DESPRE ŞTEFANIA GOLOPENŢIA ŞI RECUPERAREA ACTIVITĂŢII ŞCOLII SOCIOLOGICE DE LA BUCUREŞTI
ŞTEFAN COSTEA∗
„Revista română de sociologie”, serie nouă, anul XXIV, nr. 3–4, p. 301–309, Bucureşti, 2013
ABSTRACT
In this section, historian of sociology Ştefan Costea as well as former students such as historian of literature Cornelia Ştefănescu, novelists Maya Belciu and Nora Iuga, and Dr. Theodor Stihi and Sanda Orghidan Mihăescu recall the figure of Ştefania Cristescu Golopenţia as a sociologist and as a professor of Romanian language and literature. Ştefănescu, Belciu (in whose novel Are the Americans Coming?… Postponed Destiny, Ştefania Cristescu figures as a character) and Iuga were among the first students of Şt. C.-G. at the end of the thirties or the beginning of the forties. Stihi and Orghidan recall the last years of her teaching career at the beginning of the sixties. Ştefan Costea speaks of Şt. C.-G.’s retirement years, when she tried to publish both a selection of the works of her husband, sociologist Anton Golopenţia (tragically suppressed in the communist prisons in 1951), as well as the first anthology of letters addressed by A. G. to members of the Sociological School of Bucharest. Both volumes were published more than twenty years after Şt. C.-G.’s death.
Keywords: history of sociology, teaching, Ştefania Cristescu-Golopenţia
Am acceptat să particip, cu plăcere, dar, mai ales dintr-o datorie cu totul specială, la readucerea în actualitate şi, în special, în atenţia generaţiilor tinere de sociologi, a contribuţiei uneia dintre cele mai reprezentative personalităţi a sociologiei noastre naţionale. Toată viaţa dăruită sociologiei, ea s-a menţinut permanent în umbră, întâi în raport cu soţul său, Anton Golopenţia, şi, în al doilea rând, în raport cu propriile sale realizări, care, în perspectivă istorică, dobândesc semnificaţii şi valori ce nu pot şi nu trebuie să fie uitate. Ci, dimpotrivă, se cer valorificate în condiţiile actuale şi de perspectivă ale societăţii noastre contemporane. În acest context, mă simt dator să supun atenţiei câteva din multiplele date, fapte şi momente din colaborarea ştiinţifică pe care am avut-o cu Ştefania Cristescu-Golopenţia, în condiţii de excepţie, din care nu a lipsit dramatismul.
În perioada 1965–1970 am lucrat ca asistent la Catedra de Istorie a filosofiei, a Facultăţii de Filosofie a Universităţii Bucureşti, iar din anul 1967, după reluarea învăţământului şi cercetării sociologice, care fuseseră interzise administrativ, ca ştiinţe idealiste, burgheze şi reacţionare, prin Legea învăţământului din anul 1947, şi în calitate de asistent la Catedra de Istoria sociologiei. Alături de sociologie, s-a deschis atunci drum studierii ciberneticii şi geneticii.
În anii 1965–1966 a revenit pentru a treia oară, în Ministerul educaţiei şi învăţământului, unde lucram, pe lângă funcţiile didactice amintite, ca inspector general şef al inspecţiei de specialitate a Ministerului pentru învăţământul preuniversitar, profesorul Miron Constantinescu. Până la această dată noi nu ne întâlnisem şi dânsul nu mă cunoştea. Pentru a mă verifica, mi-a trasat sarcina ca eu personal, să fac inspecţii în şcoli din Bucureşti, cu privire la modul de predare la obiectul „Constituţia R.S.R” şi să-i prezint concluziile mele. După ce mi-am îndeplinit misiunea, i-am prezentat observaţiile şi concluziile la care am ajuns. Acestea erau negative. În urma unor discuţii cu toate cadrele de conducere din Departament, mi-a cerut să public concluziile cercetării în „Gazeta învăţământului”.
Această acţiune a stat la baza alteia, de semnificaţii mult mai mari. Profesorul Miron Constantinescu, mi-a trasat sarcina de a iniţia crearea unui laborator de sociologia educaţiei şi învăţământului, ca mijloc de relansare a sociologiei în România. Acţiunea îndeplinindu-şi menirea, această formă de reinstituţionalizare a sociologiei, printre primele după reluarea sociologiei, a devenit un factor stimulator de dezvoltare a sociologiei româneşti, contribuind la reluarea învăţământului şi a cercetării sociologice, prin crearea secţiei de sociologie a învăţământului, la Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti şi crearea Centrului de Cercetări Sociologice la Academia Română. Am prezentat acest context, pentru a arăta cum am ajuns în legătură cu familia Golopenţia. După Plenara C.C. al P.C.R. de reconsiderare a procesului lui Lucreţiu Pătraşcanu şi a grupului lui, Anton Golopenţia a fost şi el reabilitat, în calitatea sa de membru al Delegaţiei Române la Conferinţa de Pace din anul 1946, ca expert consultant statistic, având misiunea de a documenta tratativele privind despăgubirile de război.
Pe acest traiect, după încheierea lucrărilor C.C. al P.C.R. din 1968, profesorul Miron Constantinescu, în calitate de ministru adjunct al Ministerului învăţământului şi coordonator al noii Secţii de Sociologie a Facultăţii de Filosofie a Universităţii Bucureşti, mi-a trasat sarcina de a organiza activitatea de recuperare a operei sociologice a lui Anton Golopenţia, cu precizarea că „există şi alte oferte în acest sens”, dar că acestea sunt expuse pericolului de a-l „omorî” pe Anton Golopenţia a doua oară. În context nu a enunţat decât un singur nume. Nu cred că este necesar să insist asupra complexităţii şi delicateţii acestei sarcini. În acest context, am luat legătura cu familia Golopenţia, de fapt cu soţia, Ştefania Cristescu-Golopenţia, şi cu fiica lui Anton Golopenţia, Sanda Golopenţia, cărora le-am adus la cunoştinţă obiectivul vizitei, pe care am convenit-o la locuinţa lor din strada Doctor Lister nr. 7 din Bucureşti. Enunţ acest fapt pentru a avea prilejul de a declara că m-am aflat atunci în faţa unor persoane surprinse de întâlnire, dar pe deplin înţelegătoare cu privire la intenţiile acesteia şi deschise în a răspunde pozitiv propunerii făcute.
Din acest moment a început munca de reconsiderare a operei ştiinţifice a „soţului şi tatălui” şi a colaboratorilor pe deplin fideli ai acestuia, de atunci şi până astăzi. După toate, cele petrecute pe parcurs şi, mai ales, după rezultatele obţinute în acest demers, mă simt dator să declar că de abia acum îmi dau seama că ceea ce am făcut şi am realizat eu în acest proiect nu reprezintă în fond decât „declicul” unei realizări sociologice româneşti de anvergură naţională şi internaţională, datorată esenţial soţiei şi apoi fiicei lui Anton Golopenţia şi unor colaboratori ai acestuia, după momentul la care m-am referit şi până astăzi. Intrând în relaţii cu Ştefania Cristescu-Golopenţia şi Sanda Golopenţia, de la început şi pe parcurs, am realizat că, de fapt, am avut şansa de a intra în relaţii de cooperare ştiinţifică nu doar cu soţia unui sociolog, ci şi cu o veritabilă „familie sociologică”.
Aceasta, pentru că, cercetând activitatea ştiinţifică a lui Anton Golopenţia, am întâlnit, pe de o parte, un al doilea sociolog în persoana Ştefaniei Cristescu-Golopenţia şi, pe de altă parte, pe fiica lor, Sanda Golopenţia, o cercetătoare ştiinţifică la Institutul de lingvistică al Academiei Române, de o dotare şi forţă de muncă ieşite din comun. Faptul că m-am aflat introdus pe neaşteptate într-o „familie sociologică” mi-a fost de un real folos, nu numai în activitatea mea ştiinţifică, ci şi în formarea şi dezvoltarea mea ca cercetător ştiinţific. Pe acest teren, am ajuns să mă concentrez, după descifrarea operei sociologice a lui Anton Golopenţia, pe cea a Ştefaniei Cristescu-Golopenţia, care a rămas constant, şi fără temei, în umbră şi nu a fost recunoscută la nivelul adevăratelor sale realizări în cadrul Şcolii sociologice de la Bucureşti, din care a făcut parte.
Revenind la momentul întâlnirilor, care au urmat, cu Ştefania Golopenţia, ele au dus, alături de publicaţiile mele de pionierat despre Anton Golopenţia, la hotărârea ei de a propune spre publicare o culegere de studii sociologice ale acestuia. Când, după mulţi ani de amânări, a devenit evident că şansele proiectului erau puţine, tot din convorbirile noastre, care au continuat neabătut, a rezultat ideea, pe care am susţinut-o, că poate ar trebui început cu o publicare a corespondenţei profesionale dintre Anton şi Ştefania Golopenţia. Pot afirma, cu bucurie, că sunt implicat în ceea ce, prin viziunea Ştefaniei Golopenţia, a devenit ulterior un volum de corespondenţă încorporând, alături de schimbul epistolar dintre cei doi soţi, schimburi epistolare cu Petru Comarnescu, Dimitrie Gusti, Sabin Manuila, Iacob Mihăilă, H.H. Stahl şi Tudor Vianu. Nici acest volum, la care urma să scriu o prefaţă, iar Zoe Dumitrescu-Buşulenga a scris o postfaţă, nu a ajuns să fie publicat. Ştefania Golopenţia a murit fără bucuria de a-l vedea tipărit. El a văzut însă lumina tiparului douăzeci de ani mai târziu, în 1999, când titlul iniţial, Scrisori, a devenit Ceasul misiunilor reale, prin reluarea unei formulări epistolare cuprinse în volum. Prin această carte, în sfârşit apărută, Ştefania Golopenţia făcea posibil începutul recuperării prin document epistolar a activităţii, lui A. Golopenţia, şi a Şcolii Sociologice de la Bucureşti, în general.
Sanda Golopenţia continuă şi astăzi proiectul iniţiat de Ştefania Golopenţia, extinzând, în seria Rapsodia epistolară, din care au apărut până acum trei volume, publicarea selectivă iniţială la integritatea schimburilor epistolare în care a fost implicat Anton Golopenţia. După 1989, când am coordonat o enciclopedie a sociologilor români1, am avut grijă ca aceasta să încorporeze un articol dedicat sociologului Ştefania Cristescu-Golopenţia. Era, ca şi în cazul articolului Un sociolog pasionat − A. Golopenţia (1909−1951), scris în colaborare cu F. Urmenyi în anul 19732, un gest de pionierat care sper să fie continuat şi adâncit şi care mă bucură.
O PROFESOARĂ UNIVERSITARĂ ÎNTRE ATÂTEA TOVĂRAŞE PROFESOARE
THEODOR STIHI∗∗
Încerc să readuc în memorie clipe dintr-o epocă dificilă, clipe ce m-au marcat prin specificul lor de sens şi de lumină. O mică şcoală generală bucureşteană la sfârşitul anilor ’50, perioadă în care generaţia dascălilor de dinainte de război nu se retrăsese complet din învăţământ. În ultima clasă primară am avut o învăţătoare – mamă pentru 40 de copii (clasa noastră) şi soţia parohului de la biserica învecinată. În următoarele două clase de generală ne-a fost dirigintă şi profesoară de limba română o domnişoară de modă veche, pedant de conştiincioasă şi care ne-a dăruit, înainte de pensionare, amintirea frumoasă a unei şezători-spectacol George Coşbuc, la care a participat întreaga clasă.
Dar iată că, ajunşi la începutul ultimului an de gimnaziu şi după o ultimă vacanţă a copilăriei, nori cenuşii aveau să apară la orizont sub forma examenului de admitere în liceu. Pe atunci el reprezenta un hop aproape la fel de important ca admiterea la facultate. Astfel încât, sosind clipa întâlnirii cu noua dirigintă şi profesoară de limba română, momentul a dobândit solemnitate. Îl voi descrie mai atent. Dânsa a intrat prin uşa aflată în spatele clasei, parcugând cu pas măsurat culoarul dintre bănci, până la catedră. A depus catalogul şi poşeta, apoi s-a întors către noi. De statură mignonă, dar bine clădită, cu o figură deschisă şi o frunte înaltă, uşor bombată, plete grizonate şi bine strânse la spate, lăsate să cadă puţin peste umeri, ne-a îmbrăţişat cu o privire calmă şi înţelegătoare, adresându-ne câteva cuvinte. Cred că erau de îmbărbătare. Eu însă, în acel moment, am îngheţat de emoţie. Doamna profesoară era chiar vecina mea de bloc. Vai, la câte năzdrăvănii ale mele, din copilărie şi până atunci, fusese ea oare martoră? Am descris acest tablou încercând să fac mai bine înţeles începutul unei relaţii profesor-elev, relaţie ce m-a marcat în bine şi pe parcursul multor ani de viaţă. Dacă figura doamnei profesoare Ştefania Golopenţia mi-a rămas atât de vie în memorie e pentru mine exact dovada acestui fapt.
Din acel moment a început, cel puţin pentru unii dintre noi, o perioadă fertilă de a căuta să ne îmbogăţim atât vocabularul cât şi forma de exprimare. Pot spune că mai târziu, când după multe şi variate lecturi a trebuit să fac faţă arcanelor scrisului, lecţiile primite de la dânsa s-au dovedit de mare ajutor. Dacă aceste cunoştinţe ne-au permis, unora dintre noi, să ne prezentăm onorabil la diverse concursuri şi (de ce nu?) chiar în faţa semenilor noştri, mie, cel puţin, mi-au folosit mult şi lecţiile de gramatică ale dânsei. Era, de fapt, terenul său predilect, ca autoare a manualului după care învăţam. La acele ore mă lăsam furat de interpretări. Ţin minte că la analiza sintactică a frazei propuneam şi alte variante decât cea unanim acceptată. Doamna nu mă contrazicea decât atunci când săream peste cal, alteori acceptând şi varianta mea. Acest fapt mă stimula în mod deosebit.
Am menţionat aceste situaţii şi pentru a marca uşurinţa cu care dânsa se mişca în cadrul problematicilor abordate la ore. Ele căpătau astfel alura unor dezbateri fertile şi (de ce nu?) de nivel universitar. Chiar şi orele de dirigenţie se bucurau de subiecte cu un ales nivel de reflecţie. Îmi amintesc de o astfel de oră având ca temă de discuţie rolul visului în viaţă. Sunt şi aici subiectiv, căci am fost pus să citesc eseul meu care făcea referire la diferenţa dintre visul din somn şi cel din starea de veghe. Doamna a folosit imediat prilejul ca să extindă discuţia la categorii mai largi ale noţiunii de vis.
O ultimă amintire pe care doresc să o relatez se referă la cercul de creaţie literară. Era ţinut în afara orelor de program. Fiecare doritor îşi aducea propriile producţii, citite şi selectate mai întâi de Doamna, care făcea în cadrul cercului câte o mică prezentare a celor mai reuşite. Îmi amintesc de una din acestea, la care dânsa, emoţionată, ne-a anunţat descoperirea unui talent autentic. Autorul, cu câţiva ani mai mic decât noi, a citit un fragment scurt de proză, despre un căţeluş. Era atîta duioşie şi capacitate de redare plastică a imaginilor încât la sfârşit toţi am rămas impresionaţi. Nu-mi amitesc numele acelui copil atât de înzestrat, dar ştiu că el bătea străzile, având un tată beţiv şi o familie dezorganizată. Dincolo de acestea, Doamna îl descoperise şi se stăduia să îl afirme. Nu pot să uit şi faptul care m-a impresionat la distinsa noastră profesoară şi exprimă probabil cel mai pregnant trăirile sale interioare: în momentele de graţie, în care descoperea sau reflecta la ceva deosebit, ochii îi străluceau. Era uneori semnul că urmează să ne comunice acel ceva. Cred că am spus destul ca să se înţeleagă că voi păstra mereu vie amintirea acestei Doamne de excepţie.
RUGĂMINTEA FOSTULUI MEU COLEG
SANDA ORGHIDAN MIHĂESCU
Rugamintea fostului meu coleg, prof. dr. Sorin M. Rădulescu, de a evoca figura doamnei Ştefania Golopenţia, diriginta şi profesoara noastră de limba română la Şcoala nr. 150 din Bucureşti, mi-a produs o mare bucurie, dublată în secunda următoare de teama că nu voi găsi cuvinte potrivite cu statura acestei deosebite personalităţi. În măsura în care mi-o permite propria putere de expresie şi convingere, voi încerca să arăt cum am perceput-o, ca elevă a sa pe parcursul unui an de studii, şi cum am privit-o mai apoi, cu admiraţie şi cu emoţie, în clipele de aducere aminte. În 1959 terminasem clasa a VI-a, iar diriginta şi admirabila noastră profesoară de limba română, Dra Lucia Velescu, de o elegantă exigenţă, cu o ţinută ireproşabilă, ieşise la pensie. Mai aveam un an până la admiterea în liceu şi viitorul ne ingrijora. „Cine ne va preda româna? Va putea oare cineva să o egaleze pe Dra Velescu?”
Destinul a fost însă generos cu noi. A apărut noua profesoară de română, mică de statură, dar cât de impunătoare! A strălucit de la primele cuvinte rostite. Depăşea cu mult cele mai optimiste aşteptări, iar noi am devenit temători că nu vom face faţă cerinţelor domniei sale. Câteodată chiar ne cuprindea frica la dezamăgirea pe care, fără să vrem, i-o provocam prin greşelile noastre, dar ne linişteam când un răspuns corect venit dintre noi îi lumina din nou chipul. Un chip ieşit din comun, nişte ochi cum nu am mai întâlnit niciodată, trădând o mare bunătate şi inteligenţă, uneori, o adâncă, ascunsă suferinţă… (Mai târziu am aflat cine fusese soţul său, Anton Golopenţia, şi ce cruce îi fusese dat să poarte). Cred că trebuie să te înalţi mult deasupra condiţiei tale ca să poţi merge mai departe aşa cum a făcut-o doamna Golopenţia (asemenea atâtor personalităţi din fosta noastră elită).
La liceu am intrat toţi copiii din clasă. Pregătirea noastră fusese solidă, cunoştinţele predate fiind peste nivelul cerut la admiterea în liceu. În sprijinul acestei afirmaţii trebuie să fac o destăinuire din experienţa proprie. Hotărându-mă în pripă să-mi abandonez un vis mai vechi şi să mă îndrept spre o facultate cu profil filologic, la examenul de admitere am luat nota maximă atât la gramatică, cât şi la literatură română, pe un subiect discutat în clasa a VII-a cu doamna profesoară Golopenţia – subiect despre care nu mai citisem nimic ulterior.
Aş fi putut să-i mulţumesc prin viu grai când o întâlneam întâmplător prin cartier. Regret că nu am făcut-o, acum realizez că i-ar fi făcut plăcere. Simţind totuşi o dorinţă puternică de a nu fi încetat definitiv orice comunicare, i-am adresat de câteva ori felicitări de ziua numelui (Sf. Ştefan). Până într-un an, când, pregătindu-mă să-i trimit o telegramă pentru 27 decembrie, mama mea, cu sfioase menajamente, mi-a dat de înţeles că nu ar trebui s-o mai fac. O dispariţie prematură, neaşteptată, pe care multă vreme nu am putut să o înţeleg şi s-o accept. Se ştie că la oameni uitarea este firească. În timp, contururile se estompează iar amintirile sunt învăluite într-un abur uşor, alteori într-o ceaţă mai densă. Simt şi eu din plin această lege a naturii, dar, în cazul de faţă, fenomenul se produce într-
un sens opus. Sclipirea acelei minţi, a ochilor de neuitat ai doamnei Ştefania Golopenţia, îmi revine tot mai intens în memorie, fiind în propria-mi existenţă un reper luminos.
O BIOGRAFIE LIRICĂ (EXTRAS)∗∗∗
CORNELIA ŞTEFĂNESCU
Sunt una din elevele primului an de profesorat al Ştefaniei Golopenţia. Fusese numită într-un orăşel de provincie bănăţeană. În această împrejurare şi-a început Ştefania Golopenţia activitatea didactică, la Gimnaziul de Fete din Caransebeş, unde, pe atunci, doar băieţii aveau liceu. Doar ei se pregăteau pentru o carieră. Fetele, după „patru clase civile”, adică gimnaziale, se măritau. În septembrie 1939, intrase în clasa elevelor mici o tânără, îmbrăcată în negru, cu cozile răsucite în melc pe urechi, măruntă pentru imaginea creată de începătoare despre profesoara de la catedră, mai ales că de acolo, firesc, ar fi urmat să le domine.
Părea şi mai puţină de stat, deoarece se vedea bine că venise însoţită de copilul pe care îl aştepta, dar şi de zâmbet. De zâmbetul care o însoţea mereu şi care îi creştea neobişnuit privirea în ochii scrutători, întunecaţi, aşa cum îi erau cozile şi îmbrăcămintea, căutat încăpătoare şi şăgalnic severă. Era de curând căsătorită dacă, după neschimbatul obicei al şcolarilor, aflaserăm că ne vine la română o domnişoară Cristescu, din Bucureşti. Data exactă a căsătoriei, 20 aprilie 1939, ca şi altele de altfel, am găsit-o în volumul Restituiri, dedicat personalităţii lui Anton Golopenţia, publicat în 1995.
Profesoara a debutat în „clasa ei de elevi” cu întrebarea: „Ce vă impresionează pe voi, fetelor, mai mult şi mai mult, dimineaţa?” Întrebarea îşi avea logica sa. Individualiza, prin răspunsul solicitat, felul de a gândi şi de a se exprima al elevelor. Profesoara afla, de la bun început, cu cine are de a face, dacă va dialoga la oră, sau doar va vorbi. Perimetrul clasei se diversifica şi se nuanţa odată cu relaţia stabilită intempestiv între mirarea fetiţelor şi implicarea, în realitatea lor, a „Doamnei”. „Crucea de pe Muntele Mic”, am răspuns. Înălţimea Muntelui depăşeşte 1 800 m. La acea vreme, crucea se vedea de la mare distanţă, luminată de becuri aprinse noaptea, strălucind în soare în timpul zilei. Ulterior, crucea a dispărut. „Şi luna plină, ca un cap rotund de copil strâmbându-se la mine, când o pornesc spre şcoală”, se împlini răspunsul. Locuiam departe de şcoală, puţin în afara oraşului, iar drumul printre tei rămânea uneori deschis, doar cu cerul deasupra. Pe cer vedeam luna în dimineţile când întârzia să apună, parcă aşteptând, în începutul senin al zilelor de toamnă târzie, răsăritul soarelui. Uşoara tresărire a profesoarei a fost semnul că dialogul era posibil.
Nu îmi amintesc să fi rămas cu noi mai mult de un semestru, dar ţin minte că în tot acest interval de timp învăţam gramatica de dragul profesoarei, iar frumuseţea lecturii cu voce tare, de la ea am deprins-o. După ce a plecat, i-am simţit lipsa. Cu unele excepţii, aproape întregul corp profesoral a rămas neschimbat după ce gimnaziul a dobândit statut de liceu. Pe unii din membrii săi i-am întâlnit şi după pensionare. Pe cei mai mulţi i-am condus la locul lor din cimitir, acolo unde acum ne întâlnim tot mai des, elevele de odinioară, câte am mai rămas să ne întâlnim şi, mai ales, să ne recunoaştem. Pe Doamna Golopenţia am pierdut-o. A dispărut din viaţa noastră, precum crucea stinsă de pe Muntele Mic. Atât. Niciunde. Nicicum. O singură dată am auzit rostindu-i-se numele. Al soţului. Era în vremea când numele unor oameni ca el se şopteau, să nu nască suspiciuni, să nu atragă implicări.
VIN AMERICANII? … DESTIN AMÂNAT (EXTRAS)∗∗∗∗
MAYA BELCIU
Parcă văd şi acum trenul în gara Caransebeş şi tăticu dându-mi ultimele sfaturi (vă daţi seama!) … „să nu scoţi capul pe fereastră că-ţi intră zgură-n ochi, să nu alergi că transpiri, să nu sari, cum ţi-e obiceiul, că-ţi spargi ochelarii, să nu bei apă când eşti încălzită, s-o asculţi pe domnişoara Cristescu” – a ascultat-o şi de atunci, şi sunt nişte ani…, îşi face „exerciţiile” şi-şi scrie „impresiile zilnice” şi rezultatul…
Pe acea profesoară excepţională de limba română care a fost Ştefania Cristescu, nu o va uita niciodată, nu va uita că a învăţat-o să iubească limba română. S-o respecte, să iubească limba literară şi să pronunţe corect şi clar, „să vi se aşeze limba română pe limbă”, iar pe caietele de însemnări, ca motto le-a dictat un citat din Petrarca, ‘Ziceţi că n-am prieteni?’… prietenii lui erau lecturile, cărţile, paginile scrise”.
„CE SĂ FAC, GÂNDESC CAM ANARHIC” (EXTRAS)∗∗∗∗∗
NORA IUGA
Întrebare: Din amintirile pe care le aveţi cu „greii” pe care i-aţi avut la catedră în facultate, ce v-a rămas mai pregnant în memorie, ceva ce nu ar putea fi regăsit în nici un compendiu de istorie literară sau jurnal?
N.I.: Histrionismul şi nebunia – geniul – lui George Călinescu, ordinea şi dreapta măsură a lui Tudor Vianu, credinţa în bine şi frumos şi dragostea de poezie a doamnei profesoare Ştefania Golopenţia, inteligenţa sfredelitoare a lui Henry Wald care intra în creierul meu ca un laser – iată constructorii mei şi materialele din care m-au creat.
∗ Prof. Em., Universitatea „Spiru Haret”.
∗∗ Universitatea Politehnică Bucureşti, Facultatea de Ştiinţe Aplicate, Departamentul de metode şi modele matematice.
∗∗∗ Textul Corneliei Ştefănescu a apărut ca un Cuvânt înainte la placheta de versuri Clasa mea de elevi e patria mea a Ştefaniei Golopenţia, inclusă în volumul Sporul vieţii, Bucureşti, Editura Paideia, 2007, p. 263–265.
∗∗∗∗ Text preluat din cartea Vin americanii, Bucureşti, Cartea Românească, 1998, p. 28.
∗∗∗∗∗ Interviu cu Nora Iuga, în Bookaholic, 18.01.2012 (conform cu http://bookaholic.ro/nora- iuga-ce-sa-fac-gandesc-cam-anarhic-interviu.html).
NOTE
1 Ştefan Costea, coord., Sociologi români. Mică enciclopedie, Academia Română. Institutul de Sociologie, Bucuresti, Editura Expert, 2001.
2 Articolul a apărut în revista „Viitorul social”, an. II, nr. 4, 1973.
Lasă un răspuns