Maria Larionescu: recenzia volumului Sala luminoasa

Zoltan Rostas. Sala luminoasă. Primii monografisi ai Şcolii gustiene, Bucureşti, Editura Paideia, 2003, 393 p.

Maria Larionescu

Seria de interviuri cu membrii Şcolii de Ia Bucureşti a început în urmă cu peste 15 ani, în cadrul unui proiect ambiţios de istorie orală elaborat de cunoscutul sociolog, antro­polog şi publicist Zoltan Rostas (n. 1946). Volumul de faţă continuă istoria alter­nativă a Şcolii monografice, începută cu Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl (2000) şi O istorie orală a Şcolii Sociologice de la Bucureşti (2001).

Lucrarea debutează cu o introducere succintă, urmată de zece interviuri nediri­jate cu primii monografişti ai Şcolii înte­meiate de Dimitrie Gusti (1880-1955): Ernest Bernea (1905-1990), etnolog, antro-pogeograf şi sociolog, Harry Brauner (1908-1988), folclorist şi compozitor, Lena Constante (n. 1908), artist plastic, Ion Costin (1903-1991), ziarist, Roman Cresin, statistician, Marcela Focşa (1907-2002), etnograf, Paula Herseni (n. 1907), filolog, Ştefan Milcu (1903-1997), medic şi antro­polog, Mihai Pop (1907-2000), folclorist şi antropolog, Gheorghe Vlădescu-Răcoasa (1885-1989), sociolog, economist, publicist şi om politic. Volumul se încheie cu o listă bibliografică de surse utilizate în întocmirea notelor şi cu un index de nume.

„Sala luminoasă”, precizează autorul în capitolul introductiv „începutul”, a fost „seminarul de seară al monografiştilor con­duşi de Dimitrie Gusti în campaniile de vară, începând din anii ’20… spaţiul şi timpul brainstorming-ului celor strânşi în jurul Profesorului în campaniile anuale de la Goicea Mare, Ruşeţu, Nerej, Fundu-Moldovei, Drăguş, Runcu şi Cornova” (5), desfăşurat în singura sală luminată din şcoala sau cârciuma sătească. Intenţia măr­turisită a autorului volumului de interviuri a fost aceea de a explora contextul în care s-a născut cercetarea monografică, faza de laborator a Şcolii gustiene, în care teoria şi metodologia se inventau „văzând şi făcând”. Din perspectivă mai degrabă interpretativ-constructivistă, Zoltan Rostas îşi invită partenerii de discuţie să-şi prezinte biogra­fiile personale împletite cu itinerarii profe­sionale, pentru a ajunge la reconstituirea pieselor „unei istorii sociale a monografismului gustian” (12).

„Începutul” debutează cu o ipoteză de lucru interesantă, după care tinerii, al căror comportament a cunoscut o „destabilizare de lungă durată” după încheierea primului război mondial şi constituirea statului naţio­nal român, „au fost cei ce l-au scos pe Gusti la ţară, şi nu invers” (6). Ideea este susţinută şi de o serie de circumstanţe socio-istorice particulare: mitologia răspândită a culturii ţărăneşti nepoluate de modernizare, aglo­meraţia din Iaşi, cu refugiaţi (dintre care mulţi tineri), precum şi contextul european ce oferea exemplul unor instituţii de cerce­tare şi dezbatere a unor probleme de inte­res social şi naţional. Pe cât de seducătoare este ipoteza formulată de autorul volumu­lui, pe atât este de discutabilă, dacă o exa­minăm în contextul mai larg al formării intelectuale a Iui Gusti şi al influenţelor suferite de acesta din partea antecesorilor săi prestigioşi.

Pot fi invocate câteva argumente care arată că Gusti a intuit utilitatea şi funcţiona­litatea cercetărilor nemijlocite de teren încă din perioada formaţiei sale intelectuale în Germania (1898-1910). Stagiul (1900-1904) efectuat de sociologul român la Institutul de psihologie experimentală al celui mai de seamă teoretician al ştiinţelor şi filosofiei din cultura germană, Wilhelm Wundt (1832-1920), i-a deschis ochii asupra limi­telor măsurătorilor de laborator cu privire la fenomenele psihologice. „Cea mai mare lacună a experimentului”, observa el, „constă în faptul că se observă omul izo­lat, rupt de orice legături în care el trăieş­te : cu natura, cu alţi oameni, cu cultura… Se neglijează condiţionarea socială şi cul­turală a tuturor fenomenelor şi proceselor sociale” (Gusti, 1971, 103). Pe de altă parte, Gusti a sesizat semnificaţia extraor­dinară a preocupărilor profesorului său de a completa psihologia experimentală cu o cunoaştere de tip etnologic, ce ar putea da seama de „manifestările concrete ale psi­hologiei popoarelor trăind în viaţă socială” : studiul limbii, obiceiurilor, artei, religiei, ştiinţelor, dreptului, economiei, familiei, proprietăţii, claselor, statului, culturii (105). Alte experienţe germane care i-au consolidat ideea importanţei contactului direct cu manifestările fundamentale ale vieţii umane au fost vizitele de documentare împreună cu studenţi germani în unităţi economice (de pildă, vizita la fabrica Zeiss din Jena) şi discuţiile pe tematica statisticii sociale şi a recensămintelor purtate în seminariile lui Karl Bucher (1847-1930), econo­mist, reprezentant de scamă al noii şcoli istorice. De la Bucher, Gusti a învăţat că „viaţa adevărată, variată este doar aproxi­mată prin categoriile abstracte ale recensă­mântului”. Mai important este însă „a câştiga înţelegere pentru mediul cel mai apropiat”, aceasta fiind considerată prima condiţie pentru statistician, pentru economist, dar şi pentru sociolog (127-128). Maeştrii germani i-au transmis „învăţătura că a fi erudit nu înseamnă a fi închis între cărţi” : „Realismul sociologic pe care l-am practicat mai târziu prin cercetările de teren cu studenţii mei”, mărturisea Gusti, „se datoreşte lui Wundt şi Bucher” (129-130).

Alte argumente în sprijinul paternităţii gustiene a ideii cercetărilor monografice a satelor cu echipe de tineri şi specialişti pot fi asociate cu proiectul său de sociologie a naţiunii. Ideea călăuzitoare a sociologiei naţiunii era cercetarea problemelor funda­mentale ale societăţii româneşti de după marea unire din 1918, în vederea constitui­rii sale ca stat modern. Satul se impunea ca una dintre principalele probleme sociale ale ţării, care trebuia cunoscută şi soluţionată. Şi Gusti şi-a asumat datoria de a cerceta cu mijloacele ştiinţei comunităţile săteşti şi de a formula soluţii de modernizare a acestora.

Cele zece interviuri prezentate în volum descriu o experienţă deosebit de sugestivă pentru înţelegerea modului cum a evoluat instituţionalizarea sociologiei în strânsă legă­tură cu celelalte discipline, dar şi cu mediul sociocultural şi instituţional sătesc, academic, politic. Informaţiile, punctele de vedere înfăţişate sunt interesante atât prin statutul lor de dovezi verbale care confirmă şi/sau completează aspecte cunoscute ale cristali­zării Şcolii monografice, cât şi prin contes­tările şi provocările Ia adresa unor tipare şi codificări ale experienţei de cercetare, ale structurii de comunicaţie intra- şi interştiinţifică, ale valorilor împărtăşite de membrii comunităţii ştiinţifice, ale practicilor de investigaţie „văzând şi făcând”.

Un merit incontestabil pentru apariţia acestui volum îi revine lui Zoltan Rostas, şi anume excepţionalei sale cunoaşteri a fenomenului Şcolii monografice şi institu­ţiilor cu care aceasta a colaborat. Dovadă sunt cele peste 28 de surse documentare de referinţă utilizate: enciclopedii tematice, jurnale, mărturii, tratate, mărturii, sinteze. Fără întrebările care dovedesc rigoarea unei foarte bune stăpâniri a domeniului şi fără abilităţile autorului în arta „moşitului” socratic nu s-ar fi putut obţine bogăţia şi varietatea de informaţii, evaluări, opinii, atitudini ale celor intervievaţi cu privire la evoluţia comunităţii echipelor monografice şi a monografiştilor de-a lungul a peste şapte decenii.

Primul interviu îl are ca interlocutor pe Ernest Bernea şi poartă titlul „Eu eram mai puţin năist decât alţii”. „Construcţia” sa despre Şcoala monografică aduce în dis­cuţie, pe lângă unele puncte de vedere acre­ditate de istoria acestui mare experiment ştiinţific privind campaniile monografice, şi unele informaţii inedite privind evoluţia metodologiei monografice, structura echipe­lor de cercetare pe grupări distincte, viziu­nea interdisciplinară, relaţiile de ierarhie şi autoritate în’ procesul de emergenţă a Şcolii. Pe baza informaţiilor oferite de etno­logul E. Bernea, se poate formula ipoteza reconstituirii unui stadiu sociografic ce a premers fazei monografice propriu-zise şi care acoperea campaniile de la Goicea Mare, Ruşeţu, Nerej şi Fundu-Moldovei.

Referindu-se la această din urmă campanie, Bernea afirmă explicit că monografiştii făceau „descrieri pur şi simplu. Nu era nici un fel de model de cercetare”, nici un fel de metodologie specifică; „tot ce vedeam, scriam sub formă descriptivă. Şi descrieri cu caracter exterior, nu descrieri pe plan interior, cu explicaţii. Descriere exterioară” (Rostas, 2003, 19-20). Aceste aprecieri vin în contradicţie cu punctele de vedere formulate de H.H. Stahl, M. Vulcanescu, Vlădescu-Răcoasa, Marcela Focşa privind fundamentele analitice ale campaniilor monografice amintite. Chiar şi Ia Goicea Mare, care a fost mai mult o vizită de explorare, consemna H.H. Stahl, „profesorul Gusti îi dăduse fiecărui echi­pier câte o sarcină precisă: aceea de a analiza satul Goicea din punctul de vedere al fiecărui «cadru» şi «manifestare» în parte” (Stahl, 1981, 27). Cu atât mai mult, în campaniile următoare, îndelung şi meti­culos pregătite în seminar, „munca colec­tivă fusese organizată, de altfel, tot pe schema «cadrelor» şi «manifestărilor»”, deta­liate în chestionare şi planuri de muncă tot mai desăvârşite (Stahl, 1981, 53-54).

Dezvăluirile Marcelei Focşa, cu titlul „Pe vremea mea fiecare era altfel„, confirmă, parţial, informaţiile furnizate de H.H. Stahl. Ea îşi aminteşte de şedinţele pregătitoare ale campaniei de la Fundu-Moldovei, în care Gusti îşi prezenta sistemul lui cu cadre şi manifestări, ce oferea o viziune teore­tică generală asupra monografiei, fără să fi existat o organizare a echipelor pe probleme specifice; se practica un gen de devălmăşie a sarcinilor de cercetare, fiecare făcând de toate : „şi statistica populaţiei, şi pe urmă formulare în legătură cu familia, cu obiceiu­rile legate de căsătorie, întemeierea familiei şi aşa mai departe” (Rostas, 2003, 110). Se cuvine o verificare atentă a acestor infor­maţii şi confruntarea lor cu publicaţiile Şcolii, care ar putea aduce clarificări suplimentare privind emergenţa teoriei şi practicii metodologice monografice.

Din istoria complexă a vieţii profesio­nale a lui Bernea reţinem şi ideea unei structurări a comunităţii monografiştilor pe grupuri solidarizate de afinităţi inte­lectuale, mentalităţi, interese specifice, ideo­logii. Se poate desprinde grupul gustiştilor mai vârstnici „şi care erau mai influenţi Ia Gusti” (Rostas, 2003, 57), alcătuit din H.H. Stahl, M. Vulcănescu, T. Herseni şi M. Georgescu. H.H. Stahl vedea puţin altfel acest grup de bază, etichetat „familie” de fraţi de cruce, alcătuit din el însuşi, M. Vulcănescu, M. Georgescu şi Xenia Costa-Foru (Rostas, 2000, 81). Alt grup era format din E. Bernea, I. Ionică, D.C. Amzăr şi I. Samarineanu; un al treilea grup era alcătuit de „filoenglezii” O. Neamţu, A. Golopenţia, P. Pogoneanu, B. Coste (Rostas, 2003, 58).

Unele evaluări făcute de E. Bernea asu­pra ierarhiei competenţelor, a structurilor de autoritate profesională ridică întrebări privind rolurile şi poziţiile consacrate de tradiţia disciplinară ale întemeietorului Şcolii unor membri marcanţi ai acesteia. Este vorba de o anumită demitizare a lui Gusti, ca savant eminent, susţinută parţial şi de aprecierile privind profesionalismul de tip practicist, vizând mai degrabă acţiunea cul­turală decât teoriile sociologice înalte, făcute de H.H. Stahl (Rostas, 2000, 94, 98), la adresa lui Gusti. După Bernea, Gusti a fost mai mult organizator decât mare savant (Rostas, 2003, 55). Adevăratul teoretician prolific, geniul grupului, care a elaborat cel puţin 30 Ia sută din sistemul mono­grafiei sociologice, era, în viziunea lui Bernea, M. Vulcănescu (Rostas, 2003, 55). Ar merita întreprinse cercetări specializate asupra rolurilor specifice jucate de Gusti şi discipolii lui în structura de autoritate şi reţelele Şcolii monografice de la Bucureşti.

Al doilea interviu, luat soţilor Harry Brauner şi Lena Constante, intitulat „Toate lucrurile se leagă sălbatic”, cuprinde detalii interesante asupra sociologizării folclorului, practicii interdisciplinarităţii în cercetarea culturii populare. Sub influenţa paradigmei sociologice, folcloristul H. Brauner descrie cum a ajuns să subordoneze criteriul estetic celui sociologic al valorii de circulaţie a melodiilor-tip sau arhetipurilor în cercetările sale asupra folclorului. La rândul său, artis­tul plastic Lena Constante dezvăluie influ­enţa decisivă a discuţiilor sociologice şi statistice din „Sala luminoasă” şi îndeosebi a convorbirilor cu H.H. Stahl asupra dezvol­tării abilităţilor sale de a întocmi fişe socio­logice privind tipurile de icoane populare.

Interviurile luate lui Ion Costin, „Ne simţeam bine împreună”, şi G. Vlădescu-Răcoasa, „Gusti, ce-ai făcut! Tu faci minuni, măi”, aduc mărturii din partea a doi participanţi la prima campanie mono­grafică de la Goicea Mare, judeţul Dolj, din 1925. Din relatările lor rezultă că prima campanie monografică a fost pregătită în seminar, sub forma unor chestionare pentru cele opt cadre şi manifestări. „Pe de o parte făceam seminarul”, preciza ziaristul Ion Costin, „lucrând tot pe metoda lui: ce între­bări ar trebui puse – se făceau chestionare şi fiecare era distribuit… Ia geografie să avem un geograf, la biologie un medic, să constate starea de sănătate” (Rostas, 2003, 90-9!). Completările aduse de primul asistent al profesorului Gusti, Vlădescu-Răcoasa, confirmă pregătirea campaniei de la Goicea Mare timp de doi ani de zile în cadrul seminarului, după un plan ambi­ţios : economic, viaţă familială, „felul cum trăiesc oamenii ăia de acolo, care sunt lipsu­rile şi care sunt posibilităţile” (368). Se poate identifica şi o neconcordanţă între informaţiile furnizate de aceştia privind intenţia lui Gusti de a desfăşura cercetări de teren la sate. în vreme ce I. Costin (90) îi atribuie paternitatea ideii monografiilor de sate lui Gusti însuşi („Din seminarul cel mare în care se discutau probleme şi lucrări, Gusti a văzut că este nevoie şi să facem o cercetare”), Vlădescu-Răcoasa (366-367) işi atribuie lui însuşi această idee („Eu i-am sugerat profesorului Gusti o cercetare pe teren sociologică, cu orientarea justă de a observa faptele, de a studia consecinţele lor, legăturile care există în foarte multe sate – asta ar fi extraordinar de interesant. Şi atunci Gusti a făcut ochii mari, aşa, şi a zis : «Da ! Ia, ocupă-te tu, fă la seminar»”). Informaţii adiţionale oferite de I. Costin privind distribuţia rolurilor in campania monografică pun sub semnul întrebării unele merite autoatribuite de asistentul său : „La Goicea eram înjur de zece. Afară de Gusti, era Răcoasa, dar el nu cerceta. Avea o funcţie, intervenea” (92).

Interviul avându-l ca interlocutor pe statisticianul Roman Cresin, intitulat „Cel mai plăcut concediu pe care l-am avut avut în viaţă”, oferă detalii semnificative despre pregătirea şi desfăşurarea recensămintelor complexe, economice şi demografice care precedau venirea echipelor monografice în sat. Perspectiva sociologică din care s-a făcut analiza şi interpretarea statistică a datelor cu privire la situaţia economică, demografică a familiei din Drăguş, Runcu, Cornova, relatează Roman Cresin, a depăşit graniţele monografiei sociologice, influ­enţând şi activităţile ulterioare la recen­sământul agricol din 1941: „Ceea ce caracterizează această lucrare este faptul că e privită agricultura din punct de vedere social, anume sunt gospodăriile agricole grupate in raport cu forţa de muncă” (103).

Unele detalii dezvăluite de R. Cresin, corelate cu mărturii ale lui E. Bernea şi Mihai Pop, pot configura o imagine inedită a evoluţiei practicii metodologice a echipelor monografice din „sala luminoasă”. Rezultă o fază iniţială, de debut, a „cunoaşterii tacite” a comunităţii monografiilor socio­logice de la Fundu-Moldovei (1928), în care relaţiile de comunicare erau mai puţin structurate, mai spontane, constituite din întrebări formulate de participanţii la cercetare, urmate de răspunsuri oferite de profesorul Gusti şi Mircea Vulcănescu ; urmează o etapă de maturizare a structurilor de comunicare, având ca apogeu şedinţele organizate în grupuri mici, specializate pe probleme şi teme de investigaţie de la Drăguş (1929); procesul de raţionalizare a relaţiilor de comunicare şi autoritate cunoaşte apoi, la Runcu (1930), o uşoară erodare birocratică, caracteristică organiza­ţiilor formale, dezvăluită sugestiv de „Des­cântecul de monografie” făcut de Ştefania Cristescu, viitoarea doamnă Golopenţia, profesorului Gusti. Textul descântecului arată un tipar de dezbateri cu roluri codifi­cate în care şeful de echipă prezenta mate­rialul de cercetare şi ceilalţi membrii ai echipei „căscau” (Rostas, 2003, 20, 100, 282).

Cele mai interesante informaţii şi evaluări oferite de Marcela Focşa, Paula Herseni, Ştefan Milcu, Mihai Pop se referă la schimbările de perspectivă ale propriilor domenii de cercetare în contact cu para­digma sociologiei monografice. în inter­viul intitulat „Eu am fost ales membru direct titular al Academiei”, medicul Ştefan Milcu derulează procesul prin care a ajuns la „adevărata viziune antropologică” ce presu­pune încadrarea „populaţiei umane într-un mare complex integrativ” (244).

În interviul intitulat „Arhiva de folclor… la şura de fân”, antropologul Mihai Pop a descoperit in contactul cu monografia o serie de teme de mare relevanţă sociolo­gică în domeniul folclorului; inovaţiile în limbă, în căsătorie, procesul de socializare, funcţiile sociale şi simbolice ale oralităţii, identitatea comunitară, conştiinţa de noi, structura socială, principiul multidisciplinarităţii şi interdisciplinarităţii, normativitatea şi transgresarea normelor ca strategii adaptative de viaţă a comunităţilor săteşti. Studiul riturilor din perspectiva monografică arată M. Pop, a dezvăluit o lume a tocmelii oamenilor cu normele de viaţă: riturile îi ajută pe oameni să trăiască cu normele, relativizându-le la „necesităţile situaţionale” (334-335).

Volumul de interviuri cu primii monografişti ai Şcolii gustiene constituie, indis­cutabil, un document deosebit de valoros asupra unei lungi perioade, tumultuoase, de „creştere” şi „descreştere” a acestui excepţional fenomen ştiinţific. Experienţa personală a primilor monografişti este inte­resantă atât în sine. ca dovadă empirică a emergenţei unei comunităţi ştiinţifice, cât şi din punctul de vedere al provocărilor adresate raţionalităţii ştiinţelor sociale care se întemeiază pe activitatea umană de înţe­legere şi explicare a variabilităţii culturale.

Multe dintre mărturiile şi evocările pre­zentate în volum acoperă cu informaţii ine­dite zone descoperite, spaţii albe despre destinul şi cariera monografiei şi monografiştilor după instaurarea regimului co­munist. Volumul este bogat şi în informaţii, aprecieri, opinii cu caracter mai larg, istoric, geopolitic, instituţional, cultural, politic, despre istoria mai mult sau mai puţin re­centă, dintre anii ’20 şi ’80. Lectura acestui volum constituie un stimulent pentru recon­siderarea presupoziţiilor teoretice şi meto­dologice ale relaţiei ştiinţă-societate, ştiinţă-putere, ale procesului de instituţionalizare a ştiinţei şi constituirii comuni­tăţilor ştiinţifice.

Bibliografie

Gusti, D. (1971). Fragmente autobiografice. Autosociologia unei vieţi 1880-1955. în Opere, V. Bucureşti: Editura Academiei.

Rostas, Z. (2000). Monografia ca utopie. Inter­viuri cu Henri H. Stahl. Bucureşti: Paideia.

Rostas, Z. (2001). O istorie orală a Şcolii Socio­logice de la Bucureşti. Bucureşti: Editura Printech.

Stahl, Henri H. (1981). Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a „monografiilor sociologice”. Bucureşti: Editura Minerva.