invitată în anii ’30?

– În anii ’30? Păi, în anii ’30 eram studentă, sau terminam facultatea.

–  Mă rog, când aţi terminat la ce familie aţi fost…

–  Aveam familii din familie, cum să spun? Aveam prieteni ai prietenilor casei, ai părinţilor mei. Şi aveam prietenele din facultate. Prietenele din facultate erau: Paula, erau fetele Constante, era Dora Soreanu şi Domnica Păun. Astea erau prietenele de facultate la care mă duceam aşa…, nu la recepţii. Zizi stătea foarte aproape şi mă duceam foarte repede. Şi ea venea la mine. Că telefon nu prea era pe vremea aceea. Şi Domnica venea, încă intra pe fereastră /râde/, că stăteam la parter. Şi cum erau partere din astea joase,  ştii? Şi intra pe fereastră /râde/. Nu mai avea răbdare să intre pe uşă. Domnica! Paula venea mai rar, ei! Şi din familie aveam. Tata a fost marinar, ştii?

–  Amiral.

– Contraamiral. Să-ţi arăt fotografiile. Şi era o familie de marinari care avea copii, cu care noi eram în relaţii. Şi veneau, mai veneau. Mai mult la Galaţi, când am stat la Galaţi, la Bucureşti mai puţin.

– În orice caz, am întrebat-o pe Margareta Stahl unde l-a cunoscut pe Henri? La dumneavoastră.

– La noi. Păi, Margareta Stahl este nepoata mea. Mama ei este vară cu mine. Şi s-a îndrăgostit de el aşa… Henri era îndrăgostit de Xenia. A fost aşa o pasiune extraordinară. Îmi aduc aminte când mergem cu trenul, în sfârşit, aşa, cu vagoanele, cu nu ştiu ce. El, perna pe care dormise Xenia, o îmbrăţişa, o mângâia. O pasiune extraordinară. Şi Xenia nu a vrut să se căsătorească cu el, pentru că el avea doi copii cu prima lui nevastă. Ei, şi pe urmă Margareta Stahl s-a îndrăgostit de el nebuneşte, şi el… Henri avea apartamentul lui. Şi s-a căsătorit. Margareta era dintr-o familie foarte serioasă. Tatăl ei, la Buzău era şeful ţărăniştilor, era prefect, era mare avocat. Era cineva, ştii, şi nu se putea… Şi Henri a fost acolo. Ne duceam aşa, dimineaţa şi plecam seara. Şi nu se putea chiar aşa să rămâie povestea. Şi s-au căsătorit, şi au dus-o foarte bine. Foarte bine. Margareta aşa a avut grijă de el, şi el de ea… Au călătorit… Foarte bine au dus-o. Henri era un băiat foarte drăguţ, dar avea ceva. Un fel de contradicţie în firea lui. Câteodată, parcă nici nu te cunoştea. Avea momente când nu te cunoştea. De obicei era foarte prieten. Şi parcă nu te cunoştea. Foarte ciudat. Şi toată lumea observa asta. Dar nu era ceva, cum să spun, premeditat sau voit. Era un fel de-al lui de a reacţiona temperamental.

– Eu am avut impresia că de fapt, cu toată dragostea lui pentru Şcoală, pentru prieteni, era un om singuratic şi închis câteodată.

– Era, era. Păi, asta e. Da, era într-adevăr, era un om mai… mai individual aşa, mai individualizat, dar era interesant. Ei, nu era cum era Mitu Georgescu. Mitu Georgescu era mai deschis, era absolut deschis.

– Mitu Georgescu nu are urmaşi, pe cineva?

– Mitu Georgescu? A avut o soţie[34], dar eu ştiu ce o mai fi?

– Dar copii n-a avut?

– Nu[35].

– Fiindcă nu cunosc datele când s-a născut, când a murit.

– La Institutul Social, la Institutul de Statistică. Şi el a lucrat şi la Spitalul Filantropia, e pentru cancer. La Spitalul pentru cancer, a lucrat şi acolo. A avut un prieten mai în vârstă: Gică Dumitrescu. Gică Dumitrescu care era foarte prieten cu Mitu, după ce Mitu s-a căsătorit cu Olguţa[36] asta, care era o fată foarte… Olguţa şi nu mai ştiu cum.

– Era tot monografistă?

– Nu. Două surori erau. Şi era o fată foarte serioasă, care şi ea s-a îndrăgostit de Mitu /râde/. Şi s-au căsătorit. Şi avea o soră mai mică, foarte frumoasă, Floricica. Şi Gică, cum să stea el departe de Mitu? S-a căsătorit cu Floricica asta, care era mult mai tânără decât el. Şi mi se pare că el are un copil. El are un băiat. Dar ce o fi, unde o fi? Dar pe Domnica Păun ai găsit-o, ai căutat-o?

– Nu, nu. Are copii?

– Ea are un băiat. Şi stă pe aici pe undeva. Dar ea s-a remăritat, ştiţi? Ea s-a măritat Ghiţescu, şi pe urmă a murit Ghiţescu. Şi s-a recăsătorit cu altcineva, dar eu nu ştiu… Uite, eu am avut numărul ei de telefon, şi l-am căutat şi l-am căutat, şi l-am căutat, şi nu l-am mai găsit. Nu ştiu ce s-a întâmplat. Şi pe urmă ea s-a mutat pe la Berceni pe undeva.

– Da. Apropo de recepţii, dar nu aţi pomenit de Floria Capsali şi Mac Constantinescu…

– Ei, la Floria Capsali şi la Mac am fost şi la ei. Ei locuiau la Nerva Traian, strada Traian. Şi avea… Era casa lui Mac, o casă bătrânească, într-o curte mare. Şi casa era de modă veche, ştii, dar ei erau foarte drăguţi şi foarte primitori, şi făceau şi ei, din când în când recepţii. Şi ea dansa, bineînţeles.

–  Da?

– Ei, ne făcea aşa, figuri de dans. Şi Mac Constantinescu spunea tot felul de lucruri amuzante din Franţa, de la Paris, şi era foarte simpatic. Dar ea, atuncea, mi se pare că începuse să… avea o şcoală de balet ea, şi o interesa dansul popular. Şi ea a făcut nişte dansuri. A prelucrat dansul popular, şi a făcut nişte balete pe teme de dans popular, care, mi se pare că au fost prezentate la Operă, nu ştiu. Au avut o foarte mare importanţă la vremea aceea. Nu mai ţin prea bine minte.

– La recepţii era de exemplu orchestră?

– Nu erau recepţii aşa. Erau întâlniri prieteneşti. Era Gabriel Negri, Negreanu, îl ştii? Dansatorul acela, care mi se pare că a fost elevul lui Floria. Gabriel Negreanu şi fratele lui, Andrei. Şi Floria avea o soră, mai mică, Silvia, care era în amor cu fratele lui Gabriel. Dragă, amorul era foarte important pe vremea aceea /râde/. Să-i vezi cum se îndrăgosteau acolo la monografii, pe rând se îndrăgosteau unii de alţii /râde/. Era aşa de nostim!

– Şi, de ce s-au despărţit? Şi când s-au despărţit?

– S-au despărţit destul de repede. Pentru că Floria lucra foarte mult la şcoala ei de dans, şi avea idei. Şi îl avea pe Dumitrescu ăsta, un asistent care era un foarte bun balerin şi un foarte bun coregraf, şi ei lucrau împreună, şi concepeau împreună, ştii? Şi, când lucrezi aşa, zi de zi…  Era mai tânăr, Mac era mai, Mac era aşa, mai liniştit, mai molâu, nu ştiu cum… Ei, nu i-a mai plăcut. Nu a mai interesat-o. O interesa omul acela cu care lucra. Asta nu se întâmplă?

– Da, sigur că da.

– Ea avea ceva bărbătesc, Floria. Da. Păi, Mac era mai feminin, şi nenorocirea a fost că de la un timp nu a mai putut merge.

– Floria?

– Floria. Şi conducea din scaun.

– Şi când a murit ea?

– Nu mai ştiu.

– Dar după război?

– A, cred că da.

–  Unde a lucrat ultima oară? Spuneaţi că a condus din scaun.

– Păi, avea şcoala ei. Şi cu Opera cred că colabora, dar avea şcoala ei.

– Şi Mac?

– Şi Mac s-a recăsătorit. Mac era la Uniunea Artiştilor Plastici. El avea lucrări. Era un sculptor foarte interesant, şi mi se pare că Fântâna Mioriţa… La Fântâna Mioriţa a lucrat şi el, cu toate că acuma, am auzit de mai multe ori la radio… – ştii Fântâna Mioriţa? – spunându-se că acolo n-ar fi lucrat decât Miliţa Pătraşcu[37]. Dar eu ştiu sigur că a lucrat şi Mac. Şi avea lucrări, care erau plătite, bineînţeles. El era un foarte bun artist, un foarte bun sculptor. Şi s-a recăsătorit cu o nevastă pe care nu o iubea, şi care era foarte nesărată /râde/. Nu putea să o uite pe Floria.

–  La Gusti aţi fost vreodată acasă?

– La Gusti am fost când şi-a făcut casa nouă.

–  Asta cam când a fost?

– A fost înainte de război.

– De acolo a fost ridicat, dat afară.

– Da, şi-a făcut la lacuri o casă, pe lângă, mi se pare, pe lângă Zambaccian. Şi era o vilă foarte frumoasă. Şi el avea sute de cărţi, sute de cărţi. Şi ne-a invitat să aranjăm biblioteca. Şi ştiu că Mitu era şeful. Şi i-am aranjat. Avea cărţi despre Marx. Tot ce a scris Marx, şi tot ce s-a scris despre Marx. Tot marxismul era acolo la el în bibliotecă. Şi multe cărţi, ce să spun. Şi era foarte frumos.

– Dar recepţii nu făcea?

– Nu, aşa…

– Dar întâlniri.

– Nu, nu făcea. El era încurcat cu domnişoara aceea Miletineanu. Ştii?

– Da, da. Şi s-au căsătorit până la urmă.

– Vara lui doamna Lupescu. Şi s-a căsătorit târziu cu ea. Ei, şi, probabil că în situaţia asta… Ei, nu era el chiar aşa, genul ăsta, ştii? Era un tip… nu era un om prea simpatic. Sau poate pe mine mă intimida. Era aşa, foarte activ, foarte viu, foarte agitat, foarte… Şi pe mine mă intimida.

– Totuşi, a atras tinerii.

– A, bine, atrăgea tinerii, atrăgea, pentru că era şi activitatea foarte atrăgătoare. Şi el se purta foarte frumos cu… Hai să-ţi mai povestesc ceva. Noi seara, în timpul zilei lucram fiecare la ograda lui, vorba aceea. Seara veneam la masă la cantină, şi pe urmă, el se ducea cu domnul primar, cu domnul învăţător, mai făcea o plimbare şi se culca. La noi, abia de atunci începea ziua. Şi ne duceam, ne instalam la unul, de obicei acolo unde locuiam eu cu Paula. Şi, începea petrecerea: cu cafea, cu… Nel Costin avea patefon… cu dans. Eu eram cu Nicu Argintescu cuplu. Noi dansam, făceam exhibiţii. Şi Mac spunea, tot aşa, chestii de-ale lui, nostime. Era Brăiloiu care tot îşi căuta puricii care tot năvăleau pe el. Nu ştiu de ce, puricii aveau aşa o predilecţie pentru Brăiloiu. Şi, într-o zi a venit Manuilă. Îl ştii?

– Da, da, da.

– Cu maşina. Şi Gusti avea şi un asistent de la Craiova, Prejbeanu, care avea maşină. Şi atunci, nici mai mult, nici mai puţin, ne-am urcat cu toţii ăştia în două maşini. Nu ştiu câţi oameni, 15 oameni, nu ştiu câţi eram. Şi ne-am dus la Braşov. Am ajuns la Braşov pe la 7 dimineaţa, când se deschisese ARO, sau cum se chema marele hotel?

– Da, ARO, da.

– Şi era portarul în faţa hotelului. Şi când am început să ne dăm jos din maşină, şi nu se mai termina, ăla a făcut aşa nişte ochi, înspăimântat de câţi au putut încăpea în maşină. Mă rog, am intrat în hotel, am băut o cafea cu lapte, am mâncat ceva. Ne-am urcat din nou în maşină, şi la prânz eram teferi, la cantină. La ora 12 eram la cantină. A! şi de acolo Manuilă i-a scris o carte poştală lui Gusti: „Salutări din Braşov!”, semnată de mai mulţi. Şi la 12, la 1, eram la masă. Cum se zice? Nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu-mi miroase a usturoi. Este o vorbă aşa. Şi, hop! Şi poşta cu cartea poştală. Şi când citeşte Gusti cartea aceea poştală, sare în sus şi zice: „când aţi fost acolo?” A fost aşa de mirat şi de… A zis că vrea şi el de acuma noaptea să meargă cu noi, la petrecerile noastre. A încercat o dată, de două ori, dar n-a mers. Cu el nu se putea oricum.

– Dealtfel, eu cred că un conducător de colectiv nici nu poate să fie la nivelul studenţilor, nu? Adică, îşi pierde prestigiul.

– Nu. Depinde. Să ştii că un şef de colectiv care are o anumită calitate personală, dacă este foarte bine pregătit în meseria lui, şi este un om onest şi în relaţiile lui cu… nu pierde nimic. Nu pierde nimic. Dimpotrivă, pierde dacă stă cu nasul pe sus şi la distanţă.

– Dintre aceştia aţi avut foarte mulţi şefi de-a lungul anilor. Care au fost de acest gen, de care l-aţi pomenit acum?

– Ei uite, Oprescu.

– Oprescu, m-am gândit şi eu /râde/.

– Oprescu era foarte afectuos. El, cum să spun, el nu arăta cât era de afectuos, şi cât de mult îşi iubea colaboratorii. Mi-aduc aminte, de Teodora Voinescu ai auzit?

– Da, da.

– Teodora Voinescu a fost arestată doi ani de zile, dintr-o prostie. Pentru că nişte colegi de-ai ei au denunţat-o la Securitate că vorbeşte, că nu ştiu ce, că nu ştiu cum. Şi a fost arestată doi ani de zile, cu toate că cumnatul ei era ministrul Justiţiei, Voinescu. Dar, în sfârşit. După doi ani, nu s-a întâmplat nimica, a revenit la Institut. Şi Oprescu, când a întâlnit-o prima dată, a luat-o în braţe, şi a sărutat-o ca pe un copil al lui. Şi a zis: „vai, ce bine îmi pare că te-ai întors!” Era foarte afectuos, dar nu arăta.

– De când aţi intrat la Institutul de…

– Păi, am intrat după ce… Dragă, eu am fost întâi profesoară la Râmnicu Sărat. Pe urmă, s-a înfiinţat în ’39 Institutul Social, şi am fost detaşată la Institutul Social. De bine ce s-a înfiinţat în primăvară, în toamnă s-a desfiinţat din cauza legionarilor. Ne-au detaşat la Ministerul Învăţământului pentru că catedrele noastre erau ocupate de suplinitori. Am stat la Ministerul Învăţământului doi ani. Eu nu ştiam cum să fac să rămân în Bucureşti. Şi după aceea ne-a luat Institutul de Statistică care făcea recensământul general al ţării şi a luat o sută şi ceva de profesori. A luat… care umblau după detaşări. Şi am lucrat acolo 4 ani. După 4 ani, eu l-am cunoscut foarte bine pe Mircea Nădejde. Era asistentul lui Oprescu la facultate. Era mare comunist, era un foarte bun muzeograf, şi a fost numit director la Muzeul de Artă Populară, ăla de la Şosea. Îl ştii care? Şi el mă cunoştea, şi ştia că am lucrat la Gusti cu artă populară, şi m-a luat acolo. M-a detaşat acolo.

– Când?

– În ’45.

– Deci, după război.

– După război, după 23 august. Şi am rămas acolo. Am fost detaşată 2 ani, şi pe urmă s-au făcut locuri, şi am fost încadrată, şi am rămas acolo. Dar Mircea Nădejde a murit, după un an a murit. A făcut şi el ceva cerebral, dar i-a fost fatal. Şi în locul lui a venit Oprescu un timp. Dar Oprescu pe urmă s-a mutat la Muzeul de Artă care se înfiinţase. Şi a rămas Teodora Voinescu un timp. Şi am deschis Muzeul ăla de la Şosea. A fost o splendoare.

– Când a fost?

– Prin ’51-’52. Ceva, Torvald, de neînchipuit de frumos. Două etaje cu obiectele adunate de Tzigara-Samurcaş. Că Tzigara-Samurcaş înfiinţase Muzeul şi colecţionase într-o epocă în care se găseau lucruri, aşa, de cea mai mare calitate. Şi noi am făcut muzeul ăsta că veneau străinii, şi spuneau că e cel mai mare, cel mai frumos muzeu din Europa. Ziceau ei, străinii. Şi pe urmă a venit Bănăţeanu[38]. Teodora Voinescu a fost chemată la Muzeul de Artă, şi a venit Bănăţeanu. Îl ştii?

– Da. Tancred.

– Tancred Bănăţeanu. A venit el. Şi a rămas el, cât timp am mai lucrat eu acolo până m-am pensionat, a fost el director.

– Când v-aţi pensionat?

– Eu m-am pensionat prin ’69, ’70, cam aşa. Eu a trebuit să mă pensionez.

– Când a devenit Muzeul Partidului?

– A, atunci, în ’51-’52, imediat după ce am deschis noi splendida asta expoziţie, nu mult după aceea doamna Constanţa Crăciun[39] n-a găsit un alt local pentru expoziţia partidului, decât localul acela. Ştii?

– Şi v-a dat afară.

– Şi ne-a dat afară. Şi ne-a mutat la Ştirbei, la Palatul Ştirbei, pe Calea Victoriei. Acolo era o nimica toată. Un spaţiu mic de tot. Şi ei au trebuit să  facă tot felul de amenajări, tot felul de reparaţii şi nu ştiu mai ce. Şi cu banii aceia puteau să construiască un muzeu documentar splendid.  Şi pe urmă, după ce m-am pensionat, a intrat pe fir doamna Ceauşescu, care a vrut neapărat acolo şi ea, să facă pe marea muzeografă, şi să organizeze un Muzeu de Sticlărie. Şi atuncea i-au unit cu Muzeul Satului. Şi, oamenii s-au dus la Muzeul Satului, dar lucrurile s-au împrăştiat: ba aici, ba acolo, ba la Teatrul Naţional, ba era o clădire – 123 sau 124, nu ştiu cât – ba acolo, ba la Muzeul Satului. Şi asta a fost până în ’90, când s-a înfiinţat Muzeul Ţăranului Român cu mare pompă, dar, de fapt, Muzeul Ţăranului Român este Muzeul de Artă Populară. Înţelegi cum vine vorba?

– Înţeleg. Şi a ajuns director fiul lui Bernea[40]. A murit săracul.

– A murit. Da. Foarte bun pictor. Da’, el ce să caute totuşi la un muzeu de artă şi etnografie? N-avea ce să caute, într-un fel. E adevărat că nu prea ar fi fost cine, da’ el era un băiat activ, aşa, bun organizator. Dar, el fiind şi legionar şi fiind şi, cum să spun, chestia asta cu comunismul – frica asta de a trece drept comunist sau eu ştiu ce? – n-a vrut să ştie nimic de toată perioada de la Ştirbei Vodă, Muzeului de la Ştirbei Vodă. Ca şi cum Muzeul s-ar fi terminat odată cu Tzigara-Samurcaş. Înţelegi? Tzigara-Samurcaş a făcut ce-a făcut şi pe urmă, ei! Eh, n-a fost frumos… N-a fost frumos.

– Bineînţeles că n-a fost frumos. Dar toată lumea aşa face. Există maniheism, ori alb, ori negru…

– Nu există gri! Păi, da’ nu se poate. Comuniştii au fost ce-au fost, dar au făcut foarte multe lucruri. Au făcut foarte multe lucruri, şi pentru Muzeu au făcut foarte multe. În toate oraşele… astea de judeţ, capitale de judeţ, au făcut câte un muzeu, au făcut o filarmonică şi au făcut un teatru. Deci, cei trei piloni ai culturii. Chit că la muzeele de istorie se expuneau capetele alea, ştii, capetele acelea…, de…, arheologice, care arătau evoluţia omului… Omu’ de Neanderthal, omu’ de nu-ştiu-ce, omu’ de nu-ştiu-cum, mă rog, şi astea erau de ştiut. Dar erau materialele judeţului. Şi pe urmă, puteai să faci altceva. Şi au fost nişte muzee foarte bune, la Giurgiu, de pildă. La Ploieşti era unul care a făcut un muzeu al… – am uitat cum îl cheamă, unul înalt aşa – un Muzeu al Ceasului, splendid. Şi Muzeul de Istorie era cunoscut în toată ţara. Şi la Iaşi s-a făcut un muzeu mare şi o secţie de etnografie. Peste tot! Şi la Cluj nu mai vorbesc, şi Dumbrava Sibiului, şi Muzeul Bruckenthal. Cine l-a făcut? L-a făcut pe vremea comuniştilor! Aşa că nu poţi să spui că nu s-a făcut nimic. Adevărat că lupta de clasă a fost teribilă. Asta a fost. Adică înlăturarea şi distrugerea foştilor politicieni. Şi e adevărat că s-au pierdut nişte oameni de mare valoare. Cum a fost… o lovitură pentru cultura românească. Dar, pe de altă parte, au şi făcut! Aşa că este greu să spui că este numai negru sau numai alb.

– Plus că nu poţi să spui că în această perioadă, 50 de ani, nu există nimic!

– Vai, dar numai câte săpături arheologice, câţi bani au dat pentru săpături arheologice, că pe ei îi interesa dacii. Ei urmăreau dacii, pe daci, adică populaţiile cele mai vechi, cei mai vechi strămoşi ai românilor, sau cei mai apropiaţi ai poporului român. Şi câte lucruri nu s-au descoperit: la Cucuteni, la Vădata, la Dinogete, aşa că nu se poate spune… Şi domnul Ceauşescu, de la un moment dat, a fost mare naţionalist. El a spus că „cultură nu poate să existe fără naţiune”. Păi asta ce e?

– Apropo de anii ’40-’50. Relaţiile cu vechii monografişti…

– Eu n-am mai avut relaţii. În ’40 eu eram la… ah! la Institutul de Statistică eram, şi nu erau acolo…

– Păi da’ era acolo Golopenţia, era Stahl acolo…

– Nu. Era Mitu Georgescu. Dar Mitu Georgescu era… unde era? Secretar general…! Ah! Measnicov era. Eu cu Measnicov am lucrat. Am fost în echipa lui. El a luat patru fete şi a făcut o echipă cu care a făcut recensământul popular.

–  Unde aţi lucrat, numai în Bucureşti, sau aţi făcut şi teren?

– Nu, numai în Bucureşti, numai în Bucureşti, şi am învăţat meseria de statistician: cu codificare, cu decodificare, cu tot. Şi eram foarte bună /râde/. Eram foarte rapidă.

– Şi când aţi ajuns cu Nădejde la Artă Populară a mai fost acolo cineva din monografie?

– Nu. A fost… nu ştiu, George Pavelescu[41] a fost el în monografie?

– Puţin.

– Ei, la un moment dat pe George Pavelescu l-au trimis directorul secţiei de… nu mai ştiu. Acolo la Muzeu, când m-am dus eu la muzeul lui Tzigara-Samurcaş, ca să zicem aşa. Erau mai multe secţii. Era o pinacotecă, o secţie de arheologie, şi era secţia de artă populară şi artă religioasă, ştii? Şi, pe Pavelescu l-au chemat după ce a murit Nădejde, l-au chemat ca director la secţia de artă populară. Da’ /râde/ n-a durat mult. Hai să-ţi spun două lucruri amuzante. El a locuit în vilă. Tzigara-Samurcaş s-a pensionat în ’45, bineînţeles. El fusese numit director pe viaţă, dar, totuşi, era bătrân. Nu mai putea să facă faţă. S-a pensionat. S-a urcat la etajul I, şi a lăsat jos lui Pavelescu. A lăsat acolo apartamentul. Acolo era vopsit sufrageria sau nu ştiu ce era, într-un roşu, un roşu aşa frumos, un roşu-vişiniu. Când a venit Pavelescu l-a făcut alb. Şi atunci, domnul Samurcaş avea obiceiul să vină jos, că eram numai eu cu Eugenia Zaharia, o fată foarte drăguţă şi foarte…

– Cum o chema?

– Eugenia Zaharia. Că Oprescu era la Sinaia, doamna Voinescu era la Sinaia. Ei lucrau la… ştii?, la luarea în primire a colecţiilor de la Sinaia. Şi rămăsesem doar noi două. Şi eram liniştite. Şi venea şi: „da’ oare de ce Pavelescu o fi vopsit camera în alb? Că doar nu este chiar aşa de taur!” Şi Pavelescu, săracu’, era un om aşa de slab şi pirpiriu şi… /râde/. Da! Ăsta era teribil… pe doamna Voinescu o făcea „opărăsceană”. Adică Oprescu, era al… Pe Angheluţă, pictorul, îl făcea „licheluţă”. El avea o gură foarte rea. Iar domnu’ Pavelescu nu punea mâna pe nici un obiect. El n-ar fi luat o cârpă să şteargă… Dacă – am făcut nişte expoziţii acolo, aşa, sumare, ştii? – dacă trebuiau şterse lucrurile alea, mă rog, scuturate, el nu punea mâna pe nimic. Şi Oprescu zicea: „vai de mine, da’ ce fel de muzeograf este ăsta dacă nu pune mâna pe nici un obiect?” Şi Oprescu avea grijă de obiecte, şi făcea vitrine, şi le aranja frumos. Şi el mi-a dat primele lecţii. Era foarte… Avea foarte mult interes pentru partea asta de muzeografie, ştii? Adică, nu numai teorie înaltă. Şi când a plecat, a rămas Dorica până a venit Bănăţeanu director. El a fost etnograf. La Cluj. A fost mai întâi la Muzeul de Etnografie din Cluj. Şi de acolo a fost adus aici, şi…

– Da. Şi în acest timp, cât aţi lucrat, între timp de la Universitate au fost daţi afară sociologii care… În particular, cu cine aţi mai ţinut legătura?

– Afară de Paula, de fetele Constante… Dar nu prea am mai ţinut… Pe Xenia o mai vedeam, dar foarte rar. Nu prea am mai avut legături. Efectiv, acolo la Muzeu, totuşi era o activitate foarte acaparatoare. Că trebuia să pleci foarte mult pe teren. Pe urmă am lucrat şi eu foarte mult la Sinaia, la Castelul Peleş, pentru că acolo, întâi şi întâi a fost o echipă condusă de… Când a plecat regele, şi s-au naţionalizat bunurile regale, Complexul Peleş a fost luat de preşedinţia Consiliului de Miniştrii. Era un domn, Paraschivescu, parcă, foarte serios, şi el… Intenţia a fost, chiar de la Ministerul Artelor, ca lucrurile astea de valoare, care erau acolo închise, şi văzute numai de suverani, să ajungă la, asta era linia ideologică a partidului, să ajungă la marele public. Şi atunci, au stabilit înfiinţarea Muzeului Mare de Artă din Palatul Regal. La Palatul Regal. Şi atunci trebuia făcut o selecţie. Că ce era acolo, vai de mine! Ce de lucruri erau acolo! Era ceva teribil! Şi a fost Oprescu, cu o echipă de specialişti: doamna Voinescu, era Tuduc, nu ştiu dacă ai auzit de el. Era în covoare şi ţesături. În covoare turceşti. În covoare orientale. Şi erau mulţi, în sfârşit. Echipa asta a fişat, a pus pe fişă toate obiectele cu valoare artistică din Complexul Peleş, nu numai din Palatul Peleş. Şi din Pelişor, şi din Foişor, şi de la toate casele alea care erau acolo. Şi pe baza acestor fişe – eu nu am fost atunci, am rămas la muzeu cu Jenica asta, Zaharia -, pe baza acestor fişe, pe urmă a venit o ală echipă de muzeografi propriu-zişi, condusă de doamna Voinescu, în care a  fost şi Codiţă de la Muzeul Aman, dacă ai auzit de el. Lori Costescu. Ai auzit de Lori Costescu? De Vasile Varga ai auzit? În sfârşit. Erau mulţi muzeografi, ştii? Şi aceşti muzeografi au adunat lucrurile cu doamna Voinescu, cu fişe, cu liste şi le ambala. Era unul Tasgian, vai ce drăguţ era! Un armean… Tasgian. Restaurator de ceramică. Şi noi îi ziceam regele. Era odată în Camera… în Camera de Consiliu, nu ştiu ce era acolo, era un tron, şi el s-a aşezat pe tron, şi a stat aşa, ca un rege. Şi aceste lucruri, ambalate, pregătite, cu liste erau predate lui Huluri. Pe Huluri îl ştii?

– Nu.

– Sculptorul Huluri, care lucra la Direcţia Muzeelor din Ministerul Artelor. Şi venea cu trei camioane mari, cu gardă militară. Da, ia notă! Şi încărca lucrurile acestea, şi le aducea la Palat, şi le preda unei doamne Gherţovici sau Gramovici, nu ştiu. Care le încuia, şi nu avea voie nimeni să intre în sălile alea. Şi eu am lucrat atunci tot timpul acolo cât timp a trebuit să… Şi pe urmă Dorica a trebuit să vie la Bucureşti, şi am rămas eu şefa expediţiilor, până s-a terminat. După fişe. Eu nu aveam nici o problemă personală. Trebuia după fişe. Dar pe urmă, mai rămăseseră o mulţime de obiecte de valoare artistică, care nu au fost trimise, că nu era cazul. Dar pe care, Ministerul Artelor vroia să le ia în stăpânire. Şi deci, trebuiau predate Ministerului Artelor. Şi eu am fost delegată din partea Ministerul Artelor să mă duc să le iau în primire pe bază de inventare făcute dinainte. Adică inventarul camerei respective. Şi erau doi gestionari: Anghelescu şi unul Max. Anghelescu era  foarte serios. Fusese institutor, aşa ceva. Şi el mi le preda mie. Adică verificam toate obiectele existente în vitrine, în biblioteci, în tot ce era acolo. Şi la sfârşit am semnat de primire şi de predare. Şi inventarele le-am predat la Minister. Pe baza acestor inventare, pe urmă, s-a trimis un gestionar. Era gestionarul Muzeului de Artă care a semnat în calitate de gestionar. Şi a numit acolo gestionarii de teren, cum ar fi. Şi atuncea am terminat şi eu activitatea la Sinaia. Dar a fost un timp. Şi a fost o mare răspundere. Dar vrei să-ţi spun ceva? N-am avut nici o greşeală. După mulţi ani, după câţiva ani, am fost invitată la Securitate. Atunci m-am speriat foarte tare. La camera 47. Camera 47 era pentru securitatea obiectelor de artă. Era interesant. Şi un locotenent de Securitate foarte… în civil, foarte tinerel şi aşa şi aşa, şi vroia să ştie de El Greco. La Palatul din Sinaia, la Peleş, fuseseră mai multe picturi de El Greco cumpărate de Carol I, ştii. În timpul cât a trăit el. Şi pe care Carol II le-a trimes, sau a plecat el la o expoziţie în Franţa parcă, şi de unde nu s-au mai întors. Şi probabil că le-a vândut. Şi ăştia erau pe urmele lui El Greco, că la Muzeul de Artă rămăsese un singur El Greco. Şi eu am spus că nu ştiu nimic. Nu ştiam chestia cu plecatul la expoziţie. Şi pe el asta îl interesa. Dar, altfel, toate dosarele semnate de mine, de luare în primire, erau acolo. Fără nici un comentariu, cum să spun, fără nici o observaţie. Şi el presupunea că… Dar mă rog, pe urmă am aflat că într-adevăr… şi i-am spus să vorbească cu Dorica. Şi, într-adevăr, şi pe urmă şi acuma de curând am auzit că au fost trimese la o expoziţie şi Carol II a zis că este colecţia Carol II, şi era colecţia Carol I. Rivalităţi din astea de familie.

– Sigur că da, foarte interesant.

– Şi pe urmă Ministerul Artelor a rămas stăpân pe aceste obiecte trecute în inventar.

– Între timp dumneavoastră aţi venit la Muzeul Artei Populare. Au mai venit, probabil şi oameni mai tineri. Cine a mai venit?

– A, da. Păi, bine… Păi încă de când eram la Muzeul Roşu, Muzeul Roşu. Adică ăla de la Şosea. A venit Edviga Formagiu care era poloneză. A venit Milcana Pauncev, care era bulgăroaică. A venit Silvia Derciu care era pe jumătate unguroaică. Au venit astea trei, muzeografe serioase. A mai venit unul Nicolae Pascu, care era sculptor el de origine, dar a fost sfătuit să renunţe la sculptură, şi să facă Şcoala de Muzeografie. Şi a fost numit aici. Şi a fost Nora. De Nora ai auzit? Nora Lupu. Este o armeancă care s-a măritat… A făcut la Moscova ceva limbi orientale sau nu ştiu ce. S-a măritat cu un român, un inginer român, Lupu, şi a venit în ţară. A plecat, a renunţat la URSS, şi a venit după bărbatul ei. Bărbatul ei lucra aici. Şi ea… ei acolo, ştii că erau învăţaţi că ruşii sunt primii pe lume şi specialiştii lor sunt primii pe lume. Şi a venit aşa, întâi, cu nişte aere, aşa, de şefă, şi de mare ştiutoare pe toate lucrurile. Pe oameni îi cam enerva. Dar ea era o fată foarte cumsecade, în fond, care şi-a dat seama repede de cât poate şi de ce nu poate. Şi era foarte muncitoare, şi era deşteaptă, şi ştia multe lucruri. Şi eu m-am înţeles foarte bine cu ea, după un timp, ştii. Şi ea era exotică, era piesa exotică din colecţie. Şi pe urmă, cine? Au mai fost nişte oameni foarte tineri. De Sfârlea ai auzit?

– Da.

– Mircea Sfârlea.

– Dar Paul Stahl[42] nu a fost la dumneavoastră?

– Nu. Paul Stahl, nu.

– Fiul lui Stahl. N-aţi fost împreună niciodată?

– N-a fost la Muzeu. Paul Stahl… el venea aşa, dar n-a fost.  Nici Paul Petrescu[43], nici Paul Stahl.

– Dar ei unde au fost?

– Ei erau la un Institut, mi se pare. A, Paul Petrescu era la Muzeul Satului. Şi Paul Stahl, cred că era la un Institut de Studii Sud-Est Europene, aşa ceva.

– Dar înainte de Studii Sud-Est Europene, în anii ’50, după ce a terminat facultatea?

– Nu ştiu. Dar el a plecat repede. S-a căsătorit cu o fată cu care a plecat în Franţa ca să-şi facă doctoratul, pentru că avea rude acolo. S-a instalat acolo. A avut o catedră de sociologie undeva… cred că la Paris, la Universitate din Paris. Nu ştiu exact ce caracter avea catedra aceea. Şi a stat până… asta. Şi acuma este la Institutul, director la Institutul… Era un băiat deştept, Paul. N-a fost la noi, dar venea des. Venea. Dar, nouă ne era ciudă pe ei, cu Meridiane. Ştii Meridiane, Editura Meridiane?

– Ba da.

– Ei, Editura Meridiane, era iar o invenţie de-a Partidului Comunist. Era o editură foarte bună pentru publicaţiile de artă. Şi avea publicaţii de artă populară. Şi ei, Paul Petrescu şi cu Paul Stahl ce făceau? Se duceau acolo, făceau un contract pentru covoare româneşti, să zicem, scoarţe româneşti, ori ceramică românească, ori nu ştiu ce, şi pe urmă veneau la Muzeu. Şi noi le dădeam piesele pe care le fotografia Meridiane. Şi ei apăreau cu numele lor pe munca noastră. Cu un text aşa… Şi atunci noi ne-am supărat, mai ales că eu pregăteam o lucrare despre scoarţe. Şi au intrat şi ei pe fir cu scoarţe. Şi eu m-am supărat, şi am zis: „asta nu se poate. Noi am fişat aceste scoarţe, le-am studiat, le-am identificat, şi acuma ei vor să folosească munca noastră. Nu se poate!”  Şi fata, redactoarea, a fost foarte înţeleaptă şi a spus : „Nu! Este cartea, lucrarea editurii, şi ei n-au decât textul”. Ei, aşa e foarte bine. Nu? Ei sunt autorii la text. Este albumul Editurii Meridiane cu un text… Editura Meridiane vă dă foarte bine… să vii la Muzeu, să spui: „vrem să facem un album de scoarţe. Daţi-ne scoarţe!” Noi le dăm scoarţe alese, selecţionate, grupate. Ei le fotografiau, le făceau ce le făceau, şi de texte, doi alţi specialişti.

– Spuneţi-mi, lucrarea asta aţi scos-o undeva? A apărut undeva lucrarea de care aţi pomenit?

– Da, a apărut. O, dar e de mult. „Scoarţe ţărăneşti, sau româneşti, în colecţiile Muzeului de Artă Populară”. Da. Şi domnul Paulică m-a felicitat. I-a plăcut foarte mult.

– Paul Stahl?

– Paul Petrescu.

– El este în America.

– Da, dar mai vine şi el.

– Spuneţi-mi şi alţii, de exemplu Florea Florescu[44], ce-i cu el?

– A, Florea? A murit. Dragă, Florea Florescu, ştii, când îl apucă pe om amorul la bătrâneţe… Florea Florescu la un moment dat, când s-a deschis Muzeul de Istorie, s-a cerut o copie a Columnei lui Traian. Şi el a fost trimes acolo ca specialist. Era normal. El era arheolog şi era normal. Şi el acolo a cunoscut o doamnă, care, nu ştiu în ce măsură era şi ea combinată în acţiunea asta a Coloanei lui Traian, dar, în orice caz, ei s-au împrietenit foarte mult. A fost un mare amor din partea lui Florescu. Şi el s-a hotărât să se ducă la ea. Ea era din Belgia, din Luxemburg, de undeva de pe acolo. Şi a venit acasă. A depus, mă rog, actele şi tot ce trebuia, raport de activitate, mă rog, tot ce făcuse el acolo. Şi avea nişte prieteni la Viena, care îl invitau mereu să ţie conferinţe. Şi după un timp, a fost invitat acolo. Şi s-a dus să ţie conferinţe, şi n-a mai venit. Şi nevasta lui, sigur, că o lună, două, nu s-a speriat. Dar pe urmă s-a speriat, şi a început să-l caute. S-a gândit că poate a avut un accident. Şi – ei aveau prietenii ăştia, era tot un profesor universitar – i-au spus că Florescu aştepta o scrisoare de undeva. Dar n-a mai avut răbdare să vie scrisoarea, şi a plecat. Scrisoarea a venit după el, şi era de la doamna asta din Luxemburg. Şi el a plecat, şi bun plecat. Acuma, Florescu avea foarte mulţi bani, pentru că conferinţele erau bine plătite, în mărci, şi a putut trăi foarte bine. Un timp. Probabil că după ce s-au terminat banii, s-a terminat şi amorul cu cucoana. Probabil că l-a părăsit, pentru că a rămas singur. Şi atuncea – şi a rămas şi fără bani dar, n-a vrut să se întoarcă în ţară, n-a vrut cu nici un preţ. A avut totuşi aşa un fel de…, de demnitate, ştii? El n-a vrut să facă pe cerşetorul în ţară, cu toate că nevasta lui l-ar fi primit – vai, săraca, cât s-a chinuit. Şi-atunci el s-a angajat la un muzeu, da’ nu ştiu dacă din Germania sau din Elveţia, într-un muzeu de limbă germană. Şi de acolo l-au dat afară pe motivul că nu ştie nemţeşte. Da’ el era doctor din Germania, doctor în etnografie din Germania. Nu se putea să nu ştie! Şi l-au internat la o casă din asta, de bătrâni, mai ales că era cam bolnav, şi a murit. Şi n-a vrut să se întoarcă în ţară, cu nici un…

– Cine ar putea să-mi spună când a murit şi când… Nevasta sa nu mai trăieşte?

– Nevasta lui… nu cred că mai trăieşte. Asta, n-aş putea să spun ceva…

– El a publicat şi în „Sociologie românească” ceva, în perioada războiului, sau înainte…

– El publica. El a avut lucrarea aceea despre opincă, care este totuşi o lucrare foarte interesantă, de etnografie pură, cum să spun. Şi a avut lucrarea despre monumentul de la Adamclisi, care este iarăşi o lucrare importantă. Şi el cu lucrarea asta avea în Germania aşa mult succes. El avea succes ca specialist. Uite c-aşa… dacă rămânea aici cu nevasta lui…

– Nu ştiu Paul Stahl în ce relaţii era cu Florea Florescu?

– Cred că nu prea aveau ei nici un fel de relaţii prea apropiate. N-aveau, n-aveau când să aibă. Că totuşi, Paul Stahl se mişca în alt… El, Florea Florescu a stat la Muzeu până s-a întâmplat povestea asta. Ah, şi a lucrat la Institutul de Istoria Artei. Da’, Paul Stahl nu era la Institutul de Istoria Artei. El era şef de secţie acolo, Florea. La Arta Populară, şi de acolo a plecat, ştii?

– Şi cu alţi monografişti, cu Mihai Pop, de exemplu, n-aţi avut nici o legătură?

– Cu Mihai Pop n-am avut nici un fel de… Am mai avut relaţii cu una din surorile lui Harry Brauner[45], care mai venea la Muzeu şi mă ţinea la curent. Când a fost în Bărăgan, a fost trimes în Bărăgan…

– Am impresia că în anii ’50 nici n-aţi avut curajul să vă interesaţi unii de alţii?

– Pe Paula Herseni, cu Paula eram mai mult, mai din când în când, aşa…

– Ea unde lucra?

– Ea era profesoară. Ea era profesoară de franceză.

– La un liceu?

– Ea era la un moment, era…, cred că în Bucureşti, la un moment dat am impresia că era la Ploieşti. Da’, în Bucureşti. Eh, s-a pensionat la vreme. Când ea avea… Ei au avut o fată, Oana, care e mare acuma, lucra la un institut de psihologie sau nu ştiu de ce…

–  …igienă socială…

– N-o cunoşti? Ioana Herseni! La Institutul Social?

– De Igienă socială. Şi cu doamna Golopenţia, Ştefania Cristescu?

– Ah, Ştefania. Am întâlnit-o… da’, ştii că Golopenţia din cauza lui Pătrăşcanu[46]…?

– Ştiu, ştiu.

– Am întâlnit-o până curând înainte de a muri.

– Dar în timpul anilor ’50?

– Nu eram în vizite, cum se zice, pentru că era şi greu, era şi greu. Da’ mă întâlneam cu ea pe stradă, şi eram în relaţii foarte prieteneşti. Şi ea mi-a spus de fata ei, de băiatul ei. Erau plecaţi.

– Cu cine aţi fost în relaţii de „vizite” în anii ’50? Dintre monografişti.

– Cu cine eram în „vizite”? Dintre monografişti cu nimeni. Da’ nu mai puteai să fii în vizite, nu ştiu cum. Eu plecam, de la 9:00 eram la Muzeu, şi stăteam până la 5:00-6:00, şi ajungeam seara acasă. Când să mai fiu în vizite? Şi monografişti, nici vorbă! Mai vorbeam la telefon. Şi la Xenia o dată am fost, pentru că… Ea, Irina, avea nevoie de… acuma era boala icoanelor pe sticlă, ştii? Nebunia icoanelor pe sticlă. Toţi cei care…, vai ce aveam şi la Muzeu, toţi cei care plecau în străinătate vroiau să dea cadouri acolo icoane pe sticlă. Şi atunci ce făcea onor ministeru’ – mi-aduc aminte că era Mircea Deac, care era un băiat frumos şi foarte bine crescut, era Mircea Deac, am să-ţi povestesc – şi ce făcea: el ne trimetea diverşi vânzători de icoane pe sticlă, ca noi să spunem în procesul verbal la comisii, că icoana Sfântu’ Niculai, a domnului nu ştiu cutare, n-are valoare muzeală, şi n-o putem cumpăra. Şi ei, o cumpărau ei, şi o făceau cadou. Da’ noi nu puteam să

facem asta, că dacă venea un om cu icoane de valoare, noi puteam să spunem că n-are valoare muzeală? Spune şi tu? Asta este etică, deontologie profesională? Şi noi spuneam – venea cu ea: „are valoare muzeală”. Şi să se spele pe cap. El dădea cadou icoane cu valoare muzeală. Şi domnu’ Deac s-a supărat pe mine şi pe această Formagiu, care era foarte… Ah, toate erau… Şi ne-au scos din comisie, comisia pentru evaluarea obiectelor care vin la comisia de achiziţii. Ne-au scos şi au pus-o pe Silvia Derciu. Da’ Silvia era şi mai feroce decât noi. Şi n-a avut succes nici aşa /râde/. Da’ domnu’ Deac era foarte drăguţ. El, când făceam o expoziţie, el venea să o vadă, aşa era regula, ştii? Şi mai lua el, mai avea el un asistent, un băiat mai tânăr, şi venea, se uita, se uita, nu spunea nimic, întreba din când în când: „covorul este… ăsta este semnificativ?” Şi nu făcea nici o observaţie: să scot, să mut, să… Da’ nici nu spunea că e frumos. Da’ îţi dădeai seama că dacă nu-ţi face nici o observaţie înseamnă că era de acord. În schimb, ăla era aşa de entuziast, zicea: „vai, da’ ce frumos, da’ ce  frumos, da’ ce frumos!!!” /râde/. Da’ acuma Deac este maestru. Era foarte simpatic Deac. Femeile ziceau „le beau Deac”, şi bărbaţii ziceau „bou Deac!”. Ziceau că-i prost, da’ nu era prost.

– Spuneţi-mi, în anii ’60, deci înainte de pensionare…

– În anul ’69 m-am pensionat…

– Da, deci în ’65, când sociologia a început să fie reabilitată, şi a început să se vorbească despre Gusti…

– N-am mai avut legături…

– N-aţi avut? Nici cu Neamţu?

– Neamţu murise cred.

– Nu, nu.

– Când a murit?

– În ’76…

– Bine, cu Neamţu mai aveam aşa foarte rar, dar nu aşa în probleme din astea aşa ştiinţifice. Când a murit Neamţu?

– ’76, înainte de cutremur.

– Da? Eu am fost la înmormântare.

– Dar, prin anii ’60, deci, înainte de pensionare, nu vă întâlneaţi, foştii monografişti? Nimic, nimic?

– Nu, nu. A venit Domnica Păun o dată, pentru că vroia… o dăduse afară, săraca de ea. Ea lucra la o editură, şi era foarte bună şi era tehnoredactor, sau aşa ceva. Şi o dăduse afară. Şi ea a venit la muzeu, să vadă dacă n-ar putea la noi. La noi n-avea cum, dar eu cunoşteam pe altcineva de la o altă editură şi i-am făcut legătura, să vadă dacă nu se poate… aceea să-i facă ceva. Şi până la sfârşit n-a putut. Şi Domnica a intrat la tramvaie, şi a fost taxatoare la tramvaie.

–  Vai de mine!

– Da, un timp. Şi pe urmă s-a pensionat. Şi avea pe băiatul ăsta care lucra, cred că lucra. Era inginer. Ei, şi pe urmă s-a recăsătorit.

(29 august 2001)

–  Costică Marinescu[47], aşa ceva. Ai auzit de el?

– Cum să nu? Sigur că da.

–  Da? Se zice că Gusti a stat la el în pod trei ani de zile.

– Ei, nu în pod. Într-o cameră. Era…

– Într-o mansardă probabil.

– Era chiriaşul lui.

– Da? Bine, atunci asta a fost. A fost scos din casă şi el s-a dus acolo.

– Dar dumneavoastră, când s-a întâmplat treaba asta, nu aţi ştiut?

– Nu a spus.

– Nu, nu. Dumneavoastră aţi fost în Bucureşti în ’48, ’49?

– Da, da.

– Şi nu aţi ştiut ce s-a întâmplat cu Gusti?

– În ’48 – ’49 eram la muzeu. Ei, poate că am ştiut. El a venit la muzeu cât am fost eu. A, da, Gusti a fost după ’50, când s-a deschis muzeul. A venit şi l-a văzut.

– Da?

– Deci, atuncea era…

– Nu era reţinut, cum se spune. Putea să cirule dacă voia.

– A, cu domiciliu obligatoriu. Nu, dar dacă el era acolo, locuia la ăsta, în sfârşit. Dar el a venit. Era foarte elegant, foarte normal, aşa. Şi al treilea lucru. Ai auzit de un centru de antropologie de la Timişoara? Care este încadrat într-o organizaţie europeană aşa mai mare, şi care fac cercetări pe bază de istorie orală?

– Sigur că da. Cunosc pe toţi de acolo.

– Îi cunoşti pe ăia?

– Sigur că da.

– Cu poveştile vieţilor?

– Da, da, da. Păi, Smaranda Vultur[48].

– Da, parcă aşa ceva. Interesant! Ei, acuma, mai spune-mi cum se cheamă catedra ta.

– Este catedra de Antropologie Culturală şi Comunicare.

– Bine. Acuma, toată lumea e cu comunicarea.

– Da, da, da. /râde/

– Şi pe doamna Gusti am întâlnit-o mult mai târziu, la Muzeul Satului. Era o expoziţie. Murise Gusti. Era o expoziţie de macedoneni, de artă macedoneană, aşa ceva, că venise şi Caramitru şi toţi macedonenii ăştia, şi ăla… actorul acela nostim. Şi doamna Gusti avea trei nurci, aşa, elegantă /râde/.

– După ce a fost desfiinţată sociologia, în ’48, nu l-aţi mai văzut pe Gusti decât aşa…

– Nu l-am mai văzut. Eu, să-ţi spun ceva. Eu după ce am intrat în învăţământ… Eu am intrat în învăţământ în ’35. Până în ’39, la Râmnicu Sărat. Pe urmă s-a organizat Institutul de Cercetări Sociale, în ’39, nu?

– Da, da, da.

– Şi m-au detaşat acolo. Asta a durat câteva luni, pentru că în toamnă, gata! Bye-bye! Au intervenit legionarii pe fir, şi mi se pare că regele Carol a cerut să se desfiinţeze. Şi pe urmă, pe noi, care eram… eram mulţi profesori detaşaţi în Bucureşti, pentru diferite chestii. Şi în locul nostru, ştii cum era în învăţământ: tu aveai catedra, era capitalul tău, bunul tău, dacă plecai sau erai detaşat sau nu mai ştiu ce, puneau un suplinitor. Deci ei, la toţi ăştia detaşaţi aveau suplinitori, pe care nu le convenea să-i scoată, nu? Şi atunci, ne detaşau în altă parte. Pe mine m-au detaşat la Minister, era târziu, era prin octombrie-noiembrie, nu mai ştiu, la Ministerul Învăţământului, unde acolo l-am cunoscut… A venit şi Traian Herseni, secretar general. Că între timp, legionarii ajunseseră la Guvern, şi vai, ce să-ţi spun! Şi Traian Herseni era secretar general. Şi eu, bineînţeles că eram acolo ca la mine acasă. Puteam să intru când vreau la el, să ies când vreau de la el. Şi ce-am găsit o dată acolo? Nişte cutii, din astea, în care se pun fişe, în care erau toate fişele profesorilor universitari cu un referat. Cum se cheamă? Inadaptabil, unii erau inadaptabili, alţii erau prieteni, în sfârşit, nu ştiu cum le ziceau. Alţii, posibili de adaptare, de readaptare. Şi eu, acolo eram la un birou pentru studenţi, condus de doctorul Ionescu-Siseşti[49], nu ştiu dacă îl ştii?

– Agronomul?

– Nu, fratele, medicul. Şi era un tip splendid, înalt, frumos, nu prea tânăr. Şi eu l-am căutat pe el, că mă interesa. Şi el era printre cei care ar fi putut fi adaptaţi, era printre cei adaptabili. Adică nu trebuia înlăturat.

– Oare Gusti trebuia înlăturat sau nu?

– Şi Gusti dădea telefon şi spunea: „domnişoara Focşa, vă rog, spuneţi-i lui Herseni că vreau să vorbesc cu el”. Herseni nu vroia să vorbească cu el. Gusti îl căuta în

disperare, şi Herseni nu vroia să vorbească cu el. Şi pe urmă am stat acolo doi ani. Şi pe urmă s-a… Institutul de Statistică…

– Bun, dar Herseni după două-trei luni a fost scos de acolo.

– Da, a plecat de acolo, a plecat repede, dar nu…

– Şi s-a terminat şi cu legionarii. Cine a venit acolo în locul lui?

– Ei, nu mai ţin minte, dar era Vladimir Dumitrescu, era la Cultură, la Culte, nu ştiu la ce, şi ăla n-a păţit nimic. Dar pe Herseni, pe urmă l-au şi arestat.

– Ei, după război.

– Ei, după…

– Dar în familie, fiindcă dumneavoastră aţi fost în relaţii foarte bune cu Paula.

– Ei, da, eram foarte prietene.

– V-aţi mai vizitat?

– Ei, ne-am mai văzut până destul de târziu, dar pe urmă… ea nu a mai prea auzit, şi eu eram la muzeu aşa de hărţuită, şi… nu mai puteam face aşa… Mai vorbeam la telefon. Ea, la un moment dat, a fost foarte chinuită pentru că domnul Gusty, Paul Gusty era foarte bolnav şi nu vroia să se îngrijească decât de ea. Şi ea avea şi catedră. Şi trebuia să alerge de colo-colo, şi să stea cu el. Era chinuită, şi avea fetiţa aceea mică…

– Ioana.

– Ioana. Şi pe urmă… A, păi, cu Herseni, îmi aduc aminte că lucram la Sinaia, la Peleş, atuncea, şi mi-a dat un telefon el că: „în ziua de cutare, cu trenul cutare, mergem la Făgăraş, sau nu ştiu unde, şi că să fiu în gară şi să mă urc în tren, că el are bilet”. Şi e adevărat. M-am dus, m-am urcat, am mers, şi ne-am dus la Sibiu. Ei, /râde/ şi Herseni s-a amorezat acolo de o tânără… ei, amorezat! I-a plăcut o fată drăguţă de acolo.

– Asta a fost în anii ’50-’60?

– Toată lumea avea ochii pe el /râde/. Ziceau: „Uite-l pe Goethe!” Ştii că Goethe a avut iubite tinere. „Uite-l pe Goethe!” /râde/

– Spuneţi-mi, când Gusti a început să fie bolnav, şi când a murit, aţi avut vreo legătură…

– Dar el de ce-a murit?

– Probleme de prostată.

– Da? De asta nu mori. O fi făcut cancer. Aşa, şi am vrut să-ţi spun că, cartea ta, acolo unde scrii perioada Iaşi, m-a lămurit asupra lui Gusti. Eu, tot timpul mă gândeam: ce fel de om este Gusti, în afară de faptul că era… avea aşa nişte rămăşiţe burghezo-moşiereşti, ca să zic aşa, /râde/,  şi-i înjura fără nici o rezervă pe ăia mai de jos… avea un ăla, cum se cheamă? Un ăla, cum se cheamă, un servitor în serviciu, pe care îl chema tot Dumitru, şi pe care din idiot nu-l scotea. Ei, nu se face! Dar, în afară de asta, eu nu puteam să-mi dau seama ce fel de relaţii, aşa, sufleteşti-intelectuale, sunt între Gusti şi toată mulţimea aceea de studenţi, de monografişti. Şi m-am lămurit, cred, foarte bine. Gusti era un om care avea nevoie de instrumente de lucru. Şi oamenii, fiind oameni totuşi, pentru ei erau instrumente de lucru, pentru că el era obsedat de chestia aia cu ştiinţa şi reforma socială. Asta, a fost totuşi o problemă care l-a frământat pe el, l-a posedat, nu?

– Sigur, sigur.

– Şi toţi oamenii din jurul lui, cu mici diferenţe, că pe unii îi iubea mai mult sau îi preţuia mai mult, că putea să aibă mai multe /râde/ beneficii de pe urma lor, erau relaţii de felul acesta: de şef şi instrumente. Altfel era politicos, se poate spune.

– Aţi fost la înmormântarea lui? În ’55. Nu aţi fost? Fiindcă… după aceea nu aţi mai avut legătură cu ceilalţi.

– Eu n-am mai… Ţi-am spus, că pe urmă, eu dacă am intrat la muzeu nu am mai avut aşa relaţii decât cu Paula, cu Zizi Constante, cu fetele Constante. Dar aşa cu… venea… Aşa, la înmormântarea lui Neamţu am fost. La înmormântarea lui Neamţu am fost.

– Asta a fost în ’76.

– La Neamţu am fost o dată, după ce s-a căsătorit el cu proprietăreasa lui, care avea cu 10 ani mai mult decât el… /râde/

– Dar era frumoasă!

– Era frumoasă. Ei, ei se înţelegeau foarte bine. Ce contează? Ce contează, Torvald? Noi avem aicea o familie de semiţigani. Şi unul din băieţi, cum să spun, de 20 de ani, acuma se însoară cu o fată de 28 de ani.

– Păi, sigur! (râd)

– Şi e un băiat foarte frumuşel, şi e foarte sportiv, e foarte bine făcut, e frumos făcut, şi se însoară cu o fată de 28 de ani.

– Stahl spunea despre familia Measnicov…

– A, Measnicov? De ce?

– Erau mai mulţi fraţi acolo.

– A, erau mai mulţi fraţi. Era acela şchiop, îl ştii?

– A, da, da. Vanea Measnicov. Stahl a fost în relaţii foarte bune cu ei, şi îi aprecia foarte mult.

– A, dar el era un băiat foarte subţire, Measnicov. Foarte drăguţ şi foarte civilizat. Şi bun statistician, foarte bun.

– De familia lui, de faptul că au fugit din Rusia sovietică, v-a povestit?

– Nu.

– Niciodată?

– N-am ştiut. Ei, era periculos.

– În perioada respectivă?

– În perioada respectivă nu era încă periculos. Dar el era, în orice caz, mai simpatic decât Cresin. Cresin avea aşa, un /râde/, o mutră nostimă. Eh! Şi asta e.

– Cresin a fost rus sau român basarabean?

– Se poate să fi fost român basarabean, că Cresin aşa, nu e aşa un nume rusesc. N-are aşa o rezonanţă rusească, nu? Şi pe urmă, dacă în ’45 eu am venit la muzeu, n-a mai fost posibil să întreţin relaţii cu foştii monografişti. Pe Mitu Georgescu…  De Mitu Georgescu am avut odată nevoie. Dar el era la Spitalul Filantropia, la Secţia de Oncologie. Tot statistică făcea. Am avut odată nevoie, pentru că îmi trebuiau nişte acte, de serviciu, şi el era secretar general. Dar el uitase, şi m-a trimis la Measnicov /râde/. Şi în colo, ei…

– Acuma, vreau să spun că  am făcut un calcul şi am zis: sunt exact 70 de ani de la campania din Cornova. 70 de  ani au trecut.

– Da? Dar ce campanie nemaipomenită a fost la Cornova! Acolo, toamna, cum se apropia culesul viilor, toată lumea umbla beată. Şi nu beau decât vin oamenii aceea de acolo. Şi la Cornova erau nişte dealuri foarte plăcute! Şi seara ne duceam… Zizi, Harry, era Golopenţia, nu ştiu mai cine, şi frigeam pui /râde/, în aer liber. Era foarte plăcut! Era o atmosferă aşa, degajată şi prietenoasă şi veselă.

– Golopenţia, prima dată atunci a venit la campanie.

– Atuncea la Cornova?

– Da. Nu-i aşa?

– Da, aşa este. Prima dată. El l-a Drăguş n-a fost şi nici la Runcu. Şi Cornova a fost după Runcu. Golopenţia era un băiat foarte deştept. Păcat că s-a încurcat cu Pătrăşcanu. Pătrăşcanu l-a luat, mi se pare, la Paris. Era o conferinţă de pace, pentru nişte tratate, nu?

– Da, da, da.

– Ei, şi pe motivul ăsta a fost pe urmă arestat, după ce a căzut toată mişcarea. Dar, în definitiv, Pătrăşcanu de ce a căzut? De gelozie. De gelozie, nu? El era profesor universitar, era un om cultivat. Era dintr-o altfel de familie. Dar şi Maurer[50], slavă Domnului!

– Dar el nu era aşa de important la momentul respectiv.

– Şi cred că nu era nici aşa de „catolic” pe chestii de ideologie. Şi cu nevasta lui am fost foarte prietenă.

– Cu nevasta cui?

– Cu nevasta lui Pătrăşcanu, Elena. Elena Pătrăşcanu a înfiinţat, când a venit la putere, Teatrul Ţăndărică. Şi, la o expoziţie pe care am făcut-o noi, aveam nevoie de nişte capete, pe care să punem pieptănături şi nu ştiu mai ce. Şi, am rugat-o, am solicitat-o, am invitat-o pe ea, pentru că era cunoscută capacitatea ei. Era scenografă, nu ştiu ce. Şi era o femeie foarte drăguţă. Vai, aşa o femeie subţire, ce să-ţi spun! Şi mi-a făcut nişte lucruri foarte frumoase. Pe urmă s-a măritat cu un regizor, după ce a murit Pătrăşcanu, s-a măritat, s-a recăsătorit cu un regizor care lucra în Bucureşti. Şi, pentru că el a avut curajul cum să-ţi spun, să o ia, deşi Pătrăşcanu fusese dat peste bord, fusese dat la Piteşti. În chip de represalii.

– Veachis!

– Cum?

– Veachis! Aşa îl chema pe regizor. Avea nume grecesc.

– A, da, da! Veachis. Şi pe ea tot aşa a chemat-o.

– Da. Pătrăşcanu-Veachis, a păstrat şi numele primului soţ, am cunoscut-o.

– Dar să şti că ea, când venea al Minister, că a avut odată nişte probleme de bani cu noi. Că trebuia să-i plătim nişte lucruri, şi contabilul nostru se schimba, şi ăia de la Minister nu vroiau să recunoască că are dreptul la banii aceea. Şi ea s-a îmbrăcat frumos, şi şi-a pus un… avea nişte bijuterii nemaipomenite! Şi s-a dus acolo, şi într-un sfert de ceas a rezolvat. Îl cunoştea pe contabilul-şef de la Minister, da… /râd/

– De cine vă mai aduceţi aminte? Cu cine aţi mai fost în relaţii bune la Cornova.

– La Cornova? Cu Lena Constante, mi se pare că locuiam într-o casă: Paula, Lena şi cu mine. Ei, eram cu Henri Stahl, cu Golopenţia, cu Harry, cu… nu ştiu dacă Mihai Pop era, mi se pare că Mihai Pop n-a fost.

– Nu ştiu, dar cred că a fost. Dar, şi atunci, s-a văzut la prima campanie că Golopenţia este foarte dotat? Fiindcă acolo l-aţi cunoscut, probabil.

– Da, cum să-ţi spun? Golopenţia era un etnograf înnăscut. El, pentru că era… nu numai pentru că era de la… de la ţară,  cumva nu ştiu cum. Dar el avea ochiul făcut pentru etnografie. Percepea şi înţelegea imediat despre ce este vorba, înţelegi? De pildă, eu şi Lena, într-un fel, eram obişnuite cu genul Făgăraş: cu interioarele alea frumoase, cu icoane, cu … ştii!

– Da, da, da.

– Cu ţesături, cu nu ştiu ce, cu nu ştiu cum. Aicea, la Cornova erau interioare foarte orăşenizate. Cu cearşafuri albe de pânză, cu feţe de pernă albe cu dantele, cu fotografii pe pereţi. Aşa… Şi singurul lucru mai etnografic, ca să zic aşa, erau scoarţele alea moldoveneşti, care erau foarte frumoase. Dar acolo era ceva foarte orăşenesc. Cu pahare, farfurii, tacâmuri, de oraş! Dar el, el a văzut că lucrul acesta are o… Noi n-am dat nici o importanţă, înţelegi? Trebuie să fac… /râde/ trebuie să recunosc că n-am avut intuiţie etnografică. Dar el a văzut imediat valoarea acestui gen de interior, în raport cu istoria, cu situaţia socială, cu… mă rog, cu etc., etc. Şi el chiar a venit la mine, şi m-a întrebat, şi mi-a spus: de ce nu mă ocup de asta. Pe urmă, iar aşa, a venit să-mi spuie, de ce nu mă ocup de costumul popular, în legătură cu costumul bizantin, cu costumul boieresc, şi domnesc. Înseamnă că el avea o viziune foarte ştiinţifică şi foarte… cum să-i zic? Da, ştiinţifică, asupra realităţii etnografice. Percepea imediat sensul şi valoarea realităţilor acelora etnografice. Şi asta m-a impresionat. Aşa, el nu vorbea, nu ţinea discursuri, nu făcea teorii.

– Nu?

– Nu.

– Adică în” sala luminoasă” nu el a fost?

– Era un om liniştit. Era un om liniştit. Ei, nu făcea, nu ţinea nimeni discursuri.

– Dar cine vorbea acolo la Cornova cel mai mult? Cine era, hai să zic aşa…

– Păi, era Stahl.

– Da. El a fost mai mult şeful acolo?

– Da, el a fost, pe cât îmi aduc eu aminte. Nu mai erau chiar aşa mulţi din vechii monografişti.

– Herseni a venit atunci?

– Herseni? N-a venit. Nu ţin minte să fi venit. Pe urmă cu Harry şi cu Lena am fost noi trei singuri, într-o iarnă, de Crăciun acolo.

– Tot acolo? Mai târziu.

– Că lui Harry aşa de mult îi plăcuse! Şi ne-am dus aşa, în plimbare. Şi pe Harry îl îmbrăcam în femeie /râde/. Ah, ce ne distram! Se farda, se îmbrăca în femeie, şi pe urmă se ducea şi /râde/ se gudura pe lângă băieţii ăia din sat. Şi ăia îl luau drept femeie, şi noi ne prăpădeam de râs. /râd/ Dar el juca aşa o comedie!

– Faţă de celelalte campanii, aţi observat vreo diferenţă între moldoveni şi ardeleni?

– Nu.

– N-a fost.

– În afară de chestia cu băutul… Dar parcă erau mai veseli ăştia.

– Era uşor să intri în vorbă cu ei?

– A, da, sigur. Nu, dar în general, noi n-am avut probleme. Mai ales, când mergeam aşa, în grup mare, n-aveam probleme. Ei erau foarte respectuoşi, şi speriaţi niţel, într-un fel. Profesorul Gusti era cineva.

– El a fost acolo?

– Dar la Cornova el n-a fost.

– Cel mult o vizită.

– Nu-i aşa că n-a fost?

– Cel mult o vizită, dacă a fost. Nu ştiu.

– Nu, n-a fost. Acolo Stahl a condus.

– Şi Bernea, Amzăr, ei au fost acolo?

– Nu. Bernea? Eu nu l-am văzut. Dar eu nici nu ştiu în ce monografii au fost.

– Au fost, au fost.

– Păi, unde au fost?

– Şi la Fundul Moldovei, a fost şi la Drăguş, da.

– La Fundul Moldovei a fost Bernea? Şi Amzăr?

– Sigur că da.

– De Ionică îmi aduc aminte că a fost la Făgăraş. Ionică. Pe Ionică îl şti?

– Da, da, sigur că da. Da, cum să nu? Dar nevasta lui Ionică a mai trăit…

– Liliana.

– Da, da. A mai trăit aicea, nu?

– A stat aici, da. Dar nu ştiu, n-am avut cu ea aşa relaţii. Era mai prietenă cu Paul. Era foarte drăguţă, foarte drăguţă.

– Dar, vă aduceţi aminte de Ştefania?

– A, păi cum? Dar eram prietenă cu Ştefania. Ştefania a fost o fată foarte deşteaptă… Era foarte deşteaptă, şi ştia să lucreze la teren. Asta a fost una din calităţile ei. A făcut nişte culegeri de poezie populară, cred că foarte interesante! Pe care acum fata ei le fructifică.

– Foarte bine!

– Foarte bine! Am mai întâlnit-o… Dar ea a murit! Destul de demult, nu-i aşa?

– Da, da. După Neamţu cam la vreo 3 ani.

– După Neamţu a murit. Dar tu, pe Brutus Coste îl ştii? L-ai ştiut

– După nume.

– Dar pe Pichi Pogoneanu îl ştii?

– După nume.

– Pe Paşcanu, pe Filip Paşcanu[51]?

– Tot aşa.

– După nume. Pichi Pogoneanu a fost la Drăguş, a fost la Runcu. Şi au mai fost nişte… Pichi Pogoneanu cred că a murit în închisoare.

– Da, dar nu ştiu când, asta este. Sunt o mulţime de date pe care nu ştiu de unde să le aflu…

– Păi, te duci la SRI.

– Da, da. /râde/

– Cred că sora lui, Anina[52], cred că mai trăieşte, dar e la Paris, dacă o mai fi trăind. Că ea trebuie să aibă aproape 100 de ani.

– Ea a fost prima nevastă a lui Vulcănescu.

– Vulcănescu, da. Era de vârsta lui. Dar, are fata, pe fata ei, care era la Paris, la UNESCO mi se pare.

– A! da, da, da. Cred că pe Măriuca[53] Vulcănescu, fiica, o cunoaşteţi?

– Măriuca, fata. Am cunoscut-o când era mică. A! Şi mai este o fată a lui Vulcănescu, acolo în Franţa. Aia mai mare. Aia mică, mi se pare că este aicea, Măriuca.

– Acuma este în Franţa, în vizită, la soră-sa.

– Ei, poate că de la ei ai putea afla. Dar ce, ai nevoie să ştii toţi când au murit, când au…

– Tot, tot, tot. Vreau să ştiu tot! /râd/

– Dar de Vulcănescu ştii când a murit?

– A, ştiu.

– Vulcănescu era aşa un om… foarte interesant om! Dar aşa, parcă îţi era niţel teamă de el, că era prea deştept. Nu ştiu cum să spun! Şi prea cultivat, şi avea aşa o ardere interioară! Simţeai în el o concentraţie! Dar el era atât de delicat şi de atent şi de prietenos! Dar mie îmi era frică de el. Dar, lui puţin îi păsa de lume! Şi a venit la Drăguş, sau nu ştiu unde, la ce monografii din astea, îmbrăcat în cercetaş. Cu pantalon… să vezi matahala aia mare, cu pantalon scurt, cu pălăria aia cu bor, cu nu ştiu ce în picioare. Era aşa de o nostimadă nemaipomenită! Şi nu ştiu cum Dumnezeu a dat peste el o furunculoză. Şi veşnic îi ieşea câte un furuncul. Dar lui nu-i păsa!

– Dar ţăranii ce ziceau când apărea cineva în pantaloni scurţi? Că nu cred că…

– /râde/ Ei, uite că nu reacţionau. Era monografia, era Gusti, eram o instituţie. Ce, crezi că aşa mergea acolo? Erau … Dar ţi-am povestit de franţuzoaica?

– Care franţuzoaică?

– Franţuzoaica mea. A venit o franţuzoaică care lucra la Paris, la Muzeul acela de Tradition Populaire, sau cum se cheamă! Muzeul de etnografie al lor. Care trebuia să cumpere un război de ţesut şi toate instrumentele, toate uneltele legate de ţesut, trebuia să le cumpere dintr-o ţară înapoiată. Adică, dintr-o ţară în care existau încă procedeele astea tradiţionale.

– Când a fost asta?

– A fost asta…

– Adică după război, la Muzeu…

– Nu, a fost…

– Când cu campaniile?

– Puţin după campanii.

– În anii ’30, nu?

– Da, cam aşa. Şi a venit săraca! Era o femeie necăjită, prost îmbrăcată. Avea salarul mic, era divorţată, avea un băiat. Era o femeie necăjită. Mă rog. Am luat-o în primire. Ne-am dus la Drăguş, am zis că e şi un sat frumos. Ne-am instalat într-o casă foarte frumoasă, curată, în alb, cu interior nemaipomenit. Şi spre seară, hai! Avea şi ea nevoie să se ducă la closet. Hai, te rog, pe gazdă, să ne arăţi unde e closetul, că era o grădină enormă acolo. Casa aceea avea grădină enormă în spate. Domnul, tânărul domn, foarte emoţionat că e o franţuzoaică, nu o oarecare…  A luat un felinar din ăsta aşa, şi ne-a condus prin grădină. Şi ne-am dus, şi ne-am tot dus, şi ne-am  tot dus, şi nu mai apărea closetul. Şi eu am întrebat: „dar unde este? ” Şi el a zis: „Aici”, adică pe pământ. /râd/ Şi eu zic: „bine, dă-mi felinarul, şi lasă-ne singure”. Mă rog, s-a terminat povestea. Ei, cucoana asta nu mai termina spunând despre ţărani că trăiesc ca nişte animale: „ils vivent comme des animaux!” Tot timpul zicea: „trăiesc ca nişte animale”. Pe ea n-o impresionase toate lucrurile alea frumoase care erau în casă. O impresionase că nu era watercloset.

– Cum o chema? Nu mai ştiţi?

– Ei, da! Nu mai ştiu cum o chema.

– Dar chiar în anii ’30  a fost asta?

– Nu, după ’30.

– Păi, cam unde lucraţi atunci când a venit?

– Nu mă întreba!

– Înainte de război sau după?

– A, înainte de război. Păi, nu, după război nu.

– Păi, nu prea veneau după război franţuzoaicele.

– /râd/ Ei, dar şi-a cumpărat ghergheful, şi-a cumpărat tot. Tot ce a avut nevoie a cumpărat. Din punctul ăsta de vedere a fost satisfăcută.

– Ar fi interesant să aflăm şi numele ei.

– Cum?

– Ar fi interesant să aflăm şi numele ei, fiindcă despre treaba asta nici n-am auzit.

– Despre franţuzoaica mea? Cu „ils vivent comme des animaux!”  N-ai auzit? /râde/ De la cine să auzi? Ea nu mi-a spus decât mie! O fi spus acolo la Paris.

– N-am ştiut de la alţii, nici de la Stahl de această vizită.

– Ei, dar ei ştiau de această vizită, pentru că ei mi-au dat-o pe cap. Dar ei n-au vrut să-şi puie mintea cu ea, n-au vrut să umble cu ea. Şi mai ales, nu vorbesc de Stahl care ştie franţuzeşte, cum ştie, dar erau mulţi care nu ştiau limba franceză, şi mulţi care nu cunoşteau tehnica textilă. Eu cunoşteam şi tehnica textilă, cunoşteam şi limba franceză. Şi fusesem şi în regiunea aia. Aşa încât, mi-au dat-o mie. Mie nu mi-a părut rău, să-ţi spun drept. Mie nu mi-a părut rău, dar m-a cam deranjat, că spunea aşa /râde/.

– Bun, dar dumneavoastră acolo, când aţi fost prima dată la Drăguş, au fost closete acolo.

– Erau closete, da. Erau şi nu erau. Erau closete din alea, afară, ştii, din lemn. Erau, mai erau. Dar să-ţi spun drept, era mai plăcut să foloseşti grădina decât să … /râde/. Dar în general, ei cunoşteau această instituţie a closetului în aer liber. Adică, din lemn aşa. Şi la multe case, dar nu cred că la Drăguş, da, nu ştiu unde, erau la capătul… cum să spun? Casa dacă avea aşa, de jur împrejur o… cum să cheamă?

– Clădiri de gospodărie, acareturi.

–  Aveau la capătul… Dar asta era şi un îngrăşământ. Eu cred că ei s-au gândit şi la asta, că era un îngrăşământ. Ei, Vulcănescu, acolo la Drăguş a descoperit Teoria ciclului bălegarului sau aşa ceva.

– Da, da, da.

– Zice: animalele pasc iarba, şi în urma păscutului fac bălegarul. Bălegarul îngraşă pământul. Pământul face iarbă. Iarba o mănâncă animalele. Animalele fac bălegar /râde/. E un ciclu. Şi a făcut teoria asta.

– Da, da. Asta aţi povestit şi data trecută.

– Păi, da’ ce crezi tu, Zoltan? Ştii, toamna, în zonele astea pastorale, turmele, chiar când nu sunt mari, merg, circulă programat pe tot terenul, ca să-l îngraşe. Adică, să nu fie un singur om beneficiar de aceste îngrăşăminte naturale. Foarte interesant! Foarte interesant! Este aşa o inteligenţă… o inteligenţă a fenomenelor naturale!

– Adică oamenii se adaptează, şi folosesc totul.

– Da, dar ei le înţeleg! Percep cauzalitatea, şi o folosesc. Foarte interesant!

– Întorcându-ne la Cornova, acolo dumneavoastră cu ce v-aţi ocupat? Care a fost sarcina dumneavoastră?

– Eu eram cu Lena în colectivul de arte frumoase, ca să zicem aşa. Însă, la Cornova noi n-am avut decât scoarţe, ca obiectiv de lucru. Pentru că nu erau costume, nu erau ţesături în casă, nu erau icoane ţărăneşti. Erau fotografii şi cearşafuri, şi chestii din astea. Şi aşa că noi ne ocupam de scoarţe. Şi când găseam câte o scoarţă frumoasă, o desenam, o pictam, şi făceam nişte albume. Dar, ţi-am spus despre expoziţiile de la Berlin? La Drăguş, Lena a pictat nu ştiu câte icoane, a copiat nu ştiu câte icoane. Şi eu am copiat nu ştiu câte ţesături. În culori, ştii? Şi Gusti a fost invitat la Berlin, la Universitatea… La o universitate, ca să prezinte activitatea de cercetare monografică. Şi a făcut o expoziţie cu icoanele ei şi cu ţesăturile mele, cu nume. A pus numele nostru. Şi era aşa de încântat! Zice: „am avut un succes nemaipomenit” /râde/ .

– Foarte interesant! Chiar imediat după campanie s-a întâmplat sau în ’30?

–  Ei, n-a fost chiar imediat.

– Deci ’30, ’31?

– Ei, da, cam aşa, în orice caz …

– Fiindcă asta este şi din alt punct de vedre interesant! Un om care vrea să ilustreze o conferinţă! Ori asta nu era la modă atunci. Şi el folosea această metodă. Foarte interesant!

– Care metodă? A, da. Sigur! Şi a fost pentru ei o demonstraţie, pentru nemţi. Da’, Gusti avea imaginaţie din punctul ăsta de vedere. Dar de Marioara Negreanu şi de Miţi Dărmănescu ai auzit?

– Păi, cum să nu! Nici datele lor nu le am.

–  A, Miţi Dărmănescu are doi băieţi. Negrea îi cheamă. Ea s-a măritat cu un profesor Negrea, şi a avut doi băieţi. Un băiat e la Ploieşti, mi se pare că e profesor. Celălalt băiat e în Bucureşti. Nu ştiu ce este. Are aşa o meserie mai… Şi eu am fost la ei, acasă la băiatul ăsta. Şi… Negrea, îi cheamă Negrea. Ştii unde locuieşte? Pe la Biserica Elefterie, pe acolo, dacă nu mă înşel. Şi Miţi, cred că nu mai trăieşte. Foarte drăguţă… Şi Marioara Negreanu a murit de mult! A murit foarte tânără.

– Ea s-a specializat în istorie, mi se pare.

– Ea, da, ea era o fată foarte ambiţioasă, şi a vrut neapărat să facă doctorat. A studiat la Londra. Şi a făcut economie. Ce-a făcut, cum a făcut, că şi-a strâns o sumă de lire, că nu erau dolarii chiar aşa, şi a fost la Londra, şi a stat un timp, şi a urmărit călătorii români, sau călători străini în România sau călători români în străinătate. Nu ştiu, cum erau probleme de călători. Şi a venit, şi a făcut teza de doctorat, şi a dat doctoratul. Am fost şi eu la doctoratul ei.

– Cu cine?

– Mi se pare că cu Iorga.

– Deci, înainte de război.

– A, înainte. Şi ea pe urmă… A făcut un stop cardiac. Ea n-a avut aşa o viaţă! Că noi am fost internate ca studente la căminul Spiru Haret, nu ştiu dacă îl ştii tu? Căminul de domnişoare Spiru Haret. Şi era o directoare, Adela Dimitriu, fioroasă. Adică era o femeie foarte frumoasă, înaltă, subţire, cu părul alb, aşa. Dar era fioroasă, nu ştiu cum să-ţi spun. Dacă punea ochii pe o studentă că nu-i cum i-ar place ei să fie, era în stare să puie tot căminul să mintă, şi să spună despre ea tot genul de blestemăţii. Ştii, genul ăsta. Ea a luat-o pe Marioara, Marioara care era… nu ştiu cum să-ţi spun… Nu era docilă, dar avea, aşa, un fel de seriozitate. Şi a luat-o ca un fel de ajutor moral şi disciplinar, ştii? Ca să urmărească studentele. Şi locuia acolo. Locuia la cămin. Îţi închipui, ce viaţă poţi să duci într-o cămăruţă, la un cămin, cu atâtea fete, şi să stai tot timpul cu ochii după ele. Că doamna Dimitriu îi cerea rapoarte: dacă aia fumează, dacă aia se plimbă cu băieţi, dacă aia nu ştiu ce face. Şi pe mine o dată m-a chemat, şi mi-a cerut să declar că am văzut-o pe nu ştiu care, Elena Constantinescu, sau nu ştiu cum Dumnezeu o fi chemat-o, că fumează. Zic: „doamnă, eu nu pot să fac asta, că ea mă cunoaşte, şi ştie că n-am văzut-o niciodată fumând „. Dar Marioara a spus! Ei, şi a făcut un stop cardiac…  Ea era foarte prietenă cu familia Rainer, a doctorului Rainer. Şi cred când a murit Rainer şi nevasta lui, şi a fost foarte impresionată.

– Deci, ea a murit după moartea lui Rainer.

– Da, parcă aşa îmi aduc aminte.

– Ştiam ceva despre această prietenie…

– Da, de la monografii. Din prima monografie. Adică, de pe la Vrancea de undeva. Acolo, de la prima monografie s-au împrietenit, pentru că Marioara era un tip foarte cultural, aşa. Genul ăla puţin de şoarece de bibliotecă. Dar la ea era sincer interesul pentru cultură şi pentru ştiinţă şi pentru istorie. Şi Rainer era şi el un om de o mare cultură. Şi atunci, sigur că s-au împrietenit. Vorbeau despre Goethe, despre Schiller, şi probleme de genul acesta despre care nu găseşti în totdeauna pe cineva cu care să vorbeşti. Şi doamna Rainer era şi ea o femeie foarte amabilă. Aşa că ea era acolo ca un fel de copil al lor.

– Ei n-au avut copii?

– N-a avut Rainer.

– Atunci se explică!

– Da’ ele nu ştiu ce făceau în monografie, astea cu istoria! Dragă, cei care au făcut cel mai mult au fost cei cu etnografia, să-ţi spun drept! Că Gusti… erau cercetări de sociologie, dar noi ce făceam, era etnografie. Noi cei care urmăream muzica populară, cum era Brăiloiu, sau costumele, sau ţesăturile, sau icoanele, sau… Asta era etnografie, nu era sociologie. Şi astea erau lucrurile cele mai concrete. Dar Gusti, vezi, în sistemul lui de sociologie n-a făcut această precizare. La el ştii cum erau: 4 cadre şi 4 manifestări. Totul era acolo sociologie. Ei, nu e totul sociologie. Când te gândeşti, sociologia e mai puţin decât etnografia, nu?

– E alt fel de a privi lucrurile.

– E alt fel de a privi lucrurile. Adică obiectele de etnografie intră în nişte relaţii sociale, dar sunt totuşi altceva!

– Sunt nişte expresii, am zice.

– Da. Nu deranja pe nimeni chestia asta /râde/. Că fiecare era la postul lui, la secţia lui, şi făcea ce trebuia.

– Bun, eu acuma mă opresc.

(12 ianuarie 2002)

– Ştii, erau echipele alea, şi ne-am dus la Nucşoara într-o vară… Ştii unde-i Nucşoara? Lângă Piteşti, undeva mai… Şi cu Harry Brauner, cu Lena, cu Neamţu, care era şi el ceva şef pe-acolo şi cu două tinere asistente sociale…

– Vă mai amintiţi de numele lor?

– Dar nu mai ştiu. Şi ne-am dus la Nucşoara. La Nucşoara ajungeai prin alt sat, o comună mai mare, până unde mergea autobuzul. Şi pe urmă trebuia să mergi pe jos sau cu căruţa. În sfârşit… Ne-au cazat. Pe noi ne-au cazat, pe Lena şi pe mine, la o bătrână, la o casă departe de şosea, şi avea şi o vale în jos. Abia ne aşezasem, că mai era şi Neamţu, şi Harry cu noi, când vine un om din sat, şi zice: „Să ştiţi că trebuie să plecaţi că nişte studenţi de aici au spus că sunteţi evrei, şi că vă gonesc. Vă gonesc, şi vă ia şi la bătaie.” Care evrei, era numai Harry evreu /râde/, Neamţu avea şi el un aer aşa, nu ştiu cum, Lena şi cu mine, la nevoie, puteam trece drept evreice… Ei, ce să facem? Ce să facem? Am rămas. A rămas să plecăm a doua zi. Am rămas şi noaptea, seara aşa, se aude un vuiet, un zgomot de pe şosea, şi nişte lumini aşa, zic, hai, să ştiţi că vin ăştia să ne ia la bătaie. Dar seara era o nuntă… Mă rog, a trecut. A doua zi am plecat. Ne-am dus acolo în satul ăla, era un şef legionar, cu bastonul cu care făcea ordine. Nouă ne-a fost frică să rămânem, şi ne-am dus afară din sat, şi am aşteptat. Până a doua zi trebuia să aşteptăm autobuzul. Şi am stat toată ziua afară din sat, noaptea am dormit la un han plin de păduchi, şi am plecat. Dar ce să-ţi spun? A fost ceva îngrozitor. Şi Henri Stahl, ce era să facă, nu putea să facă nimic.

– Pe chestia asta, am impresia că Lena Constante avea nişte reproşuri la adresa lui Stahl. Nu?

– Avea. Toţi aveam un fel de reproşuri, dar ce putea şi el? Să se pună cu legionarii? Să se pună cu studenţii ăia? El i-a spus lui Gusti, şi pe urmă… Pe urmă i-a desfiinţat, s-a desfiinţat mişcarea, regele Carol a desfiinţat-o, nu?

– Sigur că da.

– Nu s-a mai întâmplat a doua oară.

– Da. În volumul acela de îndrumări pentru monografii sociologice, scos de Herseni cu Gusti în ’40, aveţi şi dumneavoastră un articol, despre ţesături.

– A, da.

– Da. Nici măcar n-aţi pomenit de asta. Dar acolo este vorba şi de Eliza Retezeanu.

– A, Eliza Retezeanu… Eliza Retezeanu era şi ea o studentă.

– Dar era de vârsta dumneavoastră sau mai tânără?

– Era mai tânără, niţel mai tânără. De ea nu mai ştiu. Era studentă şi pe urmă s-a măritat.

– Cu cine?

– S-a măritat cu un profesor, Grigorescu.

– De ce specialitate?

– Dar nu mai ştiu. El era profesor, dar nu ştiu de ce era.

– Şi Eliza ce a lucrat pe urmă?

– Pe urmă? Eu nu ştiu ce a lucrat. Îmi aduc aminte… Mi se pare că bibliotecară era. Îmi aduc aminte la un moment dat, că la Institutul de Istorie a Artei a fost nevoie de un bibliotecar sau aşa ceva. Şi mi se pare că au chemat-o pe ea. Nu ştiu de unde au găsit-o, şi au adus-o. Dar n-a stat mult, a stat foarte puţin.

– Şi ea a luat numele de Grigorescu?

– Da… Era un bărbat frumos, că toată lumea… adică femeile alea, /râde/ cică de unde a găsit ea un bărbat aşa frumos. Dar şi ea era frumoasă.

– Şi aţi fost şi în campanie, undeva la ţară cu ea?

– Da, am fost, după cum îmi aduc aminte. Dar n-a fost aşa, cum a fost Paula Herseni sau cum a fost Zizi Constante sau Lena, aşa mai… mai de lungă durată. Nu. Nu le plăcea, veneau studenţi, dar nu le plăcea la toţi chiar prea mult.

– Şi această Eliza…

– Dar de unde insişti tot pe Eliza?

– Păi ea apare în carte, ca autor.

– A scris ea ceva?

– Da, exact ca şi dumneavoastră. Ea a scris despre relaţii sociale.

– Da, se poate.

– Iar dumneavoastră cu ţesăturile.

– Da, eu eram cu ţesăturile şi cu portul. Dar, de ea nu mai ştiu.

– Dar despre acest profesor Grigorescu de unde ştiaţi că era un om frumos? Unde l-aţi văzut?

– A, la nuntă, la o biserică din Bucureşti. Nu mai ştiu care… Şi erau frumoşi amândoi.

– Asta se întâmpla înainte de război, nu?

– Da.

– Mai semnează în acest volum, Petrescu-Burloiu… Nu ştiţi?

– Nu, nu ştiu. Nu-mi aduc aminte. De Zamfirescu ştiţi?

– Ştiu, ştiu. A murit, în decembrie.

– Da, ştiu.

– Dar de unul Raul Călinescu vă aduceţi aminte?

– A, Raul Călinescu… Raul Călinescu era un om… Era geograf, mi se pare. Dar el… Nu ştiu, el avea altfel de relaţii. El era profesor.

– Aici scrie despre probleme de zoologie.

– Zoologie?

– Da. Da. Butura se ocupa de etnobotanică, iar acest Raul Călinescu de etnozoologie…

– Etnozoologie.

– Da, da. Nu ştiţi de el, ce a făcut?

– Raul Călinescu… Raul Călinescu… Dar el era un om destul de cunoscut. Dar mi se pare că a murit. Dacă nu mă înşel, el a fost însurat… mă rog, e o întreagă poveste aşa, cu o doamnă profesoară – mi-e teamă că fac o confuzie -, care trăieşte încă. Mi se pare că a murit, fiind căsătorit cu ea, a fost… Adică îmi aduc aminte foarte bine de femeia asta care era bănăţeancă sau nu ştiu cum, şi el a fost trimis – dacă-i  Raul Călinescu -, a fost trimis ca preşedinte al comisiei de bacalaureat. Şi ea dădea bacalaureatul, mi se pare. El a locuit la ei, şi s-a îndrăgostit de ea, şi i-a spus foarte direct, că o ţine la facultate, o aduce la facultate, o ajută la facultate, dacă trăieşte cu el, ştii. Ea a acceptat, dar a stat la cămin, şi pe urmă s-a căsătorit cu el, şi au trăit cât au trăit, şi a murit de… a făcut o congestie cerebrală sau nu ştiu ce, că a murit repede, fiind însă căsătorit cu ea.

– Era ea mult mai tânără…

– A, era mult mai tânără. Şi doamna asta era foarte nostimă aşa,  frumoasă, şi foarte bună profesoară, mi se pare că a ajuns şi directoare unde era. Era foarte apreciată. Şi… de aia, şi ea era o femeie din astea care umbla după bărbaţi, şi se încurca repede.

– A luat numele lui Raul Călinescu.

– Da, da. A luat numele lui. Dar pe urmă s-a remăritat cu altul, şi a luat numele ăluia. Nu mai avea nici numele ei de fată.

– Devine de negăsit.

– Şi ea s-a încurcat şi cu un fin de al meu. Locuiau nu chiar în acelaşi bloc. Erau scări paralele şi balcoane… Şi el o tot vedea, el o tot vedea, şi îi plăcea de ea, şi până la sfârşit s-au încurcat.

– Da, se întâmplă.

– Aşa, în genul ăsta. Raul Călinescu ăsta nu era puţin ghebos?

– Nu ştiu.

– Acuma eu… Îmi pare rău că băiatul ăsta, finul ăsta al meu, acuma,  deocamdată e plecat din Bucureşti un timp. S-a dus la el, la Oradea, de unde e, că l-aş fi întrebat. Dar el mi se pare a plecat sau pleacă azi, aşa că nu mai am cum să-l întreb. L-aş fi întrebat, că el ştia toată povestea femeii ăsteia, Tuţi.

– Mai este un polonez care a lucrat… Dumneavoastră l-aţi cunoscut pe Vitold Trujkovski, care se ocupa de alimentaţie, de etnografie culinară?

– Nu.

– Pe Silvia Dumitrescu?

– Silvia Dumitrescu… Silvia… Cu ce se ocupa?

– A scris despre fruntaşii din sat. Practic, un fel de chestionar despre cum se abordează această temă. Vă aduceţi aminte de Silvia Dumitrescu?

– Asta nu e o cântăreaţă? /râde/ Nu, nu-mi aduc aminte.

– Dar de Petre Stănculescu?

– Nu ştiu.

– Nu? Era economist… Traian Heroiu?

– Nu.

– Nu. Octavian Iosif? Cu viaţa religioasă.

– Nu.

– Şandru[54]?

– A, Şandru, de lingvistică… Da, l-am cunoscut pe Şandru. Dumitru Şandru. Era bun lingvist.

– Ei, încă un nume de care nu ştiu nimic: Ion C. Cazan[55], care se ocupa de literatură populară.

– A, Cazan! Da, îmi aduc aminte. N-au fost doi fraţi? Mi se pare că Cazan ăsta a plecat la Viena, nu ştiu pe unde… Dar, a plecat de mult, cred că înainte de război. Nu ştiu. Dar la un moment dat a dispărut, şi parcă aşa auzisem că a plecat la Viena. Şi parcă mai avea un frate care a rămas aici… Cazan… Nu Cazacu, Cazan…  Da, îmi aduc aminte de numele lui, de el, că era cu literatură populară, dar aşa, nu-mi aduc aminte de persoană. Şi parcă a dispărut la un moment dat, şi parcă ştiam că e plecat din ţară. Şi că mai avea un frate, dar că fratele ăla tot de literatură populară se ocupa.

– Aici este şi Florea Florescu, despre care am mai vorbit.

– Da, Florea Florescu…

– El unde lucra după terminarea facultăţii?

– Florea Florescu a lucrat la muzeu, la noi, la arta populară. Nu ştiu unde lucra după ce a terminat facultatea, dar ştiu că a apărut la un moment dat, şi a fost numit la Muzeul de Artă Populară, unde lucram şi eu. Până s-a înfiinţat Institutul de Istorie a Artei cu o secţie de artă populară, şi atunci l-au luat şeful secţiei de artă populară. Era unul din şefii de secţie.

– Adică acolo director era Oprescu.

– Oprescu. Director era Oprescu, şi aveau secţia de artă, secţia de piatră, secţia de muzică, erau mai multe secţii, şi era şi o secţie de artă populară, şi Florescu, care era doctor în etnografie de la Berlin, a fost…

– Da? Nu ştiam.

– Da, a fost un etnograf foarte serios. El nu era un om strălucit, ştii, aşa, în genul  lui Gusti sau în genul lui Vulcănescu. Ca Vulcănescu… Greu ajungi ca Vulcănescu… Dar era un foarte bun etnograf, şi când el îţi spunea că asta e bine, puteai să fi sigur că e bine. Când îţi spunea că e rău, puteai să fi sigur că e rău. Şi el… ţi-am povestit, nu? Cu plecarea lui… Şi pe urmă el a fost trimis la Roma, şi era mereu invitat – avea nişte prieteni la Viena -, ca să ţină conferinţe. Era foarte apreciat, pentru că se ocupase de monumentul de la Adamclisi. Şi nemţii erau interesaţi de chestii din astea, şi ţinea conferinţe foarte des. Şi a fost trimis la Columna lui Traian. Că s-a comandat o copie a Columnei lui Traian pentru Muzeul Naţional de Istorie. Şi el a fost acolo, mă rog, a lucrat foarte bine, a venit de acolo… Ţi-am spus că s-a împrietenit cu o belgiană, o luxemburgheză, în sfârşit, care cred că era şi ea tot aşa ceva, istoric, şi n-a mai vrut să rămână în ţară. A venit şi a predat ce avea de predat, şi pe urmă iar a fost chemat pentru o conferinţă, s-a dus la conferinţa aceea, şi nu s-a mai întors. S-a dus la ea, în Luxemburg.

– Nu puteţi să-mi spuneţi, cam când? Dacă a rămas vreo legătură? Ca să ştim măcar dacă trăieşte, a murit?

– A murit… Ştim de la nevasta lui. El avea o nevastă, dar nu ştiu dacă mai trăieşte. Copii n-are. Dar de ce vrei să ştii?

– Ca să ştiu exact când s-a născut şi când a murit, asta-i tot.

– Cred că a murit înainte de ’70. Eu m-am pensionat în ’69-’70, şi el cred că era plecat, în orice caz atunci, până-n ’69 era plecat. Nu ştiu în ce an a fost plecat la Roma, dar în ’69 în secţia noastră el nu mai era. Când m-am pensionat eu, el nu mai era. Nu ştiu dacă a murit… Şi nu cred că murise, că eu mă mai întâlneam cu Emilia asta Florescu. Cred că cam după ’70 a murit.

– La această doamnă pot să găsesc un fir ca să ajung la ea?

– Eu am să caut, să văd, dacă nu am nişte numere de telefon ale ei. Ei locuiau, aveau un apartament… Ştii unde este casa lui Oprescu? Unde a fost casa lui Oprescu? Nu ştii? Cum să-ţi spun eu… E pe aici, pe undeva mai în sus. Colţ cu doctor Pasteur, cu asta. Dar Ghiaţă, pictorul ştii unde locuia? Era şi Ghiaţă acolo, vecin… Şi el când a plecat avea apartamentul, era al lor. Şi ea mai venea pe aici, şi o întâlneam. Şi mi se plângea. Mi s-a plâns de el că nu mai vine, că nu ştiu ce… Ea la un moment dat se mutase de acolo, vânduse casa sau nu ştiu ce făcuse, şi se mutase înspre bulevardul Şulea. Avea o soră acolo şi s-a mutat, probabil, lângă sora ei, sau a făcut un schimb de apartamente, în sfârşit, nu ştiu ce. Şi pe urmă n-a mai stat nici acolo, nu ştiu unde s-a dus. Eu am avut impresia că s-a remăritat, dar era destul de în vârstă, cum se spune. Şi aşa că… Am să mă uit la mine…

– Da. De Mircea Tiriung[56]? I-am văzut numele într-un volum al lui Golopenţia. De el ce ştiţi?

– De el nu ştiu prea multe… Era un băiat foarte frumos. Dar mi se pare el a murit repede. Era student, probabil de-al lui Stahl sau al lui Herseni. Dar el n-a fost în monografie.

– Nu, nu, nu, era mai tânăr decât generaţia…

– Da, era mult mai tânăr. Probabil că a fost cu ei.

– De Gheorghe Reteganu?

– A, Reteganu…

– Era tot din echipa lui Golopenţia.

– De Reteganu îmi aduc aminte aşa, ca nume, dar probabil că tot aşa ceva…

– Dar pe Measnicov l-aţi cunoscut.

– A, Measnicov, da. Measnicov era statistician. Era rus, un băiat foarte simpatic şi foarte serios. Şi eu l-am avut şef, pentru că am lucrat la Institutul de Statistică, am lucrat detaşată din învăţământ, şi Measnicov a făcut un mic grup de trei-patru fete, şi am făcut statistica funcţionarilor publici, de la început până la sfârşit. Şi am învăţat statistică.

– Deci, asta înseamnă între ’40 şi ’45.

– Între ’41 şi ’45. Şi am învăţat statistică, şi ne-a dat şi nişte certificate de statisticieni. Era foarte interesant…

– Acolo, la Institutul de Statistică…

– La Manuilă?

– Da, sub directoratul lui Manuilă. Acolo au fost o mulţime de oameni din şcoala lui Gusti, sociologi, nu?

– Era Mitu Georgescu, adjunct sau aşa ceva… Nu, nu erau alţii.

– Stahl?

– În afară de Measnicov nu-mi aduc aminte.

– Păi Stahl n-a fost?

– Nu. La Statistică? Stahl nu era la facultate atunci?

– Era şi aici, şi acolo.

– Da? Dar nu l-am văzut niciodată.

– Nu? Pe cine aţi văzut? Pe Golopenţia l-aţi văzut acolo?

– Nu, deloc. Numai pe Mitu. Nu-l vedeam, că lucra în altă parte, dar era acolo.

– Dar dintre fete nimeni n-a ajuns la Statistică? Dintre cele cu care aţi lucrat în…

– În monografie, nu. Adică fetele Constante, Paula… Ştefania Golopenţia[57] n-a fost… Domnica Păun n-a fost. Domnica Păun era la Radio. Au fost alte fete. Şi mai legionare, şi mai… /râde/

– Dintre tinerii din monografie, cine a ajuns legionar, în afară de Bernea şi de Amzăr?

– Afară de Herseni…Bernea, Bernea da, dar Bernea nu prea era, nu prea mi-l amintesc ca monografist… N-aveau cum să ajungă legionari, nici Stahl, nici Herseni… Herseni a ajuns legionar de ambiţie, pentru că el a vrut să ocupe catedra de sociologie de la Cluj, era vacantă, şi a luat concursul… l-a luat altul, unul de acolo. Şi atunci s-a înscris la legionari. Era o mişcare ca să se afirme. Pentru că el era un om foarte ambiţios, şi pe drept cuvânt, pentru că era un om deştept, şi cunoştea realităţile etnografice de la el, de acasă, şi putea să facă lucruri interesante. Dar n-a scris… Gusti n-a scris manualul acela de sociologie? Adică el l-a scris şi Gusti l-a… Adică el a fost un foarte bun etnograf, Herseni, nu?

– Sigur că da. Nimeni nu contestă profesionalismul lui.

– A, nimeni nu-l contestă. Caracterul… mă rog.

– În orice caz, a scris şi nişte broşuri cu caracter legionar.

– A scris, că trebuia să scrie. Trebuia să scrie, trebuia să-şi susţină… Dar uite, că la Ministerul Educaţiei cât a fost – a fost foarte decent, cum să spun… N-a făcut… Erau alţii care umblau cu cămaşă verde şi… Dar el a fost foarte decent întotdeauna. Dar pe un doctor Făcăouaru îl ştii?

– Dar cum să nu… Ce ştiţi despre el?

– El era directorul învăţământului superior. Ionică… Pe Ionică îl ştii, unul mic? Era directorul învăţământului profesional sau aşa ceva. Şi mai era unul la învăţământul secundar, legionar.

– Da, dar dumneavoastră aţi spus că la un moment dat Gusti a tot dat telefon la minister şi…

– A, da, da… Şi Herseni nu vroia să vorbească cu el.

– Oare de ce? N-am înţeles.

– Nu vroia să vorbească cu el, pentru că Gusti, ştii că era însurat cu vara doamnei Lupescu. Ştii, Elena Lupescu, iubita lui Carol al II-lea. Şi Gusti era însurat cu ea, şi colaborase cu regele Carol al II-lea, cu care legionarii erau în mare…

– Conflict.

– Conflict… Şi de asta nu vroia, că se compromitea. Dar pe urmă tot vorbea până la sfârşit. Şi Gusti probabil îi cerea cine ştie ce… Protecţie. Vorbea, dar cu greu. Cu greu,  deşi Gusti l-a ajutat pe el întotdeauna. În sfârşit, ăştia sunt oamenii… Era simpatic Herseni. Şi cât a umblat el după Paula… Era extraordinar, avea aşa un instinct de conservare. Dintre toate fetele câte eram acolo, Paula era cea mai… nu docilă, propriu zis, cea mai feminină. Adică genul acela de femeie care e în stare să servească, să ajute, să-şi slujească, cum zic preoţii, bărbatul ei până la moarte. Şi el a dibuit-o, pe ea i-au căzut ochii, şi până nu s-a căsătorit cu ea, nu s-a lăsat. A avut aşa o perseverenţă, şi venea şi la mine, şi mă ruga să vorbesc cu Paula, şi s-o întreb, de ce nu-l vrea, şi nu ştiu ce… Şi nu-i plăcea lui Paula, nu-i plăcea, ce să facă dacă nu-i plăcea… Ei, şi până la sfârşit s-a îndrăgostit de el, şi s-au căsătorit. Da, aşa… şi după ce s-au căsătorit, ce crezi? Paula a devenit un fel de secretară, îi bătea la maşină toate textele, îi făcea toată treaba asta, bucătăria asta a lucrărilor lui. El a folosit-o total pentru lucrările lui. Dar ea făcea, şi cu plăcere.

– Ea unde a lucrat?

– Ea era profesoară. Mi se pare că era la Ploieşti pe undeva, şi mai făcea şi navetă, dar pe urmă a venit în Bucureşti. Ei, dar a fost chinuită, pentru că tatăl ei a fost foarte bolnav, Paul Gusty, şi nu voia să fie îngrijit decât de ea. Şi atunci ea trebuia să se împartă între tată şi catedră… Şi mi se pare Herseni atunci era arestat, avea un copil, a fost chinuită într-un fel.

– Şi a lucrat tot timpul în învăţământ? Sau în altă parte?

– Nu, nu, în învăţământ. N-a lucrat la vreun Institut, nu-mi amintesc. Aveau un apartament… Şi-au luat un apartament de la Operă în sus, pe o stradă pe-acolo… Era drăguţ.

– Am fost acolo.

– Ai fost.

– Da, da.

– Acum mai recent…

– Nu, în anii ’80.

– Nu ştiu Paula dacă mai trăieşte? Dar e fata ei, Ioana. Fata, şi mi se pare cumnatul, Gal, Francisc Gal de la Făgăraşi, cumnatul ei. Sau cumnatul lui Herseni, nu ştiu. Cu Margareta Stahl ai mai vorbit?

– Am mai vorbit, dar era destul de necăjită şi nu era bine dispusă.

– Da? L-am auzit odată la radio pe Paul, băiatul… Paul Stahl, care acum e directorul Institutului de Cercetări Sud-Est Europene…

– Dar acum şi la Muzeul Satului.

– Stahl? Ce este? Director? Al Muzeului Satului? Dar era o femeie. Sau aceea era ad-interim. Da? Ei, şi Paul Stahl a vorbit despre tatăl lui foarte interesant. Foarte interesant, şi mi-a plăcut că a vorbit simplu. Nu tot felul de alambicări şi sofisticări şi frazeologii din astea, cum au obiceiul acuma la radio, că mă scot din sărite. A vorbit simplu, că Stahl era urmărit şi din punct de vedere istoric, şi din punct de vedere sociologic, nu ştiu cum, aşa, realităţile aveau şi o perspectivă istorică, şi o perspectivă ştiinţifică, sistematică, aşa că foarte mult mi-a plăcut. Ei, şi acum l-au făcut directorul Muzeului Satului? Unde a fost anunţat?

– A apărut şi în presă.

– Da? Ei, dar îmi pare bine. Dar el nu mai e tânăr… Dar l-ai văzut?

– Dar cum să nu. E foarte bun, foarte bun. Dar lucrează foarte mult. .

– În fine, dar n-are decât muzeul ăsta … A, şi poate că la Institutul acesta…

– Plus că este profesor şi la Sorbona, la Paris.

– Ei, bine, la Sorbona… Şi la Sorbona a şi fost înainte. Stă acolo?

– Da, sigur că da. Face naveta.

– La vârsta asta a lui /râde/… Trebuie să aibă cam… aproape optzeci de ani.

– Şaptezeci şi şase, cam aşa ceva.

– Şaptezeci şi şase, tot e o vârstă… Îmi pare bine. În orice caz, nu ţi-aş fi zis din felul care vorbea, din vocea pe care o avea, nu s-ar fi zis că e un om mai în vârstă.

– Da, da. Să mai revenim la fete. Despre Domnica Păun am mai vorbit. A publicat ceva ea?

– Domnica Păun nu ştiu dacă a publicat, pentru că ea a lucrat la Radio, era acolo secretară de programe. Nu ştiu dacă a publicat. A stat la Radio până la comunişti.

– După aceea n-a mai lucrat acolo?

– Nu. Au dat-o afară. A, şi pe urmă a lucrat la o editură, şi era foarte bună. Foarte bună profesionistă în chestii de tipografie. Ajunsese foarte bună profesionistă, dar ei n-au vrut să ţină socoteală de asta, pentru că vorbea. Vorbea şi bârfea, ştii. Şi au dat-o afară şi de acolo. Şi pe urmă a umblat săraca…

– Dar ea şi-a păstrat numele de fată?

– Ea, nu. Domnica Păun s-a măritat cu Ghiţescu, cu faimosul Ghiţescu.

– Şi acest Floru din monografie ce a mai făcut, a mai publicat?

– Cred că a fost o stea trecătoare, /râde/ o cometă. N-a strălucit prin ceva. Ei, acolo era Herseni, era Vulcănescu, era Stahl, era Mitu, erau din ăştia aşa, strălucitori. Era Harry Brauner, care era nostim, Brăiloiu care era cum era, tot aşa, interesant. Cine a mai fost, dar foarte puţin, Burdea. Ştii de familia Burdea?

– Nu.

– Nu… Maria Burdea…

– Tot în monografie a fost?

– A fost puţin.

– Şi ce s-a ales de ea?

– S-a măritat /râde/. Era şi o actriţă, a fost actriţă una din fete. De Mircea Manolescu ai auzit?

– Da. Dar nu ştiu prea multe. Nu ştiu ce a scris.

– Dar el a murit… El era un mare avocat, nu cred că a scris pentru Gusti…

– Dar a fost, a avut legătură cu şcoala Gusti.

– A fost, că a fost chiar la Cornova, nu ştiu unde a fost. Dar nu mult timp. El era… A fost un mare avocat, unul din avocaţii lui Malaxa. Era specialist în procese din astea de industrie, de mari societăţi din astea şi… A, pe el l-a interesat la un moment dat ce făcea şi Moisil, logică matematică sau… Asta l-a interesat, şi ştiu că am fost la el… El nu mai vedea. Adică stătea în întuneric, nu mai suporta lumina. Şi avea o cameră mare cu… Şi nu ştiu, era un tip foarte vanitos. Păcat de el, că era aşa un om inteligent şi aşa de vanitos. Şi avea nu ştiu câte mese, şi pe fiecare masă câte un studiu, un curs de logică matematică, asta îl pasiona. Şi avea un fel de secretară, care avea probabil grijă de el, de mâncarea lui, era foarte drăguţă. Tot din monografie, Lăzărescu. Un fel de secretară, prietenă… Erau prieteni. Mi se pare că stătea şi ea în blocul ăla, în casa aia în care stătea el. Era foarte drăguţă, avea grijă de el. Şi pe urmă, nu mult timp după aceea a murit.

– Cam la ce vârstă?

– El era cu un an sau doi mai mare decât mine.

– Şi cam când a murit Manolescu?

– Nu ştiu… Eram în Labirint când m-am trezit cu cineva, cu o scrisoare de la el, în care spunea: „Vai ce bine îmi pare că te-am găsit!” şi mă invita, mă ruga să trec să-l văd. Şi atunci m-am dus acolo, dar locuiam la Labirint…

– În anii şaptezeci.

– Era înainte de şaptezeci şi şapte.   

– Dar nu mai lucraţi? Sau încă mai eraţi la muzeu?

– Nu! Numai lucram în şaptezeci şi şapte. În şaizeci şi nouă m-am pensionat.

– Deci Manolescu n-a fost în învăţământul superior?

– Da, a fost, era şi profesor… Era profesor şi el când au început comuniştii, şi cu marşuri, şi cu nu ştiu mai ce, a râs de ei, ştii, şi l-au scos…

– Da?

– Da.

– Deci în ’48 a fost scos?

– A fost scos din învăţământ.

– Şi atunci a rămas avocat, nu?

– Avocat. Dar era un mare avocat. Să te duci acolo unde a locuit, dar nu mai ştiu exact cum să-ţi spun, tot pe lângă Cişmigiu pe undeva… Caută acul în carul cu fân… /râde/

– Da, da, da. Ce să fac…

– E greu să găseşti oameni uneori.

– Eventual la Baroul de avocaţi.

– A, la Baroul de avocaţi, da. Trebuie să aibă o evidenţă, nu se poate. Da, da, acolo e cel bine.

– Deci în orice caz, în anii şaptezeci a murit, nu?

– A fost înainte de şaptezeci şi şapte, dacă locuiam în Labirint, înseamnă că era dincolo, nu aici. Şi pe urmă tot am vrut să mă mai duc, să mai… Era un om dintr-un anumit punct de vedere, din cauza vanităţii ăsteia a lui era foarte greu de suportat. Să te ferească dumnezeu să-i faci o critică. Adică să faci o glumă sau aşa ceva, că ţi-l făceai duşman. Îmi aduc aminte că, graţie lui, m-am înscris la facultate repede. Că aveam o prietenă foarte bună, din Brăila, iar el e brăilean.

– De atunci l-aţi cunoscut?

– Da. Şi-l cunoşteau bine pe Mircea Manolescu. Şi când ne-am dus noi să ne înscriem la facultate… Vai, erau la studenţi, o zăpăceală, o aiureală, erai cu numere, şi noi aveam nu ştiu ce… al câtelea număr. Şi Mircea Manolescu a găsit un număr pe jos, l-a ridicat, era numărul trei, pe care-l aruncase studentul cu numărul trei, şi ne-am înscris imediat. /râde/ Era genul ăsta de om foarte imaginativ, şi se descurca repede. Dar să te ferească dumnezeu să spui ceva de el. Să-i spui lui sau altuia de el. Îmi aduc aminte, că Emil Botta[58]… Nu, Dan – Emil Botta a fost actor -, Dan Botta[59], ce om drăguţ era… L-ai cunoscut? Ai auzit de el?

– Da, cum să nu.

– Dar nu ştiu ce a spus de Manolescu, nu ştiu ce a zis de Mircea, că nu-l putea suferi. Şi eram la Techirghiol, la mare. Şi era şi Dan Botta cu nevasta lui. Era şi Mircea Manolescu cu un prieten de al lui, şi cu… în sfârşit. Şi întinsese o masă mare… Plin de musafiri, de oameni, de prieteni. Şi Dan Botta cu nevasta lui erau şi ei undeva, mai departe. Şi ei mi-au spus să trec şi pe la ei. Şi Mircea mi-a spus: „Du-te, dar să nu cumva să vii cu ei!” Cum să fac să nu vin cu ei? Eu când m-am sculat de la masa lor să mă întorc la masa aia mare, s-au sculat şi ei, şi au venit şi ei… Puteam să le spun să nu vină? În momentul în care a văzut, Mircea Manolescu s-a sculat în picioare, a plătit la toată lumea în afară de mine, şi a plecat. Şi m-a lăsat acolo cu ei. Genul ăsta de om. Şi noroc că avea un prieten, Mircea Ionescu sau nu ştiu cum îl cheamă, care ne-a dus acasă pe mine şi pe sora mea. Ăsta era genul lui Mircea Manolescu, fiind un om strălucitor de deştept.

– El a participat puţin la monografii?

– A participat, dar  puţin.

– La urma urmei, pe el nu-l prea interesa.

– Nu, nu-l interesa. Nu-l interesa prea mult.

– Şi în învăţământul superior când a intrat?

– Înainte de război.

– La ce profesor a fost el? Nu ştiţi?

– Nu mai ţin minte… Dacă vrei să afli… El e brăilean, dar nu ştiu să-ţi spun rude ale lui.

– Ştiţi, în perioada în care am făcut înregistrările cu dumneavoastră, am luat legătura şi cu Nel Costin.

– Şi ai fost la el? Stătea aici aproape. Nel Costin era nostim. Ştii că a fost cumnatul lui Stahl?

– Da, sigur. N-a prea publicat.

– Nu, Nel Costin nici nu ştiu cu ce se ocupa. La un moment dat ei au fost trimişi, împreună cu Comarnescu, în America, să facă nişte studii acolo. S-au întors, şi Comarnescu a lucrat, a publicat… Dar Nel Costin nu s-a manifestat aşa, ca un tânăr întors din America. După ce a venit de acolo, cu studii speciale, să lucreze pe terenul ăsta… Asta este. El nu era o fire prea dinamică.

– Cred că a lucrat la o agenţie de presă.

– Da, cam aşa ceva. Dar el a fost monografist vechi, adică a fost la Fundul Moldovei, şi la Goicea Mare, probabil şi la Nereju. În Drăguş nu mi-l amintesc. Am fost la ei, la Costinii ăştia, ei locuiau pe lângă Lipscani, aveau o casă pe strada Stelea. Când am fost acolo, a venit şi Yvonne Stahl. Henri mai era căsătorit atunci cu sora lui Nel.

– Yvonne Stahl n-a participat deloc la viaţa asta monografistă.

– Nu. Era scriitoare. Era şi mai mare. Era frumoasă, adică avea o frumuseţe aşa… era măreaţă. Lui Henri Stahl îi ziceau “bouche casquée” /râde/, “gură cască”. De naivitate, probabil.  Credea că tot ce zboară se mănâncă. Nu ştiu, aşa-i ziceau. Şi de asta l-au însurat foarte repede, ca să aibă o greutate /râde/.

 /privesc fotografii şi desene/

– Gică ce facultate a terminat?

– Gică era prieten cu Mitu, dar era mult mai în vârstă… Uite o poză nostimă, desenată de Stahl.

– Cine a făcut desenele?

– Şi Nicu Argintescu a desenat multe, şi Stahl a desenat, şi Mitu a desenat. Toţi au desenat…