„Toţi grecii de aici au căutat să mă facă ginere”
DEMOSTENE GRAMATOPOL (1910-)
extras din Zoltan Rostas, Chipurile orasului. Istorii de viata in Bucuresti. Secolul XX, Polirom, 2002
– Ce însemna comunitatea grecească în care aţi intrat?
– Oriunde se aşezau grecii, creau un mediu al lor, mediu grecesc. Numai aşa ei s-au putut feri de deznaţionalizare. Şi centrul lor era biserica ortodoxă, care ţinea de patriarhia ecumenică de la Constantinopol, şi şcoala grecească – şcoala grecească de diferite grade: şcoală primară, scoală intermediară şi liceu întreg. Licee întregi au existat numai două în România, liceul întreg la Bucureşti şi la Galaţi. La Galaţi au înfiinţat chiar un colegiu, unde se duceau şi copiii pământenilor, pentru că se învăţau şi limbi străine. Era la mare preţ, şi erau profesori emeriţi din Grecia şi din insulele greceşti, mai ales din insulele Ionice. Asta era comunitatea şi se întreţinea cu contribuţia personală a lor…
– Vă referiţi la perioada interbelică?
– Întotdeauna aşa a fost.
– De când ştiţi că au existat aceste două şcoli?
– A… la una din ele am învăţat şi eu, dar sunt de la 1890, să spunem, de atunci… Când a venit bunicul meu în România…
– Bunicul dumneavoastră a venit deja de atunci?
– Da… şi am avut rude, care erau veri de-ai tatălui meu, care erau elevi la acest colegiu grecesc de la Galaţi. Era o mare cinste atunci, când spuneai: „Sunt elev la colegiul grecesc din Galaţi, fiindcă se învăţa şi carte şi multe limbi străine – şi franceza, si italiana, şi germana. Astfel, prin aceste două mijloace grecii s-au imunizat, s-au izolat de mediul înconjurător, şi au rămas greci. Sigur că mulţi se deznaţionalizau prin căsătorii mixte, religia fiind aceeaşi, căsătoriile mixte absorbeau un mare de greci.
– Tocmai de asta îmi puneam întrebarea când aţi spus că biserica a fost centrul… Biserica fiind ortodoxă şi aici, şi acolo a fost un factor de scurgere…
– Al grecilor… Da, însă era şcoala care îi ţinea. Noi am fost mai mulţi fraţi. Tatăl meu care învăţase puţin liceu era amorezat de cultura greacă şi spunea: „Tu să înveţi limba greacă bine, să fii cineva!” Am învăţat aici, şi apoi m-a trimis să mă perfecţionez în Grecia. Într-adevăr, mă mândresc să spun aşa, cunosc limba elină aproape perfect – perfect este numai Dumnezeu. Dar o cunosc, am învăţat-o cu pasiune: pasiune istorică şi filologică în acelaşi timp.
– Perioada când aţi început să vă maturizaţi, perioada liceului, a anilor de facultate – asta era anii douăzeci…
– Anii douăzeci, da… Comunitatea greacă era ceva organizat, avea un comitet de direcţie, avea o clădire proprie sau cu chirie, avea organizaţii de tineret, de muzica, de sport, dădea serbări naţionale, cum se fac şi în mediul românesc – sunt serbări naţionale – zilele mari ale grecilor erau sărbătorite şi aici ca şi în Grecia, Ziua Independenţei…
– Avea deci personalitate juridică…
– Juridică, da. Acolo unde era biserică, era şi personalitate juridică…
– Vă referiţi la biserica de pe bulevardul Republicii.
– Da, de pe bulevardul Pache… Bulevardul Pache… Bulevardul Republicii… Pache Protopopescu a fost primar al Capitalei, se numea bulevardul Pache.
– E în stil neoclasic.
– Da, seamănă puţin cu Partenonul. Coloanele, coloanele greceşti. E bazilică.
– Şi unde a fost Casa Comunităţii?
– Întâi a fost pe strada Lucaci, unde avea o locuinţă închiriată, şi-apoi şi-a construit o locuinţă… o clădire proprie, unde era instalată comunitatea cu birourile ei, şi liceul, plus internatul, pe strada Austrului, 33. S-a făcut un schimb de valori între România şi Grecia după război, ca să nu existe dispute. Grecii au părăsit lucrurile acestea, le-a luat statul român, iar românii au renunţat mi se pare la Consulatul Român de la Salonic, s-a făcut un schimb de proprietăţi.
– Pe vremea tinereţii dumneavoastră cine erau conducătorii comunităţii, vă aduceţi aminte de vreun nume?
– Da, cum să nu. Conducător când am venit aici în ’22 era un bancher, Andrei Lazaris. Avea Banca Elino-Română. El era conducător, şi avea un Comitet de Direcţie. După Lazaris a venit un alt şef sau preşedinte de comunitate, un alt moşier şi bancher, Vasalopol, care era înrudit cu Chrissoveloni, Ac de Aur. În faţa Băncii Naţionale există o altă bancă. Trebuie să mergi, să vezi înăuntru… Ce stil a avut… Era bogat, s-a dus, s-a învârtit în toată lumea şi a spus: „Să-mi faceţi o clădire ca asta!” Casa asta este copia unei clădiri, a unui monument arhitectural din Florenţa. Chrissoveloni, era un om foarte bogat. Că ăştia au fost grecii. Deci Vasalopol era şi moşier, şi bancher. Pe urmă a venit un alt grec, tot aşa de bogat, puţin aventurier, dar totuşi un om capabil, unul Diavulis… Plecat din Rusia, a fugit din Rusia, a trecut prin Asia, prin China, şi a venit în România. Cu o valiză simplă a venit. A venit cu o valiză simplă aici, şi a început să facă comerţ, comerţ în aşa fel, încât statul român îi datora, la un moment dat, şase miliarde de lei. El importa materii tanante şi exporta – avea drept de export în Rusia mamă – cherestea. A câştigat enorm de mult. Mare bogătaş. Mi-a spus el: „Hai cu mine, să plecăm de aici, te fac om, mergem în Suedia.” Nu l-am ascultat, pentru că am crezut că o să… şi o să… şi o să… Aveam şi copii mici… Dar vreau să spun ceva. De la vârsta de doisprezece ani, de treisprezece ani am început să citesc cărţi de cu totul altă natură decât citesc copiii. Exista pe timpuri o colecţie „Probleme şi Idei” şi mi-a căzut în mână „Probleme şi Idei” despre Socrate, despre Platon, despre Henri Poincaré, despre Herzen. Despre anarhiştii ruşi, Kropotkin, Bakunin, Lenin… Am acasă colecţia „Probleme şi Idei”, o revistă frumoasă, cu fond.
– În ciuda preocupărilor de istorie, chiar de politologie, totuşi aţi făcut medicină. Exista acest pragmatism caracteristic grecilor?
– Pragmatismul… da. Tatăl meu mi-a spus: „Te faci doctor!” Aşa a vrut tata. Şi-mi plăcea să fiu doctor. Ţin minte, eram elev, elev de şcoli primare, şi venea doctorul la noi să ne vadă, copiii. Mă impresiona cum se prezentau doctorii. Aveau atunci… purtau un guler tare, frumos îmbrăcaţi, cu pălărie, nu ca astăzi aşa… Mi-a plăcut medicina, pentru că şi medicina „ab origine” este o ştiinţă grecească, cu Hipocrate şi cu asta… Am scris în materie de istorie a medicinii ceva…
– Nu ştiu în ce măsură este pragmatismul grecesc sau…
– Pragmatism înseamnă realism… De la „pragma”, care înseamnă lucru, obiect.
– Adică în terminologie filozofică un fel de cult al utilului…
– Da, da. Două lucruri urmăream la un moment dat, când am terminat liceul, când spuneau: „Te înscrii să faci ştiinţe politice sau medicină.” Ştiinţele politice îmi dădeau alt orizont, puteam să fiu consul, să mă duc în diplomaţie, dar îmi spune unul: „Ce te faci cu asta? Pune acolo o firmă, ca să vie lumea la tine, să câştigi bani! Ce să te numească statul, să te trimeată de colo până colo…” Mare greşeală, că dacă eram în diplomaţie sau acţiuni consulare, sau trimis consular, în afară că aş fi câştigat şi mai bine… Şi aveam alte posibilităţi de a vedea altă lume… Pătrunzi în multe capitale… Mergeam… În sfârşit, ale vieţii valuri…
– Când aţi început să frecventaţi comunitatea grecească?
– Imediat ce am venit în Bucureşti, m-am înscris la şcoală, la liceul grec, fortamente mă duceam la întrunirile naţionaliste, cântam, dansam… Cum se face la toate liceele. Aşa. Şi deja am scris un capitol la „Trecutul grecilor în România”. Am şi harta făcută, unde au fost comunităţi greceşti. O luăm de la vest spre est, spre răsărit: Turnu Severin, Calafat, Corabia, Giurgiu, Călăraşi, Olteniţa, pe urmă Tulcea, Galaţi, Brăila, Constanţa, Bazargic, Sulina – astea erau toate comunităţi greceşti.
– Adică de fapt acesta din Bucureşti a fost un fel de centru al comunităţilor greceşti…
– Un centru… Da, exact, centrul.
– Dar cele din provincie aveau autoguvernare, nu erau conduse de la centru…
– Nu, nu, nu, singure se guvernau, nu se amesteca nimeni. Singure îşi făceau şcolile, aduceau preoţi din Grecia, întreţineau şcoala cu banii lor. Fiecare comunitate era independentă. O biserică, pe care ar trebui s-o vezi, asta din punct de vedere… ca să ai o voluptate vizuală, estetică, biserica greacă de la Brăila. Eu când m-am dus acolo, am rămas epatat… ce să-ţi spun… măreţie… Erau greci bogaţi, îşi aruncau pălăriile în sus: „S-o facem înaltă până unde ajunge pălăria sau şapca!” Este formidabilă! O asemenea frumuseţe! Mai sunt acolo câţiva greci în Brăila, ei o întreţin, preot nu există, au adus un preot care ştie puţin limba greacă, şi oficiază slujba religioasă mixtă, româneşte şi greceşte. Dar e o frumuseţe biserica asta… Acolo, la Brăila am cunoscut o serie de greci, de magnaţi, magnaţi ai comerţului fluvial, armatori. Un grec e armator de la barcă, când are barca lui, devine imediat armator. Barca… Bărcuţă, barcă, şlep, vas mic de coastă, pe Dunăre şi, pe urmă, pe Marea Neagră…
– Până la flotă…
– Da… Pasiunea grecilor este apa. Cum spunea un mare gânditor: „Poporul grec a fost amfibiu”, îi plăcea şi uscatul, dar şi marea… amfibiu…
– Apartenenţa la comunitatea grecească a fost în general atât de puternică, exista o conştiinţă de sine puternică?
– A, sigur că da. Îi interesa pe greci să aibă biserica şi şcoala lor. Copiii lor trebuia să înveţe limba greacă, şi ce deveneau după aceea, îi privea pe ei, pe copii. Ei erau însă… nu maniaci, dar pasionaţi. Ăsta atunci era elementul patriotism… ţară… patris… şi patriotismul juca un mare rol în modelarea caracterului şi omului. Patrie şi patriot. Era perioada când Grecia a fost sub turci 400 de ani… 400 de ani! Şi dacă n-a dispărut ca naţie este graţie acestor două elemente, credinţa religioasă ortodoxă şi şcoala greacă.
– Din punctul acesta de vedere, turcii au fost toleranţi, adică nu le păsa…
– A, sigur… Nu numai că nu le păsa. Dar erau şi în slujba turcilor foarte mulţi greci. De exemplu, la Sublima Poartă, cum se spunea înainte, marii dragomani şi marii dregători ai imperiului otoman erau greci.
– Toată diplomaţia o făceau grecii.
– Toată diplomaţia a fost grecească, pentru că turcii erau inculţi, agramaţi total, îi interesa numai bacşişul, haremurile şi dulciurile, nu ştiau de altele, şi-i lăsau pe greci să guverneze. De asta venirea fanarioţilor aici a fost o binefacere pentru ţara asta, pentru că au obţinut oarecum independenţă şi nu paşalâc turcesc, cum era în Bulgaria şi Serbia.
– Nu au fost direct conduşi de turci, n-a fost împărţită ţara în raiale.
– În raiale, da.
– În privinţa comunităţii la multe minorităţi am observat diverse curente.
– Două mari curente au fost în Bucureşti: curentul venizeliştilor şi regaliştilor. În 1922 a fost o dispută în Grecia între regele Constantin şi primul ministru, Venizelos. Venizelos era un om cu mari idei, vroia să creeze Grecia celor două continente, şi a celor cinci mări. Continentele erau Europa şi Asia Mică şi cele cinci mări erau Marea Mediterană, Marea Ionică, Marea Egee, Marea Marmara şi Marea Neagră – se întindea acolo. El mergea cu Antanta cordială, cu Anglia, Franţa şi Rusia, pe când regele Constantin vroia să meargă…
– Cu puterile centrale…
– Cu puterile centrale. Disputa dintre ei a dus la pierderea acestui mare vis… Greciei i se dăduseră trei judeţe, trei vilaete, cum se spunea, în jurul Smirnei. Grecia era mare, enorm de mare, Grecia continentală şi Grecia asiatică. Acolo la Smirna se găsesc grecii din timpuri imemoriale… ţară grecească. Că dacă s-ar scoate tăbliţele de străzi, de sate, oraşe din Asia Mică şi s-ar pune cele vechi… Însă a fost mare discuţie între ei doi, s-au certat, a fost nevoit să abdice regele Constantin, a revenit în ţară, el revenind – regele Constantin – a plecat Venizelos. A fost o catastrofă militară în Asia Mică, şi eu eram venizelist, eu ţineam cu Venizelos. Ne certam între noi elevii… Da, Venizelos, cu ideile lui mari…
– Şi comunitatea de aici a fost împărţită?
– Împărţită, sigur… Şi erau două ziare, un ziar regalist şi unul venizelist. Ziarul regalist era „Neos Elinismos”(?) – „Noul Elinism”, şi cel venizelist „Es Ethnos”. Erau două curente mari, elinişti, regalişti.
– Mişcările de stânga n-au avut aderenţă?
– Nu, nu, nu, nu era cunoscută chestiunea asta… Numai eu citisem despre anarhiştii ruşi, ceva despre socialism am citit în anii ’22-’23, eram curios, dar nu se ştia, nu în proporţiile acestea, nu era ceva…
– Nici mai târziu?
– Nu, nu, nu, curentele acestea au fost cunoscute aici printre grecii din România după ce a început războiul civil din Grecia, din ’46-’49. Au vrut să pună mâna pe comunitate… au pus mâna pe comunitate, ca să aibă şi de aici posibilităţile materiale, să ajute mişcarea revoluţionară din Grecia. Dar… m-au făcut şi secretar general de comunitate, dar pentru că eu n-am corespuns la aşteptările lor, să mă bat cu pumnii în piept şi să militez pentru revoluţia din ’46-’49, m-au dat afară de acolo. N-aveau nevoie… Mai bine…
– Să ştiţi că e mai bine… Am citit undeva de o asociaţie sau ceva, Pro Grecia…
– Amicii Greciei. Era înfiinţată mai mult pe hârtie, de un ziarist grec, unul Aristotel Sardelis… A fost secretar general la Ministerul Muncii. El a câştigat, lua bani de la toţi grecii să scoată un ziar, să facă… Dar n-a făcut nimic, lua bani numai… era un mare şmecher.
– Prin anii ’30 comunitatea cum a evoluat, s-au menţinut aceste două curente?
– Nu, nu, când s-a făcut restauraţia în Grecia, au încetat luptele dintre venizelişti şi regalişti, mai ales că cei doi şefi muriseră: şi regele Constantin, şi Venizelos. Şi atunci lucrurile s-au liniştit de la sine. Grecii sunt pasionaţi în politică şi sunt pătimaşi, de asta şi greşesc. La politică nu trebuie să fii pătimaş, trebuie să ştii să navighezi cu barca peste valuri. Ei mergeau într-o direcţie sau alta şi au greşit, au distrus Grecia.
– După ce v-aţi terminat studiile conducerea asociaţiei de studenţi a fost preluată de alţii, nu?
– Am părăsit Asociaţia Studenţilor Greci. Prin terminarea Facultăţi de Medicină în ’36, am terminat cu Asociaţia, mai ales că mă pregăteam să plec în Grecia şi nu-mi ardea… Nimeni nu mai avea aşa interes faţă de această societate. Şcoala se stabilise bine, avea sursele ei de câştiguri, şcoala…
– Din donaţii, sau din ce surse?
– Din donaţii şi din mişcarea culturală care era valorificată şi cu bani în comunitate ca să întreţie… Şi a lipsit entuziasmul celorlalţi. Eu am făcut-o din entuziasm pentru cultura greacă. De ce să nu aibe şi studenţii greci o societate a lor? Făceam excursii în Grecia, comune cu studenţii români… Ne-am plimbat, ne-am făcut câte ceva, dar după aceea n-am mai mers, n-a mai funcţionat. Am terminat în ’36, m-am dus în Grecia, nu mi-a plăcut, m-am întors iar, şi uite aşa câţiva ani de zile, până m-a prins situaţia, evenimentele din ’38-’39 cu Germania şi cu revizuirea tratatelor, nu mi-a mai dat voie să plec şi, îţi spun drept, îmi era greu să plec din România. Trăit aici, născut aici, dezrădăcinarea nu mi-ar fi fost… Şi cred că dacă plecam în Grecia, ajungeam acolo înainte de a începe revoluţia… În primul rând că făceam războiul pe pământul grecesc, şi acolo aş fi făcut parte din rezistenţa greacă contra germanilor şi italienilor şi, simplu, m-ar fi curăţat… Aşa am avut norocul, am făcut războiul în Rusia pentru România, nu pentru Grecia. Şi în Rusia a fost un capitol frumos. Am studiat chestiunea grecilor din Rusia, am vrut să reînfiinţez comunităţile greceşti din Rusia, desfiinţate de ruşi. S-au opus ei acolo, nu, nu… Au fost chestii locale…
– Româneşti?
– Nu, nu româneşti… de ocupaţie, a autorităţilor germane… Desigur, dacă mă duceam în Grecia, mă curăţau. Făceam parte dintr-o organizaţie secretă de rezistenţă. Nu puteam să stau deoparte, să fac pe deşteptul, că nu mă amestec, ca să stau să câştig bani, să văd pe alţii cum se omoară pentru această idee: patrie… Intram într-o organizaţie şi mă curăţau. Asta cu siguranţă. Şi pe urmă, când a început războiul civil, în ’46, luam parte la războiul civil, cu dreapta… Cu dreapta! Sunt socialist, vreau reformele, vreau progresul, vreau bunăstare pentru toţi, dar nu mă împăcam cu anumite lucruri ale comuniştilor greci. Să te ferească Dumnezeu de ei! Aici comunişti?… Habar n-au de comunism. Sunt fripturişti… Aplaudă în sală, afară ies, pe urmă înjură şi spun anecdote. La greci nu-i aşa. Sunt înfiorători, domnule, înfiorători!
– Cine a fost Markos?
– Markos a fost muncitor la fabrica de tutun, care s-a auto-decretat general. A pus mâna pe conducerea acestei organizaţii – acum a revenit în Grecia, de la Taşkent. A stat treizeci de ani de zile exilat la Taşkent, a revenit în Grecia, i s-a dat pensie şi trăieşte liber. Deşi Markos a făcut, după mine, nu că sunt eu de dreapta, dar un act de trădare. Pentru că înţelegerea s-a făcut cu disidenţa bulgară şi sârbă. Şi ce se întâmpla? Şi bulgarii şi sârbii vroiau Salonicul. Şi atunci au propus independenţa Macedoniei, cu capitala Salonicul, ca la un moment dat, fie Tito, fie Dimitrov să pună mâna pe această Macedonie independentă, s-o facă sârbă ori bulgărească. Când am văzut că aşa sunt, m-am jurat, n-am de-a face cu ei. Ca convingeri politice sunt un om de dreapta, admit principiul primatul naţiunii, limbii, libertăţii religioase absolute, libertăţii de gândire absolută, ceea ce nu convine astăzi, dar aşa sunt, nu pot să admit altă structură socială decât… Şi, cum este la stadion: cine aleargă mai repede, cine sare mai sus – ăla să fie primul. Lucrurile s-au petrecut aici de-a îndoaselea, nu cei capabili au ajuns sus, nu cei pregătiţi, cu studii, nu cei bine intenţionaţi – de altfel, nu pot să vorbesc mai mult, dar intenţiile s-au văzut, ce a ieşit la suprafaţă… Ca să vezi ceva… N-aveam nici un post în Bucureşti, aveam numire numai la Soroca, în Basarabia. Dar nu m-am dus acolo, m-am dus din contra, în ’38 medic radiolog la Simeria. Ştiţi unde e Simeria?
– Cum să nu, Piski în limba maghiară, este un parc dendrologic acolo.
– Da, Ocskay, un parc splendid, Am fost acolo iarna… L-am vizitat, era un grof maghiar pe care l-am cunoscut, m-a invitat la el… Da, era un doctor de la Bucureşti, care avea patru posturi… cinci posturi şi eu nu aveam nici unul. Cum, domnule? Era greu, mai ales că eram grec, nu vrea să mă numească… Şi am plecat acolo. M-a primit bine acolo. Ocskay avea un conac frumos la moşie, acolo în parcul ăla al lui. Numai şase luni de zile am stat la Simeria. Au început şi fricţiunile, m-a chemat pentru concentrare. Dar am dus-o bine, am câştigat şi eu bine, aveam familie grea… Aveam aşa: bunică, tată, mamă, noi trei fraţi mai mici, eu îi întreţineam.
– Dar tata probabil, avea…
– Nu mai avea, săracul nimic, a dat faliment, în ’35. A avut avere frumuşică. Trebuia să cumpere o casă şi un teren pe Rahovei. Pentru 25 000 n-a cumpărat. Acuma costa un milion, şi el avea 975 000 de lei. N-a cumpărat. Şi s-a apucat de o afacere, a cumpărat maşini mari, autocamioane pentru transporturi. O mică întreprindere de transport, dar a pierdut, în principal din cauza reparaţiilor şi furturilor de la maşină… Şi a pierdut totul. Noroc, când am ieşit eu doctor, atunci am început să câştig, să-mi întreţin familia. Familia mi-a revenit mie. Şi la greci este un obicei: unul din familie îngrijeşte de restul familiei.
– O lege nescrisă…
– Lege nescrisă, da… mi-au rămas părinţii şi fraţii.
(…)
– Îmi spunea un literat român, cu care Goga era prieten: bărbatul de stat cel mai plăcut la conversaţie era Goga. Era instruit şi vorbea frumos. N-a avut şanse în politică, n-a văzut bine, s-a dus cu dreapta, cu A.C. Cuza şi acolo a scrântit-o, pe româneşte cum se spune. A avut Partidul Naţional Agrar – aşa se numea. În conducerea partidului erau cinci evrei, deşi el susţinea antisemitismul. Nu-l incomodau… Redactez acum un capitol: diferenţa dintre arta greacă şi arta egipteană. Arta egipteană era dominată de legea frontalităţii: aşa să-l vezi pe om! Sau jumătate, în bazorelief. Ei n-au cunoscut mişcarea. Asta le lipsea, de la greci au luat-o. Egiptenii făceau statui masive. Masivitatea este asiatică.
– Poate aţi citit mai multă artă şi istorie decât medicină la viaţa dumneavoastră, nu?
– Am citit mult, şi medicină, revistele medicale, de specialitate, eram bibliotecă ambulantă în spital, toţi mă întrebau, ce-i cutare, cutare, ştiau şi mă respectau. (…) Citeam multă bibliografie franţuzească. Eu engleză nu ştiu, dar existau traduceri din engleză în franceză, şi totuşi… am citit mult şi medicină şi altele… Şi cu ce m-am ales? Cu o pensie de 2500 de lei… Efortul a fost prea mare în viaţă, am făcut efort mare. (…) La clasa a doua de liceu aici, la liceul grec, profesorul de limba greacă ne dă ca subiect de scris acasă, despre spiritul de economie. Pe greceşte, pe greaca veche „sido” înseamnă economie, spirit. M-am dus acasă, mi-am stors mintea, pe o pagină douăzeci de rânduri am scris: sido. Dăm caietele profesorului la corectat, a doua, a treia zi ni le aduce şi ne întreabă pe fiecare: Papadopol, cutare… nota şase, altul, nota opt, nota nouă, nota cinci. Pe mine nu m-a întrebat… zic, să ştii că m-a prins… Când mă scoală să-mi spună: „Să ştii, tu, Gramatopol, ai făcut nişte greşeli de ortografie… Pentru asta ţi-am dat nouă, trebuia să-ţi dau zece, dar să ştii, că ai să fii filozof…” Aveam doisprezece ani… Ce am scris eu acolo, ca să-mi spună că o să fiu filozof… Şi filozof am ajuns. Aveam înclinaţii… Dar dintre medici mulţi s-au remarcat ca scriitori, poeţi, muzicieni, istorici… mulţi. Dintre avocaţi nu există, dintre profesori mai puţini… Am avut un profesor, unul Proca se numea – nu Proca ăsta -, iscălea O. Carp, era poet bun. A fost unul iar, Ciocâlteu, un poet bun. Poet bun, scria frumos… L-a dat afară, i-a luat locul un evreu, care a fost membru în comisia de armistiţiu de la Moscova. I-a luat catedra, şi i-a dat-o unui evreu. Omul a suferit până a murit, nu-i aşa. Se plătesc astea. Deci dintre medici şi ăştia. Romancieri medici, muzicieni medici. Albert Schweitzer, medic… A înfiinţat în Africa un sanatoriu… La egiptenii visul vechi, visul faraonic – era şi atunci o nomenclatură… Trăiau bine atunci cei care erau în ierarhia bisericească egipteană şi în jurul faraonului… Ei formau nomenclatura de astăzi… Pentru că nu există regim fără nomenclatură, nu se poate. Şi regim fără clase sociale nu se poate. Societatea… societăţile se stratifică singure. Cine a spus – Marx – că va fi societate fără clase, e o minciună, nu se poate, este utopie… Nu se poate. Utopiile au un rost însă, mobilizează omul şi societatea până la un punct.
– Până la un punct. Ei, asta este! Că şi Venizelos a avut utopiile sale.
– A, era utopic, a vrut Grecia Mare, Grecia Magna călare pe două continente şi pe cinci mări. Avea ideea ca marele elenism vechi să renască… Utopie. Câte utopii trăim noi în fiecare zi… Astăzi trăim patruzeci de ani de la sfârşitul războiului. Domnule, când s-a terminat războiul, am spus, bine că s-a terminat, începe o viaţă nouă, altă lume, alţi oameni, alte legi, alte metode… Nimic nou, toate sunt vechi.
– Când şi cum aţi reuşit să învăţaţi atât de bine franceza, şi de ce aţi scris până la urmă poezie în limba franceză?
– Am început să învăţ franceză în clasa a doua primară din Corabia. Prima dată acolo am învăţat puţină franceză, am trecut prin liceu în Grecia, dar începând studiile medicale aici, am avut nevoie de citit tratate în franţuzeşte, pentru că toate tratatele noastre erau în franţuzeşte. Şi am învăţat, puţin câte puţin, singur, cu dicţionare. Am dicţionar acasă – când o să vii odată acasă, am să-ţi arăt, câte cuvinte necunoscute am găsit eu. Le-am notat. Şi de ce le-am notat? Câteodată mai caut alt cuvânt, şi dau peste ele şi rememorez. Şi aşa am învăţat. Şi într-o zi, plecând de acasă, la policlinică, eram în troleibuz şi o femeie frumoasă trecea… Ducându-mă la policlinică şi venind de la policlinică am făcut primul sonet, care s-a şi publicat în Franţa. Primul sonet…
– Când?
– În ’65, acum, de curând. Primul sonet l-am făcut în franţuzeşte. Le-a plăcut francezilor şi l-au publicat pe loc. Nu m-a învăţat nimeni.
– Nici n-aţi fost în Franţa?
– Nu, n-am fost. Am făcut cerere să plec în Franţa, şi m-au respins, nu mi-au dat voie. Eu în poezie gândesc franţuzeşte, nu pot gândi româneşte.
– Nici greceşte?
– Nici greceşte. În româneşte mai fac ceva, dar greceşte nu pot. Greceşte gândesc filozofie, istorie. În româneşte proză comună şi franţuzeşte poezie.
– Şi în medicină tot în franţuzeşte gândiţi?
– Nu… nu, nu, nu, fiindcă toată ziua vorbeam, aveam contact cu pacienţii români, nu-i aşa. Deci, când mergeam pe stradă, am făcut multe poezii. Mă izolam de lume, treceam de ei, mergeau pe lângă mine, repede scoteam creionul şi scriam poezia. Nu… nu ti-am citit poezii franţuzeşti? Limba franceză are sonoritatea ei cu totul deosebită decât a altor limbi. De multe ori mi se întâmpla să mă scoale din somn poezia. Mă sculam la patru dimineaţa şi luam creionul şi scriam. Sau spuneam, lasă că scriu mai târziu… Uitam pe urmă… Vine inspiraţia… este reală inspiraţia. În închisoare am început să scriu pe dinafară, poezie românească. Pe urmă m-am dus cu ele, cu cinci bucăţi să mi le publice. Mi-a spus că le publică… apoi mi s-a zis că nu se mai publică. Că pe urmă ei te cercetau, cereau aprobare de la securitate…
– Am recitit prima discuţie cu dumneavoastră, în care povesteaţi de familia dumneavoastră, familie unită…
– Familie de altădată…
– La care dacă veneau musafiri se servea dulceaţă…
– Obligatorie dulceaţa şi cafeaua…
– Acum aş vrea să detaliem puţin, dacă sunteţi de acord. Să începem cu paştele. Avea vreun specific paştele grecilor faţă de acela al românilor?
– Da. În primul rând grecii sunt mai religioşi decât sunt românii. Este o mare deosebire între unii şi alţii. Şi sunt habotnici grecii. Păstrează sărbătorile cu mai multă credinţă şi acurateţe. Sărbătoresc în Grecia… sunt şi acuma… sunt atâtea sărbători religioase care se ţin numai duminicile. Sfântu Ion, Sfântu Constantin, Sfântu Dumitru, toţi sfinţii, Sfântu Anton acolo se ţin. Şi paştele se sărbătoreşte în mod deosebit acolo. De obicei paştele se face acolo la ţară, iese lumea la iarbă verde, se sacrifică mielul respectiv, mănâncă, bea acolo, dansează, cântă. Sigur că biserica… este fast bisericesc mare, mai multe cântece religioase, mai multă dispoziţie spre credinţă, oameni vârstnici, oameni care… Va fi o luptă mare dacă este Papandreu acuma din nou, ca să modifice Grecia radical, cum vrea el, să facă schimbare radicală, se va da şi la biserică, aici o să iasă mare conflict, va fi ca în Polonia… (…) Domnule, americanii… eu nu sunt pentru americani, că dacă eu sufăr astăzi, eu azi sufăr ca individ, şi ca societate sufăr – din cauza americanilor suferim, din cauza americanilor. Da, fiindcă au iscălit tratatul de la Ialta… Ne-a dat pe noi ca pe nişte şerbi, ca pe o moşie cu ţiganii pe ea. Cu ce drept au dat ei România şi Ungaria… cu ce drept ne-a dat? Au patru baze militare în Grecia. Le dă grecilor şase sute de milioane de dolari pe an chirie… Ştii ce înseamnă şase sute de milioane de dolari? Îi înarmează… În afara chiriei pe care o plătesc, ei mai dau în plus pentru economia ţării, atâta. El te păzeşte, el stă acolo, şi vrei – iese afară. Păi dacă ies acum de acolo americanii – intră altul acolo. Flota lor e în faţa Atenei. Dacă pleacă flota lor, o să vie flota cealaltă. Vacuumul se va ocupa de către ruşi. Şi atunci, ce te faci Papandreule? Nu, sunt inconştienţi. Ei îşi închipuie că o să facă ce vrea Papandreu. Nu este aşa. Este lege: cei mici sunt la cheremul celor mari. Nimic nu putem face. Şi aici nu se poate face nimic. Aici este vecinătate fatală. Fatalism geografic. Te găseşti lângă ei, ce să faci. Cum e fatalitate geografică între greci şi turci. Nu se poate. Sunt patruzeci de milioane turcii, zece milioane grecii.
– Ce mai bine înarmaţi din tot NATO, după America…
– Însă din punct de vedere intern sunt foarte slabi. N-au coeziune, n-au coerenţă. Mizeria e mare… Mizerie…
– Da. Mi-aţi descris cum se face paştele la greci în general. Dar la dumneavoastră…
– Se păstrează acelaşi ritual, cu ouă roşii, cu cozonaci, cu… da, deniile în fiecare seară… Săptămâna mare, epitaful, înconjurul bisericii, „Hristos a înviat!”, noaptea la ora douăsprezece se aprind lumânările… Lumina… Lumina totdeauna a avut un rol mare în religii… Lumina, lumânarea… Lumină de la Sfântul Mormânt pe care o duci acasă. Mergeam cu părinţii la biserică, deniile, se citeau cele douăsprezece evanghelii, tata era – fără să fie mare habotnic – totuşi, ştia câteva lucruri din religie, ştia câteva din versetele evangheliei. Pe timpuri asta era instruirea, instrucţia, se făcea istorie, istorie religioasă, morala creştină… Şi se prindea de om? Se prindea.
– La iarbă verde aici aţi ieşit de paşti?
– Nu, n-am ieşit de paşte, aici nu, e oraş mare, n-aveam… Dar în Grecia, de câte ori am fost de paşti, de câte ori s-a întâmplat, ieşeam şi eu la iarbă verde. Vedeam folclorul acolo, cum cântă clarinetul, cum joacă, cum dansează, care sunt obiceiurile…
– După paşti, care a fost cea mai mare sărbătoare religioasă, sărbătorită şi în familie?
– Crăciunul. Şi când se întâmplao onomastică. La onomastică mama făcea – pe tata îl chema Constantin, Sfântu Constantin şi Elena – ne plăcea să ne facă prăjitură cu cremă de vanilie. Asta era tradiţie la noi în casă… Sarmalele erau tradiţionale, plăcintă cu cremă, cozonacii, ouă roşii şi cataif… Sau baclava.
– Baclava e turceşte, nu?
– Ba da. Şi cataiful. Sunt cuvinte turceşti. Sunt prăjituri cu nucă şi cu sirop, însiropate, foarte dulci. Mie mi-a plăcut mult baclavaua, că are nucă în ea.
– Cu aceste ocazii veneau şi musafiri?
– Veneau musafiri. Noi mergeam la unii, alţii veneau la noi. Aveam trei zile de paşti, ziua întâia, a doua şi a treia. Şi se programau. Prima zi mergeam noi, a doua zi veneau ei, a treia zi mergeam la alţii, ca să fim împreună.
– Cu cine au fost părinţii dumneavoastră în relaţii bune?
– Cu comercianţi… comercianţi. Cu cei care aveau brutărie, care avea restaurant, care erau de aceeaşi… cu cei care la Corabia exportau grâne – tata era exportator de grâne… Aici el avea restaurant şi brutărie, avea de-a face cu ei…
– Ce familii erau acestea?
– Tot greci, greci din Epir, care se ocupau îndeosebi cu aceste profesii. De obicei grecii din Grecia veche insulară făceau comerţ cu coloniale, transporturi şi import-export la stil mare, erau mai gomoşi. Ăilalţi erau mai mărunţi.
– Între aceşti mărunţi şi cei mari era vreo comunicare sau se păstra distanţa?
– Nu, era, era comunicarea… Eu n-am ştiut ce înseamnă lupta de clasă… Mai târziu mi-am dat seama. De ce să nu-l suport pe ăla, că-i bogat şi din familie bună. N-aveam acest lucru. N-am cunoscut ura de clasă, cum ne-au învăţat aicea. Nu. Fiecare cu treburile lui, cu câştigurile lui, cu veniturile lui. Sigur că bogătaşii se uitau la tine mai aşa, mai cu dispreţ, şi grecii au acest lucru, sunt gomoşi.
– Dumneavoastră când aţi devenit medic, sau poate mai devreme, prin colegi, aţi ajuns în relaţii şi cu familii mai mari…
– Mai mari, din Bucureşti, da.
– Cu care? Aţi pomenit de epitrop, de la…
– De la comunitate…
– Ce case aţi frecventat, mai des sau mai rar?
– Mai deosebite… Era un mare comerciant, importator şi exportator de cherestea, unu Nicolopol. Aveam relaţii cu el, era şi un om citit. N-avea multă şcoală, dar citise între timp, se instruise. Nicolopol, Balsalopol(?) era unul, bancher, avea banca lui. Era unul Hagi Petru, industriaş… Ăsta dădea mese frumoase, bogate, acasă, chema lume bună. Aveam relaţii bune, eram băgat prin profesie, şi nu atât prin profesie cât prin… se ştia că ştiu multă carte. Mai era ceva. Toţi grecii de aici au căutat să mă facă ginere. Da, fiindcă erau puţini greci instruiţi. Unul îmi promitea o casă, altul îmi promitea o fabrică, altul promitea… Nu i-am ascultat. Am mers pe linia sentimentală. N-am vrut să capitulez în faţa acestor tentaţii, care erau mari. Îmi ofereau case în Grecia, avere. Şi n-am luat. Am trecut acum şi am văzut acum în iarnă, locul unde era o casă, au dărâmat-o şi au făcut un bloc. Puteam să fiu bogat astăzi. N-am făcut chestii din astea. N-am vrut să comercializez sentimentele mele şi starea mea. Când m-am dus în perioada războiului – nu începuse războiul, când a fost rebeliunea legionară – m-am pomenit mutat la Brăila-Brăiliţa şi…
– De la spitalul Brâncovenesc?
– Da, eram atunci chemat la concentrare, la Brăila, Brăiliţa, şi suntem chemaţi acolo să reprimăm o revoltă legionară în interiorul Brăilei. Şi ne-am dus cu trupa mea – la grăniceri eram – , cu un mic tunuleţ, înconjurasem Poliţia unde se baricadaseră legionarii, să tragem cu tunul. Vine un general şi le spune: „Predaţi-vă, că nu vă aşteaptă zile bune.” S-au predat ei. Dar acolo stând de vorbă, văd la geam o doamnă. Mă apropii, era dimineaţa, pe la cinci-şase dimineaţa, iarna, pe la şase dimineaţa, îngheţasem. Zic: „Daţi-mi un ceai…” Şi ea: „Nu cumva sunteţi greci?” „Ba da, suntem greci…” „A, păi staţi…” M-a chemat înăuntru. O casă frumoasă, de bogătaşi, mare bogătaş, mare armator, Maţuchis… Când a văzut un ofiţer, un grec îmbrăcat ofiţer, m-a invitat înăuntru, m-a omenit… ce nu mi-a făcut… Avea şi o nepoată, aşa… Şi, din vorbă în vorbă, ne-am împrietenit. Într-una din zile, Coman, şeful batalionului nostru dă o masă pentru generalul comandant al grănicerilor. Zice: „La popotă, ce dăm noi la popotă?” Eu: „O masă idioată!” M-am dus la el, am luat veselă, am luat covoare, am îmbrăcat popota – eram ofiţer cu popota – , am făcut… Când a venit generalul: „Ce este, de unde le aveţi pe astea?” „Păi, îl avem pe Gramatopol.” „Ia cheamă-l încoa’!” „De unde le ai?” „M-am dus cu trăsură şi am adus toate astea…” Ce n-aveau grecii ăştia… Bogătaşi… Maţuchis… A plecat în Grecia… Şi am văzut la Brăila femei frumoase, grecoaice frumoase şi de familie. Aveau aristocraţie acolo. Diferenţă mare dintre grecii din Bucureşti şi grecii din Brăila şi Galaţi. Acolo erau mai aristocraţi decât ăştia de aici. Fiindcă erau toţi cu bani mulţi, navigatori, armatori, importau şi exportau… Maţuchis avea mobila adusă de la Viena pe Dunăre, cu şlepurile lui. Mobilă de aia franţuzească…
– Şi nu v-a prins pentru nepoată…
– Nu, nu, nu, nu, nu. O să mă însor eu când o veni timpul. Când o veni timpul. Poate am greşit în viaţă, poate eram prea independent, prea arogant, n-am nevoie de nimeni. N-o să mă facă pe mine socru-meu, o să mă fac eu singur… Am avut discuţii şi cu părinţii. Au venit timpurile astea, nenorocite pentru mine, care mi-a dat în cap, dar eram departe astăzi, dacă nu se întâmplau lucrurile aşa. Dacă era pe capacitatea omului, pe pregătire şi asta, sigur că aş fi avut şi casă, şi maşină şi toate astea… Eh…
– Vedeţi, independenţa costă…
– Costă. Am fost un spirit liberal, independent.
– N-aţi avut discuţii cu confraţii dumneavoastră, mai puşi pe compromisuri?
– Ba da, ba da. Unu mi-a spus: „Mă, eşti prost că nu treci cu ăştia…” Cu elita… „De ce, mă?” M-am dus într-o zi la profesorul Mandache, cu lucrarea asta, cu volumul de poezii. Nu-l mai văzusem de câţiva ani… Profesor de chirurgie la Brâncovenesc. „Ce mai faci, domnule doctor… Ce mai faceţi…” el vorbea la plural, era puţin mai tânăr ca mine. „Ce să fac, domnu’ profesor, uite mă chinuiesc şi eu…” „Am auzit…Unde lucraţi acum?” „La policlinică, pe Pantelimon.” Şi-mi spune: „Păcat, domnule doctor, că n-aţi trecut…” mi-a făcut aşa. „Domnu’ profesor, e de datoria oamenilor cu puţină carte şi conştiinţă, să nu facă compromisuri cu… N-am vrut să fac asta.” A tăcut din gură, el făcuse aşa ceva… Vorbeam de pe poziţii diferite. Moralmente stăteam… eram superior lui. Cum n-am admis, şi alţii, care au făcut politica regimului, fără să fie convinşi, numai pentru un punct de vedere utilitarist. Nu sunt cinstiţi. Majoritatea. Ce să-i faci.
– Aţi spus că v-a plăcut Bucureştiul fiindcă a fost lume bună, şi aveţi amintiri frumoase…
– Amintire frumoasă… Amintirea frumoasă e următoarea: Eram încă în anul doi… trei la Medicină, eram cel mai elegant. Tata mă îmbrăca bine, să fiu frumos îmbrăcat… Purtam lavalieră, haine reiate… „şi să nu împrumuţi cărţi şi tratate de la unul şi altul. Du-te şi cumpără!” Îmi dădea şi cumpăram. Bani gheaţă! „Du-te, cumpără!” Eu împrumutam pe alţii, le dădeam să citească, dar eu nu luam. Nu vroia. Tatăl meu – patera îi spuneam, patera… Patera, pater… pater, cum spune şi în biserică, pater, părinte… Îmi dădea bani, şi-mi cumpăram tratate. Era mândru! Mare mândrie a avut când a venit la teza de doctorat în medicină, când m-am îmbrăcat în toga aceea frumoasă, a plâns de bucurie… Şi când am dat concurs la Brâncovenesc, în zilele când era chestia cu Basarabia… cu mareşalul Antonescu, atunci am dat concurs de medic secundar, şi am reuşit. În ziua aceea se ţineau nişte cursuri speciale de apărare pasivă, şi vine un ofiţer să întrerupă cursurile pentru că situaţia în ţară e tare dramatică, guvernul român a primit ultimatumul pentru cedarea Basarabiei. În câteva zile a venit confirmarea, m-a numit, şi a venit tata să mă vadă în spital ca medic secundar, îmbrăcat în alb… Iar bucurie…
– A cheltuit mult cu dumneavoastră…
– A, da… Şi atunci erau taxele şcolare, taxele de şcolaritate la Facultatea de Medicină erau mari. Plăteam patru mii de lei pe an taxă de şcolaritate… Săracul tatăl meu îmi plătea din buzunar. Am învăţat de la el, însă, să fiu patriot, să fiu mândru ca bărbat – grecii suferă de mania asta – , aveam sentimentul superiorităţii rasiale faţă de alţii – nu mă compar cu valahii… Sigur… În primul rând, pentru că cunosc o limbă… a ştiinţei, şi a istoriei, şi a filozofiei… În limba greacă s-au scris lucrările cele mai savante, cele mai cunoscute… Cunoaştem istoria, războaiele pe care le-au făcut, cum au ajuns ei… Mai eram mândru eu că grecii, ca să fie independenţi, au luptat şapte ani, de la 1821 până la 1828, şapte ani şi ceva au luptat… când cu lordul Byron şi cu… Asta e, n-au cumpărat cu bani independenţa, au cumpărat-o cu sângele lor… Pe când aici statul român a fost făcut stat pentru că a iscălit ţarul, sultanul şi împăratul habsburgic, să facem o ţară independentă, ca să nu ne certăm… Dar n-au tras un foc de armă. Aici se spune de tradiţie revoluţionară… sunt poveşti. Mie să nu-mi spună! Deci, tata a fost un om numai cu trei clase de liceu, dar citea reviste, ziare, făcea politica lui… Şi el era venizelist… Îmi dădea şi bani de buzunar. Adică, mă duceam… îmi plăcea foarte mult să dansez. Mă duceam la serate dansante şi la baluri.
– Unde?
– Aici, în Bucureşti… Era o societate atunci, acum e pe strada Intrarea Zalomit, acolo se strâng maghiarii, acolo era o sală de dans. Mă duceam odată pe săptămână acolo şi odată pe săptămână la fostul sindicat al ziariştilor, vizavi de Ministerul Agriculturii. Se dădea în fiecare duminică, îmi plăcea foarte mult să dansez. Aveam un grup de fete şi băieţi, mergeam cu toţii acolo, ne cinsteam cu câte o prăjitură sau o limonadă…
– Nu consumaţi băuturi?
– N-am băut în viaţa mea. N-am băut şi n-am fumat. O prăjitură, luam cel mult o salată de boeuf… Îmi plăcea foarte mult salata de boeuf…
– Şi prietenii aceştia, cu care mergeaţi, grupul acesta de tineri…
– Da, eram toţi din acelaşi an, eram… doi-trei greci eram acolo, restul erau români, şi formam un grup. Ne duceam la serate dansante de la şapte până la zece seara, ne distram, mergeam acasă. Pe urmă şi alte mici aventuri pasagere, cum au toţi tinerii…
– Cine era în grup?
– Trei au murit. Unul a murit în război, doctorul Ciovârnache… cum a ieşit doctor, l-a înhăţat, şi la trimis pe front. A murit în Basarabia. Acolo, în Basarabia, era în tranşee. Face greşeala că scoate capul din tranşee, un glonţ îi perforează casca pe aici, iese pe aici… Ciovârnache… Un alt grec, Zebires, a murit acum cinci ani la Predeal, un român, a murit aicea, doctorul Crişan, acum trei ani, fost director la spitalul Colentina, şi un alt grec, Azara, a murit şi el… Dintre fete nu mai este nici una în Bucureşti, toate erau din provincie, din Tulcea, din Bucovina… Îmi plăcea Bucureştiul de altă dată, era mai frumos ca ăsta de acuma, avea tramvaiele alea frumoase, avea… era puţin cam înghesuit, dar interioarele erau mai frumoase. Clădirile nu erau aşa mari… cazărmile astea. Erau case boiereşti, şi case modeste pentru muritorii de rând. Dar totuşi, erau case. Nu exista criză de… aşa zisa criză de lemne… Toţi aveau lemne la sobă, nu era atunci problemă să ai lemne la sobă.
– La familii se organizau întruniri aşa între tineri?
– Da, aveam…
– Acasă nu se dansa?
– Nu… Nu erau de acord părinţii cu dansul acasă. Părinţii mei erau de altă dată…
– Dar la alte case se organizau dansuri?
– Da, da, da, mergeam, se organizau la alte case… La o grecoaică studentă, care avea mamă franţuzoaică, era mai altfel trăită. Costorici, are un nume sârbesc. A fost o femeie frumoasă. A murit acum un an şi jumătate de cancer generalizat. Era o ginecologă bună în Bucureşti, şi avea şi clientelă mare. Dar a venit cancerul peste ea şi a dat-o peste cap. Cancerul este echivalent cu căderea cu avionul sau naufragiul… Cade avionul… ce să faci? Naufragiezi – te îneci. Asta e cancerul. Moarte. Nu-i altă soluţie. De asta spun câteodată, sunt partizanul: „A trăi din plin viaţa, să nu-ţi refuzi nici o plăcere, atâta timp cât nu provoci societatea şi familia.” Dar de e vorba de o plăcere, de o voluptate – s-o ai, pentru că prin firea lucrurilor, animalul merge după plăcere, şi fuge de durere. Asta este legea biologiei. Nu e nici un păcat de a trăi din plin. Eu nu zic să nu bei, să nu mănânci, dar dacă nu simţi nevoia de băutură sau de fumat…
– Dumneavoastră aveaţi organizaţia, dansurile… Acum studenţii se plâng că au foarte mult de învăţat.
– Au de învăţat nişte lucruri care nu le folosesc în viaţă la nimic. Au făcut un mare rău aici. Au desfiinţat casele de toleranţă. Mergeam acolo, câteodată. În grup mergeam şi ne distram.
– La care?
– La Crucea de Piatră…
– Dar nu era periculos?
– Nu! Acolo am fost de două ori în viaţa mea. Şi mai erau nişte case de toleranţă pe strada Brezoianu, pe lângă Cişmigiu. Erau şi hotelurile atuncea libere… Am avut şi viaţa asta sexuală normală, controlată, nu aberantă. Eram un om normal, cu toate facultăţile… Asta este.
– Cele de pe Brezoianu erau mai selecte decât altele?
– Erau mai selecte. Alea de la Crucea de Piatră erau pentru gloată. Dar era una, care avea femei frumoase şi elegante, acolo m-am dus de două-trei ori. La un moment dat, eram… vreo trei luni de zile am lucrat la pavilionul de prostituate la Colentina. Pentru că la spitalul Colentina era pavilionul prostituatelor.
– Adică se tratau acolo?
– Da, se tratau acolo. Când le surprindeau bolnave la controale periodice, le trimetea acolo. Am văzut câteva prostituate de toată frumuseţea. Şi corpuri frumoase, şi frumose în general… Şi bolnave. Spunea acolo un doctor care era mai mare – pe urmă a murit – „Când vă duceţi la dame, să vă duceţi cu speculum”. Am văzut un sifilis acolo, pe uter… Dacă nu, nu se vedea. Aveai contact şi luai sifilisul. Mi-a rămas în minte ăsta. Şi femei frumoase au fost astea. Acum se tratează mai uşor, sifilisul nu mai este o boală… Există penicilina. Înainte era neosalvarsanul şi bismutul. Acum este penicilina. Sigur, era teama de sifilis. În definitiv sifilisul ca şi gripa, ca şi guturaiul – boală este. Mulţi oameni mari au fost sifilitici. Sifilisul a avut un mare rol în revoluţia ştiinţei şi a culturii.
– Dar dumneavoastră cum explicaţi asta?
– Spirocheta sau treponema palides… spirocheta incită celula nervoasă. Face aşa: tiu! Marii poeţi au fost sifilitici. Marii scriitori, marii dramaturgi – sifilis. Cine n-a auzit… Înalta societate era plină de sifilis. Dar dacă se tratau nu mai erau contagioşi. Am lucrat şi în sifiligrafie. Tratam prostituatele şi la policlinică, veneau bolnavi şi-i tratam acolo. Aveam un medic şef, un evreu, Wisner, am învăţat câte ceva de la el. Şi femeile astea, prostituatele, au un rol social important, domnule. Uite cum am scris eu aicea: „Omenirea întreagă e tributară câtorva femei.” Prin Grecia veche este tributară lui Aspasia, etera din Milet, amanta lui Pericle. Pericle era însurat şi avea doi copii. Şi el trăia cu amanta. Copiii i-au murit de ciumă, şi a rămas singur cu nevasta lui. A murit şi nevasta lui. Şi prin derogare de la legile cetăţii Atena, i-a dat voie să se căsătorească cu această femeie, să-i dea numele, să o facă nevasta lui… Această heteră – aşa se numeau – , care a trăit cu Hipocrate, a trăit cu Euripide, a trăit cu Herodot şi era amanta lui Pericle. Ea l-a sfătuit să facă Acropole… Fidias a trăit cu ea, marele sculptor. Era Aspasia, Tais, mai am câteva pe aici trecute. Au avut un rol social important. Madame de Pompadour, doamnele de la Paris, care întreţineau saloane literare. Acolo se întâlneau cu toţii… Femeile astea inspirau… Nu-şi lăsa nimeni nevasta pentru ele, dar trăiau.
– Da, da. Adică familia era una, iar…
– Da, da. Familia are legile ei.
– La familiile acestea cunoscute ca greceşti din Bucureşti, se întâmplau divorţuri sau…
– Nu. Nu exista asta. Divorţul este o inovaţie a timpurilor postbelice. Se mai întâmpla câte una aşa, dar nu era, nu surveneau divorţurile la cea mai mică ceartă sau dispută. Problema divorţului era o ruşine pe timpuri, un tip serios şi divorţează… Ei, s-a schimbat societatea la Atena, este o prostituţie de mare anvergură… Femei… Da…
(…)
– N-am vorbit mai deloc de perioada de după război. Unde v-a apucat vara anului ’45?
– În ’45 am fost în Bucureşti. Am revenit de pe front. Ultima parte a frontului am făcut-o la Beiuş-Oradea Mare. Atunci s-a întâmplat o busculadă acolo, trupele maghiare au năvălit peste noi, am luat-o la fugă, am mers, am ajuns până la Brad, la minele de aur, în oraşul Brad ne-am oprit, de acolo ne-am regrupat ca să ajungem din nou la Beiuş, şi de la Beiuş am fost trimis la Bucureşti, demobilizat – şi aşa s-a terminat războiul.
– Pentru dumneavoastră.
– Pentru mine. Da, da, sigur. În război, un an şi jumătate am fost în Rusia sovietică… În total, în afară de perioadele de concentrare. Dar, totuşi, perioada de război pe care am petrecut-o în Rusia sovietică a fost pentru mine o învăţătură. Mi-am dat seama ce însemnă teoria comunistă aplicată asupra popoarelor, asupra unui popor care avea o oarecare elită pregătită ştiinţific pentru stânga, dar majoritatea era înapoiată. Comunismul este, dacă se poate admite, este potrivit unor popoare care sunt mult mai dezvoltate şi care ştiu să renunţe la egoismele lor, pentru binele suprem, pentru binele omenirii.
– Ca medic, ce experienţă a fost pentru dumneavoastră? A fost o situaţie specială?
– Am fost obligat din cauza condiţiilor de front, când avalanşele de răniţi erau mari, să nu mai fac specialitatea mea de radiologie. Am făcut medicină generală, şi chiar chirurgie. Eu care nu pusesem mâna pe bisturiu, am tăiat picioare şi mâini. Veneau grămadă toţi, echipele de chirurgi nu ajungeau, nu pridideau să salveze oamenii, şi atunci am luat şi eu cuţitul, am văzut cum procedează ceilalţi, şi am făcut şi eu. Am tăiat nu ştiu câte mâini şi picioare. Asta a fost una. Al doilea. Mi-am dat seama că oamenii în război devin nişte bestii, n-am admis nici o dată ca un doctor să uite îndatoririle lui hipocratice, să ajute pe cei suferinzi, pe cei care au nevoie de îngrijiri medicale din motive de ordin rasial sau naţionalist. Am îngrijit pe spezele mele, să spunem aşa, cerând voie colonelului, să îngrijesc douăzeci sau douăzeci şi cinci de răniţi ruşi, prizonieri, care erau nebărbieriţi, cu pansamente murdare, oribile şi am spus: „Domnule colonel, trebuie să avem grijă şi de omenii aceştia!” „Lasă-mă în pace, sunt bolşevici.” „Or fi bolşevici, dar până una-alta sunt soldaţi veniţi de pe front, nenorociţi, pierd sânge, infectaţi, trebuie să…” „Ia o echipă de sanitari, şi fă ce vrei cu ei.” Într-adevăr, am luat o echipă de doi sanitari, i-au spălat, i-au bărbierit, le-au schimbat pansamentele, şi au plecat mai departe. Sigur că evreii dintre ei care au fost – au fost executaţi. Ştiam că-i execută, dar ce se putea face? Deci am luat… ororile războiului nu le-am admis niciodată, pentru care am fost antirăzboinic.
– Nu aţi avut acolo aparat Roentgen?
– Am avut un aparat de Roentgen portativ, un aparat marcă italiană. La început, când nu aveam prea mult de lucru examinam – mai ales că corpii străini din organism, schije, gloanţe căutam să le vedem – , dar asta a fost la început, de abia începuse războiul, şi primii răniţi îi îngrijeam şi în felul ăsta, îi treceam şi prin aparat. Dar pe urmă când venea avalanşa, am lăsat asta. M-a chemat colonelul: „Ia, apucă-te, şi fă tu treabă aicea!” Şi am făcut. Am făcut faţă.
– E foarte interesant că şi pe medici i-a dezumanizat…
– O, sigur. Sigur. Şi am avut câţiva oameni cu care m-am certat pe motivul acesta. Pentru că la un moment dat, în catacombele de la Odesa, şi mai ales în catacombele de la Sevastopol a intrat un ofiţer de al nostru, român, şi a găsit acolo doi prizonieri ruşi. Prizonierii ruşi când i-au văzut pe ai noştri – ăsta era locotenent – au căzut în genunchi şi au spus că au familie şi să nu fie executaţi. Colonelul… locotenentul ăsta – nu ştiu cum îl chema – a scos pistolul şi i-a împuşcat. Că erau bolşevici. Am fost revoltat de acest lucru. Bine, bine, războiul are legile lui, este amoral în general, dar nici bestialitatea nu este ceva cavaleresc. Nu m-am împăcat cu chestiile astea, că-i bolşevic… Nu pot să uit scena când au prins nemţii 80 000 de prizonieri ruşi la Sevastopol. Timp de 28 de zile au luptat oamenii ăştia, n-au avut ce mânca, n-au avut alimente, n-au avut pansamente, n-au avut medicamente, n-au avut nimic şi, când i-a scos din cazemate personale, săpate în stâncă, i-a trecut prin oraş, 80 000 de prizonieri, şi-i vedeam – am stat eu şi i-am văzut… Ei, câţiva soldaţi germani îi loveau cu puşca pe prizonieri când cădeau, când nu mai puteau de istoviţi – îi loveau. Toată lumea era revoltată… Şi nemţii au pierdut mult faţă de ruşi pe acest comportament care nu era uman. Bine, războiul e război, dar poartă-te frumos cu omul când ţi-a căzut în mână şi e prizonier, să-i respecte viaţa, şi ajută-l să se ridice. Îi loveau, îi alungau prin stradă, îi târau, iar cei care erau duşi aşa în coloane nesfârşite, pe câmp, dintr-un oraş în altul, erau împuşcaţi, ce să-şi bată capul cu ei, să-i ridice, îi… De asta nemţii au avut o presă proastă, cum se spune, şi-au făcut singuri rău, pentru că ruşii – de la început – vedeau în Hitler un eliberator. Aşa era… „Hitler – osvoboditel”, am văzut poze: „Hitler – osvoboditel”… Să scape de tirania lui Stalin. Şi-mi spuneau ruşii: „Păi atunci e mai bine să-l avem pe al nostru, pe Stalin” Îl vedeau pe Hitler cu şapcă, cu pelerină, învingător… A fost învingător într-un moment, pe urmă n-a mai fost. Realitatea este că acest război a dezvăluit slăbiciunile Rusiei sovietice. Şi sunt convins, că dacă ruşii nu primeau ajutoarele masive din partea americanilor la Stalingrad, n-ar fi fost scrisă o epopee aşa de fastă, faimoasă ca victoria ruşilor la Stalingrad. Totul era american, aviaţie, tancuri, maşini, transporturi, tot, tot, tot… Bocanci, îmbrăcăminte, şi mâncare, şi biscuiţi americani. Cred… La bătălia de la Kiev, care s-a dat în vara anului ’41, în septembrie, 800 000 de prizonieri au luat nemţii. Aveau sistemul acela al sondelor, numit, şi învăluirile… Ridicau mâinile… Foarte bine… ce să mai lupte dacă au pierdut. Însă ruşii au avut o altă politică. Erau obligaţi soldaţii să lupte până la moarte, nu se admitea să se mişte din bârlog, din locul lor. Şi la Stalingrad aşa a fost, în spate erau politrucii. Nu prea se putea vorbi despre chestii din astea, dar mi-am dat seama că aşa e.
Trebuia recunoscut, un corp ofiţeresc de elită au avut nemţii. Fără să am mari simpatii faţă de ei, dar erau. Noi dacă n-aveam pe nemţi lângă noi, să ne hrănească, muream prin stepele Rusiei.
– Era bună aprovizionarea?
– Cea mai teribilă… Nu cred că există armată să fie mai aprovizionată până în linia întâia, domnule. Bomboane, boabe de cafea, unt, marmeladă, zahăr – toate le aveau. Totul aveau. Păi cu serviciul nostru de aprovizionare al armatei, cum sunt învăţaţi ai noştri, muream de foame acolo. Nu se poate. Ai noştri…Au făcut şi ai noştri câteva lucruri mai… Se duceau prin diverse case… Ţin minte cazul unui mare pictor rus, la care s-au dus oficialii noştri şi i-au comandat picturi. Şi au luat tablouri – trebuiau să-i ducă untdelemn, făină, zahăr. Au luat şi nu i-au dus. La război e ca la război.
– Unde, în ce oraş a fost asta?
– În oraşul Simferopol, capitala Crimeii. La război, ca la război… Acolo am găsit familii de ruşi albi, care erau ţarişti şi sperau ca Crimeea să fie alăturată României, anexată de România, „ca să scăpăm de Stalin…” Dar lucrurile astea nu s-au întâmplat…
– După ce aţi fost deconcentrat…
– Deconcentrat – mi-am luat serviciul în primire, la Brâncovenesc.
– Aţi avut un stagiu destul de lung la Brâncovenesc…
– Mare, mare, lung, da… Şi acum de curând am trecut pe la Brâncovenesc, şi nu l-am mai văzut, era ras de pe suprafaţa pământului. Deşi consider că a fost o impietate istorică, o ştergere din memoria poporului, să desfiinţezi un spital mare, valoros, unde a fost o adevărată şcoală românească, şi unde nu a pătruns nici un evreu. Acolo era citadelă naţionalistă… Pentru care pe mine nu m-a admis de la începutul carierei, că eram grec. Şi cu antifanariotismul şi antigrecismul lor la început nu am dus-o bine, dar prin capacitatea mea m-am ridicat, am dat concursuri… Deci acest spital a fost desfiinţat. Brâncoveanu era prinţ român, de origine sârbă: Brancovici. Însă erau grecizaţi, erau elinizaţi, cultura lor era pur grecească. În casa lui Brâncoveanu la masă familia vorbea greceşte. (…) Deci acest spital a fost desfiinţat. O greşeală mare, consider, şi din punct de vedere istoric, şi din punct de vedere sanitar. Vrei să creezi ceva nou, creează dincolo de aeroportul Băneasa, fă un oraş nou, altă capitală, dar ăsta trebuia lăsat acolo. Plus bisericile care au fost desfiinţate. De exemplu, mănăstirea lui Mavrocordat. Ei bine, mănăstirea Văcăreşti este ctitorie a prinţului Nicolae Mavrocordat. Acest prinţ, Nicolae Mavrocordat, nu era un prinţ agramat, era un prinţ foarte cult pe timpul acela. Şi avea o bibliotecă… Mavrocordatul – nu ştiu, ţi-am arătat vreodată cartea lui? Nu?
– Nu, nu.
– Data viitoare o să ţi-o arăt… scrisă de un istoric mare român, Sturdza, care-i un adevărat istoric. Ce epocă a lăsat acest Mavrocordat… Deci mănăstirea Văcăreşti a fost desfiinţată – mănăstire monument istoric. În primul rând era şi monument istoric, era legat de o familie domnitoare, şi a fost desfiinţată, ca să vie o altă familie… Sigur ăsta este un complex de inferioritate: să distrug totul, ca să fac eu… N-am spus nici un nume…
– Ei bine, în ’45 deci, v-aţi întors la Bucureşti.. Care a fost atunci atmosfera în comunitatea grecească de aici?
– Comunitatea greacă şi-a reluat activitatea. Şcoala fost redeschisă. Societăţile care erau pe timpuri au fost readuse la activitate şi mergea viaţa normal. Toţi vorbeau limba greacă. Grecii îşi trimiteau copiii la şcoala greacă, nu era nici un impediment din partea autorităţilor româneşti faţă de o şcoală minoritară. Nu mai exista acest antigrecism pe care l-am cunoscut eu în copilărie, se mai potolise, se potolise mult. Dar grecii, bănuind că în partea asta se va întâmpla să rămână… să nu mai fie România liberă ca altădată, din ’45-’46 se pregăteau şi plecau.
– Da, deja?
– A, sigur că da. Îşi vindeau proprietăţile aicea, făceau ce făceau, adunau aur, normal, şi plecau. Plecau. Pentru că grecii nu puteau să trăiască aici ca funcţionari şi salariaţi de cooperativă. Ei trebuiau să facă comerţul liber. Şi au fost sărăcite, au fost depopulate comunităţile greceşti, rămânând în ţară cei care aveau legături de familie cu elementul autohton şi cei care aveau posibilităţi de a se transplanta într-o altă ţară, fie în Grecia, fie dincolo de Ocean. De obicei grecii din România plecau la Atena, iar de acolo, după un timp de, se aranjau ca să plece dincolo de oceane. Şi se duceau în Statele Unite, în Canada, în Argentina şi în Australia. În Australia se duceau foarte mulţi. Aveam cunoştinţe care s-au dus în Australia. Se îmbarcau şi plecau.
– Nu aţi pomenit în perioada interbelică de Malaxa. El nu era grec?
– De origine greacă. S-a românizat. Eu nu am fost în casă la el, dar îmi spunea cineva că a văzut la el în casă un tablou al bunicului Malaxa, purtând fustanelă, portul naţional grec. Malaxa a fost grec. Cum Max Auschnit a fost evreu. Ăştia doi care conduceau…
– Economia.
– Economia, da, şi marea industrie. Pe lângă ei, al treilea ar veni Gigurtu, român, care şi el s-a ridicat, care a murit în închisoare. Gigurtu… A fost om politic, a fost omul regelui Carol…
– De altfel şi Malaxa.
– Şi Malaxa, da… Au fost şi conflicte între ei. La un moment dat nu se înţelegeau. Carol a pus mâna pe averile lor, Carol, care a fost un om venal. Era deştept, dar păcat că s-a compromis cu atitudini din astea. Era un fel de pasăre răpitoare, să aibă el mai mult decât ceilalţi.
– Aţi spus că şi în perioada de după război aţi activat pe linie de asociaţie grecească.
– Da. Pe mine mă interesa progresul şcolilor greceşti. La un moment dat, s-a întrunit un congres al tuturor comunităţilor greceşti din România, la cinematograful Excelsior, care este pe lângă Ministerul de Interne. Au venit delegaţi din toate oraşele… Unde este M.A.I. – Ministerul de Interne, pe strada Academiei, lângă Hotel Union sau Gociman, alături, era o sală acolo, lângă Comitetul Central…
– Nu mai este cinematograf acum.
– Nu, mai e de mult. Deci acolo a fost Congresul Comunităţilor Greceşti din România. Galaţi, Sulina, Constanţa, Bucureşti, Brăila au venit. Şi s-a pus problema, cum vor exista aceste comunităţi în noua situaţie…
– În ’45?
– În ’46 a fost congresul. Veniseră deja delegaţi ai Partidului Comunist din Grecia, care căuta să-şi apropie pe grecii din România, să ajute mişcarea insurecţională şi revoluţia socială din Grecia, care nu era revoluţie socială grecească, era toată aranjată de ruşi. Ruşii, regretând faptul că au admis împărţirea lumii la Ialta, au vrut să pună mâna pe Grecia. Şi atunci i-au determinat pe comuniştii greci să se răscoale contra guvernului grec. Era în ’46, în cursul verii. Începuse revoluţia din Grecia, la noi în ţară se făceau chete, aici se trimeteau ajutoare sanitare, una-alta, pentru ca să izbândească revoluţia socialistă în Grecia. Care nu era a poporului grec. Era comendată de ruşi, că ruşii vreau oricum să ajungă în Marea Egee. Şi cum să ajungă în Marea Egee?
– Visul de demult…
– Al lui Petru cel Mare… Ocoleau Dardanelele, şi prin România, şi Bulgaria, şi Iugoslavia cădeau tocmai la Salonic. Ca să aibă şi flotă în Marea Egee. Într-o şedinţă la şcoala greacă – eram atunci secretar general al comunităţii greceşti – , i-am acuzat de trădare pe comuniştii greci. Zic: „Aţi trădat patria grecească, pornind această acţiune revoluţionară care nu este a poporului grec, şi serveşte alte interese!” Şi planul ruşilor care era? Să detaşeze Macedonia grecească, să facă din Macedonia grecească o Macedonie independentă, pe care ar fi pus mâna fie Tito, fie Dimitrov. De aici a şi pornit cearta dintre cei doi lideri comunişti. Pe chestia Macedoniei greceşti. Comuniştii greci idealişti fac o Macedonie liberă, cu drepturi egale pentru toate minorităţile din Macedonia. Adevărat că era ceva populaţie slavofonă şi vlahofonă, dar majoritatea erau greci.
– Cuţovlahi?
– Da, cuţovlahi, sigur. Şi ca să facem o Macedonie independentă, o punem sub oborocul nostru, şi pe urmă aranjăm lucrurile. Am fost ameninţat atunci că, dacă mai mă exprim în felul acesta, o să sufăr consecinţe grave. Şi m-am retras din comunitate… M-au exclus. M-au exclus ei. Reprezentantul generalului Markos, care a revenit în Grecia după treizeci de ani de exil la Taşkent, a primit şi pensie din partea statului grec – oameni care au ridicat arma contra statului. Nu le-aş fi dat acest lucru. Eu înţeleg să fiu progresist, dar ca să facă… Şi pe urmă, ei sunt vinovaţi de masacre, comuniştii din Grecia. Au fost masacraţi oameni de dreapta. Şi ăia de dreapta îi împuşcau pe cei de stânga… A fost un război civil crunt, crunt, crunt. Ca războiul civil din Spania din ’36-’39. (…)
– Spuneţi că în ’46 aţi fost secretar general al comunităţii, din Bucureşti, nu?
– Din Bucureşti.
– Nu era un centru pe ţară?
– Aveam o organizaţie, dar era mai mult pe linie de ambasadă, diplomatică, politică. Însă nu aveam asociaţie de facto şi nici de jure cu comunităţile celelalte. Dar fiind prima dată, a fost asta, că ne-am întâlnit cu toţii.
– Dar când v-au ales dacă în ’46 a fost…
– Nu eram… nu m-am manifestat anti… aveam idei puţin socialiste, dacă vreţi, de stânga, să se facă reforme sociale, dar n-am admis revoluţia.
– Dar eu vă întreb, dacă în ’46 aţi fost secretar general, atunci înainte trebuie să vă fi ales în această funcţie.
– Da, ce se întâmplase… Fostele comitete au fost dizolvate şi au fost capturate, pot să spun aşa, de oamenii de stânga, de câţiva greci de stânga. Muncitori, cizmari… Cizmari. Da, da, cizmari! Au pus mâna pe comunitate, şi conduceau cum vroiau ei. Şi eu, care am fost un convins susţinător al culturii greceşti în România, m-am apropiat de ei, ei s-au apropiat de mine, şi mi-au propus: „Nu vreţi să fiţi… să organizaţi chestiunea şcolii, cadrele profesorale?” Să organizăm şcoală model pentru copiii grecilor din străinătate… De acord. Dar după doi ani de zile, pentru că eu nu m-am comportat aşa cum au vrut ei – m-au pus pe liber. Când am dat diplomele de bacalaureat elevilor greci, le-am ţinut o cuvântare.
– În ce an a fost asta?
– În ’48. Am ţinut o cuvântare la sfârşit de an, am dat diplomele elevilor – cuvântarea aceasta era un elogiu la cultura greacă, ce însemnă cultura greacă, şi ce înseamnă să fiţi greci. Nu trebuie să uitaţi lucrul ăsta. Lucru frumos, făcut aşa, cu mult schepsis.
– Bine… Şi pe urmă a venit reforma învăţământului, în vara lui ’48.
– Atunci s-au desfiinţat toate comunităţile, toate şcolile confesionale şi minoritare. Nu s-a mai admis.
– Şi acuma această şcoală grecească din Bucureşti a fost reînfiinţată?
– A fost reînfiinţată nu ca şcoală grecească, ci ca o clasă sau două la Mihai Viteazu, cu limbă de predare greacă, pentru elevii proveniţi din familiile refugiate din Grecia aici – partizanii, cum se spunea, ai lui Markos – dar acolo se învăţa o istorie falsă, trunchiată, şi într-o limbă mai mult decât populară. (…)
– În afară de şcoală, a avut altă activitate această asociaţie?
– Nu, n-a mai avut nimic după ’44.
– Bine, dar în perioada asta ’45-’48?
– Decât atât – şcoala. Nimic altceva. Mai era o societate literară şi sportivă, Orfeu, care întrunea tineretul grec. Jucau ping-pong, fotbal, puţin teatru…
– Unde?
– La şcoala greacă. Acolo avea sediul. Orfeu.. Pe strada Austrului. Care acum a devenit şcoală pentru nevăzători, cam aşa ceva. Acolo era şcoala greacă, clădire mare, construită de greci, pe cheltuiala lor, pe care a luat-o Guvernul Român. S-a făcut un acord între Guvernul Grec şi Român pentru despăgubiri reciproce, cam aşa ceva.
– Aţi pomenit şi de o casă mare a asociaţiei, sediul din perioada interbelică.
– Asta era. Pe strada Austrului. Acolo era sediul comunităţii şi al Liceului. Liceu complet, Liceu cu internat şi cu locuinţe pentru profesori, garsoniere.
– Şi după ce a fost înăbuşită revoluţia, au venit o mulţime de refugiaţi…
– Da. Un lucru care s-a întâmplat atunci în revoluţia greacă. S-a întâmplat ceea ce, de altfel, s-a întâmplat şi în revoluţia spaniolă. Au fost luaţi copii, despărţiţi de părinţi şi aduşi aici în România şi în celelalte ţări socialiste. Dar mi se pare, că cei mai mulţi în România. Ceea ce a fost un act de barbarie. Au luat copii mici, despărţiţi de părinţi, aduşi aici, să fie educaţi în spiritul Marii Revoluţii, Marelui Socialism, ca să ia arma şi să lovească în patria lor. Aşa au făcut şi cu spaniolii. Dar n-a prins. Rezultatul este că aceşti copii au crescut aici, au învăţat carte aici, s-au întors în Grecia, şi au devenit anticomunişti. Asta este interesant… Şi-au dat seama că au fost victimele unui procedeu istoric barbar.
– N-au venit numai copii…
– Şi oameni maturi, pentru că au fugit. (…) Unii din ei au fost luaţi cu forţa, chiar şi adulţi, dezrădăcinaţi, ca să aibe populaţie cu ei. Să nu dea mână de… cum se cheamă, elemente capabile să lupte pentru monarhişti, pentru dreptişti, pentru capitalişti. Îi luau şi fugeau cu ei încoace.
– Majoritatea au plecat înapoi….
– Au plecat, s-au reîntors. După treizeci de ani de zile începuse să mai slăbească acolo prigoana riguroasă contra celor de stânga. Unii au demonstrat că au venit aici luaţi cu forţa, n-au venit de bunăvoie. Şi li s-a dat voie să se întoarcă în ţară, li s-au redat casele confiscate, pământurile, au fost repuşi în drepturi, şi li s-a dat şi pensie acuma. Anii de pribegie în ţările socialiste au fost consideraţi ca ani de pensie şi au fost pensionaţi.
– va urma –
Din acelasi volum:
- “Era o flaşnetă în mijlocul lacului” [extrasul convorbirii cu Elisabeta Goga din vol. Chipurile orașului. Istorii de viață în București]
- “Viata mea cu Mircea a fost o bucurie fara seaman!” [marturie Margarita Vulcanescu]
- „Docil si disciplinat”
- “Eu toata viata am trait in frica” (I)
- “Eu toata viata am trait in frica” (II)
Lasă un răspuns