Prefața volumului Germanii din Banat prin povestirile lor, Ed. a II-a, Iași, Polirom, 2018, pp. 9-15.
Smaranda VULTUR, Decembrie 2017, Timişoara
Memorie şi identitate
Proiectul din care s-a născut cartea Germanii din Banat prin povestirile lor a avut ca linie de forţă principală studiul relaţiei dintre memorie şi identitate. Banatul oferă prin pluralitatea lui etnică şi religioasă, printr-o îndelungată tradiţie de convieţuire interculturală, un teren de studiu ideal pentru a urmări felul în care frontierele identitare se reconstruiesc şi se rearticulează azi, într- un timp al tranziţiilor perpetue şi al unei istorii care a lăsat în urma ei traume majore.
Restituirea acestei memorii se afla la apariţia primei ediţii în continuitate directă cu volumul „Lumi în destine. Memoria generaţiilor de început de secol din Banat” apărută în ianuarie 2000 la Editura Nemira din Bucureşti. Intre timp, altele consacrate evreilor sau francezilor din Banat, basarabenilor şi bucovinenilor[1] au lărgit sfera « întâlnirii cu Celălalt » prefigurată de prima ediţie.
Este o întâlnire între generaţii, între oameni cu memorii diferite, care îşi revendică identităţi diferite sau marchează solidarităţi identitare ce nu sunt legate neapărat de etnic (există o memorie locală, aşa cum există una comună a celor deportaţi în U.R.S.S., a celor deportaţi în Bărăgan, a celor emigraţi în Germania etc). Pe de altă parte, „diferitul”, pe care antropologul îl consideră tema sa predilectă şi pe care oricine face teren îl vede deîndată ivindu-se de sub coaja aparentă a identităţilor compacte, ia şi chipul diferenţelor între discursuri, în funcţie de categoria profesională, de experienţa proprie, de abilităţile de povestitor, de rolul pe care şi-l asumă povestind, în raport cu persoana sa, dar şi cu comunitatea pe care o reprezintă.
Am considerat că o imagine asupra a ceea ce e azi comunitatea germană din Banat nu poate fi completă fără a da dreptul la discurs în acest cadru şi celor care, într- un fel sau altul, sunt liderii ei de opinie sau au preluat în diferite etape şi în diferite roluri, sarcina de a o reprezenta. Intenţia a fost de a restitui o memorie pe mai multe voci, cu rezonanţe specifice fiecăreia dintre ele, cu raportări diferite la sensul care e atribuit rememorării vieţii, memoriei în general.
La intersecţia acestor voci prinde contur chipul de azi şi de ieri al unei etnii, incluzând orizontul ei de valori, reprezentări, credinţe, nostalgii, proiecte abandonate sau reuşite, tradiţii şi practici în care se regăsesc peste timp consistenţe, se refac legături, se reconstruiesc grupuri şi solidarităţi de memorie. Apare desigur nu doar un portret de grup, ci şi un fel de model stereotip, mai ales al „şvabului” bănăţean sau al neamţului în general, aşa cum se vede el pe sine, dar şi cum îl văd alţii pe el.
Pentru că în această privinţă, vocile sunt în perfectă armonie, iar şvabul sau neamţul din Banat devin adesea un fel de etalon al bănăţeanului în general. Cel puţin aşa apare în discursul românilor bănăţeni, care se proiectează în imaginea germanului ca într-o oglindă, în care îşi văd chipul ideal.
Identitatea e o instanţă plurală şi ierarhizată şi în ierarhia pe care românul din Banat o înglobează discursului despre sine, germanul ocupă un loc privilegiat. Un rol important l-a jucat experineţa convieţuirii îndelungate, dar a fost poate influenţat şi de felul în care memoria orală şi scrisă au transmis istoria colonizării germanilor din Banat. Această istorie e inclusă de obicei în povestea vieţii germanilor intervievaţi ca un suport identitar. O rezumă în trei vorbe, mulţi dintre interlocutori, dar eu am auzit-o pentru prima oară de la Katharina Vitye, originară din Tomnatic: Den Ersten der Tod, den Zweiten die Not, den Dritten das Brot, ceea ce vrea să spună că, în anul dintâi al sosirii coloniştilor în Banat, a fost moartea, în al doilea nevoile (foametea) şi în al treilea pâinea. Ținutul în care au venit în căutare de o viaţă mai bună nu părea a avea nimic dintr-un Eldorado, dar harnici şi hotărâţi, sprijiniţi de Curtea de la Viena cu bani şi înlesniri fiscale, înfruntând clima nesănătoasă (din pricina mlaştinilor) sau prea aspră în zona de munte, germanii au reuşit în scurtă vreme să înjghebe sate, să cultive pământul, să ajungă la o relativă prosperitate ( vezi Rudolf Gräf infra). Aşa ar sună în rezumat o istorie pe care o auzeam adesea relatată de germanii din sate mai ales, preluată din tradiţia orală sau din surse scrise.
Din această realitate şi pentru a o face exemplară, s-a născut identificarea imaginii de sine cu cea a « bunului colonizator ». E interesant să observăm că, în povestea vieţii deportaţilor în Bărăgan din 1951 – 1956[2], găsim un transfer al acestei imagini asupra bănăţenilor în general, indiferent de etnie. Istoria deportării tinde, prin suprapunerea mărturiilor, să ajungă la o formulă comună: Bărăganul, la început un loc ostil şi străin, aproapre sălbatic, e „îmblânzit” treptat şi transformat în asemenea măsură, încât, la eliberarea deportaţilor în 1954 – 1956, el apare celor care depun mărturie întru totul asemănător Banatului înfloritor, părăsit cu forţa în urmă cu cinci ani. Un mod, am spune, de a întoarce soarta, de a redobândi libertatea, al celor aflaţi acolo cu « domiciliu obligatoriu, un fel aparte de a gândi o fugă pe loc, în care imaginea – suport e cea a modelului identitar preferat, cel al germanului în ipostaza « bunului colonizator ».
O serie de considerente reale, concrete participă la constituirea acestei imagini, ceea ce nu înseamnă că ea a fost aşa de la începutul convieţuirii germanilor în Banat, alături de sau împreună cu ceilalţi. In acest sens, studiul lui Valeriu Leu ne oferă repere utile si argumente concludente, care ne demonstrează, încă o dată, că ceea ce e considerat „natura” unei etnii, e în fond un elaborat istoric şi cultural ce lasă să transpară caracterul construit al identităţii, un subtil joc între imagini şi realităţi aflate în concurenţă.
Ceea ce aflăm din cartea de faţă este întâi de toate ce au povestit germanii celor ce nu sunt germani, aceasta fiind situaţia majorităţii intervievatorilor, fără ca acest criteriu să fi fost urmărit cu premeditare şi la modul absolut. O parte din interviuri s-au desfăşurat în germană, pentru că aşa le-a fost mai comod şi mai uşor să se exprime celor care au povestit şi au fost traduse de cei care au făcut interviul (de ex. Stefana Ciortea Neamţiu). Dar, date fiind condiţiile amintite mai sus, cartea de acum este nu doar o carte despre germanii din Banat, ci şi punerea în scenă a uneia dintre întâlnirile posibile cu ei, cu tot ceea ce presupune acest lucru, ca întâlnire cu Celălalt.
Ideea de la care am pornit a fost aceea de a folosi interviurile autobiografice orale (transcrise şi editate pentru carte într-o formă adesea fragmentară) pentru a lăsa să transpară, prin chiar discursul celor interesaţi, istoria pe care au traversat-o, alături de alţii, germanii din Banat, felul în care ei se raportează azi la această is!torie, la propria memorie şi propriul trecut. Ceea ce implicit înseamnă şi cum se văd ei pe ei înşişi, în raport cu ceilalţi, cum sunt priviţi de ceilalţi şi în ce măsură această privire din afară influenţează discursul despre sine. Mai exact felul cum discursul lor defineşte, circumscrie, aproximează, construieşte imaginea vieţii trăite, a trecutului şi prezentului cu care se identifică.
De ce « germanii din Banat » ?
O primă oglindire de acest fel poate porni chiar de la numele care li se atribuie sau pe care şi-l atribuie cei care povestesc. Noi am optat pentru numele de « germani » din Banat pentru a cuprinde şi în acelaşi timp a releva diversitatea originilor, a limbii, a tradiţiilor, care sunt acoperite de apelativul comun[3]:
– germani colonizaţi în secolul al XVIII-lea în zona vestică, de câmpie, a Banatului, cunoscuţi sub numele generic – cum se poate vedea din interviuri – de şvabi (printre care găsim aşa numiţii şvabi dunăreni, dar şi loreni, alsacieni, luxemburghezi, ce se identifică drept francezi sau germani)
– germanii de origine austriacă (mai ales din Steier sau Tirol, dar şi din alte zone) care s-au instalat în Banatul montan (Bergland) în zona minieră şi forestieră ce cuprinde Oraviţă şi Reşiţa
– pemii germani, colonizaţi abia la începutul secolului al XIX-lea din Boemia
– saşii instalaţi în Banat, cu care sunt de obicei identificaţi germanii din România, prin ignorarea diferenţelor de tradiţie istorică şi religioasă între ei şi şvabi
Am lăsat în inteviuri şi mărturii termenul folosit de intervievaţi pentru a se identifica pe ei înşişi. Am observat că foarte mulţi au preferat să vorbească despre ei ca « nemţi », în ciuda percepţiei mai recente că termenul ar avea conotaţii negative (prin asocierea cu denumirea slavă care îi identifică pe germani cu cei care ar fi « muţi », adică de neînţeles).
Dacă ne referim la identitatea lingvistică, termenul de german se relativizează datorită marilor diferenţe zonale sau chiar locale. Dialectul ce păstra caracteristici ale locului din care au plecat spre Banat coloniştii de acum două secole, a pierdut intre timp teren in favoarea limbii literare, învăţate în familie sau la şcoală. Mai ales în ultimul deceniu când orăşenizarea şi modernizarea, legăturile cu Germania, intrarea în UE şi-au pus puternic amprenta asupra conduitelor, inclusiv lingvistice.
Se poate observa şi din interviuri cât de mult s-au transformat comunităţile germane din Banat prin redefinirea frontierelor dintre interior/exterior,dintre închidere şi deschidere. Libera circulaţie, căsătoriile mixte, globalizarea, netezesc zonele de contacte şi împrumuturi, în defavoarea identităţilor « tari » şi a societăţilor închise, care dominau existenţa germanilor până după Războiul al doilea mondial. Există desigur şi un revers al acestei lărgiri a orizontului în care aleg să trăiască, la fel ca alte etnii, germanii din Banat.
Câteodată mi-e dor să vorbesc şvăbeşte, da’ n-am cu cine să mai vorbesc…îi spunea Magdalena Holovati (n. Steibel, 1927) din Livezile/ Tolvădia, jud. Timiş, Roxanei Onica în 1999, descriind situaţia din multe sate foste germane de azi.
« Cum se vorbea în sat? » – întreabă în continuare Roxana Onica.
Fiecare vorbea pe limba lui în casă, nemţii vorbeau nemţeşte, ungurii- ungureşte, sârbii- sârbeşte şi românii- româneşte. În sat s-or înţeles foarte bine. Dacă într-o familie era un ungur şi-un român, şi dacă bărbatul era român, româneşte vorbeau. Bărbatul era stâlpul, da’ totuşi învăţau şi limba mamei. Eu am fost vinovată că n-am învăţat pe copiii mei germană. Aici era şi soacră-mea de vină, că ei nu-i plăcea şi zicea să vorbesc româneşte, să înţelegem toţi. Ăsta mare o învăţat, că a fost mai mult la mama, da’ ăl mic n-o învăţat şi rău e. Ăsta mare s-o dus în Germania de trei ori şi se descurcă, vorbeşte. La noi, după mamă se consideră că e neamţ.
« Prin ce se deosebesc şvabii de saşi? »
Aici în România sunt şvabi şi saşi. Eu, când am fost la Vatra Dornei, cumnatele mele erau la băi angajate şi acolo erau saşi, da’ eu nu i-am înţeles deloc, că ei vorbeau mai repede, parcă ar fi fost altă limbă. Rar când mai înţelegeam câte un cuvânt. Acuma mă mai uit la televizor când e vinerea, în limba germană (emisiunea Akzente– n. n.) , că în altă parte nu mai aud germana. Acuma chiar nu mai am cu cine să vorbesc aicea germana şi-atuncea ascult acolo. Mai urmăresc la TV Timişoara, când e emisiunea germană şi mai aud cum cântau valţurile alea frumoase, de când eram acasă şi plâng câteodată şi-mi aduc aminte cum era atunci… Acuma nu mai este aşa ceva. Cum era de frumos, cum era Chirvaiul, mai ales la nemţi era ceva ce nu se mai poate, aşa ceva nu mai este!
Câteodată mi-e dor să vorbesc şvăbeşte, da’ n-am cu cine să mai vorbesc. În sat nu prea mai sunt nemţi cu care mai poţi să vorbeşti, şi dacă sunt, stau mai departe de mine şi mi-e mai greu s-ajung acolo. A mai fost una aproape de mine, da o plecat la azil, la Bacova.
O privire nu prea optimistă, în acord cu percepţia de azi a multor germani, inclusiv a preşedintelui Forumului, că lumea germană din Banat e o lume care dispare.
A pleca, a rămâne
În prima ediţie a cărţii, în interviuri revenea cu insistenţă tema emigrării în Germania. A face sau nu această opţiune, aceasta părea a fi întrebareaîn anii `90. Ca urmare, intervievaţii analizează motivaţiile pro şi contra, justifică propriile opţiuni. O paletă mult mai largă şi mai nuanţată decât te-ai aştepta şi destul de comprehensivă pentru cei care au făcut opţiunea contrară. Nu lipsesc mărturiile despre cum se obţinea un paşaport sau „se cumpăra” o plecare definitivă.
Desigur, intervievaţii sunt mai ales persoane care au rămas în România, chiar dacă unii ar fi avut oacazia să plece şi înainte de 1989. Unii au fost plecaţi temporar după 1989 la rude sau prieteni şi compararea celor două perspective de viaţă (de obicei prezentate ca un raport dichotomic între aici şi „dincolo”) scoate în evidenţă conflicte între modelele tradiţionale şi cele moderne sau globale de existenţă, oscilaţia între valori contrare. Ceea ce pare a juca un rol important în aprecierile pozitive e sentimentul de solidaritate şi coeziune socială (raporturi bune cu vecinii de pildă, recunoaşterea de către celălalt, afectivitatea), raportul cu natura, regăsirea a ceea ce e deja cunoscut şi asigură continuitatea pierdută azi. Nostalgiile după satul de altădată generează injoncţiuni de acelaşi tip.
Azi problema a intrat într-un con de umbră, diminuarea drastică a numărului germanilor, scăderea puterii de acţiune în comun, pierderea prestigiului de altădată – vezi studiul de imagologie deosebit de informat şi de convingător al regretatului istoric Valeriu Leu – sunt mai preocupante decât plecările în sine. La distanţă de aproape 20 de ani, mărturiile a doi dintre preşedinţi ai Forumului Democrat al Germanilor din Banat, Karl Singer şi Ioan Fernbach, mi se par destul de convingătoare pentru această problematică. Nu mai puţin interviul inedit cu Edith Singer din 2000.
De ce noua ediţie e cu adevărat nouă
Cartea de faţă reia, cu multe revizuiri şi adaosuri, care ţin de conţinut, dar şi de o nouă structurare a volumului în funcţie de alte priorităţi decât cele iniţiale, ediţia întâi din Germanii din Banat prin povestirile lor, apărută în anul 2000 la Bucureşti, la Editura Paideia. Ea valorifică în primul rând o arhivă de istorie orală, documente, fotografii şi mărturii sau povestiri de viaţă, care se află azi, în mare parte, înregistrate şi catalogate la Biblioteca Centrală Universitară “Eugen Todoran” din Timişoara. Această bază de date e rezultatul unor proiecte legate de memorie şi construirea identităţii la diferite grupuri etnice din perimetrul Banatului. Am iniţiat, coordonat şi în cele din urmă realizat aceste proiecte pe cont propriu sau împreună cu alţi cercetători mai tineri din Grupul de Antropologie culturală şi Istorie orală în cadrul Fundaţiei „A treia Europă” (1997 – 2008). Ei se regăsesc printre cei care au realizat interviurile din ediţia de faţă. Arhiva a fost completată între 2009 – 2015 la Centrul Interdisciplinar de Studii Regionale la Universitatea de Vest din Timişoara, în special legat de cursul de Antropologia memoriei ţinut în acea perioadă de mine la UVT. Simona Adam a folosit şi ea interviuri din arhivă pentru cursurile şi seminariile de Comunicare interculturală şi Educaţie interculturală.
O parte dintre mărturii au constituit în procesul de predare tot atâtea ocazii pentru a discuta metodologia cercetării în istoria orală şi activitatea de teren a antropologului, dar şi un exerciţiu practic, menit să stimuleze interesul tinerilor pentru un dialog între generaţii, pentru înţelegerea trecutului recent şi a schimbărilor istorice, pentru exersarea unei priviri sensibile la diversitatea culturală în diferitele ei forme. Cartea se deschide astfel spre o pedagogie a memoriei, bazată deopotrivă pe informare şi pe un du-te vino între cunoaştere şi autocunoaştere. L-au făcut în primul rând cei care au făcut interviurile, le-au transcris, le-au editat, au stat de vorbă, s-au documentat pe temele propuse de cei care au povestit.
Menţionam în prefaţa la prima ediţie, în 2000, că la apariţia acesteia grupul nostru avea doar doi ani si jumătate de activitate. Între timp arhiva s-a îmbogăţit cu numeroase alte interviuri, dintre care le-am selectat pe cele care apar ca inedite în volumul de faţă, precum cel realizat de Roxana şi Adrian Onica cu Victoria Koch, de Roxana Onica cu Faber Waldemar sau de Iulia Sur cu Gabriela Murgu (ultimele două vorbesc, de la distanţa a două generaţii de venirea unor saşi în Banat), de Simona Adam cu două foste deportate în URSS, Barbara Rasovan şi Ana Funtek, Ana Komlosi cu Edith Singer, de mine cu Eva Csilcser, Johann și Anna Schaftari (a fost publicat anterior în altă formă, online, pe www.memoria.ro) şi Nikolaus Wiewe (care a înlocuit interviul realizat în 1997 de Cosmina Ninu din ediţia I), cu Margareta Docea în 2016 ( vezi şi interviul în formă orală pe www.deportatiinbaragan.ro ), iar în 2017 cu Ioan Fernbach, muzician, profesor şi actual preşedinte al Formului Democrat la Germanilor din Banat.[4]
Mai multe intervuri au fost, de altfel, realizate chiar în 2017, când am lucrat la ediţia a doua a cărţii, având certitudinea că ea va apărea cu susţinerea Fundaţiei Seidel şi editura Polirom. Aceste interviuri inedite până în acest moment au fost realizate în principal de Adrian Onica (cu Ronald Wiest, Francisca Schulz, Alfred Kosar, fiul Magdalenei Kosar şi, parţial, cu Ignatz Fischer), Simona Adam (cu Irina Stanciu), Gabriela Panu (cu Puiu Stan, fiul unei deportate în URSS). Aşadar, jumătate din volum e diferit de primul, ceea ce a implicat şi renunţarea la câteva interviuri şi fragmente de interviu din primul volum.
Mie mi-a revenit sarcina, nu uşoară, de a construi un ansamblu semnificativ, o totalitate care să capete sens în conexiune cu scopul urmărit : un bun echilibru între ce este comun şi ce este diferit, între ce defineşte o coumunitate – azi diminuată drastic -din interior şi din exterior.
Pornind de la nucleul ediţiei prime am revăzut fiecare interviu ( în unele cazuri a fost posibilă şi revizuirea anterioară de către martori sau de către cei care au făcut interviuri, a textelor transcrise). Am fragmentat uneori textul pentru a-l face mai sugestiv în sine sau în raport cu altul, înlocuind sau adăugând imagini, documente complementare şi mai ales construind mici ansambluri, în care interviurile comunică între ele printr-un element comun: un loc de naştere (Heimat), deportarea (în URSS sau Bărăgan), o poziţie socială asemănătoare sau o formă de afiliere (Forum), o profesie sau meserie, un aspect subliniat sau o valoare (familia, solidaritatea de grup), o dilemă sau căutare identitară, o nostalgie etc.
A jucat un rol în această organizare şi multiplicarea perspectivelor. E vorba despre reconstituirea felului în care a fost traversat un eveniment sau altul, de diferenţele între generaţii, cele sociale sau profesionale, de gen, religioase, locale. Aş remarca în acest context apariţia unui gen nou de mărturie: una indirectă, a copiilor care povestesc experienţa părinţilor sau bunicilor, nu neapărat datorită transmiterii directe în familie, ci în urma unei documentări asemănătoare cercetătorului. Mizele acestui gen de memorie sunt diverse, de la cele legitimante, identitare, la cele pragmatice, de recuperare a unor bunuri, de revendicare a unor drepturi şi reparaţii financiare sau morale, de refacere a unei legături familiale, comunitare, de impunere a unui statut social.
Mai ales în ce priveşte deportarea în URSS, care stă sub semnul urgenţei, datorită dispariţiei martorilor direcţi, am recurs la astfel de mărturii de grad secund (vezi interviurile Franciscăi Schulz sau Puiu Stan), dar şi în alte situaţii de rupturi tragice în familie (prizonierat, război, deportări, exproprieri, anatemizare, refugiu, exil), cum e întreprinderea de o mare densitate şi pregnanţă a artistei plastice timişorene Renée Renard, care transformă o arhivă de familie, pusă în relaţie cu mărturia mamei ei, într-un poem în imagini cu funcţii multiple. Interferează în acest proiect diverse funcţii ale memoriei: reconstruirea trecutului, omagierea şi comemorarea, emoţia şi nostalgia, redescoperirea identităţii proprii, salvarea a ceea ce mai poate fi salvat. Alţi martori indirecţi apelează, mult mai mult decât la propriile lor amintiri, uneori firave sau vagi, la surse diverse, de la cărţi publicate pe tema evenimentelor respective, la documente şi fotografii de familie, la discuţii cu martorii direcţi, construind o naraţiune informată, dar care nu are trăsăturile obişnuite ale celei orale (vezi Francisca Schulz). Astfel de martori se lansează în reconstituiri care scot la iveală tatonările memoriei, relaţia dintre informaţia concretă şi imaginarul colectiv, dintre apelul la propria memorie şi la cea deja comun acceptată.
Se conturează astfel o memorie cu două viteze, semnificativă pentru felul în care este produsă memoria ca un discurs situat la interferenţa între individual şi colectiv. Ea radiografiază procesul propriei produceri, minat de obstacole de diverse naturi, de erori şi aproximări, de efortul de a reconstrui un trecut pentru care urmele sunt palpabile, dar uneori insuficiente. Apelul la documente legitimează uneori acest discurs conştient de propria lui vulnerabilitate. Mai important decât atât e faptul că, puse faţă în faţă, mărturiile generaţiei care a făcut experienţa directă a unui eveniment, cu cele ale generaţiei copiilor, care ştiu povestea părinţilor sau bunicilor lor din auzite sau prin eforturi de a merge pe urmele disponibile (un act, o imagine, un loc, o amintire, o scrisoare, o pagină de jurnal, un certificat genealogic, un obiect, etc), ne arată cum s-a făcut sau nu transmiterea familială, cum au funcţionat uitările, tăcerile, cenzurile şi autocenzurile. Acest gen de contraste pune în lumină raporturile dintre generaţii şi sub aspectul sublinierii importanţei legăturii familiale. Mărturiile celor născuţi în anii `50 (sau în proximitatea acestora) o privesc în forma ei ideală, vrând să refacă acest raport – ce presupune importanţa acordată modelelor tradiţionale şi grija faţa de păstrarea unităţii familiei – în conduita faţă de proprii urmaşi. Rămâne de văzut dacă acest model va fi preluat şi de copii, în marea lor majoritate plecaţi din România.
Prin aceste mărturii de grad secund, ale altei generaţii, avem acces şi la alte practici şi conduite sociale: mutarea de la sat la oraş (prinde astfel mult mai multă viaţă şi culoare Timişoara, capitala de azi a Banatului, care era majoritar germană în interbelic), trecerea de la ocupaţii legate de proprietate şi respectul pentru ea, la valorizarea studiilor universitare superioare, care asigură un loc de muncă, un salariu (chiar dacă nu tocmai bun) şi un statut social prestigios, în absenţa legitimării prin avere sau moştenire simbolică. Evident, ce s-a întâmplat după 1989, când aceste valori au reînceput parţial să capete importanţă, presupune o revizitare şi reevaluare a trecutului propriu şi familial.
Cei care şi-au făcut o carieră în perioada comunistă, reuşind să înfrângă opreliştile şi să treacă sub tăcere un trecut care le putea dăuna, se întorc spre el pentru a redescoperi traume şi a le explica, pentru a chestiona uitările impuse şi a descoperi ceea ce i-a ajutat să supravieţuiască (normele de conduită împărtăşite, responsabiliţăţile transmise, valorile religioase). Cu atât mai mult mi se pare interesantă perspectiva axiologică din care ei reinterpretează trecutul şi vorbesc despre scăderile sau satisfacţiile prezentului.
Pe de altă parte, mărturiile celor care au traversat războiul, perioada de nazificare, au pierdut prin expropriere sau colectivizare accesul la transmiterea bunurilor, au cunoscut la o vârstă extrem de fragedă deportările, separarea de familie şi munca epuizantă, sunt mai dramatice, mai încărcate de emoţii, când nu au câştigat prin trecerea timpului o anume detaşare şi distanţare analitică. Sunt – în cazul deportaţilor în URSS mai ales ( jumătate din inteviuri sunt ale lor) – adevărate poveşti de supravieţuire, fără tonalităţi eroizante, care le-ar face mai puţin credibile. Descrierile condiţiilor din lagăr sunt uneori cinematografice, apropiindu-se prin detalii de puterea de impact a unui text literar, pe principiul că realitatea, în condiţii extreme, concurează ficţiunea.
Perioada nazificării satelor şi oraşelor cu populaţie predominant germană capătă şi ea un contur mai pregnant în această ediţie, în măsura în care interferează cu viaţa adolescenţilor de altădată. Este subliniat în acest context rolul de îndoctrinare al şcolii şi al Grupului Etnic German, naşterea extremismelor în mediul românesc. Povestirile de viaţă scot la iveală efectele evenimentelor istorice ulterioare războiului asupra vieţii personale : refugiul, deportarea, instalarea comunismului, reforma agrară, sărăcirea satelor, înfiinţarea fermelor de stat (GAS, IAS) a cooperativelor agricole, emigrarea, dar şi efortul de a recupera o normalitate, atât câtă e ea posibilă.
Notele de subsol întocmite de Gabriela Panu, Mihai Panu şi parţial de mine, Glosarul (redactat de Mihai Panu şi Smaranda Vultur ) şi mai ales studiul introductiv extrem de dens şi pertinent al istoricului Rudolf Gräf sunt suporturi care ne pot ajuta să relaţionăm memoria cu istoria, să o corectăm pe una prin alta sau să completăm imaginea istoriei celei mari cu istoria oamenilor care au traversat-o, au trăit impactul ei, adesea foarte puternic. Nu numai ei ca indivizi, ci şi familiile şi anturajul lor, societatea în care s-au format sau pe care au construit-o, etnia din care fac parte.
Mulţumiri
Nu pot încheia fără a mulţumi celor care împreună cu mine au trudit pentru ca această carte să devină ceea ce este. Mai ales celor care şi-au lăsat pentru un timp de o parte treburile, grijile sau durerea de a-şi aminti şi au povestit despre viaţa lor şi bună şi rea şi veselă şi tristă, despre ce simt, ce gândesc, ce le place şi ce nu, ce aşteptări şi speranţe au. Fără răspunsul lor la cererea şi dorinţa noastră de a a asculta este mai mult decât evident că nu am fi reuşit această restituire memorială, pe care sperăm, ca unii măcar, să o considere folositoare.
Coautori de drept ai interviurilor şi coautori la această ediţie sunt desigur toţi cei care au realizat interviurile, le-au transcris, au editat textele pe computer, au scanat pozele[5], au participat, în sensul cel mai profund al cuvântului, la această istorie personală şi colectivă din care ei fac şi facem, de acum, împreună parte.
E o carte ce vorbeşte, poate discret, dar nu mai puţin adevărat şi despre noi ca un grup format iniţial la Fundaţia « A treia Europă », care ne-am păstrat interesul şi disponibilitatea de a ne deschide spre istoriile altora. Poate că povestea ţesută împreună îi va îndemna şi pe alţii să continue. Unul dintre ei mi-a părut deja prins în acest joc cu memoria şi trecutul. E Alfred, alias Fredi, Koşar, cel mai tânăr martor din volum, a cărui poveste regretăm că nu am putut să o redăm integral. O poveste despre familia cofetarului Arendt, dar şi despre Timişoara unui timp mai apropiat de noi, al anilor ‘60 – ‘70, al tinerilor rebeli ai altei generaţii, care doreau să iasă din constrângerile vremii şi să se bucure de viaţă, care ascultau muzică rock, citeau pe rupte, îşi lăsau plete şi se îmbrăcau în blugi. Imaginea lui Fredi pe bicicletă, cutreierând străzile oraşului, din zona Lahovari până în Fabric, din Iosefin până în Ronaţ, îmi pare începutul unei alte poveşti. Mai ales că Alfred Koşar a ales să se întoarcă din Germania în România, fiind optician, colecţionar şi păstrător al arhivei familiei.
Un cuvânt aparte de mulţumire pentru ajutorul dat la alcătuirea prezentei ediţii merită în primul rând Adrian Onica şi Mihai Panu, apoi Simona Adam şi Mălina Duţă, care m-au îndemnat, consiliat şi susţinut să duc la capăt cartea, în forma ei de azi. Ea nu ar fi existat însă fără Fundaţia Seidel care a apreciat şi susţinut financiar proiectul şi implicarea decisivă a editurii Polirom – prin directorul ei Silviu Lupescu, prin Adrian Şerban şi Cătălina Staicu – care şi-au asumat responsabilitatea publicării rezultatelor lui în condiţii excelente.
Note:
[1] Smaranda Vultur ( coord.) Memoria salvată. Evreii din Banat, ieri şi azi, Ed. Polirom, Iaşi, 2002,
Smaranda Vultur, Adrian Onica ( editori) Memoria salvată II. Cine salvează o viaţă, salvează lumea întreagă ( Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2009 reditare 2010); Smaranda Vultur, Adrian Onica ( ed) Basarabeni şi bucovineni în Banat. Povestiri de viaţă , Timişoara, Editura Marineasa 2010, ediţia a II-a ed. Brumar 2011; Smaranda Vultur, Francezii din banat, bănăţeni în Franţa.Memroei şi identitate, Marineasa, Timişoara, 2012.
[2] Smaranda Vultur, Istorie trăită, istorie povestită. Deportarea în Bărăga, 1951 – 1956, Editura Amarcord, Timişoara, 1997.
[3] Tema e discutată pe larg în studiul lui Rudolf Gräf.
5 Celelalte interviuri realizate de mine şi publicate prima oară în acest volum fac parte din arhiva mea personală cu povestiri de viaţă, în curs de transfer spre BCUT. Primele două interviuri privesc persoane deportate în URSS, celelalte două, deportaţi în Bărăgan. Interviul cu Hans Damas, reluat din ediţia primă, a mai fost publicat în altă formă în volumul meu Francezii din Banat , bănăţeni în Franţa, din care am preluat fragmentar interviul Cristinei Renard, făcut de Mihaela Sitariu, dar revizuit de mine şi Renée, fiica intervievatei. Le-am reluat pentru importanţa lor în privinţa explicării identităţii multiple, germano-franceze, a şvabilor din Tomnatic şi a tribulaţiilor destinului lor întins pe două secole.
[5] Mulţumiri speciale în acest sens, fotografului Cristian Peica.
Lasă un răspuns