Marcela Focsa – prima din randul de jos (de la stanga la dreapta)
Spiritul vioi, memoria de elefant si deschiderea fata de interlocutor ale Marcelei Focsa au facut din interviul de mai jos, realizat de Zoltan Rostas, una din cele mai vii si pitoresti incursiuni anamnetice in trecutul monografic evocat in volumul Sala luminoasa. Din cauza lungimii materialului, interviul fiind realizat in mai multe etape, am optat pentru redarea acestuia pe cooperativag.ro in doua parti. Astazi, prima parte:
Marcela Focşa* „Pe vremea mea fiecare era altfel”
În practica istoriei orale au existat încercări de reluare a convorbirilor după câţiva ani, pentru a vedea mutaţiile, transformările în modul, tematica în aprecierile formulate în cursul povestirii vieţii. În cazul Marcelei Focşa am avut posibilitatea reluării dialogului după 15 ani. La întâlnirile din anii ’80 am avut impresia că dintre toţi interlocutorii mei gustişi, ea este cea care trăieşte cel mai intens amintirile campaniilor. Prin povestirea ei am pătruns cel mai adânc în cotidianul grupului monografist. Când am revăzut-o în 2001, credeam că noul dialog va aduce distorsiuni importante datorită trecerii anilor, a vârstei înaintate, şi nu în ultimul rând fiindcă după schimbarea din decembrie 1989 nu puţini intelectuali şi-au „reconsiderat” trecutul. Cititorul va constata că în cazul Marcelei Focşa aceste mutaţii nu s-au produs.
*
* Focşa, Marcela (1907-2002), etnograf, muzeograf, participantă la campaniile monografice cu începere din 1928. După o scurtă perioadă la Institutul de Cercetări Sociale al României şi în Ministerul Educaţiei Naţionale, se transferă la Institutul Central de Statistică. După război a lucrat la Muzeul de Artă Populară. A publicat 7 volume în calitate de coautoare şi zeci de studii în „Revista Muzeelor” despre portul şi ornamente populare, despre metodologia organizării de expoziţii.
(27 februarie 1986)
– Cum aţi ajuns la sociologie şi când?
– Eu am ajuns la filosofie, unde trebuia să studiez toate disciplinele care intrau aici în cadrul facultăţii. Printre ele era şi sociologia, la care aparţinea estetica. Pe mine mă interesa în special estetica, însă a trebuit să urmez cursul de sociologie. Şi acolo, nu ştiu cum s-a întâmplat, că atunci când eram în anul doi, am intrat în grupul cu care trebuia să plece Gusti pe teren. Era Stahl, care era stenograf la facultate, el stenografia cursurile… S-a constituit aşa un grup, în care era şi Paula, Zizi Constante şi Lena cu belle-artele… era Stahl. Era Nel Costin, Ion Costin, Mitu Georgescu, era Prejbeanu, asistentul lui Gusti, o serie de alţi băieţi, şi Gusti a constituit un grup cu care a plecat pe teren.
– Care a fost prima cercetare la care aţi ieşit?
– Prima cercetare a fost la Fundul Moldovei, dar înainte mai fusesem la încă două, cred că prin nişte prieteni, Marioara Negreanu[1] care a fost din Vrancea şi cu care eram foarte prietene, şi cred că prin ea am fost atrasă în această afacere. Şi pe urmă în mod regulat mă duceam… Am participat şi la cercetările din următorii ani.
– Cum a fost pregătită cercetarea de la Fundul Moldovei?
– Nu-mi amintesc. Se ţineau nişte şedinţe la care Gusti îşi prezenta sistemul lui cu cadre, cu manifestări. Am impresia că la Fundul Moldovei încă nu ajunsese să organizeze echipe pe probleme. Spre deosebire de Drăguş, unde s-a constituit de pildă echipa care s-a ocupat de problemele artistice, la care am participat. Dar la Fundul Moldovei nu am avut nişte teme proprii, pe echipe. Ne-am dus… ce să vedem? Nu ştiu dacă era un lucru prea clar, era pentru prima oară când luam parte la aşa ceva. În orice caz, ca să facem cercetări în colectiv asupra unui sat. Dar nu aveam încă o viziune, adică aveam o viziune teoretic generală, care era teoria, concepţia lui Gusti, dar nu o viziune concret generală, dacă se poate spune aşa. Ne-a folosit să vedem diferite sate cu băieţii ăştia mai mari, cu Stahl, care erau cu 2-3 ani mai mari decât noi, şi mai deştepţi decât fetele, şi mai orientaţi. Se stabilea un plan de lucru, şi pe urmă se împărţea la membrii colectivului, şi se mergea în diferite sate. Aşa că am făcut şi statistică, ne-a dat formulare cu care am mers pe nişte coclauri, am făcut şi statistica populaţiei, şi pe urmă formulare în legătură cu familia, cu obiceiurile legate de căsătorie, întemeierea familiei şi aşa mai departe. Dar nu am avut o problemă personală sau pe echipe pe chestiile astea.
– La Fundul Moldovei se mai făceau întâlnirile de seară….
– Vai, erau. Era şi Floria Capsali, era şi Mac Constantinescu şi ştiu că la un moment dat Mac Constantinescu venise proaspăt de la Paris, făcuse acolo École du Louvre, nu ştiu ce mai făcuse, şi l-am însoţit. Studia nişte biserici, nu numai la Fundul Moldovei, şi pe la Câmpulung, nu ştiu pe unde, şi l-am însoţit… Erau şedinţele de seară şi de după-masă… Erau pasionante! Dar nu mai erau sociologice. Nu. Erau pasionante, pentru că a fost aşa o experienţă umană, întâlniri şi cunoaşteri de oameni, de relaţii între oameni, de tovărăşie, de camaraderie, extraordinare. Sociologia era în timpul zilei. Dar seara era liber. Fiecare se manifesta cu ce era mai înzestrat. Mac Constantinescu avea tot felul de preocupări amuzante. Floria Capsali dansa. Mai era acolo o fată de la gimnastică, şi aceea dansa şi dădeau reprezentaţii. Alţii spuneau versuri… Costin ăsta avea patefon şi venea cu patefonul după el şi cu plăci, dar cu plăci de muzică serioasă, Beethoven. Erau seri foarte culturale, nu sociologice, dar foarte culturale, înţelegi?
– Dar şedinţele cu Gusti?
– În timpul zilei fiecare om îşi făcea treaba lui, şi seara la şcoală… Gusti în timpul zilei nu prea avea ce face… El, avea pe Prejbeanu şi pe Vlădescu-Răcoasa[2]… El se plimba prin sat, stătea de vorbă cu autorităţile. Veneau toţi la el, că el era o mare personalitate. La prânz mâncam toată lumea împreună, după masă mai o ştergeam la un râu, la ceva. După masa de seară la şcoală era şedinţă cu toată lumea. Atunci se discutau probleme foarte interesante, problemele satului, constatările făcute în legătură cu satul. Să ştii că erau nişte lucruri foarte inteligente, de mare cuprindere, de o anumită cuprindere teoretică, nu erau nişte chestii de amănunt. Nu-mi amintesc la Fundul Moldovei de aceste şedinţe. Probabil că au fost, dar nu seara. Erau ziua. Era echipa de medici care făceau cercetări antropometrice, ei erau pentru cadrul biologic. Erau totuşi pe specialităţi. Erau geografi… Erau aşa de mulţi – cred că erau studenţi -, şi n-au rămas. Au fost oameni care nu au mai rămas.
– Din anul dumneavoastră nu au venit mulţi la Fundul Moldovei.
– Nu, din anul meu cred că la Fundul Moldovei n-am fost decât eu. Uite, nu-mi amintesc.
– Dacă ne-am uita la fotografii, s-ar mai putea identifica…
– Poate. Nu ştiu dacă Ion Zamfirescu[3] a fost la Fundul Moldovei. Şi Focşa. Cred că Focşa a fost. Uite, nu-mi amintesc.
– Au fost la Drăguş. Mai aveţi amintiri de la Fundul Moldovei?
– Nu mai am amintiri speciale. Am făcut statistici pe problema familiei. Şi îl însoţeam pe Mac Constantinescu în cercetările lui de pictura bisericilor, dar asta n-a durat mult. Atunci încă nu se constituise aşa o echipă artistică, adică o echipă care să se ocupe de arta populară a locului. Erau şedinţe, dar cred că erau limitate la anumite aspecte. Şi problema asta propriu-zis etnografică, aspecte mai strict etnografice nu au fost aşa de mult în atenţie atunci. Erau mai mult alte probleme, economice, juridice, obiceiuri, era problema medicilor, a sănătăţii populaţiei.
– Gavrilă Frâncu[4], primarul de acolo ce impresie v-a făcut?
– Era un tip foarte deştept, era interesant. Dar nu am avut un interes special pentru el, n-am avut ocazia de a avea de-a face cu el în mod deosebit.
– Atunci Fundul Moldovei în afară de o excursie interesantă însemna şi altceva pentru dumneavoastră?
– Să spun drept, eu abia la Drăguş am descoperit satul. Până atunci a fost mai mult un fel de excursie, care deloc nu m-a dezamăgit, dar nu am avut atunci – eram prea tânără, prea nefrecată, nerulată, nu venisem în contact cu probleme de felul acesta, şi Fundul Moldovei nu era tocmai un sat care de la prima vedere să te pună pe un făgaş. Adică, în ceea ce mă privea pe mine. În probleme economice, de păstorit, dracu’ ştie, poate era altceva, dar în problemele acestea de arte, de… nu putea să facă impresia, pe care a făcut-o Drăguş. Care a fost o revelaţie pentru toată lumea, nu numai pentru mine. Înţelegi? Atunci ţi-ai dat seama ce înseamnă cultură populară, ce înseamnă un sat, şi ce înseamnă cultură populară ţărănească. Lucru care în alte sate n-a mai fost atât de pregnant, cum a fost la Drăguş. Nici la Runcu, nici la Cornova.
– Şi Şanţ?
– Şanţu da, mai mult. Dar nu ca Drăguş. Drăguşul era mult mai conservat, mult mai unitar, omogen, mult mai un întreg. La Şanţu erau mai multe diferenţieri.
– Faţă de Fundul Moldovei la Drăguş organizarea s-a schimbat.
– La Drăguş a fost o echipă artistică în care era Mac, era Margareta Sterian[5], era Paul Sterian, era Argintescu-Amza care se ocupa de concepţia artistică a ţăranilor, era Lena Constante, eram eu.
– Lena Constante a fost în a doua campanie de la Drăguş…
– Nu în a doua. Păi n-a lucrat icoane? Nu în a doua. A făcut icoane pe sticlă. Eu mă ocupam de ţesături, copiam modele de ţesături şi ea a copiat icoanele pe sticlă şi a făcut o cercetare. A găsit pe Savu Moga, şi a făcut o cercetare despre icoane. Mergeam împreună. Cu materialele noastre Gusti a fost, cred că în toamnă, în Germania, la Berlin, la nu ştiu ce chestie a fost acolo, şi s-a făcut expoziţie cu desenele noastre. Şi la Fundul Moldovei s-a făcut o expoziţie foarte reuşită. Şi ele au fost expuse la Seminar întâi, pe urmă le-a dus în Germania. A venit Gusti foarte încântat, şi ne-a spus: să ştiţi că am pus numele dumneavoastră acolo, şi toţi mă-ntrebau ce sunt astea!
– Atât de multe ştiu despre Gusti, încât parcă îl văd, şi nu-l văd…
– Da. Avea şi părţi dezagreabile şi era foarte boieros, avea atitudini şi un fel de a privi lucrurile foarte de sus, aşa, ca un boier, însă avea o capacitate de a se interesa totuşi de oameni, de studenţi, a ajutat, a trimes prin…, a plasat, a dat burse. Când a fost el ministrul învăţământului[6], era plin de studenţi acolo şi de colaboratori, şi făcea tot ce putea. Făcea. Dar asta nu-l împiedica să zică „idiotule”, să-l dea pe uşă afară. Foarte impulsiv, un temperament cu foarte mare capacitate de acţiune. Şi cred că firea asta a lui, aşa impulsivă şi colerică l-a ajutat să ducă la bun sfârşit, să organizeze acţiuni aşa de mari şi complexe, ca Serviciul Social şi Institutul de Ştiinţe Sociale şi cercetările astea. El vedea în mare.
– La Drăguş faţă de Fundul Moldovei aveaţi preocupări mai specifice?
– Eu aşa am impresia că a fost mai organizat, pe echipe. Şedinţele de seară erau cu mai multă substanţă. Băieţii ăştia, deştepţii noştri, descopereau tot felul de lucruri. Vulcănescu descoperise problema gunoiului, circuitul gunoiului. Deci, gunoiul venea de la animale, nu? Se îngrăşa pământul cu el. Pe pământ creşte şi iarbă, deci vitele păşteau iarba îngrăşată cu propriul lor gunoi, şi urma alt gunoi… /râde/
– Şi descoperirea asta unde a făcut-o?
– Ei, unde? Seara la şedinţă /râde/.
– Ştiu că acolo a avut o experienţă care a dus la o lucrare importantă[7]. Îşi căuta port naţional, şi nu găsea pe măsura lui. De asta vă aduceţi aminte?
– Da, îmi aduc aminte, dar până la urmă a găsit.
– Da, dar nu avea preţ.
– Păi asta a fost o altă constatare-surpriză: acolo la Drăguş banii n-aveau valoare, pentru că ei îşi făceau totul singuri. Adică, dacă voiai să cumperi ceva, ei nu ştiau. Puteai să le dai 1 leu, puteai să le dai 100 de lei, pentru ei era totuna. Nu că n-aveau valoare. N-aveau valoare în bani. Pentru că fiind economie închisă, ei nu cumpărau decât foarte puţine lucruri, făceau aproape totul singuri.
– Produsele lor aveau valoare de utilitate, nu de marfă.
– Nu de marfă. Ei mai aşa… schimbau cu olari, tot cu meşteri populari, cu produse de meşteri populari. Asta a fost una dintre revelaţiile contactului cu satul acesta.
– Cu Herseni în ce relaţii aţi fost?
– Cu Herseni am avut relaţii foarte bune, cu Paula[8] eram foarte prietenă, şi cu el am fost în relaţii foarte bune. A preluat cursul lui Gusti şi a avut o activitate pe multe planuri.
– Ei, Gusti a avut destul de multe!
– Gusti a avut, asta era… Nici un profesor de la filosofie din vremea aceea nu avea farmecul şi darul ăsta de a atrage, de a interesa studenţii în jurul lui, ca Gusti. Nici nu erau discipline… afară de Nae Ionescu, care avea şi el. Era un profesor interesant pentru studenţi. Dar încolo… Cel care a atras cel mai mult în jurul lui, a fost Gusti. Şi Vianu era foarte admirat şi foarte apreciat, dar nu avea „suită”. P. P. Negulescu nu ştiu dacă atunci ţinea regulat cursuri… Nu erai obligat să urmezi fiecare curs, dacă îţi alegeai trei obiecte de licenţă, la care trebuia să urmezi trei ani, celelalte nu erai obligat. Nu mai ţiu minte prea bine, ştiu că era deştept, avea un curs de filosofie pe baze ştiinţifice. Îşi întemeia anumite concluzii filosofice asupra lumii pe baza cercetărilor ştiinţelor exacte. Era interesant, aspectul acesta filosofic al concluziilor cercetărilor ştiinţifice. Felul cum preda era cam plicticos. Rădulescu-Motru… nu prea era apreciat de studenţi. El l-a avut pe Nestor[9] ca asistent. Poate că nici disciplina lui nu era atât de atractivă. Vianu atrăgea, avea studenţi foarte buni. Alexandru Dima, Edgar Papu[10]… a fost studentul lui Vianu.
– A cam deviat de la el…
– Ei bine /râde/ avea tot dreptul! La ce te referi?
– La protocronism.
– E un teritoriu în care poţi să-ţi permiţi unele…
– E adevărat… De la Drăguş unde se mai făceau excursii?
– Deci, la Drăguş era şedinţa de seară cu Gusti, se termina la 10 şi pe urmă începeau şedinţele noastre. Era castelul de la Sâmbăta şi acolo mai era Eugen Ionescu[11], erau diverşi scriitori care făceau creaţie vara la castel. Şi noi, după şedinţele cu Gusti, dacă nu ne duceam la Sâmbăta, trăgeam la careva din noi şi începeam şedinţele noastre. Cu cafea, cu reprezentaţii date de Mac Constantinescu… era şi doamna Brăiloiu, cu chestii nostime, cu patefonul… Costin nu ştiu dacă a fost la Drăguş… Ei, şi Gusti a aflat la un moment dat. Noi ne distram…nu pot să spun, cât de bine ne distram. Şi Gusti a aflat de aceste întruniri nocturne şi a vrut să participe şi el. Era foarte intrigat. Să vezi, ce-am făcut o dată. A venit doctorul Manuilă care avea maşină, şi Prejbeanu, care era asistentul lui Gusti, avea şi el maşină. Şi Manuilă a zis: haideţi la Braşov. Şi ne-am încărcat în două maşini, eu cred că vreo 20 de oameni, aşa ceva, la culme. Poate 20 nu, dar în orice caz 14 – 15 ne-am încărcat. Am ajuns dimineaţa la Braşov, la Coroana acolo, era un chelner afară… pe la 7 dimineaţa… care când a văzut că am început să ieşim şi nu mai se termina… Ne-am dus, am băut o cafea cu lapte şi nu ştiu care a zis: hai să-i trimetem lui Gusti o carte poştală. Zis şi făcut. Noi până la prânz am fost înapoi, dar nu ştiu cum, cartea poştală a ajuns foarte repede. Când Gusti o primeşte, eram la masă cu toţii. A rămas încremenit. Nu putea să înţeleagă, de unde am scris-o şi când s-a scris şi când s-a trimes. Şi cred că după aceea a zis că vrea şi el să participe la aceste şedinţe. Ei, dacă a venit el, nu mai avea nici un farmec, pentru că toată lumea era mai reţinută, mai rezervată în prezenţa lui. Aşa că el a fost decepţionat de noi şi n-a mai încercat altă dată.
– El n-a venit niciodată cu nevastă-sa acolo?
– Nu, nu era căsătorit. Uite, doamna Brăiloiu era foarte drăguţă şi s-a adaptat la viaţa aceea.
– Şi Veturia Manuilă[12] de asemenea, probabil, nu?
– Ei, dar Manuilă ce-a fost, două sau trei zile numai. Şi a venit singur, sau poate cu cineva de la institut.
– Când doamna Veturia Manuilă a pornit şcoala de asistenţă socială a luat acolo mai mulţi monografişti ca profesori, pe Xenia Costa-Foru, pe Henri Stahl, pe Vulcănescu.
– Da, şi Zizi Constante a fost acolo. Şi Xenia era mare, adică avea o greutate. Ce drăguţă femeie şi ce om deosebit!
– Şi tatăl ei a fost deosebit. Foarte interesant om. Francmason…
– Dar cine nu era francmason pe vremea aceea!
– Era chiar aşa de răspândită francmasoneria?
– Foarte.
– Gusti n-a fost probabil…
– Gusti nu, dar uite, de exemplu tatăl meu cred că a fost. Deşi el era militar, şi nu ştiu dacă avea voie. Dar a povestit el ceva de francmasonerie. Era destul de răspândită.
– Deci la prima campanie Drăguş v-aţi orientat în sensul preocupărilor spre manifestările artistice.
– Adică am intrat mai mult în etnografie atunci, şi pe urmă am rămas cu asta. Nu se vorbea în felul acesta, adică nu era folosit acest cuvânt. Totul era viaţă socială şi cu manifestări economice, spirituale şi aşa mai departe, nu se folosea cuvântul de etnografie sau de fenomen etnografic. În cadrul şcolii. Însă totuşi, ţinând cont de existenţa etnografiei şi a definiţiei faptului etnografic, categoria asta de obiecte artistice intra în etnografie. Bineînţeles că eu urmăream şi sub aspect sociologic, pentru că erau diferenţieri. La Drăguş mai puţin evidente, pentru că era un sat foarte omogen, dar în alte sate erau diferenţieri mai mari. Dar şi acolo erau, în funcţie de vârstă, de stare civilă, de stare economică şi aşa mai departe.
– Aţi urmat vreun curs de etnografie, bunăoară la Densuşianu sau altcineva?
– Nu. La Bucureşti n-a fost nimic. Mie Chelcea[13] mi-a mai dat unele orientări, dar mai târziu. La Bucureşti nu era nimic etnografie. Densuşianu făcea folclor. Mehedinţi făcea geografie, avea şi el elemente etnografice, dar nu se punea problema, pentru că asta era sociologie. De Şcoala lui Gusti asta era considerată viaţă socială. Nu se punea problema. Abia târziu, după ce am ajuns la muzeu.
– Licenţa din estetică v-aţi dat-o cu Vianu?
– Nu, Vianu era conferenţiar la catedra lui Gusti, licenţa se dădea cu Gusti. Dar puteai să-ţi alegi un subiect de estetică. Susţinerea examenului era cu Gusti, dar tema era de estetică. Eu am făcut ceva despre funcţia socială a artei, ceva care era şi oarecum sociologie. Aşa că am împăcat şi capra, şi varza. De ce am făcut filosofie? Eu aş fi vrut să fac medicină şi nu m-au lăsat părinţii, pentru că au zis că-i prea greu şi că sunt prea slabă. Şi mai bine că nu m-au lăsat. Pe urmă am vrut să fac Conservator, cântam la pian şi îmi plăcea foarte mult muzica, şi acum îmi place. Şi n-am reuşit, pentru că nu se putea reuşi aşa, să vii de la Galaţi, şi să te prezinţi la examen. Trebuia întâi să te pregătească cineva din Conservator. Şi asta a fost foarte bine, că eu şi aşa n-aş fi putut să ajung prea departe. Atunci m-am înscris la filosofie, pentru că eram foarte…. să nu râzi de mine…. eram obsedată de problema cunoaşterii lumii. Simţeam nevoia să mă lămuresc, ce-i cu universul şi cu lumea. De la 15 ani eu n-am mai crezut în Dumnezeu. Poate că din cauza asta. Dacă voiam să fac medicina, este tot în ideea că ziceam că e un învăţământ care te duce la lămurirea unor fenomene de început, de bază. Şi, oricum, filosofia dă o vedere generală. Adică dorinţa asta a mea era mai mare, decât capacitatea respectivă. Poţi să-ţi doreşti ceva, chiar dacă nu eşti în stare. Cum a fost şi cu pianul, cum a fost şi cu filosofia. Mai bine aş fi reuşit, dacă făceam limba franceză. Dar mi s-a părut că-i prea uşor. Eu am învăţat la Galaţi la liceul ortodox, şi aveam o profesoară extraordinară. Şi ştiam atât de multe lucruri, încât la facultate n-am mai avut nici o surpriză, nici un aport în plus. Ziceam, dacă n-am nimic de învăţat de aici… Cu filosofia am dat examenul de capacitate, şi am intrat în învăţământ. Şi bineînţeles nu-mi plăcea că nu eram la Bucureşti. Eram tot pe la Râmnicu-Sărat, pe la Piteşti, şi făceam naveta din Bucureşti. Cât timp am fost la facultate, ne-am mutat la Bucureşti. Şi atunci s-a înfiinţat Institutul de Cercetări Sociale.
– Dar asta a fost abia în 1939.
– Facultatea am terminat-o în ’30 cred, dar până am intrat în învăţământ a mai durat, pentru că nu s-a dat examenul de capacitate decât peste vreo doi ani, şi abia în ’35 am reuşit să iau catedră. Să ne dea. S-au înfiinţat catedre de filosofie. Nu existau. În perioada asta, ca să facă ceva cu bieţii absolvenţi ai Facultăţii de Filosofie, s-au înfiinţat catedrele de filosofie la licee. Şi atunci ne-a plasat. Şi am fost suplinitoare la Galaţi, şi pe urmă doi ani jumate la Râmnicu-Sărat, şi în timpul ăsta s-a înfiinţat Institutul de Cercetări Sociale, şi ne-a luat pe toţi acei care făcuserăm monografie. Dar n-a durat fericirea decât vreo 6 luni, pentru că în toamna aceluiaşi an s-a desfiinţat. Ne-a detaşat pe unde s-a putut. Pe mine m-a detaşat la Ministerul Învăţământului.
– Aţi fost la minister şi sub legionari?
– Da, am fost. Când era Herseni. Şi pe urmă Manuilă având nevoie de multă funcţionărime, fiindcă începea statistica populaţiei, recensământul populaţiei şi nu ştiu ce probleme de statistică, a luat toţi profesorii detaşaţi în Bucureşti. Şi la Statistică am lucrat până în ’45. Şi am căpătat şi un certificat de statistician.
– Acolo la ce serviciu aţi fost?
– Am fost la recensământul funcţionarilor publici. Era inginerul Measnicov, care a fost şi el monografist, şi el lucra problema asta a recensământului funcţionarilor publici, şi şi-a făcut un mic grup, cu care a dus lucrarea până la sfârşit. A fost interesant într-un fel. Şi după ’45 am venit la muzeul de artă populară, care atunci a avut un nou director, pe Mircea Nădejde. Nu ştiu dacă ai auzit de el, a fost asistentul profesorului Oprescu[14]. În 45 Tzigara-Samurcaş[15] s-a pensionat. Adică el era pensionat, era bătrân, dar atunci s-a retras. Şi a fost numit Mircea Nădejde, care mă cunoştea, ştia că am lucrat cu Gusti şi m-a detaşat acolo. Şi acolo am rămas până la pensionare. La vremea aceea muzeul era la şosea, în clădirea roşie, unde acum e muzeul partidului. Dar nu era terminată clădirea, şi nu funcţiona decât o sală. Muzeul naţional care a fost întemeiat de Tzigara-Samurcaş

Tzigara Samurcas
cuprindea şi arheologie şi etnografie şi o pinacotecă. Dar era Muzeul Naţional de Artă şi Arheologie. Şi pe urmă s-a desfăcut, şi arta a mers de o parte, arheologia de o parte, şi s-a înfiinţat muzeul de artă populară. Care a fost deschis şi a stat un timp tot în clădirea aceea, până în ’50 ori ’51 şi pe urmă s-a mutat pe calea Victoriei. Ştii unde? La pălăţelul acela Ştirbei. Pe urmă s-a înfiinţat Muzeul de Artă, mare, şi arta populară a fost la Ştirbei. Acum este muzeu de sticlărie.
– Poate fi surprinsă în studiile dumneavoastră publicate obârşia de sociolog? Sau v-aţi detaşat complet de sociologie? În textura studiului, în interpretarea fenomenului etnografic.
– Nu, nu m-am detaşat complet. Ştii, te interesează foarte mult problema circulaţiei. Şi asta este o problemă de sociologie. Şi toate bunurile astea etnografice au un fundament social. Aşa că nu poţi să faci abstracţie. Şi sunt foarte multe aspecte de sociologie în tratarea şi în surprinderea, în urmărirea fenomenului aşa zis etnografic. O faci şi cu un ochi de sociolog. De fapt termenul de folclor se referă la muzică şi la literatură. Şi la dans. Dansul nu putea fi surprins, nu putea fi înregistrat. Acum da, cu filmul. Floria Capsali învăţa dansul. Ea a încercat valorificarea în creaţii culte a dansului, să-l transmute în creaţii aşa zise culte.
– Cum era la Floria Capsali şi Mac Constantinescu acasă?
– Ei s-au despărţit la un moment dat. Era foarte boem, foarte plăcut la ei.
– Vă întruneaţi şi între campanii?
– Da, ne întruneam, noi am rămas un grup foarte legat. Era Stahl, era Mitu Georgescu, Gică Dumitrescu, Ion Zamfirescu, Mircea Manolescu[16], Mircea Vulcănescu, Harry Brauner, Xenia, Lena, Paula, era una Miţi Dărmănescu, Marioara Negreanu – ele erau la istorice -, Domnica Păun[17], Nel Costin, cam ăştia. Şi Herseni, dar el era totuşi mai în afară. Până s-a căsătorit cu Paula, nu făcea parte din grupul ăsta. Era Pichi Pogoneanu, băiatul lui Pogoneanu. Ne vedeam şi în Bucureşti, ne organizam serate, la fiecare, pe rând. Şi Xenia Costa-Foru avea o casă pe dealul Mitropoliei, o casă din alea, boiereşti. Era ceva teribil. Ne vedeam, mergeam împreună.
– Pe baronul de Fay[18] l-aţi cunoscut, care era în relaţii foarte bune cu fraţii Goga şi cu Vulcănescu şi nevasta sa de-a doua[19]?
– Nu, nu-mi amintesc. Se poate.
– Mai era grupul lui Ion Ionică, Bernea, Amzăr, Samarineanu…
– Ăştia nu erau cu noi. Erau colegi de an cu mine. Ei au fost după aceea legionari. Ştiu că Amzăr s-a însurat cu sora lui Bernea. Nu ştiu dacă erau prieteni, ei făceau parte din aceeaşi mişcare. Dar Ionică era un om, totuşi, de alt gen. Era braşovean, era un băiat oarecum bogat. Avea maşină, ceea ce la vremea aceea era ceva… Nu era cu nasul pe sus, era foarte subţire, cu limba franceză. Era de altă categorie socială, decât Bernea şi cu Amzăr. Samarineanu a fost mai şters. Ionică a fost şi director în minister. Ei au făcut parte din mişcare, şi fiecare s-a ales cu altceva. Amzăr s-a ales cu o ambasadă parcă în Germania, şi a rămas acolo, Ionică a dispărut, şi Bernea s-a ales cu închisoarea. Aşa că fiecare a avut altă soartă.
– Acum stă şi el în Drumul Taberei.
– E în ţară?
– Cum să nu. Fiul lui este un pictor foarte talentat.
– Foarte talentat! Şi are o fată în America.
– Şi alta în Franţa… Să revenim la cele două Drăguşuri.
– A, am uitat că au fost două. Da, în Drăguş 2 am avut noi o echipă artistică

Margareta Sterian
importantă. Uitasem că au fost două Drăguşuri. Dar cred că la Drăguş oamenii erau deja mai specializaţi, pe probleme personale oarecum. Dar la Drăguşul 2 a fost şi Lena şi a mai venit Margareta Sterian, şi oarecum s-a constituit un fel de echipă.
– După primul Drăguş, din 1929, au fost organizate prelegeri, seminarii speciale?
– Eu prea multe lucruri nu mai ţin minte, însă întotdeauna se ţineau, în timpul anului ne chema, doar eram acolo, la facultate, eram acolo tot timpul, şi la seminarul lui. Sigur că se ţineau, înainte de plecare, era toată lumea grămadă acolo, în jurul lui Gusti. Şi la seminarul lui… păi, acolo ne făceam veacul!
– Ce îi strângea pe tineri în jurul lui Gusti?
– Gusti era un tip de animator. Un om care trebuia să aibă în jurul lui lume. Nu pot să spun ce atracţie exercita această treabă, monografia asta sociologică asupra a foarte multe categorii de intelectuali, care veneau vara… şi regizori, şi pictori, şi medici, şi veneau vara acolo, să vadă, cam ce se întâmplă. Şi studenţi, bineînţeles. Cei care efectiv lucrau au fost foarte puţini în raport cu mulţimea de oameni. Nu vorbesc de cei care erau deja într-o meserie oarecare şi veneau dintr-o curiozitate înţeleasă. Dar în raport cu mulţimea de studenţi care s-au perindat prin aceste monografii şi care erau băieţi deştepţi, foarte puţini au rămas în acest cadru. Şi din ei, tot Stahl şi cu Herseni au fost… Neamţu cu partea organizatorică, dar din punct de vedere ştiinţific…
– În ’30 a fost Runcu. Vă aduceţi aminte, cum a fost pregătit Runcu?
– Întotdeauna plecau 2-3 colaboratori ai lui Gusti, mai apropiaţi, de încredere, cred că Mitu Prejbeanu, asistentul lui era totdeauna şi el, şi plecau să găsească un sat. Şi se duceau… dacă s-a hotărât că se merge în Oltenia, atunci făceau o deplasare de câteva zile şi căutau un sat. Înainte de plecare eram convocaţi, se prelucrau… Gusti ne anunţa cum se pleacă, cine pleacă, şi se prelucrau anumite probleme, anumite îndrumări. Însă să ştii că totuşi asta a fost o chestie care s-a făcut pe parcurs. Eu cred că nimeni n-a ştiut, nici Gusti n-a ştiut ce e satul. El, cu sociologia lui foarte mare şi cuprinzătoare, dar el nu cred că a ştiut chiar ce este satul. Pentru toată lumea a fost o revelaţie. Sociologia generală a lui Gusti nu era cea mai potrivită, totuşi, pentru realităţile săteşti. După părerea mea, aici trebuia o colaborare cu etnografia. Pentru comunităţile acestea tradiţionale, pentru cum erau atunci satele noastre era mult mai propriu studiul etnografic, decât cel sociologic, nu crezi?
– Nu cred că se exclud.
– Nu se exclud, tocmai, este vorba de o colaborare. Aşa că oamenii au luat cunoştinţă de realităţile astea din mers. Şi instrumentele ştiinţifice cu care trebuiau abordate s-au născut din mers. Avuseseră loc cele 2-3 cercetări dinainte, dar pentru foarte mulţi era prima dată când descindeau într-un sat cu probleme de genul acesta.
– Cercetarea de la Runcu ce particularităţi a avut faţă de Făgăraş?
– Făgăraş era un sat model din punct de vedere etnografic. În primul rând cu o originalitate culturală extraordinară. Totul era păstrat aşa de bine, costumul, interiorul, textura, obiceiurile, viaţa satului era atât de bine păstrată şi vie, încât situaţia de la Drăguş nu s-a mai repetat la alte sate. Runcu era un sat mai spart, oamenii nu prea se mai îmbrăcau aşa, cum se îmbrăcau drăguşenii şi nici în casă… Oltenii faţă de ardelenii care au nişte interioare aşa bogate şi frumos concepute au interioare mult mai sărace, mai amestecate, mai orăşenizate deja cumva. Pentru că şi oltenii au altă viaţă, ei erau cu cobiliţa în spate şi trebuia să plece să-şi câştige existenţa în alte părţi şi deja nu mai era, cum era Drăguşul. Dar să ştii, că material se aduna şi erau „bibliofaptele” alea, fişele le dădeai la biblioraft. Să-ţi mai spun un lucru. Eu după aceste şase monografii, sau câte au fost, când am ajuns la muzeu şi am avut în mâinile mele colecţiile muzeului de artă populară, am rămas atât de impresionată, încât nici o monografie din toate astea nu se putea compara ca impresie cu impresia pe care mi-au făcut-o colecţiile astea. Şi asta m-a luminat. Am văzut dintr-odată altfel şi lucrurile alea din satele respective. Le-am văzut într-un context mult mai cuprinzător, un context pe toată ţara.
– Pe urmă aţi fost la Cornova…
– Da, la Cornova şi la Şanţ. A fost deci Runcu, după aia Cornova, după aceea Drăguş 2, după aceea Şanţ. Pe urmă s-au mai făcut reveniri în Făgăraş.
– În ’38.
– Da, de două ori. În ’34 a fost în oraşul Făgăraş. Dar a fost ceva în ’38 sau ’39, în ajunul războiului. Ne-a luat într-o noapte pe sus şi am venit în Bucureşti. Atunci, în ’39 se făcea zona Făgăraş, începusem, şi era foarte frumos. Atunci făceam costumul, şi făceam aşa, mai etnografic. /râde/ Era foarte interesant că cu cât te îndepărtai de Făgăraş, cu atât elementele tradiţionale apăreau. Se mai pierduseră în jurul oraşului. Ei, dar dacă s-a întrerupt!
– Chiar aşa, în timpul nopţii v-au ridicat?
– Nu ne-au ridicat, dar a fost foarte repede. Foarte repede a trebuit să ne pregătim de plecare. Gusti ne-a rechemat. Şi a mai fost odată, într-o vară la Nucşoara, în Argeş.
– Când Harry Brauner a avut neplăceri cu legionarii?
– Ei… Am fost acolo la Nucşoara, era foarte frumos, dar în alt sat învecinat mi se pare că era o echipă de serviciu social. Şi mi se pare că Stahl era acolo, cu echipa aceea. La Nucşoara eram cu Lena, cu Harry, cu Neamţu, cu două fete de la Asistenţa Socială. Şi Harry era evreu. Lena pe jumătate evreică. Fetele nu, eu nu, dar semănam a evreică, Neamţu semăna a evreu. Şi s-a stârnit aşa, că suntem evrei. Şi atunci lui Harry care avea mulţi prieteni printre ţărani, i-au spus, băgaţi de seamă că legionarii vor să vă bată, se agită că sunteţi evrei, şi ce caută evreii aici, şi vor să vă gonească din sat. Asta n-ar fi fost nimica. Dar într-o seară… noi aveam, Lena şi cu mine o căsuţă foarte nostimă, cu o curte mare, plină cu iarbă, şi era departe până în stradă. Jos, de la casă era o vale, un râu, unde dimineaţa ne spălam. Era grozav! Într-o seară eram noi acolo toţi patru, şi auzim o hărmălaie, cu strigăte, cu împuşcături venind dintr-o direcţie înspre noi. Ne-am cam speriat şi am zis, nu-i nimic, lasă, dacă se întâmplă ceva, noi o luăm în jos, spre râu. La un moment dat apare baba noastră şi ne spune: ei, a fost nuntă nu ştiu unde, şi acuma se duc acasă. Dar pe urmă am plecat, că nu se mai putea sta, ştii… era aşa situaţia. Legionarii făceau pe nebunii, şi nu se mai putea sta. Şi am plecat.
– Care era de fapt evantaiul motivaţiilor în cazul opţiunii legionare?
– Erau mai multe categorii de legionari. Nenorocirea a fost că ei au avut aşa o ideologie care putea să atragă într-un fel. Că „binele ţării”, „naţionalism”, „religie”, „misticism”, nu ştiu mai ce, lupta împotriva politicienilor corupţi şi aşa mai departe. Care puteau să atragă. Dar totuşi, antisemitismul acela feroce! Şi mai ales, ştii ce? Convingerea că scopul scuză mijloacele. Asta cu Bernea ştiu că mă mai certam. Că ei au dreptul să omoare fără judecată, dacă asta e în favoarea mişcării şi a ţării.
– Bernea susţinea aşa ceva?
– Da. Că noţiunea de bine şi de rău la noi s-a schimbat. Deci, asta ducea la o anarhie totală. Şi a şi ajuns. Dar fiind aşa o mişcare cu tra-la-la, cu cai, cu costume, cu nunţi făcute ca pe vremuri, şi chestii din astea cu cămaşe verde şi pistoale şi nu ştiu mai ce, astea atrăgeau tot felul de golani. Dar unii erau de bună credinţă. Ionică, de exemplu, era de bună credinţă. El nu susţinea ca Bernea că la ei normele morale s-au schimbat şi binele lor e altfel decât binele vechi. Şi în timpul cât am fost eu la minister, a fost cutremurul acela teribil, şi s-a dărâmat Carltonul, şi atunci au rămas nişte oameni prinşi în subsol, care ar fi putut fi scăpaţi. Dar legionarii n-au vrut să-i lase pe nemţi să cureţe terenul cu tehnică avansată. Muncă voluntară! Şi cu munca asta voluntară au şi cules tot felul de bijuterii şi de lucruri de preţ, că acolo erau numai oameni bogaţi. Şi le-au strâns, le-au pus în lăzi, mă rog, dar după aia n-au mai vrut să le dea statului, le-au păstrat pentru ei. Şi Ionică era aşa de nenorocit. Şi doctorul Făcăoaru[20], director la învăţământul superior, care era un om de treabă. Erau aşa de nenorociţi! Că ăsta era un act de anarhie teribilă.
– După rebeliune Herseni şi Bernea şi Ionică şi ceilalţi care au fost legionari cum şi-au continuat cariera?
– Ionică nu, el a plecat. Se presupune că a plecat în Germania şi că a murit într-un bombardament.
– Eu ştiu altă versiune: că în ’45 ar fi fost împuşcat de nişte contrabandişti. Iar Bernea a intrat în diplomaţie.
– Bernea a intrat în diplomaţie? N-a fost la închisoare? Nu ştiu.
– A fost la închisoare sub comunişti… În legătură cu legionarii e greu să ştii, ce poţi să ierţi şi ce nu…
– Eu cred că nu poţi să ierţi nimic. Nu unui om individual, dar nu poţi să ierţi mişcării şi felului cum a evoluat. Mulţi oameni, individual, au fost victime, că au fost de bună credinţă şi i-au luat în serios.
– Herseni din carierism a intrat?
– Herseni a avut o mare decepţie cu o catedră de sociologie din Cluj care mi se pare că a fost scoasă la concurs, şi a luat-o Brătescu[21], sau cum îl chema. Şi a

Traian Herseni
avut o mare decepţie, şi cred că pe el asta l-a… pentru că el, ca mentalitate nu era deloc nici un pic legionarizant, nu avea mentalitatea asta antisemită, naţionalistă, mistică şi aşa mai departe. Cred că la el a fost o chestie absolut numai de carieră. El dorea şi merita să aibă o catedră universitară. Nenorocul lui, nu şi-a dat seama că această legiune nu-i un lucru care să reziste timpului.
– Să ne întoarcem la Runcu. Mulţi spun că de acolo nu au amintiri la fel de puternice, ca din alte părţi.
– Nu, nu. Deşi era frumos. Bineînţeles că Harry culegea tot felul de cântece mai mult sau mai puţin picante, cum era acela de la Gorj cu fata care paşte vaca… Dar nu a fost aşa de interesant. Poate că la o cercetare mai serioasă are un interes, dar privit aşa, mai superficial nu a fost aşa de interesant cu excepţia Hohodolului, o apă, unde făceam baie. Acolo era frumos!!! / râde/ Era distracţie…
– Am impresia că aceste cercetări pentru o parte din echipieri a fost mai mult distracţie.
– Păi, dacă n-ar fi fost distracţie… Trebuia să fie!
– La această cercetare Gusti n-a mai stat tot timpul, ca în celelalte campanii.
– Nu. Să-ţi spun un lucru. Noi care eram burghezi şi care aveam vilegiaturi tip: te duceai la Techirghiol sau mai ştiu pe unde, era aşa ceva plicticos şi monoton. Iar aici era aşa o eliberare de toate prejudecăţile şi convenţiile astea socio-mondene, înţelegi? Deja generaţia mea faţă de generaţia mamei făcuse un salt nemaipomenit. Dar eu la Râmnicu-Sărat am stat la o profesoară care era macedoneancă, şi era celibatară convinsă. Dar nu antibărbaţi, adică îi plăcea să aibă bărbaţi prieteni, dar atât. Dar ea mă întreba pe mine: cum, şi mama ta te lasă să stai singură într-o cameră cu un băiat? Eram profesoară. I se părea foarte curios că fetele aveau voie să stea singure într-o cameră cu un băiat, nu putea să înţeleagă. Va să zică, cercetările astea au fost aşa o experienţă nouă şi pasionantă pentru toţi.
– Şi n-au fost bârfe pe seama monografiştilor?
– Nu. Nu. Adică n-a venit nimeni la Gusti să-i spună, domnule, vezi că aşa şi pe dincolo. Toată lumea era împreună, că asta era plăcerea cea mare, să fii împreună cu toţii.
– După Runcu a urmat Cornova.
– A fost foarte nostimă Cornova, era un sat de vii. Toamna nu se bea decât vin, apă deloc. Şi era un sat cu categorii sociale. Ţi-a spus Stahl?
– Da, da.
– Erau boierii, mijlociii şi săracii. Şi denumirile ruseşti, dar eu le-am uitat. Şi să ştii că era foarte interesant, că eu făceam tot aşa, cu chestiile astea artistice şi mă interesa puţin şi cum se punea problema în legătură cu aceste categorii sociale. De pildă, o fată de boieri nu juca la horă cu un băiat de rang inferior. Însă ea lua modele de covoare, de astea de la o fată de rang inferior. Era interesant, nu? Adică în particular ea lua modele, dar în public nu putea să se arate cu un flăcău de rang inferior.
– Deosebirile erau mai flagrante, decât la Drăguş?
– Sigur. Cred că la Drăguş era mai mult chestie de denumire şi de origine veche, dar în viaţa şi în relaţiile lor de toate zilele cred că asta nu mai conta, n-am observat că ar fi contat. Dar la Cornova era evident, era un lucru ştiut, cunoscut.
– Se observa şi după cum se aşezau în biserică?
– N-am studiat. Dar de obicei acolo bărbaţii se aşezau în faţă şi femeile în spate.
– Acolo a fost figura aceea pitorească, popa Zamă… Despre care părerile sunt împărţite.
– A, popa Zamă! /râde/ Eu cred că era un popă care ştia să-şi facă foarte bine afacerile. Adică din punct de vedere bănesc. Aşa cred. A, dar acolo într-o seară, într-o noapte am făcut o comedie cu Harry. L-am îmbrăcat în femeie. L-a fardat Lena, şi i-am pus o basma pe cap, haine roşii şi noaptea… ştii ce lumină era… şi i-am spus domnişoara Ilenuţa, hai să vă prezentăm băieţii. Mergeam la toţi, şi o prezentam, şi ei îi sărutau mâna, şi-i făceau curte, şi nu şi-au dat seama că este Harry. A fost o mare distracţie. /râde/
– Rusificarea cornovenilor, de care mi-a vorbit Harry Brauner aţi observat-o şi dumneavoastră?
– Ştiau limba rusă, dar nu, n-am observat. Foloseau foarte multe fotografii în casele lor, fotografii cu care îşi aranjau, ornamentau pereţii. Era şi ţarul printre ele. Atunci, în anul acela se făcuse o experienţă cu orarul. Dar nu ştiu cum se mutase orarul, invers, decât la noi. Că ziua începea de la 3 noaptea. Adică îl dăduse cu o oră în urmă. Şi dimineaţa… aveau nişte pui buni, nu ştiu cu ce-i hrăneau, dar erau extraordinari. Şi care era distracţia cea mare. Seara, noaptea să te duci pe un deal de acela, cu vie şi să faci focul şi să frigi puii. Asta era cea mai mare distracţie la Cornova. Şi dacă stăteai o leacă mai mult, te apucau zorile.
– Aţi fost tot în august şi acolo?
– Cred că da. Trebuia să ne ducem şi într-o iarnă, dar nu mai ţin minte, dacă am fost, cred că s-a renunţat.
– În ’31 a fost Cornova, în ’32 Drăguş 2, în ’33 Făgăraş, campania de redactare, apoi un an nimic, pe urmă Şanţ 1 şi 2, pe urmă Nerejul încă o dată şi Drăguş încă o dată.
– În ’39 a fost Făgăraş, zona întreagă.
– Şi Dâmbovnic, unde a fost Pop cu Golopenţia. N-aţi fost acolo.
– Nu, n-am fost.
– Stahl insistă foarte mult asupra dizidenţelor, nedumeririlor, ce-o să se aleagă de această mişcare, în jurul ministeriatului lui Gusti, când lumea a început s-o ia razna, mai ales după Drăguş, care a fost o culme.
– Din punct de vedere lăuntric. Sigur că de la primele monografii a fost o creştere a interesului până la Drăguş, dar cred că această creştere de interes a mers şi la Drăguş 2. Monografiştii erau aşa de mulţi şi aşa de diferiţi, nu puteai să ţii socoteala de toţi. Nu puteai să-i cunoşti pe toţi, să ai legături cu toţi. Adică, legături din astea, de teren. Că erau, mi se pare, în nu ştiu ce an erau 90. Păi, poţi să-i cuprinzi pe toţi? Stahl avea altă poziţie. Sigur că au mai abandonat. Sigur că la Şanţ n-au mai fost aşa de mulţi. Nici la Cornova, dar Cornova încă a fost o monografie foarte animată.
– Faptul că din ’34 totul este sub auspiciile Fundaţiei schimbă puţin lucrurile.
– Eu n-aş putea să spun prea multe, pentru că atunci eu deja eram la învăţământ, şi la Şanţ am venit mai puţine zile, vreo 10 zile, aşa că nu mai eram în Bucureşti atât de mult, din ’35 eu lipseam foarte mult din Bucureşti. Dar totuşi, la Şanţ am fost. Dar foarte puţin. Nu-mi dau seama, dar era mai puţină lume, era mai puţin animat, decât a fost Drăguşul sau Cornova. Ei, şi pe urmă la Drăguş am impresia că venea foarte multă lume, mai mult din zonă mai veneau, mai participau, se interesau. Că era totuşi o chestie care a interesat foarte mult. La Şanţ a fost mai restrâns. Satul era frumos, dar am impresia că participarea a fost mai mică. A fost şi Jacques Lassaigne[22], un băiat frumos, înalt, deştept, poet, critic plastic. El se împrietenise foarte mult cu Harry şi cu Lena, o cunoşteau pe nevastă-sa, care era româncă. Mi se pare că era evreică din România, o fată foarte frumoasă, am cunoscut-o la Zizi, a venit cu ea. Erau foarte prieteni cu Lena şi cu Harry, şi eram tot timpul împreună. În a doua nu ştiu dacă am mai fost la Şanţ, în afară de vara aceea.
– Pe Xenia Costa-Foru la Fundul Moldovei aţi cunoscut-o?
– Cred că am cunoscut-o înainte, adică înainte de a merge pe teren, în perioada de pregătire oarecum. Ea a fost şi la Nerej? Era în a doua campanie. Dar să-ţi spun ceva. Nu-mi amintesc de ea deloc la Fundul Moldovei. E curios, dar astea sunt goluri. Îmi amintesc de Stahl, de Costin, de Georgescu, de mulţi, de Zizi Constante, de Milcu, de Mac Constantinescu, de Floria Capsali, Nicu Argintescu… Cu Xenia n-am lucrat în echipă, ea a lucrat cu Stahl la problema familiei. Dacă Stahl a suportat-o ani de zile… El era… nu sucit, dar nu ştiu dacă era în stare să suporte pe cineva ani de zile, ani de zile, fără etape de indiferenţă, de lipsă de interes pentru persoana respectivă. Dar cu Xenia a colaborat foarte bine, ani de zile au lucrat împreună. Asta înseamnă că era serioasă. Pentru noi cel puţin părea seriozitatea întruchipată. Nu se farda, avea o ţinută de femeie rafinată şi stilată. Adică era o boieroaică, dar în partea bună a boieriei. Avea un fel de a se purta foarte elegant şi prietenos.
– Dar nu a fost atât de productivă într-ale scrisului…
– Nu a fost, dar nu ştiu dacă au fost mulţi aşa de productivi. Şi să-ţi spun ceva. Era şi greu. Era greu să ajungi tu să ai ceva de spus. Ceva mai deosebit. Era greu, pentru că erai în contact cu o realitate foarte nouă într-un fel şi complexă, complicată. Şi până găseai un fir… Mult timp nici eu nu l-am găsit. Până n-am ajuns la muzeu şi nu m-am frecat de etnografie. Seria cu familia şi cu Stahl mai avea o viziune mai clară şi cuprinzătoare şi sistematică, era o temă mai sociologică şi mai precisă într-un fel. N-a fost productivă. Şi viaţa pe care o ducea la ea acasă, când s-a măritat… S-a măritat înainte de război, bărbatu-său era mare, mi se pare în industria petrolieră. Era inginer şi avea o funcţie foarte importantă la o societate pe acţiuni. Cred că după aceea a fost scos din funcţie, şi nu ştiu dacă s-a pensionat… Dar ea a lucrat, la Asistenţa Socială a lucrat până la sfârşit. Eu n-am avut contact cu Asistenţa Socială, fiindcă în ’35 am intrat în învăţământ şi până în ’39 tot am făcut naveta. Nu mai aveam chiar aşa relaţii. Aveam relaţii cu monografiştii. Dar m-am dus la Şanţ în timpul ăla.
– La Şanţ a fost singura campanie la care au participat şi nişte maghiari din România, vă aduceţi aminte de ei?
– Nu. Nu-mi aduc aminte.
– Şi au fost vizitatori din Ungaria.
– Nu ştiu, că eu la Şanţ n-am stat tot timpul. Nu mai ştiu dacă în ’35 sau în ’36 am fost, dar ştiu că am plecat mai devreme, că trebuia să mă duc la şcoală. Eu am fost în anul în care a fost Jacques Lassaigne, e singurul străin de care-mi aduc aminte.
– Vă aduceţi aminte de Elvira Georgescu?

Marcela Focsa, prima din dreapta
– Erau trei fete de la istorie, Elvira Georgescu, Marioara Negreanu şi Maria Dărmănescu. Era o nebună, o fată cam curioasă Elvira Georgescu, din câte îmi aduc aminte. Dar mare lucru nu pot să spun despre ea. Nici mai târziu nu s-a remarcat. Era profesoară. Şi nu ştiu dacă era în Bucureşti. Maria Dărmănescu, Miţi era o fată foarte deşteaptă, şi a fost o profesoară de istorie foarte bună. Dar nici ea nu a scos ceva din monografie. Ele au venit… fetele acestea făceau muncă de acumulare de material, de documentare. Nu trebuia ele să fie neapărat genii, geniile erau alţii. Nu ştiu ele cum au venit, cine le-a adus, că eu le-am găsit acolo. Cu Marioara Negreanu eram prietenă de la Galaţi. Tatăl ei era comandor de marină, a fost coleg cu tatăl meu, şi mama ei m-a botezat pe mine. Aşa că noi eram prietene din copilărie. Dar nu mai ţin minte, cum au venit, cine le-a adus. Maria Negreanu era o fată foarte serioasă. Ea a fost la Londra, şi şi-a făcut un doctorat la Bucureşti pe baza cercetărilor de la Londra. Dar a rămas o profesoară de istorie, şi a murit foarte tânără, mi se pare în timpul războiului.
– Urmează Olga Feiniuc.
– Ea era o leacă nemţoaică, sau ruteancă. Nu mai ştiu de ce a venit. Erau atâţia, care au venit, şi pe urmă n-au rămas. Dacă n-avea nici farmec personal… Să nu crezi că asta n-a contat. Adică, să nu interpretezi cine ştie cum, adică să fie o persoană simpatică. Nu neapărat un geniu. Ea nu era nici geniu, nici simpatică.
– Zizi Constante.
– Ce vrei să-ţi spun? Zizi a lucrat cu Xenia Costa-Foru. Ea venea de la Franceză. Ea, Paula şi cu mine am intrat împreună în monografie. Nu mai ştiu cine ne-a „sedus”. Bine, Gusti acolo spunea… dar şi ei triau. El, cu asistenţii lui. Zizi Constante nici nu ştiu cu ce se ocupa. Poate că tot la familie lucra cu Xenia şi cu Stahl. Nici de Paula nu ţin minte la ce lucra. Ea n-a fost la Fundul Moldovei, ea a fost la Drăguş. Zizi la Fundul Moldovei a făcut ce făceam şi eu. Ne-a pus să facem statistici, făceam statistică, ne-a pus să facem fişe de familii, făceam fişe. La Fundul Moldovei asta făceam. Ce ne spuneau să facem, făceam. M-a dat în primire lui Mac Constantinescu, m-am dus cu el la Câmpulung, nu ştiu pe unde, a studiat el o biserică. Atunci nu erau echipe, erau probleme, nu erau echipe specializate. Afară de medici, de geografi, care erau extrasociologie. Zizi era profesoară de franceză, ea a fost foarte mult timp la Ploieşti profesoară de franceză, şi făcea naveta. Pe urmă mi se pare că s-a transferat la Asistenţa Socială. S-a căsătorit cu un domn Popescu şi nu ştiu mai cum care era mi se pare militar, specialist în măsurători, de hărţi. Cea mai mică soră a fetelor Constante, Viorica a fost nevasta lui Moisil[23]. Lena era foarte talentată şi foarte deşteaptă, pe chestii de artă şi pe chestii de artă populară. Şi ambiţioasă. Dar nu s-a profilat pe asta. Ea dacă ar fi făcut istoria artei… ea a făcut şcoala aceea de Belle-Arte, dar dacă ar fi făcut mai multă ştiinţă de artă, de istoria artei, ar fi putut să scrie lucruri foarte interesante. Că avea un ochi din ăsta de cercetător care descoperă şi vede şi delimitează un fenomen şi îşi dă seama de importanţa lui.
– Carmen Anghelide.
– Era doctorand, la medicină. Lucra cu Rainer. Era studentă, locuia la căminul Spiru Haret. Era o fată foarte bine, un medic foarte bun. Făceau şi antropologie şi medicină socială. Făceau măsurători, dar şi medicină socială, că urmăreau sifilisul, alcoolismul bolile astea sociale. A făcut carieră, era ginecolog.
– Domnica Păun.
– Domnica Păun era o figură. /râde/ Era şi ea studentă, o fată foarte vioaie, foarte deşteaptă, care lucra, dar nu s-a remarcat în mod deosebit. Era nostimă, foarte bună călăreaţă. Tatăl ei era colonelul Păun, unul din marii cavalerişti. Când mergeam la Techirghiol vara, venea şi domnul Păun cu Domnica şi călăreau.
– Acum doamnele. Floria Capsali.
– Nu era frumoasă, dar avea un corp aşa subţire şi drept, ca un bibelou, bine proporţionat, dar mic.
– Cum nota dansurile?
– Ea le învăţa. Mergea şi dansa cu ei, învăţa de la ei, şi dansa ea. Era mai sănătos, decât notatul. Nu ştiu dacă ea a transcris dansurile şi le-a fixat cumva grafic. A

Marcela Focsa, a doua din stanga
lucrat foarte mult pe dansul popular. Nu ştiu dacă a publicat[24], dar era dintre monografiştii care au valorificat cel mai mult şi cel mai bine. A compus dansuri cu material din ăsta, românesc. Ea compunea şi scria, era în legătură cu compozitorii noştri, cu Jora[25], cu nu ştiu mai care, scriau pentru ea. Ea compunea coregrafia. Ea n-a dansat atât, pe cât a compus coregrafii şi a învăţat pe alţii, ca profesoară. A avut o şcoală de dans, a ei. Nu mai ştiu, cred că totuşi de la un timp nu ştiu dacă nu cumva au încadrat-o pe lângă un ansamblu din ăsta, al operei… Nu ştiu, după ce s-a despărţit de Mac nu prea am mai avut legături. Cred că după război s-au despărţit. Floria e o personalitate cunoscută, nu e nevoie să vorbesc eu de ea.
– Zoe Claudian.
– Era nevasta profesorului Claudian, era foarte drăguţă, profesoară de franceză. Fată foarte deşteaptă. Acolo era ca nevasta lui. Erau multe neveste. Era o companie foarte agreabilă.
– Pe Henri Stahl l-aţi cunoscut la Fundul Moldovei?
– Cred că l-am cunoscut înainte. El stenografia cursurile lui Gusti. Şi de la alţi profesori, cred că stenografia cursurile de la filosofie. Şi l-am cunoscut înainte. Cred că el mi-a propus… Şi el avea cumnatul lui, Nel Costin, care era student la filosofie, dar era mai mare cu doi ani, decât mine. Era mai tânăr decât Ricu.
– Stahl se afirmase deja la Fundul Moldovei?
– Stahl la Fundul Moldovei… nu cred că se afirmase.
– Dar polariza atenţia?
– Da. El era totuşi unul din „fruntaşi”, ca să zic aşa. /râde/ Era unul din băieţii care-l ajutau pe Gusti în toate problemele monografiei, organizare, planuri, activitate de recrutare de studenţi. Era unul din băieţii pe care Gusti se bizuia. Cum era şi Prejbeanu, car era asistentul lui Gusti. Dar nu se prevedea, cel puţin eu nu… Era unul din oamenii pe care noi îi respectam cel mai mult. Noi acolo ne-am despărţit în două tabere: Fundul de sus şi Fundul de jos. Nu ţi-a povestit? Scoteau o revistă, şi ăia de la Fundul de jos au scos şi ei o revistă. Fundul de sus erau toţi ăştia care îl înconjurau pe Gusti şi cu care Gusti avea relaţiile cele mai amicale şi mai profesionale: Stahl, Nel Costin, Mitu Georgescu, Vulcănescu. Fundul de jos erau ăştia mai tineri, mai neomogeni, mai sărăcuţi cu duhul, mai oropsiţi de soartă, fără farmec personal… /râde/ Păi, crezi că nu contează afinităţi din astea? Contează foarte mult. Era şi un arhitect, nu-l ai pe listă? Era un arhitect acolo.
– Nu ştiu, dar să mai rămânem un pic la Henri Stahl. Cum a evoluat el în această perioadă. Prestigiul lui creştea?
– Da, prestigiul lui… El s-a ataşat foarte mult de chestia asta, era unul din cei care au fost cei mai ataşaţi. El avea problemele lui. Avea… nu prestigiu, că noi eram aşa prieteni şi altfel simte un străin, şi altfel un prieten. Era un stâlp. Era o permanenţă, un om de bază. Adică prestigiu nu în sensul să-i zici „sărut mâna”, ci că îi simţeai importanţa, erai conştient de importanţa lui acolo. Chit că făcea şi el o mulţime de nebunii, ca toată lumea.
– Poziţiile ideologice diferite se distingeau?
– Nu, nu ştiu, acolo nu. Adică politicul, cum înţelegem noi acum politicul că unu-i marxist… Stahl era socialist, cred că era, dar nu ţinea discursuri. Pe el îl interesau ţăranii, viaţa ţărănimii, devălmăşia aceea, înţelegi. El nu ţinea discursuri. Eventual mai spunea câte ceva, aşa, într-o conversaţie particulară. Nimeni nu ţinea discursuri politice. Problema era dincolo de discursuri. Adică, singura atitudine pe care puteai s-o ai era totuşi aceea de critică la adresa burgheziei şi a statului burghez, pentru că ţăranii erau în afară de stat. Ei aveau viaţa lor şi că ăia veneau acolo şi că făceau propagandă, veneau diferitele partide într-un an electoral, veneau reprezentanţii de la zeci de partide şi partiduţe, care toţi spuneau acelaşi lucru. Oamenii ascultau, dar nu-i luau în serios.
– Vă aduceţi aminte de scena când Harry Brauner a luat o pâlnie…
– A, păi nu eram în maşină cu el? Şi zicea, aici Partidul Monografist care are cel mai mare material aperceptiv… După o şedinţă, probabil, unde s-a discutat ceva cu material aperceptiv… Harry Brauner era foarte nostim.
– Cu Fundaţia Regală aţi avut legătură?
– Cu Fundaţia n-am avut aşa legătură. Am fost într-o vară… Nu ţi-am povestit aventurile acelea cu legionarii? Ei, atunci cred că era Stahl şi era în cadrul Fundaţiei. În rest n-am avut nici o tangenţă. N-am reacţionat în nici un fel, eram mai departe atunci, eram mai în afara acestor lucruri.
– Dar cu Stahl aţi menţinut legătura.
– Cu Stahl da, am menţinut legătura tot timpul. Şi când am fost la muzeu aveam legătură cu el. Numai că a îmbătrânit, am îmbătrânit, viaţa asta te desparte, că nu mai ajungi să te vezi. Suntem şi rude prin alianţă, avem verişoare, prin care suntem în legătură. Ştiu despre el, ştiu ce se întâmplă.
– Când a fost în culmea carierei sale ştiinţifice?
– Cred că atunci când a făcut şi a publicat Satul devălmaş. Cred că atunci a fost. După război. Că în ’39 a fost Institutul de Cercetări Sociale, pe care l-au desfiinţat, dar Stahl cred că a rămas la catedră. La Institutul de Statistică a trecut după aceea. Din punct de vedere ştiinţific a fost când şi-a scos volumele acelea despre devălmăşie. În anii cincizeci eram la muzeu, şi nu prea aveam posibilitatea, ocazia să-l urmăresc.
– Cum era Ion Costin?
– A fost cumnatul lui. Părea un băiat cu mari perspective. A fost cu Comarnescu în America trimes cu bursă un an de zile… pe urmă n-a mai dat nimic. Tatăl lui era un mare negustor, cred că se ocupa cu comerţul. Aveau o casă foarte frumoasă, cum se făceau în vremea aceea, în apropiere de Biserica Sf. Vineri. Ne invita acolo, era o casă frumoasă. Am cunoscut-o pe Marioara Costin. Nel Costin era tare nostim, avea patefon, venea cu patefonul după el. şi băieţii râdeau de el, că avea costum de baie la Fundul Moldovei. Băieţii râdeau de el, în revista aceea spuneau, farmecul lui Nel Costin se compune dintr-un patefon şi nişte chiloţi de baie! /râde/ Da. Asta cu Nel Costin. Patefonul era cu manivelă. Dar avea plăci foarte bune. Noi ascultam, mai ales muzică clasică. Avea şi muzică de dans, dar avea muzică clasică. Era foarte interesant… patefonul lui.
– Participa la discuţii?
– Da, sigur, el era un băiat deştept şi vioi. Participa, sigur că da. Însă n-a fost creator.
– Şi cu ce s-a ocupat după venirea din America?
– Nu ştiu, dar învăţase bine limba engleză, şi făcea ceva pe bază de engleză, cred.
– Dumitru Prejbeanu…
– Mitu Prejbeanu era craiovan. Era asistentul lui Gusti. Iar au făcut la gazeta noastră de la Fundul de sus, a scris careva… Dimitrie, Mitu şi Dumitru… Dumitru era omul de serviciu. /râde/ Vai, ce s-a supărat Gusti! O, doamne, s-a înfuriat. Că l-au pus pe Dumitru lângă el. Mitu Prejbeanu adormea tot timpul. Era aşa de absent şi de neînsemnat. Era foarte drăguţ, dar dormea tot timpul.
– La propriu sau la figurat?
– La propriu.
– Dar îl interesa sociologia?
– Nu se vedea.
– M-am uitat la fotografia lui. Privirea sa pare inexpresivă.
– Adormit, aşa. Dar era foarte drăguţ. Bine crescut. Cred că ceva boiernaş din ăsta din Oltenia. Avea maşină.
– Şi ce s-a întâmplat cu el?
– Nu ştiu, cred că s-a dus la Craiova. Avea moşie dacă nu mă-nşel.
– Alexandru Claudian[26]?
– Era bărbatul lui Zoe, era profesor la Iaşi.
– Şi ce făcea la Fundul Moldovei? Că a fost singura campanie la care a participat.
– Nu ştiu ce făcea.
– La şedinţe lua cuvântul?
– Da, lua. El era sociolog, dar nu s-a remarcat prea mult. Dar el a murit… El era din Fundul de Sus, cu noi, cu toţii, dar nu… Nu-mi amintesc să se fi afirmat printr-o poziţie personală, printr-un punct de vedere deosebit. Nu-mi amintesc.
– Şi D.C. Georgescu? Mitu Georgescu?

Mitu Georgescu
-A, Mitu Georgescu… Mitu Georgescu era doctor, adică era student la medicină pe vremea aceea. Era un băiat foarte deosebit Mitu Georgescu! Foarte deştept şi foarte cultivat. Dar el nu s-a ocupat de medicină. A terminat facultatea de medicină, dar după aceea a intrat la Statistică, şi făcut acolo statistică, probabil în sectorul demografic. Dar sociologie propriu-zisă nu a fructificat. Era un băiat foarte deştept şi foarte cultivat.
– Ernest Bernea.
– Ei, îl ştii. Bernea era de la Fundul de Jos.
– De ce?
– Nu ştiu. Afinităţi… /râde/ Lipsă de afinitate. Erau mulţi la Fundul Moldovei… Câţi au fost?
– Vreo 60.
– Şi puteau să fie toţi 60 o apă şi un pământ, o comunitate sufletească şi… Nu se putea! Acum că-ţi spun îmi amintesc… am impresia că la Fundul de Sus erau burghezii, adică cei care proveneau, care aparţineau clasei burgheze. Dar nu „burghezo-moşierească”, dar burghezia asta urban-intelectuală. Şi cei care nu ţineau de această pătură, nu prea se lipeau. Nici ei de noi, nici noi de ei. Bernea nu făcea parte.
– Şi nu era frustrat din cauza asta?
– Toţi cei de la Fundul de Jos erau frustraţi. Erau mai mulţi. Stratificarea asta s-a făcut aşa… spontan. În orice caz Bernea n-a fost printre ăştia, de care ai vorbit. Claudian, Mitu, ăştia eram toţi împreună.
– Deci ei erau oarecum marginali?
– Da… Nu marginali, că noi nu ne consideram un centru. Aveau ei grupările lor.
– Dar Bernea a fost în relaţii foarte bune cu Ion Ionică, cu Amzăr, cu Samarineanu.
– Ei a fost colegi, nu? Colegi de an, de facultate. Eu am fost colegă cu ei, chiar de an. Dar Ionică era altceva.
– Bernea părea de ultradreapta de atunci?
– Nu ştiu, dar cred că atunci încă nu. Mi-a împărtăşit şi mie din părerile lor despre noua morală, dar asta mult mai târziu. Bernea era un om foarte serios, înţelegi? Este un om foarte serios care ia lucrurile foarte în serios. Că de ce s-a făcut legionar? S-a făcut legionar, pentru că era împotriva burgheziei şi a sistemului burghez şi a statului burghez. Acesta a fost un motiv serios. A fost un om foarte serios. El dacă a luat-o pe calea asta, n-a luat-o dintr-un spirit de aventură sau din parvenitism. El era însurat cu o fată care a învăţat la Galaţi, mai mică decât mine cu vreo 2 ani. O cunoşteam, tot Marcela o chema, o fată foarte frumoasă. Care-l iubea foarte mult. Fata aceea era o fată cuminte, aşezată, şi dacă s-a legat de un bărbat aşa cum îl iubea ea, înseamnă că bărbatul acela avea nişte calităţi de seriozitate şi de căldură umană. Ei, el dacă a apucat-o pe calea asta, a apucat-o din anumite motive, de conştiinţă. Din asta nu poţi să-i faci o vină. Numai că el n-a văzut limpede. Că a început să facă elogiul violenţei. Că ăsta era spiritul lor.
– Dar nu pot să înţeleg cum putea fi compatibil cu preocupările lui ştiinţifice? După ce a studiat cu Mauss? Adică, un om de ştiinţă cum poate să îmbrăţişeze o ideologie falimentară…
– Care n-are nici o perspectivă… Pentru că… cum să spun… Bernea nu este sută în sută un intelectual. Un intelectual nu în sensul de cărţi citite, dar de discernământ în judecarea lucrurilor. El pe undeva este o leacă semidoct, o leacă vulgar…
– El era cotat între intelectualii legionari ai vremii?
– Eu n-am auzit… Sus era doar Căpitanul. Cred că Bernea şi Ionică şi Amzăr au fost… Ionică era director în ministerul învăţământului în timpul legionarilor. Bernea a fost în ministerul de externe? Nu Amzăr? Amzăr a fost la Berlin. A, Bernea a fost, dar după ’40. Poate nu s-a expus chiar aşa, n-a fost căpetenie. O fi fost pe la Braşov? Nu ştiu.
– Despre revista trimestrială a legionarilor, „Rânduiala”, vă aduceţi aminte? M-a surprins că din comitetul de redacţie a făcut parte şi Pichi Pogoneanu.
– Ei, dar Pichi numai legionar nu era. El era amercano-anglofil, liberal, diplomat. /râde/ Dar el făcea bine în comitetul de redacţie, era un nume. Dar ce, revista asta avea chiar aşa un caracter pronunţat de ultra-dreapta?
– Nu. Numai redactorii, Bernea, Amzăr, Ionică şi Samarineanu.
– A, ei erau patru redactori?
– Mai puţin Samarineanu, care se pare că nu prea făcea mare lucru.
– Samarineanu era aşa şters… Dar Bernea apoi a venit aici la Institutul de Dialectologie şi Etnografie, şi a lucrat. A lucrat!
– I-a apărut recent o carte, care a avut un ecou favorabil.
– Da? Despre filosofia populară?
– Da, despre timpul, spaţiul şi cauzalitatea.
– E o problemă pe care o urmăreşte el de mult. Şi de unde şti că a avut un răsunet bun?
– Am văzut recenzii favorabile în presă. Şi tema e neobişnuită.
– E neobişnuită, sigur.
– Să mergem mai departe. Ion Zamfirescu.
– A, păi nu-l ştii? Teatrolog. Era profesor de filosofie. S-a însurat cu Mariana Rarincescu. A fost căsătorit cu o profesoară, pe urmă s-a despărţit de ea şi a luat-o pe Mariana … care avea 15 ani mai mult decât el, dar era din familie de profesori universitari cu apartament… mă rog… când sunai la uşă, te-ntreba de sus. Lui i-a plăcut teatrul. Era profesor de română, şi i-a plăcut teatrul, şi uite că a făcut teatru. Dar sociologie nu. La Fundul Moldovei era şi foarte tânăr, printre studenţi.
– Cine a fost Alfred Ionescu?
– Alfred Ionescu, parcă ştiu şi nu ştiu. N-o fi fost vreun fotograf, ceva?
– Nu, că fotograful a fost Berman. Nicolae Conţ?
– A fost geograf.
– Şerbu?
– Fundul de jos. /râde/ Probabil.
– Marin Popescu Spineni?
– Era secretarul facultăţii, era un om important. Avea şi o nevastă, mi se pare că era şi nevasta cu el. Nu-mi amintesc să se fi remarcat.
– Iorgu Stoian?
– Iorgu Stoian[27]? Ei, uite, domnule, ce bine l-am cunoscut pe Iorgu Stoian mai târziu, şi cum nu mi-l aduc aminte deloc de acolo! L-am cunoscut foarte bine după ’45, că era profesor, şi am făcut parte din aceeaşi organizaţie de partid. A fost la ministerul artelor, nu ştiu ce era pe acolo, director sau secretar. Dar nu mi-l amintesc deloc. Un om de treabă. Am amintiri foarte plăcute cu el, era vesel, era comunicativ. Era un om serios.
– După ’48 a preluat Fundaţia de la Neamţu, şi pe mâna lui instituţia n-a mai supravieţuit.
– Cine ştie, poate că a avut nişte directive. Că nu părea aşa un tip… Atunci, la Fundul Moldovei nu s-a remarcat. Şi nu ştiu dacă a mai venit. A mai fost? N-a mai fost.
– Ovid Sachelarie?
– Era jurist. Un băiat frumuşel.
– Nicolae Argintescu.
– Mai era şi Argintescu Ion, fratele lui. Au murit amândoi. El atunci, la Fundul Moldovei nu a avut aşa un câmp de probleme, el era critic de artă, acolo încă nu se pusese problema asta. Afară de Mac, care mai studia bisericile. Dar pe urmă el s-a ocupat de gustul popular, la Drăguş. A mai scris, dar el n-a fost un tip productiv. Era genul acela de om care… îi plăcea foarte mult să facă cronică plastică, critică plastică, prezentări de expoziţii, traduceri din lirica germană, franceză. Un tip instabil, nedisciplinat care în viaţa lui n-a fost funcţionar, în viaţa lui n-a primit leafă. El de la părinţii lui, de la tatăl lui a avut, ce-a avut, dar pe urmă, după ce tatăl lui a murit, el n-a mai avut nimic. Scria la reviste, umbla pe la redacţii, făcea traduceri, dar el n-a fost funcţionar. O singură dată a încercat, dar după două zile a plecat. Era imposibil! A mai tras mâţa de coadă. Era el destul de afemeiat, dar nu cred că lua bani de la femei. Ion a avut o existenţă mai normală. Era profesor de limba română la Galaţi, şi pe urmă şi la Bucureşti. Şi el era un om foarte cultivat şi foarte iubitor de literatură. Dar iubirea asta de literatură nu era dublată şi de o capacitate scriitoricească. Cred că numai la Fundul Moldovei a fost, dar nu-mi amintesc de el acolo.
– Mihai Pop?
– Ei, Mihai Pop. Nu-l cunoşti? Nu-mi amintesc de el la Fundul Moldovei. El era cu folclorul, cu înregistrările. Cu Brăiloiu. Ei, şi pe urmă a mai fost la monografie, a fost la toate, la Cornova, la Drăguş.
– El aparţinea de Fundul de sus sau de jos? Sau nicăieri?
– La mijloc. Dar dacă era cu Brăiloiu, înseamnă că era la cel de sus. Sigur că era simpatizat, era una din figurile proeminente, din personajele importante. Acuma este foarte simpatizat.
– Nu s-a compromis în trecut.
– A avut un tact. Ani de zile nu era niciodată trimes în străinătate, pentru că fusese diplomat la Bratislava în timpul războiului, şi nu era trimes niciodată la nici un congres, la nici o manifestare din asta, internaţională. Dar zicea, nu-i nimica, lasă, vin ei la mine. Adică veneau specialiştii la el. Şi după aceea, când a ieşit de la naftalină, nu mai putea răsufla. Nu era congres, nu era întâlnire fără Mihai Pop, nu se putea fără el. S-a căsătorit cu Sturza[28] şi nici asta nu le plăcea la cei cu dosare. După aceea n-a mai contat nici asta, că el se întorcea întotdeauna, şi se întorcea cu lauri.
– Mantaroşie?.
– Îmi aduc aminte de nume, era basarabean.
– Nicolae Cornăţeanu.
– Era geograf, economist, agronom, ceva. Am impresia că era un specialist de luat în seamă. Dar nu-mi amintesc.
– Şi apare Traian Herseni care la Fundul Moldovei locuia în aceeaşi cameră cu Mihai Pop.
– Nu-mi amintesc de Herseni la Fundul Moldovei. Dar era la Fundul de jos, probabil. Nu-mi amintesc.
– Vi-l amintiţi mai târziu. Imaginea lui Stahl despre Herseni este de un om ciudat, singur, nesociabil.
– Cred că greşeşte într-un fel. Nu era… era un om normal. Cred că pe el totuşi îl preocupa foarte mult… Izolarea asta nu era întâmplătoare, el avea nevoie să fie singur, să gândească, să se concentreze. Mai mult decât om de echipă era cercetător singuratic. Când s-a înfiinţat Institutul de Ştiinţe Sociale a fost ceva, director, nu? Dar puţin.
– Am impresia că el sărea uşor de la empiric la generalizare.
– Eu n-am avut impresia asta. Dimpotrivă, mie mi s-a părut că cercetarea sa despre viaţa pastorală a fost o cercetare foarte la obiect, cuprinzătoare şi adâncită. După aceea toţi cei care se ocupau cu păstorit, numai din asta se hrăneau. Avea el capacitate de generalizare, sigur, dar totuşi, şi capacitatea asta de a surprinde faptele.
– Aţi menţinut legăturile şi mai departe?
– Le-am menţinut. Dacă el s-a căsătorit cu Paula Gusty, le-am menţinut. Până la un punct că… Ai mai fost pe la Paula?
– Săptămâna viitoare ne întâlnim…N-am înţeles la Herseni această dorinţă fantastică de a publica. Orice revistă interbelică deschizi, găseşti un articol de-al lui Herseni.
– Herseni era un ambiţios. Un mare ambiţios. Dacă n-ar fi fost el un om deştept şi muncitor şi capabil, s-ar putea spune despre el că este un carierist. Dar el dacă vroia să ajungă, vroia să ajungă pe baza unor merite, nu aşa… Chestia cu legiunea cred că tot din carierism a făcut-o. Îl năpădeau ideile, trebuia să le dea drumul în lume.
– Vă aduceţi aminte când cei din Cluj i-au torpilat numirea?
– Nu-mi aduc aminte de amănunte, decât că l-au torpilat. Ei au vrut un clujean. A fost foarte supărat.
– Unii consideră că ar fi fost motivul pentru care a intrat în legiune.
– S-ar putea. Dar era aşa de puţin legionar în felul lui de a gândi, de a vorbi cu oamenii… Nu era antisemit, nu înjura burghezii… Paula a avut nişte ani foarte grei, când tatăl[29] ei a fost bolnav, foarte bolnav vreo 2-3 ani, şi ea îl îngrijea. Am fost o dată la Paula, când mama ei trăia, nu ştiu ce era cu Herseni atunci, nu era acolo… nu-mi amintesc prea bine când am fost… Dar ne vedeam la muzeu. Am participat cu el la Muzeul din Sibiu, unde se făcea o cercetare a Mărginimii Sibiului. A apărut o carte.
– La sfârşitul anilor ’50, începutul anilor ’60?
– Da, cam aşa ceva. Lucram la Sinaia, la Peleş, şi de acolo m-am dus.
– În orice caz, e de cercetat şi fenomenul Herseni, fiindcă a fost un fenomen, nu?
– Da. Părerea mea este că Herseni a fost un om de mare capacitate intelectuală. El ducea o viaţă de sihastru.
– I-am văzut biroul, de o deosebită austeritate.
– Noi eram foarte furioase pe el, pentru că pe Paula o ţinea subt obroc. Paula era secretara lui, dactilografa lui, toată ziua lucra pentru el. Noi duminica dimineaţa ne duceam la Ateneu la concert. Paula era una din cele trei-patru fete care mergeam. După ce s-a măritat cu Herseni, s-a terminat cu Ateneul. Duminica stătea şi bătea la maşină. Şi noi dacă-i spuneam ceva lui Herseni, el… A muncit-o pe biata Paula, dar şi pe el se muncea. A tras-o în sistemul lui de viaţă auster şi încordat. Nu oricine e în stare de aşa ceva. Paula era o femeie extraordinară. Ea s-a devotat pentru tatăl ei şi pentru Herseni aşa…
– În fotografiile de la Drăguş, când încă nu erau căsătoriţi, o văd mereu în jurul lui Herseni.
– El era în jurul ei, nu ea. Era bună, era caldă, era devotată. Era feminină, maternă. Probabil că un tip ca Herseni, care era autoritar, şi aşa, cu viaţa asta a lui, încrâncenată şi încordată, simţea nevoia unei tovărăşii cum era Paula, blândă.
– Copilul s-a născut târziu…
– Cred că a fost o întâmplare. Are 34-35 de ani. Şi uite că Herseni a murit. Nu ştiu dacă a lucrat cu el, dar cred că mai mult Paula îl ajuta.
– Şi de ce nu se înţelegeau Stahl şi Herseni? Asta se observa deja la campanii?
– Nu, nu se observa. Herseni la campanii nu era prima vioară. Nu era din cei zgomotoşi. Era Vulcănescu mult mai activ la şedinţe, Stahl, cred că şi Mitu Georgescu. Herseni nu-mi amintesc să fi fost din cei mai zgomotoşi, mai prezenţi, în sensul să se manifeste mai susţinut. Dar probabil că, totuşi, la el se simţea dorinţa asta a lui de a merge înainte. Probabil că asta îl deranja pe Stahl.
– Eu am citit o scrisoare din Germania a lui Herseni către Stahl, în care îi spune cu sinceritate că nu-l iubeşte.
– Stahl nu putea fi iubit de un om ca Herseni. Mai ales că ei doi erau cei doi proeminenţi, eventuali aspiranţi la succesiunea lui Gusti. Numai ei. Ceilalţi nu contau. Vulcănescu era, ca şi Argintescu un om foarte deştept, sclipitor, dar care nu… pe urmă el a intrat în administraţie, în finanţe. Nu se fixa, aşa cum s-au fixat Henri şi Traian Herseni. Cu alt temperament. Cred că el îi reproşa lui Traian şi felul în care i-a impus o viaţă atât de severă lui Paula. Adică asta îl punea pe Herseni într-o anumită lumină.
– El ca un tip urban, un domn…
– Un domn, chit că şi-a lăsat nevasta… Îl însuraseră părinţii. Pentru că era foarte tânăr şi aiurit, şi atunci părinţii lui au zis, hai să-l însurăm cu o fată bună. E adevărat că era o fată serioasă şi gospodină… Avea un apartament foarte frumos pe lângă Foişorul de Foc, acolo s-a însurat, în apartamentul acela, dar nu din cauza însurătorii… Acolo şi-a găsit el. Ei, foarte frumos… în orice caz nu era o mansardă, era spaţios.
– În această neînţelegere cred că nici Herseni nu a fost drept cu Stahl, nici Stahl cu Herseni.
– Nu, nu au fost drepţi unul cu altul. Adică, eu cred că îşi recunoşteau fiecare celuilalt meritele, adică capacitatea ştiinţifică, să zic aşa, dar mai mult caracterul şi firea nu se puteau suporta. În afară de situaţia de aspiranţi. Poate fără situaţia asta nu ar fi avut antipatia asta unul pentru altul, dacă ar fi fost în poziţii neutre. Dar fiind acolo…
– Am înţeles că atunci, când a fost numit asistent Herseni, Stahl a cedat… Că Herseni voia să se căsătorească, şi Gusty, tatăl Paulei nu ar fi acceptat să fie în vânt.
– Nu ştiu. Da? Adică a fost un gest de bunăvoinţă? S-ar putea.
– Să ne mai uităm la fotografii. Este unul Cioran. S-ar putea să fi fost Emil Cioran[30]?
– Eu ştiu? S-ar putea, că el a făcut filosofia, era cu un an, doi în urma mea, şi ştiu că am dat examenul de capacitate împreună. El a făcut filosofia şi era cu mine, sau cu un an, doi în urmă, nu mai ştiu. Dar ştiu că la examenul de capacitate… că la examenul de capacitate înainte făceai o lecţie cu elevii, cu profesori. Şi era şi Cioran. Dar nu ştiu, era şi el candidat şi trebuia să facă lecţie după mine, sau în ce calitate era acolo. Dar era acolo. A asistat, şi a făcut aprecieri. Cred că era candidat, eram amândoi chemaţi să predăm la clasa aceea. Cioran ăsta e cel care a ajuns în Franţa. S-ar putea întâmpla să fie, pentru că chestia asta cu monografia lui Gusti tenta, ştii? Era totuşi o…
– Chiar şi din extravaganţă.
– Da, da. Era aşa ceva neobişnuit, oricum, era o acţiune care pe un om de excepţie putea să tenteze, pentru că punea anumite probleme, deschidea anumite orizonturi. Pe alţii din curiozitate, pe alţii din spirit de aventură.
– Este unul Lăncrănjan.
– Lăncrănjan. Nu ştiu dacă Lăncrănjan nu era şi el ceva geograf. Dar erau la jos.
– Gabrea.
– Gabrea? O fi fost asistentul de la Pedagogie.
– Gorăscu.
– Nu.
– T. Bucur. Acesta a fost şi învăţător. Şi aici este Constantinescu-Mirceşti, care a făcut o monografie…
– A unui sat din Dobrogea.
– Brăiloiu. L-aţi cunoscut bine?
– Ei, acolo, în cursul campaniilor, nu mai mult de atât. Era interesant Brăiloiu.
– Dincolo de faptul că era bun specialist în muzică, avea orizont în care să plaseze cercetarea sa?
– Avea. Nu ştiu de la monografii, dar am ascultat la radio, au transmis nişte prelegeri ale lui despre folclor comparat. În Franţa, la Paris a înfiinţat o arhivă.
– Pe listă după Brăiloiu urmează Oreste Anastasiu.
– Nu-mi aduc aminte.
– George Breazul.
– El este cunoscut.
– Dar Dumneavoastră ce impresie v-aţi făcut acolo?
– Am impresia că el n-a stat mult. Nu am avut nici o impresie. Nu l-am văzut decât foarte puţin.
– Brăiloiu a avut cuvinte nu prea măgulitoare la adresa lui.
– Da, nu prea.
– Dar Stahl este foarte lapidar în relatarea acestui fapt, nu ştiu care-i era cauza. Stilul de a concepe folclorul muzical? Sau din ce motiv nu se agreau?
– Eu am impresia că Brăiloiu îl considera mai puţin ştiinţific. Eu aşa bănuiesc, acuma. Să-ţi spun ceva. Eu mulţi ani, dar nu ştiu de ce, am avut despre Breazul o părere destul de aproximativă, probabil şi din cauza, sub influenţa părerilor celor din jurul meu. Şi foarte curând, adică în ultima vreme – pentru că şi la radio s-au făcut tot felul de prezentări, de comentarii, de restituiri, de nu ştiu mai ce – am avut impresia totuşi că a fost un om foarte important, sau destul de important, de un anumit nivel profesional. El a fost profesor la Conservator. Ca şi Brăiloiu. I s-au făcut nişte prezentări. În orice caz prezentarea era foarte…
– Elogioasă?
– Da. Fireşte, dacă vorbeşti de un om, nu-l vorbeşti de rău, mai bine nu zici nimic. Prezinţi importanţa lui în cultura muzicală şi în dezvoltarea cercetării folclorului şi aşa mai departe… Cred că el a fost mai folclorist şi mai didactic. Şi Brăiloiu era totuşi un savant, era un gânditor, un cercetător.
– Profesorul Francisc Rainer, antropologul.
– Rainer? Eu să vorbesc despre el? Dar e cunoscut.
– Dar eu vreau să ştiu cum l-aţi cunoscut Dumneavoastră, ce impresie v-a făcut.

De la dreapta la stanga: Xenia Costa-Foru, Marcela Focsa si Francisc Rainer
– El se ocupa de problemele astea, de antropologie, făcea măsurători şi erau mulţi medici în jurul lui. Şi medicină socială. Urmăreau şi sifilisul, tuberculoza şi alcoolismul. Dar eu l-am audiat pe urmă, mai târziu el a ţinut o serie de conferinţe la Universitate, foarte interesante. La Litere. A ţinut nişte conferinţe libere. Tot probleme de antropologie, dar să nu încerci să mă faci să-mi aduc aminte. Dar au fost foarte interesante.
– Şi nu erau la un nivel inaccesibil?
– Nu.
– Fiindcă un student de-al lui mi s-a plâns că era foarte greu de urmărit şi că vorbea la un nivel atât de elevat, încât…
– Poate studentul o fi fost mai coborât. Nu mi s-a părut deloc, tocmai că erau conferinţe… nu de popularizare propriu zisă, dar în orice caz, pentru un public mai de nespecialişti. Ei, era un om superior. Avea o cultură foarte interesantă, o cultură germană. Iubea pe Goethe, pe marii scriitori germani. El trăia printre cărţi, printre personalităţile astea, culturale. Era un om foarte interesant din punctul ăsta de vedere. Avea o viaţă personală, sufletească, intelectuală puternică. Nu era un om cantonat într-o specialitate. O minte foarte deschisă şi bine mobilată.
– Însă a fost destul de improductiv în ce priveşte scrisul.
– Da.
– Cred că chiar mai improductiv, decât Gusti, care mai scria câte o prefaţă, nu ştiu ce.
– Dar el a înfiinţat Institutul de Antropologie. Bănuiesc că oamenii aceştia care au şi o capacitate organizatorică mai puternică şi preocupări mai variate, literare, muzicale, cuprind toată cultura omenirii, nu mai sunt aşa de tentaţi de…
– N-aţi avut relaţii mai personale cu el?
– Eu nu am avut, dar Maria Negreanu, fata asta, ea era prietenă cu ei, şi se ducea adesea la ei, şi eu de la ea ştiu cât era de interesant şi de cultivat.
– Mai trăieşte Maria Negreanu?
– Nu, a murit foarte tânără, în timpul războiului. Ea a murit puţin timp după Rainer. Erau prieteni cu familia, şi cu doamna Rainer.
– Tot în echipa lui Rainer la Fundul Moldovei a fost şi Horia Dumitrescu[31]. El s-a remarcat acolo, sau era doar în umbra lui Rainer?
– Nu, nu era în umbra lui, dar nu se compara cu Rainer. Cred că era un om bun şi banal…
– Medic.
– Genul acela de om, impersonal, dacă vrei, dar capabil, activ, stăpân pe meseria lui. Dar nu mi s-a părut că s-ar fi putut remarca prin ceva mai deosebit.
– Şi tot în echipa lui a fost şi Milcu.
– Milcu… era şi el acolo. Făcea, făcea, dar nu… era mai… Erau între ei, aveau problemele lor şi la şedinţe făceau prezentări despre sănătatea şi educaţia sanitară a populaţiei şi ne spuneau… ne preveneau, dacă era sat cu mult sifilis, ne spuneau ce să facem şi ce să nu facem, ca să nu ne contaminăm, şi aşa mai departe. Şi dădeau rapoarte cu rezultatele măsurătorilor, dar asta era. Noi n-aveam aşa relaţii de prietenie sau de băi la Hohodol sau alte de nebunii din astea. Erau serioşi, şi erau un grup. Erau mulţi.
– Doctorul Ciorapciu.
– Ăsta era unul negricios. Da, Ciorapciu, şi el era acolo. De ce?
– Este pe listă. Şi fotograful Berman?
– Berman. Foarte talentat şi foarte prezent, ştii? El avea clişeul a. şi clişeul b. El
fotografia bineînţeles ce-i spunea Gusti să fotografieze, ce trebuia. Ştia ce trebuie să fotografieze. Dar, foarte mulţi veneau şi-i cereau să-i fotografieze, din oamenii din sat, sau învăţători, sau mai ştiu eu cine, oameni care n-aveau nici un interes pentru monografie. Şi atunci spunea, dom’ profesor, lăsaţi-mi un clişeu b. Asta înseamnă că îi fotografia fără clişeu, ştii. Adică îi fotografia ca să le facă plăcere, şi să nu-i nemulţumească, dar fără clişeu!
– Berman era la dispoziţia lui Gusti.
– A lui Gusti, dar el urmărea problemele de monografie, aşa că şi Stahl şi alţii îi dădeau indicaţii de ce trebuie să fotografieze. În raport cu necesităţile problemei respective.
– Îl interesau problemele?
– Da, da. Făcea fotografii foarte frumoase. Nu se putea, un om care nu era atras de lucrurile astea. Era un om foarte simpatic.
– Nu există decât o singură fotografie despre el, făcută de Stahl. Părea mic de statură.
– Era puţin încovoiat şi foarte mobil. Trebuia să fie prezent, cel puţin la nunţi, la morţi, la evenimente şi ceremonii din astea. Era deştept, foarte deştept.
– Am ajuns la campania de la Drăguş. Aici apar statisticieni. Roman Cresin[32], vă aduceţi aminte de el?
– Sigur.
– Faust Ştefănescu.
– Nu-mi amintesc.
– Nicolae Popescu.
– Nicolae Popescu este prietenul lui Neamţu. Nae. Roman Cresin era un om de valoare în specialitate, un foarte bun specialist, un statistician format şi de bază. Ştefănescu şi Nicolae Popescu au făcut tot statistică, dar nu erau de meserie. El era de meserie. Era foarte drăguţ şi prietenos. Avea umor, era nostim, era vesel.
– Probabil moartea fiicei l-a afectat foarte mult.
– Sigur că asta l-a impresionat.
– Este la cadrul cosmologic unul Costantin Buzilă, la Drăguş.
– Ei, câţi erau la Drăguş…
– Constantin Manolache?
– Nu mai ţin minte.
– Aici a venit pentru prima dată doctorul Sabin Manuilă.
– Ei, nu ţi-am povestit aventura de la… Doctorul Manuilă era o personalitate. Era puţin în genul lui Gusti, adică un tip aşa, sociabil, activ, organizator. Eu am lucrat şi la Statistică, el era director general. Am lucrat la etajul unde avea el biroul. Simpatic, prietenos, nu era distant. Dar a stat puţin de tot. Un cap de statistician, altfel nu putea fi conducătorul institutului. Dar în două-trei zile… Uite, a fost odată Vianu. Îl ştii pe Tuţi ?
– Cum să nu.
– Au tăbărât toţi pe Vianu, toţi studenţii, că erau studenţi de la sociologie şi îl aveam profesor, nu? Nu ştiu unde l-au dus să se plimbe seara, la Drăguş… Am râs… Nu ştiu unde am poposit, el s-a aşezat pe o piatră, nu ştiu pe ce, şi studenţii au tăbărât asupra lui, credeau că o să ţină un discurs sau o lecţie, nu ştiu mai ce. Şi el a zis ceva foarte nostim. Mai bine am poftă să mănânc o ceapă, decât să ţin o prelegere!
– A fost popular printre studenţi, studenţii îl respectau?
– Pe Vianu? Dar aveau pentru el o admiraţie… Fără margini. Să ştii că era un om foarte bine şi din alt punct de vedere… nu numai că ştia multă carte, dar era un om care gândea asupra acestor lucruri. Avea o ţinută morală şi o concepţie etică. Promova anumite valori etice, şi vorbea despre ele, adică le insufla… Nu numai categoria de frumos, ci valorile fundamentale ale vieţii omului. Iubirea, căsătoria. Era foarte pentru căsătorie. Nu era însurat atuncea. Dar le spunea frumos. Adică de la el nu numai că învăţai estetică, dar îţi deschidea anumite drumuri, ceea ce a plăcut enorm. La alţi profesori nu se întâmpla lucrul acesta.
– Am auzit că nici la Gusti.
– Dar el mai mult nu ţinea cursuri, îi ţineau alţii. Era Nicolae Petrescu[33], era Vlădescu-Răcoasa, care a fost închis înainte de ’44. De unde a avut multe avantaje. Petrescu ăla era aşa de antipatic. Răcoasa… N-avea asistenţi importanţi. Până la Stahl. Şi nici alţii, nici Motru, nici Nae Ionescu, nici unul. De Florian s-a lipit unu’ Popescu. Şi de Motru s-a lipit Nestor. Şi atât. Aveau studenţi buni, dar nu asistenţi.
– Ciocârlan?
– Ciocârlan. Nu cumva e un doctor ăsta? Nu cumva doctor Ciocârlan era vreun doctor din regiune? De la Făgăraş sau de undeva de acolo. Ştiu că este şi într-o fotografie.
– Domnul doctor Ştefan Tănăsescu. Teodoru. Pascu. Raţiu.
– Nu mai ştiu.
– Biologie socială. Despre Mitu Georgescu am vorbit data trecută.
– Mitu Georgescu era un tip foarte deosebit. El ar fi putut să facă ceva mai interesant la deşteptăciunea lui şi la cultura lui. Uite, şi ăsta-i un om care s-a pierdut în statistică!
– A făcut lucruri bune, dar l-au scos de acolo.
– A fost director adjunct, dar, da, l-au scos. Şi ajunsese la Filantropie, la oncologie, dar tot se ocupa de un serviciu de statistică.
– Păi, a ajuns la gerontologie…
[1] Negreanu, Maria, licenţiată în istorie, doctorat la Londra, participantă la campaniile monografice, colaboratoare a profesorului Rainer, secretara Căminului „Spiru Haret”, profesoară de istorie.
[2] Convorbire inclusă în volum
[3] Zamfirescu, Ion (1907-2002), istoric literar, sociolog, profesor universitar la Bucureşti. Studii de istoria culturii, de dramaturgie şi istoria teatrului universal.
[4] Frâncu, Gavrilă, primar din Fundul Moldovei, colaborator al echipelor monografice, participant benevol şi la campania de la Drăguş.
[5] Sterian, Margareta (1897-1991), pictoriţă şi scriitoare, membră fondatoare a secţiunii plastice a asociaţiei culturale Criterion.
[6] In 1932-1933.
[7] Teoria şi sociologia vieţii economice. Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat, 1932
[8] Paula Gusty Herseni, vezi convorbirea inclusă în volum.
[9] Nestor, I. M. (1901-?), asistent, apoi conferenţiar de psihologie experimentală la catedra profesorului C. Rădulescu-Motru, la Universitatea din Bucureşti.
[10] Papu, Edgar (1908-1993), eseist, critic şi istoric literar. Studii de teorie literară, de literatură universală şi comparată. Iniţiatorul protocronismului.
[11] Ionescu, Eugen (1909-1993), scriitor francez de origine română, autor de versuri şi eseuri critice în limba română. În dramaturgie considerat maestru al comicului verbal, al grotescului semnalizând absurdul, alienarea, tragicul existenţial. A fost primit în Academia Franceză.
[12] Manuilă, Veturia, născută Leucuţia (1896-1986), soţia lui Sabin Manuilă, medic şi sociolog. În 1926-1927 s-a specializat la Universitatea John Hopkins din Baltimore în domeniul asistenţei sociale. Începând din 1929 a organizat şi condus Şcoala Superioară de Asistenţă Socială, iar în 1934 a inaugurat primul serviciu de asistenţă a minorilor delincvenţi din România. În 1947 a părăsit clandestin România, împreună cu soţul ei.
[13] Chelcea, Ion (1902-1991), doctor în etnografie şi sociologie (Cluj, 1939), conferenţiar de etnografie (Iaşi), director al Muzeului Etnografic al Moldovei, Iaşi (1951-1957), muzeograf principal la Muzeul Satului din Bucureşti (1957-1969). A participat la campania de cercetări monografice condusă de Traian Herseni în Ţara Oltului. Între 1942-1943, sub conducerea lui Anton Golopenţia a studiat românii de dincolo de Bug.
[14] Oprescu, George (1881-1969), istoric, critic şi colecţionar de artă, profesor universitar la Bucureşti. Autor de monografii şi sinteze, posesorul celei mai importante colecţii particulare din România. Academician.
[15] Tzigara-Samurcaş, Alexandru (1872-1952), profesor universitar de istoria artelor, cu studii la Paris, Berlin şi München (doctorat în filosofie). Profesor la Şcoala de Belle-Arte din Bucureşti (1900-1937), directorul Fundaţiei Universitare „Regele Carol I” din 1900, al Muzeului de Artă Naţională din 1906.
[16] Manolescu, Mircea (?-1983), licenţiat în drept, participant la mai multe campanii, după care s-a dedicat avocaturii, devenind unul dintre fruntaşii Baroului Ilfov. Ulterior şi-a dat doctoratul în sociologie şi a ocupat catedra de sociologie juridică de la Facultatea de Drept din Bucureşti.
[17] Păun, Domnica, licenţiată în litere, a participat la cercetările monografice de la Fundul Moldovei, Drăguş, Runcu, Cornova. Ulterior a lucrat ca funcţionară la Ministerul Învăţământului.
[18] De Fay, Ştefan (n. 1919), scriitor, membru al Uniunii Scritorilor din România şi al Academiei Româno-Americane. A publicat mai multe volume de mărturii despre Mircea Vulcănescu (Sokrateion, Două texte pentru Mirca Vulcănescu).
[19] Vulcănescu, Margarita Ioana născută Nicolaescu (1897-1987).
[20] Făcăoaru, Ion (1897-1984), antropolog, asistent universitar la Cluj. A participat la campania monografică din Şanţ. În perioada guvernării legionare directorul învăţământului superior în ministerul instrucţiunii. Între 1941-1948 a fost director la ICS. După 1948 a fost condamnat politic. În 1978 s-a stabilit în Germania.
[21] Catedra a primit-o Constantin Sudeţeanu. Vezi convorbirea cu Paula Herseni.
[22] Lassaigne, Jacques (n.1910), critic de artă francez, autorul unui volum despre Luchian. A fost prezent la cercetarea monografică de la Şanţ. A tradus împreună cu Ilarie Voronca în franceză bocetele româneşti culese de Brăiloiu.
[23] Moisil, Grigore C. (1906-1973), matematician, profesor universitar la Iaşi şi Bucureşti. Fondator al şcolii de logică matematică şi teoria algebrică a mecanismelor automate. Activitate de pionierat în domeniul lingvisticii matematice. Academician.
[24] A publicat in „Arhiva”…
[25] Jora, Mihail (1891-1971), compozitor şi dirijor, profesor universitar la Bucureşti. Membru fondator şi preşedinte al Societăţii Compozitorilor Români, creatorul liedului şi baletului românesc.
[26] Claudian, Alexandru (1898-1962), filosof, sociolog şi poet, profesor universitar la Iaşi şi Bucureşti, studii de sociologie a literaturii franceze, asupra sistemelor filosofice şi de istoria filosofiei.
[27] Stoian, Iorgu, profesor de filologie greacă şi latină, participant la campania de la Drăguş, urmaşul lui O. Neamţu la conducerea Fundaţiei Culturale după 1948.
[28] Sturza Pop, Irina (1916-2000), absolventă a Institutului Agronomic din Bucureşti, a luat parte la cercetarea de monografie sumară din plasa Dâmbovnic (1939), soţia profesorului Mihai Pop.
[29] Gusty, Paul (1859-1944), regizor, unul dintre pionierii regiei de teatru româneşti. Director de scenă vreme de aproape 60 de ani la Teatrul Naţional din Bucureşti.
[30] Cioran, Emil (1911-1995), gânditor şi scriitor francez de origine română. Stabilit în Franţa (1937). Cultivă stilul aforistic şi paradoxul, respingând „sistemele”.
[31] Dumitrescu, Horia (1983-1988), anatomist şi antropolog, profesor universitar la Bucureşti. Autor al unor studii de neuromorfologie comparată şi al unor monografii antropologice (în Ţara Haţegului, la Clopotiva). A colaborat la Atlasul antropologic al Olteniei.
[32] Convorbire inclusă în volum
[33] Petrescu, Nicolae (1886-1954), filosof şi sociolog, profesor universitar la Bucureşti. A scris – sub influenţa ideilor hegeliene şi a şcolii antropologice americane – studii de antropologie şi de istoria civilizaţiilor, ca şi de sociologie comparată. Membru corespondent al Academiei Române.
Lasă un răspuns