Mihai Pop sau luciditatea discreta

Mihai Pop, sau luciditatea discretă          

studiu realizat de Zoltán Rostás pentru volumul colectiv Cornova 1931, (Marin Diaconu, Zoltán Rostás, Vasile Şoimaru – ed.), Quant Publishing House, Chisinau, 2011

Dintre colaboratorii  ajunşi la notorietate ai lui Gusti probabil profesorul Mihai Pop este cel mai enigmatic. În ciuda unui lung interviu pe care l-am publicat în volumul Sala luminoasă[1], în care aparent a intrat în detaliile carierei sale, totuşi nu se cunosc o mulţime de date din perioada studiilor din străinătate, nici anii premergători celui de-al doilea război mondial şi nici din perioada serviciului diplomatic. Este adevărat că recenta descoperire a publicisticii sale aduce multe lămuriri cu privire la opţiunile sale politice, culturale şi sociologice din anii 1937-1940, dar chiar şi aşa cariera sa este plină de necunoscute. 

Mihai Pop, cel care este considerat iniţiatorul antropologiei culturale din România, s-a născut la 18 noiembrie 1907 la Glod (Maramureş) în casa unui preot greco-catolic. Copilăria în Maramureşul istoric, în mijlocul unei familii numeroase care a dat o serie de intelectuali legaţi de această regiune l-a determinat să rămână fidel obârşiei sale.

După studii elementare în Sighet a studiat la Liceul “Dragoş Vodă”din Bucureşti, iar apoi s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filozofie. Aici s-a ataşat de profesorul de folclor Ovid Densuşianu[2], la care a şi scris lucrarea de licenţă din folclorul plaiurilor natale. Dar paralel, fiind atras de limbile slave, devenit şi elevul lui Petru Cancel[3]. Primul impuls pentru studiile de slavistică a venit din regiunea natală, căci atunci când l-am întrebat, cine l-a îndreptat în această direcţie a răspuns foarte prompt: Maramureşul, „preoţii din satul vecin, vechea slavă fiind legătura cu literatura noastră veche şi toate chestiile astea.”[4] Şi fiindcă regiunea natală se afla la graniţa cu Cehoslovacia, era firesc să-şi continue studiile la Praga.

Este evident că tânărul Pop îşi alesese încă din facultate o carieră ştiinţifică şi era informat asupra celor mai bune posibilităţi de a se forma în străinătate. Praga nu avea doar avantajul de a fi geografic aproape de Maramureş, dar şi acela că era mai uşor de obţinut o bursă de stat, decât în marile capitale Europene.

După terminarea ultimului an de studii universitare, în 1928, Mihai Pop mai are de realizat o lucrare de licenţă la folcloristică. Pentru a se obişnui cu cercetarea sistematică pe teren, i s-a alăturat echipei gustiene, care se pregătea pentru campania monografică de la Fundul Moldovei din Bucovina. Se poate observa că ideea campaniilor monografice de vară – chiar dacă nu în înaltele sfere ale universităţii şi ale Academiei, dar în mediul studenţesc de la Facultatea de Litere – a cucerit deja prestigiul de expediţie serioasă, cu personalităţi şi tineri cercetători, studenţi aplecaţi asupra investigaţiei culturii populare. Pentru Mihai Pop conta şi faptul că în vara anului 1928 cercetarea monografică a fost organizată la Fundul Moldovei, de unde putea să ajungă acasă mai uşor.

Deşi tânărul Pop era obişnuit cu lumea rurală, satul în care s-a desfăşurat cea de-a  patra monografie gustiană i s-a părul deosebit. Era un sat cu mulţi oameni cu stare, răzeşi, „neamuri bune”, „un sat de oameni aşezaţi, trecuţi prin Austria”:

„Fundul Moldovei era un sat foarte interesant, în primul rând era foarte mare, şi atunci avea două părţi: satul ‚di jos’ şi satul ‚di sus’. Şi noi eram cam la mijloc. Centrul cercetării era la satul ‚di jos’, era o şcoală mare acolo, şi Brăiloiu[5] care nu vroia, nu putea să umble cu aparatele după el prin tot satul, el şi-a făcut acolo într-o sală un mic laborator. Aşa că noi depistam cântăreţii, nu ştiu ce, şi-i aduceam la laboratorul lui. Brăiloiu şi cu mine. Aduceau şi ceilalţi, care mai găseau câte unul. Aduceau, şi Brăiloiu înregistra. El înregistra muzica, şi eu notam textele.”[6]

Este caracteristic pentru Pop, că deşi ataşat de etnomuzicologul Brăiloiu, se interesa nu numai de folclorul muzical, dar observa şi celelalte aspecte al satului, precum gospodăria, instituţie puţin studiată pe vremea aceea:

 „…ne-am dus în partea de sus a satului, la o familie Andromicescu. Familia Andromicescu era una din familiile cele mai nobile, şi avea o casă din astea, gen cetate, o casă cu ocol întărit. Câmpul, hotarul lui, în câmpul ăsta era casa lui, şi gard de jur împrejurul casei, şi casa mare, şi alături o casă mică în care stătea bătrânul, adică era o realitate, o realitate tentantă. Chiar numai să observi şi să notezi, era interesant. Pe urmă la foarte multe cercetări s-au găsit case din astea, cu ocol întărit, la Hunedoara, Haţeg.(…) dar aia din Bucovina era mai frumoasă, asta a lui Andromicescu era, ca arhitectură superbă. La ei arhitectura e de brad. În Maramureş arhitectura e de obicei din stejar, aici în Bucovina era de brad.”[7]

Această experienţă monografică a avut un efect covârşitor asupra tânărului Pop, care, deşi se pregătea să urmeze studii de lingvistică în străinătate, s-a legat definitiv de această echipă sociologică multidisciplinară. Următorii ani i-a petrecut alternativ în medii radical diferite, pendulând între mediul universitar cosmopolit praghez al ştiinţei şi literaturii europene şi  campaniile de vară în câte un sat, de fiecare dată dintr-o altă regiune istorică a României. În cadrul campaniei a fost integrat în echipa de folclor muzical al lui Constantin Brăiloiu, din care, începând din 1929 mai făcea parte în mod constant şi Harry Brauner.

Următoarea campanie a fost cea de la Drăguş, în vara anului 1929, în care tânărul Pop

şi-a mai lărgit relaţiile intelectuale, fiindcă în această cercetare a fost prezent şi profesorii Tudor Vianu[8] şi Alexandru Dima[9],  directorul Institutului Central de Statistică Sabin Manuilă[10] şi mai mulţi tineri intelectuali. Dar cel mai important câştig pentru Pop a fost aprofundarea cercetărilor de folclor muzical cu Brăiloiu, în special înregistrările de bocete de la „marginea gropii”, din care s-a născut importantul studiu al lui Brăiloiu Bocetul din Drăguş. Aici Brăiloiu avea deja o echipă formată, din care pe lângă Pop şi Harry Brauner mai făceau parte absolvenţi de la Conservator se lucra într-o casă numită „Laboratorul de folclor”. Din cercetările de la Drăguş Mihai Pop a învăţat că viaţa muzicală a unui sat poate fi descrisă ca un fenomen de realitate vie, şi nu ca un fenomen istoric. Nu a fost mai puţin importantă descoperirea Mioriţei la Drăguş, fiindcă până atunci se credea că era cântată doar în Moldova şi în Muntenia. La Drăguş o cânta un fost cioban, care pe munţii Făgăraşului întâlnise ciobani din Muşcel.

Nici campania din satul gorjean Runcu din 1930 nu a fost mai puţin interesantă pentru „laboratorul” lui Brăiloiu. Aici se putea studia muzica lăutărească, neîntâlnită în cercetările monografice anterioare. Pop a urmărit şi în anii următori acest fenomen, de vreme ce această muzică s-a bucurat de o mare popularitate chiar şi în Bucureşti. Însă şi această cercetare a prilejuit tânărului monografist recunoaşterea unei noi dovezi ale faptului că viaţa muzicală este parte integrantă a vieţii sociale, care la rândul ei trebuie cercetată – chiar şi comparativ. Nu trebuie să uităm, că perioada respectivă a fost una de insecuritate economică şi financiară din cauza crizei mondiale, care a afectat într-o măsură mai mare sau mai mică şi pe runcani şi pe monografişti. Aşadar, nu este de mirare că Pop fusese izbit de condiţiile sociale ale satului gorjan:

„…Runcu era un sat sărac şi suprapopulat, aşa că Runcu a avut foarte multă lume plecată din sat, care lucra în oraş, adică erau toţi aşa zişii olteni zarzavagii, nu? Foarte mulţi dintre ei hamali în Gara de Nord.”[11]

Se poate presupune că sensibilitatea socială a tânărului monografist/doctorand de la Praga să fi apărut în această perioadă într-o formă necristalizată. Poate în această perioada au apărut germenii unei gândiri sociologice, care l-a apropiat peste câţiva ani de Anton Golopenţia. Cert este, că dintre subiecţii convorbirilor mele din anii ’80, puţini foşti monografişti au abordat probleme sociale specifice ale satului cercetat, aşa cum o făcea Mihai Pop:

„Dar ăştia (…) de la Runcu au venit toţi la Bucureşti. Bucureştiul a înghiţit, după război, toată această cantitate de oameni, fiindcă Bucureştiul avea nevoie, adică era o piaţă unde omul putea să se plaseze şi putea să câştige, nu? Şi atunci erau vânzători de zarzavaturi, erau oameni care-şi aduceau copiii, antreprenori de copii, aduceau copii, închiriau şi copiii vindeau nuci, nuci de la borcan. Şi ziare, copiii ăştia ziarişti de care se vorbeşte, ăsta nu venea cu familia. Era unu care-şi lua 10 copii din sat şi el îi plasa pe locurile respective, le dădea ziarele, ei vindeau, el îi deconta, nu? adică o antrepriză asta. Adică noi am căzut pe acest sat (…)  Runcu, unde toate aceste probleme existau, dar de care noi nu prea ne-am ocupat, că pe noi ne interesa şi la Runcu să determinăm Runcu ca sat oltenesc tradiţional.”[12]

Vestea organizării campaniei monografice de la Cornova l-a bucurat pe studentul praghez, cel puţin aşa reiese dintr-o scrisoare adresată lui Henri Stahl, expediată la 19 mai 1931:

 „Basarabia îmi convine şi pentru că era în plan şi pentru că e Basarabia şi îndeosebi că e mai aproape de ultimele mele preocupări în meserie. Timpul la fel. Omul are multe planuri dar le mai lasă pentru monografie când omul este monografist. O să mai vorbim de asta. Aş vrea să ştiu data exactă a plecării ca să pot veni cel puţin cu o săptămână înainte la Bucureşti spre a aranja anume lucruri.”[13]

Din aceeaşi scrisoare ne dăm seama că interesul lui Pop pentru Basarabia nu era legată numai de folclorul muzical, ci şi de probleme de lingvistică. Era evident că încă nu abandonase cariera lingvistică, de vreme ce îl întreba pe Stahl:

„Domnul Prof. Gusti avea nişte burse pentru Geneva, în August e un mare congres internaţional de lingvistică acolo – nu cumva sunt posibilităţi de a obţine o astfel de bursă?”[14]

De altfel, la cercetarea de la Cornova Constantin Brăiloiu nu a putut participa, dar planurile de înregistrare au fost realizate de Mihai Pop împreună cu Harry Brauner. Până la urmă datorită specificului acestui sat Pop a fost preocupat nu de folclorul – de altfel foarte sărac -, ci de structura socială a satului şi de comportamentul oamenilor:

„Era un sat împărţit în două. Net împărţit în două. Era un sat de moşneni şi era un sat de proletari, aşa de departe, încât aproape că noi nu am putut pătrunde în acest sat de proletari, până când moşnenii erau organizaţi după cinurile lui Petru cel Mare[15], nu? adică ierarhia, acolo era bine conturată. (…) Din punctul de vedere al folclorului cred că n-a fost aşa de grozav ca în alte părţi. Mai întâi şi întâi că n-aveau muzică, ei cântau după fanfară, şi în sat nu era fanfară, şi atunci noi am aflat că e o fanfară într-un sat vecin, şi am tot vrut să aducem fanfara de acolo, şi fanfara a tot refuzat să vină. Şi atunci, într-o bună zi, şeful de post a hotărât să ne aducă fanfara. Şi s-a dus, şi i-a arestat. Şi i-a adus cu căruţa, şi ăia când au aflat de ce i-a adus, au fost pân’ la urmă foarte fericiţi. .(…) Şi la un moment dat eu le-am spus ălora de la fanfară: ‘Da’ voi imnul ăla Boze ţare îl ştiţi?’ şi ei au zis ‘Cum să nu!’ şi au început să cânte. Şi atunci toate babele s-au pus pe genunchi, şi au început să-şi facă cruce. Adică aşa erau ei de pătrunşi de chestia asta, nu era o glumă.”[16]

Nu se ştia atunci că monografia Cornovei va fi ultima încercare dintre cele clasice începute în 1925. Cert este însă că ideea unei lucrări ample despre Cornova a fost ridicată de Anton Golopenţia când se  făceau planuri pentru întâmpinarea Congresului Internaţional de Sociologie care urma să aibă loc la Bucureşti. Atunci, alături de proiectele lui Stahl şi Herseni, s-a pus şi problema realizării monografiei Cornovei sub direcţia lui Anton Golopenţia, Ştefania Cristescu şi Mihai Pop. Dintre aceste proiecte s-a finalizat doar monografia lui Stahl, parţial cel al lui Herseni, iar ultima monografie a rămas în fază de proiect.

Am urmărit până acum biografia lui Mihai Pop din perioada de după terminarea studiilor din Bucureşti numai pe linia, oarecum neinstituţionalizată, a campaniilor monografice, fără să ne fi ocupat de perioada studiilor doctorale de la Praga. Despre acestea din urmă nu avem prea multe date, dar cert este că în anii ’80 povestea cu mare plăcere despre atmosfera intelectuală de la Praga. Capitala Cehoslovaciei formate după destrămarea Imperiului austro-ungar a reuşit relativ repede să realizeze democraţia necesară unei vieţi intelectuale pluraliste, diversificate, recunoscută ca atare în toată Europa. Această atmosferă deosebită a atras o mulţime de savanţi, scriitori, artişti din ţări cu regim dictatorial. De asemenea, Praga dispunea de două universităţi, una cehă şi alta germană, cu multe somităţi ale literelor şi filosofiei. Aici şi-a continuat Mihai Pop studiile:

„…universitatea din Praga era o universitate atunci foarte tare filologică. Şi aveau cel mai important centru de slavistică, din Europa, în momentul acela, fiindcă Masaryk[17] şi cu Beneš[18] au invitat o mulţime de slavişti de seamă care au emigrat din Rusia sovietică, şi au cumpărat, au făcut o bibliotecă de cărţi de slavistică grozavă(…) Cehii erau plini de respect faţă de lumea slavă, şi se considerau acuma un centru important al lumii slave, după ce Uniunea Sovietică devenise periferică.”[19]

Dincolo de studiile de slavistică de la universitate, Mihai Pop frecventa cercul lui Roman Jakobson[20], faimos reprezentat al şcolii formaliste ruse, emigrat din Rusia Sovietică, care va influenţa întreaga concepţie lingvistică, aducând-o pe făgaşul structuralismului. Odată cu cercul lui Jacobson studentul bucureştean a făcut cunoştinţă şi cu mişcările de avangardă artistică cehă şi internaţională concentrate la Praga. Nu mai puţin importantă a fost întâlnirea cu marele folclorist rus Bogatirev[21], cu care Pop s-a împrietenit şi probabil şi datorită lui a îmbrăţişat definitiv folcloristica strâns legată de teoria literaturii. Evident, şi experienţa monografistă, munca desfăşurată împreună cu Brăiloiu a contribuit la această opţiune. De altfel, la invitaţia lui Pop Constantin Brăiloiu a vizitat Praga şi a făcut cunoştinţă cu Bogatirev, realizând o cercetare comună în Rusia Subcarpatică.

Din convorbirile purtate în anii ’80 reiese că Mihai Pop, chiar dacă nu s-a implicat în cercul „Criterion” (aceasta desfăşurându-şi activitatea de conferinţe în 1932-1933 din toamnă până în primăvară, când Pop se afla la Praga), el a participat totuşi în viaţa presei şi artei avangardiste. E însă firesc, că privea boema avangardistă din Bucureşti prin prisma experienţei pragheze: 

„Vai de mine, dar a fost interesant, era o vreme interesantă. Nu de acelaşi nivel, fiindcă mă duceam mereu la Praga, nu era la acelaşi nivel de viaţă intelectuală cu Praga. Praga era de nivel foarte ridicat, ştii? Praga avea un institut francez, Praga avea un institut englez, Praga avea un liceu englez, toţi scriitorii treceau pe acolo. Ruşii care mergeau în Occident, treceau prin Praga, era în momentul ăla centrul slavisticii. Ilya Ehrenburg[22], când pleca în Occident, întotdeauna se oprea la Praga, să-şi vadă prietenii care au rămas afară, şi aşa mai departe. La Bucureşti era totuşi mai provincial, mai periferic, după părerea mea. Mai periferic, mai izolat, fiindcă era izolat totuşi de lume, de lumea slavă, era totuşi destul de…”[23]

După revenirea în ţară devine asistentul profesorului Dumitru Caracostea[24], fructificând studiile de teoria literaturii şi de folclor de la Praga, Varşovia şi Bonn. Fără să se implice în munca echipelor regale de la Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol” condusă de Dimitrie Gusti, totuşi menţine legătura cu monografiştii Fundaţiei (în primul rând cu H.H. Stahl, Anton Golopenţia şi Octavian Neamţu) şi când se decide înfiinţarea Muzeului satului, Pop este cel care organizează identificarea, cumpărarea, demontarea, transportarea şi reconstrucţia unei biserici de lemn de o inestimabilă valoare din Maramureş. (Comunitatea din satul Dragomireşti s-a despărţit greu, în 1936, de vechea biserică de lemn ridicată în anul1722 de meşteri locali, au cedat-o cu anumite condiţii, iar garantul moral al respectării acestora a fost tocmai Mihai Pop.)

Biografii lui Mihai Pop nu ştiau mare lucru despre activitatea lui din 1936 până în 1939. Nu se ştia în primul rând nimic despre faptul că între 1937-1940 a susţinut o publicistică angajată antihitleristă în ziarele „Lumea românească” şi „Azi”. Însă în toamna lui 2009, răsfoind dicţionarul de pseudonime[25] în speranţa de a găsi informaţii despre eventuale nume de împrumut ale membrilor Şcolii sociologice de la Bucureşti, spre marea mea bucurie am dat de următorul text: „Mihai Pop, profesor universitar, folclorist (n. 1907). A mai semnat: Petre Buga (Azi, 1937-39, Lumea românească. Buc.)”. Şi, în continuare, importanta menţiune a autorului dicţionarului: „izvoare: comunicarea orală a autorului”. Probabil de aici provine şi inexactitatea: articolele semnate Petre Buga apar în „Lumea românească” din 12 iunie 1937 până la 30 octombrie 1938 şi în seria a doua a publicaţiei „Azi” din 11 februarie 1939 până la 10 martie 1940. Un singur articol a apărut în revista „Azi”, anul IV nr. 30, septembrie-decembrie 1937.

Desigur ar fi interesant să discutăm de ce nu a vorbit profesorul Pop de activitatea sa gazetărească, de ce a folosit un pseudonim, şi am putea continua să punem şi alte întrebări. Cert este că producţia publicistică a lui Mihai Pop din perioada menţionată completează profilul spiritual-moral al tânărului asistent de la Universitatea din Bucureşti, de vreme ce articolele din „Sociologie românească” nu trădau nimic mai mult decât continuarea afilierii la şcoala gustiană şi ataşamentul faţă de Constantin Brăiloiu. Aceste scrieri relevă însă un intelectual cu o profundă cunoaştere a relaţiilor şi conflictelor internaţionale, un analist lucid al situaţiei politice interne, nu mai puţin agitate, din România şi un sociolog matur, cu gândire independentă, în stare să analizeze fenomene macro- şi microsociale româneşti ale vremii.

Desigur, antecedentele intelectuale ale activităţii publicistice au fost, după cum am amintit, dintre cele mai propice: începând din 1928, anul terminării studiilor sale universitare, participarea în echipele gustiene de cercetări monografice rurale, urmată de anii petrecuţi la  Universitatea cehă din Praga, cu toate facilităţile unui mare centru cultural central-european.

Imensul beneficiu al acestor ani de la Praga a fost apoi îmbogăţit cu semestre petrecute la Universitatea din Cracovia, la cea din Varşovia şi cea de la Bonn. Pe lângă studiile de slavistică de nivel european a mai aprofundat şi ştiinţa literaturii. Iar cum în prima jumătate a anilor ’30 tensiunea provocată de agresivitatea Germaniei naziste a devenit preocuparea centrală a vieţii intelectuale, tânărul Mihai Pop a devenit, vrând-nevrând, expert şi în problemele europene. În acest sens, pe lângă curiozitatea intelectuală firească, un factor foarte important l-a constituit şi profunda sa preocupare pentru soarta României. La Praga ştia, simţea mai acut pericolul distrugerii sistemului tratatului de la Versailles decât contemporanii săi din Bucureşti. 

„Eu am crezut foarte tare – povestea despre anii de la Praga – că lumea merge spre progres şi că civilizaţia şi cultura sunt nişte lucruri foarte importante, până când s-a cedat, după München, regiunea Sudetă. Şi când am văzut în gara de la Praga primii refugiaţi care veneau din Sudeţi, cu copii, cu bagaje, cu nu ştiu ce, atunci toată chestia s-a întors pe dos, ştii? Atunci a început degringolada, că pe urmă… asta se întâmpla în ’38, pe urmă, în ’39 au venit polonezii peste noi, şi atuncea era toată chestia gata…”[26].

Este aproape sigur că nu viaţa de gazetar  l-a atras în publicistică, ci dorinţa de a lămuri compatrioţii de pericolul hitlerist, pe care el îl observase şi îl analizase ani de zile la Praga. Astfel, pe lângă preocupări universitare şi de cercetare, Mihai Pop publică lunar câte cinci-zece articole în „Lumea românească”, iar apoi aproape zilnic corespondenţe de la Praga despre criza cehoslovacă din toamna anului 1938. După încetarea apariţiei ziarului „Lumea românească” mai trec trei luni până ce în seria nouă, de cotidian, a publicaţiei „Azi” reapare semnătura „Petre Buga”, mai rar însă, cu multe întreruperi semnificative, ca după 10 martie 1940 să dispară definitiv. Mihai Pop cultivă o publicistică angajată, pe linia democraţiei cehe, dar antifascismul lui este alimentat mai ales de revizionismul şi rasismul agresiv al celui de-al treilea Reich. Din punct de vedere intelectual-moral Mihai Pop este antifascist, antinazist angajat şi de la bun început, chiar din primul articol publicat, autorul este vizibil preocupat de destinul, de integritatea României.

Referindu-se la o vizita în estul Europei a ministrului de externe von Neurath[27], Mihai Pop – după înserarea unui citat  semnificativ din Mein Kampf – conchide că această vizită „urmăreşte înfăptuirea unui plan mult mai vechi, a Drang nach Osten-ului german a cărui realizare era cât pe aci să o ajungă Germania în 1917 şi pe care politica externă a Reichului III l-a reluat cu mai multă ardoare odată cu reluarea liniei politice a păcii de la Brest-Litovsk. Pentru noi, această politică deschide perspective păcii de la Buftea, noul sens al Drang nach Osten-ului pe care îl urmăreşte d. von Neurath”. Mai mult decât atât, şi în viaţa politică românească se „războieşte” cu Octavian Goga[28], Alexandru Vaida-Voevod[29], Ilie Rădulescu[30] a căror simpatie pentru hitlerism era cunoscută,  considerându-i pur şi simplu trădători.

Articolele tratând  marile probleme ale creşterii agresivităţii Germaniei hitleriste şi Italiei fasciste, a şubrezirii sistemului de securitate european, ale războiului civil din Spania, ale anexării Austriei, Cehoslovaciei şi atacării Poloniei,  nu sunt simple corespondenţe. Sunt comentarii la o ştire, o declaraţie de om politic, un conflict, analize care trădează o cunoaştere temeinică a realităţilor sociale, a dedesubturilor politice, mult mai profundă decât se poate aştepta din partea unui jurnalist profesionist. Unele articole nu au aparent alt scop decât descrierea obiectivă a background-ului problemei, altele în schimb sunt chiar clare semnale adresate clasei politice, opiniei publice româneşti, cu scopul de a le avertiza. Sunt, de asemenea, şi corespondenţe privind situaţii de criză, ca cele de la Praga din timpul invaziei naziste. (Fără să pomenească de calitatea de corespondent despre acest epizod pomeneşte şi în convorbirile din anii ’80: „Eu am mai fost încă în ’38 la Praga, când s-a cedat Cehoslovacia.”) Nu sunt puţine articolele în care fenomene externe constituie de fapt doar pretexte pentru a scoate în relief aspecte ale culturii politice distorsionate din România. Indiferent de tema articolului, mesajul autorului este invariabil: avertismentul către cititor că spaimele sau nenorocirile de aiurea pot apărea şi în România.

Deşi articolele cu sursă străină sunt preponderente şi de cele mai multe ori au adresă internă, nu lipsesc nici texte referitoare propriu-zis la tematica autohtonă. Relativ puţine scrieri pot fi considerate nemijlocit politice, care să se amestece în viaţa politică zilnică românească. Este de remarcat că acestea se referă în cele mai multe cazuri la politicieni ardeleni, la Alexandru Vaida-Voevod, Octavian Goga, Valer Pop[31]. Critica acestora însemna apărarea fără echivoc a lui Iuliu Maniu[32]. Aceste articole ironice, chiar sarcastice, dar niciodată echivoce, apar la începutul colaborării cu „Lumea românească” şi devin foarte frecvente în noiembrie 1937, în timpul campaniei electorale. După cum bine se ştie, niciun partid nu a reuşit să câştige acele alegeri, iar Carol al II-lea l-a desemnat prim-ministru pe O. Goga, care a avut cel mai mic scor la alegerile din decembrie 1937, tocmai cu scopul de a avea pretext pentru introducerea dictaturii personale. În perioada acestei scurte guvernări scrie Mihai Pop poate cel mai disperat articol al său. Îl cităm pe larg, pentru că îl caracterizează perfect pe autori

„Am citit, cum desigur aţi citit şi dvs., decretul de lege pentru revizuirea cetăţenilor. Nu ştiu care a fost senzaţia pe care aţi încercat-o prin această lectură. Poate aţi găsit legea absurdă, poate neclară sau poate cei cu mai mult spirit juridic aţi aflat contraziceri între deosebitele ei prevederi. Unii vă veţi fi gândit, poate, cu destulă naivitate, desigur, că acest decret e în flagrantă contradicţie cu spiritul Constituţiei noastre şi cu «caracterul democrat» al statului românesc. Nu mi-au venit deloc astfel de gânduri şi nu le-am atribuit niciun rost nici pentru cei la care decretul se referă, nici pentru obştea românească. Voiam şi eu să fiu revizuit, găsit cu cetăţenia în neregulă şi trecut în rândul acelor paria care de acum înainte nu vor mai putea să ocupe nicio slujbă la stat, nu vor avea niciun drept politic, nu vor fi obligaţi să facă armată şi vor fi toleraţi în această ţară doar atât cât bunul plac al guvernanţilor le va permite. Voiam să mă simt printr-un decret scos în afară de lege, ca să nu mai fiu obligat să votez cu guvernul sau să îmi bat capul cu numărarea punctelor de pe buletinele de vot pentru a-mi exprima liber convingerile mele politice şi a contribui prin aceasta la conducerea statului, indicând spre cine merge vrerea mea şi pe cine cred mai vrednic să mă reprezinte în parlament. Voiam să mă simt eliberat de răspunderea morală care apăsa asupra mea şi să fiu străin cu totul de ruşinea fără seamăn a vieţii noastre politice”[33].

În timpul noului regim autoritar început în februarie 1938 nu găsim atacuri la politicieni în funcţie, dar e adevărat că în guvernele lui Carol al II-lea nu au fost miniştri ardeleni. Pe de altă parte, acestea au fost guverne nepartinice, ca atare mai mult tehnice, cu rolul de a executa ordinele suveranului.

Pe lângă articolele combative, Mihai Pop mai practică şi mini-eseul de analiză şi critică structurală a realităţii sociale, politice, economice şi culturale a României. Fie că pleacă de la „cartea pentru popor” sau rostul universităţilor din provincie, sau chiar de la problema rolului social al scriitorului, autorul ajunge la concluzii care reclamă responsabilizarea statului şi a elitei politice. În condiţiile dictaturii regale, Mihai Pop continuă analiza realităţii social-politice într-un registru mai puţin ziaristic şi mai mult sociologic. Nu este greu să descoperim în articole faptul că în ciuda preocupărilor sale de slavistică şi teorie literară, autorul a participat la numeroase campanii sociologice monografice şi la proiectele monografiştilor grupaţi în Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”.

Ataşamentul faţă de şcoala gustiană nu-l împiedica, ba chiar îl determina  pe Mihai Pop să fie şi lucid, delimitându-se clar de ideea satului model promovat în cadrul Fundaţiei:

„A crede că poţi să stăvileşti procesul de dezagregare a vechii structuri săteşti sau să rezolvi marea problemă a satului românesc prin crearea de sate model sau prin încercările de ridicare culturală a satelor, atunci când această dezagregare nu este decât unul din fenomenele de adaptare a satului modern la noile şi adevăratele lui rosturi şi când problema economică şi socială a ţărănimii este piatra de încercare de a cărei rezolvare depinde întreg viitorul neamului românesc, este asemănător în naivitate şi eroare cu a crede că hotărăşti asupra destinelor naţiunii române dând statului forme de viaţă asemănătoare unuia sau altuia din statele din Apusul Europei.”[34]

Paralel cu această publicistică, unică prin profunzimea analizei şi responsabilităţii civice,  Mihai Pop, la invitaţia lui Golopenţia şi Neamţu, în vara anului 1939 a participat la instruirea comandanţilor de echipe ale Serviciului Social. Ca monografist cu experienţă a ţinut în primul rând prelegeri de sociologie gustiană, de care echipierii aveau nevoie în viitoarea lor muncă culturală. Când, în toamna anului 1939, datorită tensiunii internaţionale acumulate în pragul declanşării războiului între Germania şi Polonia echipele Serviciului Social au fost retrase la Bucureşti, Mihai Pop a găsit  o ocupaţie dintre cele mai nobile, aceea de a participa la cercetarea de la Dâmbovnic, „ultima monografie sociologică efectivă”, de a face „sociologie cu un grup bun”. Această investigaţie a fost pregătită împreună cu prietenul său Anton Golopenţia, care depăşind paradigma monografiei integrale s-a concentrat pe cercetări pe problemele sociale:

„Între timp metoda [gustiană] s-a cimentat, a devenit o metodă bine cristalizată, dar interesul mergea întotdeauna spre satul tradiţional şi era mai mult sau mai puţin o metodă care căuta să stabilească la un anumit nivel elementele de bază ale economiei, sociologiei şi culturii satului tradiţional, nu? (…) Şi pe urmă Golopenţia a venit cu ideea asta, că în sat există conflicte, există tensiuni şi aşa mai departe. Şi atunci, când noi ne-am dus la Dâmbovnic, ne-am dus ca să cercetăm tocmai această stare conflictuală, pe ideea că după reforma agrară, în urma primului război mondial, nu? toată lumea a primit pământ, dar nu toată lumea l-a păstrat, şi atunci cei care nu şi-au păstrat pământul, au vândut celor care au avut mai multe posibilităţi, şi atunci s-a creat această diferenţiere în sat, între ţăranii bogaţi, ceea ce pe urmă a devenit chiaburi, între o categorie de ţărani mijlocaşi, nu? şi între un proletariat agricol. Dintre cei care au primit pământ erau mulţi care între timp l-au vândut, şi fie că au plecat la oraş definitiv, fie că au rămas muncitori agricoli la sat, fie că au rămas sezonieri în sat, umblând, venind de la oraş, complectând necesităţile de braţe de muncă ale oraşului. Şi atunci Dâmbovnicul a mers pe chestia asta.”[35]

Cercetarea din plasa Dâmbovnic condusă de Mihai Pop a durat mai puţin decât cele gustiene şi datorită faptului că Institutul de Cercetări Sociale ale României, sub egida căruia s-a desfăşurat, a fost desfiinţat odată cu suspendarea Serviciului Social. În ciuda duratei reduse şi a condiţiilor politice tulburi, această investigaţie, deşi a fost ultima, nu a fost inutilă, materialul nu s-a pierdut, ci s-a soldat cu studii grupate într-un număr al „Sociologiei Româneşti”, în care primul studiu este semnat de Anton Golopenţia şi Mihai Pop.

După aceşti ani de experienţă de participant la demararea Serviciului Social şi coordonator de cercetare de monografie sumară la Dâmbovnic, în condiţiile războiului iminent Pop mai publică sporadic în ziarul „Azi” şi colaborează cu Ministerul propagandei ca specialist în limbi slave. După căsătoria cu Irina Sturza[36] intră în diplomaţie. Nu este o raritate această carieră în rândul gustiştilor, fiindcă mai devreme au intrat în diplomaţie şi Pichi Rădulescu-Pogoneanu[37], Brutus Coste[38], D.C. Amzăr[39] şi Paul Sterian[40]. De altfel acest fenomen, sprijinit şi de profesorul Gusti nu a fost încă studiat, cu toate că observatori străini din epocă îl remarcaseră. Se pare însă că pentru Pop această alegere nu a însemnat o schimbare din punct de vedere profesional.

Este numit la legaţia din Bratislava unde are mai mult preocupări culturale. Are timp şi pentru terminarea lucrării doctorale pe care o susţine la Universitatea din Bratislava. Aparent duce viaţa lipsită de griji a diplomatului acreditat într-o ţara nesemnificativă din punct de vedere politic şi militar cum a fost Slovacia aflată sub tutela Reichului, în oraşul Bratislava, un loc liniştit, unde atunci se trăia bine, „Viena la doi paşi, Budapesta la trei paşi”:

„… se puteau cumpăra cărţi foarte bune nemţeşti la Viena. Se aduceau foarte multe cărţi. Că eu mă duceam la librării, oamenii cumpărau cărţi de la librării, dar eu cumpăram cărţi care nu interesau pe nimeni: etnografie, teorie literară… Cine dracu’ se interesa de chestiile astea! Mi-am procurat atunci o mulţime de cărţi. Pe urmă acolo am regăsit, la Bratislava, studenţii şcolii lingvistice structurale de la Praga. Slovaci care au studiat la Praga. Cel care a publicat prima traducere de formalism rus, era profesor la Bratislava. Coleg cu mine, a publicat în timpul lui Tiso[41], în timpul lui Hitler a publicat volumul despre formalişti. Acolo chestiile astea nu contau. Era şi un profesor rus, ginerele lui Trubetzkoy[42], cu care am fost foarte bun prieten. Ginerele prinţului Trubetzkoy, marele lingvist. Trubetzkoy era la Viena, ne duceam la el… Eu am avut foarte multe, cred că am avut… dacă stau să rememorez, am avut cele mai multe contacte internaţionale ştiinţifice în domeniul meu.”[43]

După o aventuroasă întoarcere în România la terminarea războiului, îşi dă seama că e mai bine să se ferească de Bucureşti şi de universitatea de unde plecase în 1941, şi devine director administrativ la fabrica de ciment din Fieni. Epurările erau la ordinea zilei şi nici calitatea de fost monografist, şi cu atât mai puţin aceea de fost diplomat, nu puteau să-i asigure siguranţă lui şi numeroasei sale familii.

Se va întoarce în Bucureşti cu familia abia după naţionalizare şi reforma învăţământului din 1948. Asociindu-se cu Harry Brauner, începe demersurile pentru înfiinţarea Institutului de Folclor. Mihai Pop va rămâne însă singur în fruntea noului institut, fiindcă Harry Brauner este arestat, fiind implicat în procesul lui Lucreţiu Pătrăşcanu[44]. Astfel Pop a fost cel care s-a ocupat de amenajarea sediului, de primele angajări, fără să existe un director numit. Însă cea mai mare realizare a sa a fost recuperarea Arhivei Compozitorilor a lui Brăiloiu, care fusese depusă în şura fostului portar al vechii instituţii în ideea de a fi protejată de bombardamente.

În anii ’50 faţă de sociologia interzisă ca pseudo-ştiinţă burgheză, folcloristica şi arta populară supravieţuiesc fiind considerate drept producţii ale „poporului muncitor de la sate”.  În timp ce sociologia era considerată o periculoasă ştiinţă burgheză, iar etnografia era şi ea condamnată ca „ştiinţă rasistă”, folclorul „a fost bine privit”. Ca director adjunct, cu talent diplomatic, Pop reuşeşte să dea continuitate cercetării. Sub conducerea sa ştiinţifică, maniera de cercetare monografică a continuat să funcţioneze. În activitatea institutului s-a ţinut pasul cu contemporaneitatea, deoarece Mihai Pop găsea mereu  posibilitatea de a se  informa cu privire la mersul ştiinţelor sociale.

„Am refăcut ideea monografiei, ca idee, dar am refăcut-o numai pentru folclor, adică n-am mai cercetat structură socială, economică etc., etc. Am cercetat numai cântece, dansuri, obiceiuri, ceea ce credeam noi că este folclor. Şi am făcut o serie de monografii din astea. Una din ele s-a dus până la capăt, cea din zona Muscelului, şi aia cred că va apărea. Astea s-au făcut ţinându-se seama de aceste chestionare sociologice, ştii? Erau tot aşa, monografii de grup, nu aşa de mare grupul, totuşi un grup de 8-10 persoane care se duceau, din diferite specialităţi. Chiar mă gândeam zilele trecute că ar trebui cumva repusă în discuţie aceste chestionare ale şcolii Gusti.”[45]

După zece ani de organizare şi conducere a Institutului de Folclor activitatea lui Mihai Pop se lărgeşte şi cu dimensiunea educativă universitară. Experimentatul cercetător şi conducătorul de mari proiecte devine astfel mentorul unor viitori etnologi. Cunoscând maniera lui Dimitrie Gusti de a strânge în jurul său tineri talentaţi şi ambiţioşi putem afirma fără teama de a greşi că singur profesorul Mihai Pop a reuşit să repete – în condiţii mult mai dificile – formarea unei şcoli în zona ştiinţelor socio-umane.

Pentru profesorul de la Universitatea din Bucureşti „liberalizarea” din anii ’60,  bine controlată de către partidul comunist, a fost totuşi de natură să dezvolte şi şcoala sa şi relaţiile sale ştiinţifice internaţionale. Datorită acestei deschideri folcloristica lui Pop s-a dezvoltat de la monografismul sui generis la unul de antropologie culturală. Sau cum însuşi Profesorul şi-a definit disciplina:

„Vine parţial din şcoala Gusti şi Brăiloiu, dar chestia asta vădită antropologică, ştii? adică în sensul antropologiei culturale, vine din America. Fiindcă eu am fost în ’65, am fost în America 9 luni şi atunci m-am pus la punct cu cercetarea antropologică, şi pe urmă am avut legătură şi cu Lévi-Strauss[46] şi cu ăştia, ştii?”[47]  

Profesorul Mihai Pop nu s-a concentrat însă numai asupra cercetărilor din institut, revitalizându-şi cunoştinţele dobândite la Praga şi în alte universităţi în anii ’30 şi relaţiile îngheţate din cauza anilor de dictatură severă din anii ’50  a început să frecventeze congresele asociaţiilor internaţionale de folcloristică, de antropologie, şi chiar şi de semiotică. Care a fost secretul acestui reviriment, o spunea colega de la monografie, reputata specialistă în arta populară, Marcela Focşa:

„A avut un tact. Ani de zile nu era niciodată trimes în străinătate, pentru că fusese diplomat la Bratislava în timpul războiului, şi nu era trimes niciodată la nici un congres, la nici o manifestare din asta, internaţională. Dar zicea, nu-i nimica, lasă, vin ei la mine. Adică veneau specialiştii la el. Şi după aceea, când a ieşit de la naftalină, nu mai putea răsufla. Nu era congres, nu era întâlnire fără Mihai Pop, nu se putea fără el. S-a căsătorit cu Sturza şi nici asta nu le plăcea la cei cu dosare. După aceea n-a mai contat nici asta, că el se întorcea întotdeauna, şi se întorcea cu lauri.”[48]

Ca atare, cea de-a doua parte a anilor ’60, începutul anilor ’70 sunt anii construcţiei legăturilor internaţionale, ai organizării noilor cercetări de factura antropologiei culturale (fără să fi fost abandonată munca de cercetare şi publicare folcloristică). Este surprinzător că Mihai Pop a procedat exact ca Dimitrie Gusti, care numit fiind la Fundaţie şi-a implicat colaboratorii monografişti pentru demararea muncii echipelor studenţeşti, dar nu a tulburat strădania misionară a vechilor inspectori haretişti. Este de asemene interesant – şi aici Pop nu-i seamănă lui Gusti – că maniera lui de conducere a instituţiei era foarte laxă,  aşa cum spunea un membru al grupului de la cercetare din Dâmbovnic, George Retegan :„Lasă lucrurile câteodată să meargă de la sine, şi dacă vezi că o iau razna – opreşte-le!” De aceea cercetările conduse sau inspirate de el s-au lovit de mai puţine impedimente decât cele sociologice. Dar nu numai în conducere, ci şi în modernizarea concepţiei de cercetare a avut răbdare profesorul Pop. A promovat concepţia monografistă în folcloristică, ceea ce a fost un progres faţă de concepţia veche, dar când lucrurile s-au copt, a înglobat folcloristica într-o formulă modernă a antropologiei culturale. La un moment dat l-am întrebat care a fost momentul când şi-a dat seama că nu se mai poate înainta exclusiv pe baza celor acumulate în perioada interbelică? La care am primit un răspuns neaşteptat şi de o profunzime istorică nebănuită:

„Pe parcurs. Bine, eu am observat asta încă de când eram la Praga, că la Praga apăruse deja pentru lingvistică, şi chiar pentru folclor apăruse deja şcoala structuralistă[49], apăruse şcoala strucuturalist-funcţionalistă a lui Bogatyrev, care erau deja înainte.(…) Înainte de al doilea război erau deja nişte lucruri curente. Ele au devenit mai pregnante după război, adică, s-au generalizat, s-au impus…(…) mai cu seamă datorită lingvisticii structurale. Pe urmă lingvistica structurală s-a impus în antropologie, alături de şcoala funcţională[50], funcţionalist englezească a lui Malinowski[51], s-a impus şcoala structuralistă a lui Lévi-Strauss. Lévi-Strauss s-a întâlnit în timpul războiului la New York cu Jakobson care a fugit în ’38, când au intrat nemţii în Praga. În ’39 a fugit în Olanda, din Olanda în Norvegia, din Norvegia în Suedia, şi pe urmă cu un vapor în care au fost o mulţime de mari învăţaţi, Cassirer[52] şi alţii, a reuşit să treacă prin blocajul nemţesc şi să ajungă în America.(…) Şi atunci el a ajuns la New York şi a făcut un seminar de lingvistică structuralistă, şi atunci, la acest seminar de lingvistică structuralistă a participat şi Lévi-Strauss, (…) aşa a trecut structuralismul lingvistic în structuralismul antropologic.”

Cu asemene bagaj de cunoştinţe putea să imprime un curs nou în folcloristica din institut şi universitate, putea să participe în viaţa ştiinţifică internaţională, putea să facă numeroaselor invitaţii de visiting professor. Ca rezultat al acestei „ofensive”, după aproape 25 de ani de absenţă, profesorul Mihai Pop a reuşit ceea ce nici un alt profesor de ştiinţe socio-umane nu a reuşit în anii 1960-1970: să-şi  lărgească şcoala cu o mulţime de membri foarte activi de tineri şi tinere din străinătate, care s-au impus în lumea ştiinţifică internaţională, după ce în prealabil au făcut cercetări în România sub bagheta profesorului Mihai Pop.

De asemenea, este de remarcat faptul că faţă de reabilitarea aproape „explozivă” a sociologiei, a începerii în trombă a învăţământului sociologic şi a cercetării instituţionale, Mihai Pop a procedat mai calm, mai prudent, punând accent pe munca în grupuri mici informale, de consilierea caldă a doctoranzilor. Curiozitate mea de „cronicar” al supravieţuirii Şcolii gustiene a fost satisfăcut într-un mod cât se poate de simplu:

„Eu îţi explic ce se întâmplă. E şi o chestie de caracter. Eu am avut întotdeauna o înclinaţie spre, ca să zic aşa, a cunoaşte societatea şi viaţa socială. Şi un mare interes politic. Da, dar pur teoretică! Niciodată  nu mi-a plăcut politica activă. La mintea mea lucidă, la cuminţenia mea maramureşeană mi-am zis că-i mult mai bine să vezi ce se întâmplă în lume, decât să faci tu. Şi nefăcând politică activă, nu m-am compromis. Nu m-am băgat. Am avut şi noroc, că m-am axat pe folclor care a mers ca disciplină, pe urmă am avut noroc şi că am putut să reiau legăturile cu colegii mei de la Praga, cu Jakobson şi cu ceilalţi, şi să pot să mă duc în nişte locuri pregătite… Nu m-am dus între străini, oriunde m-am dus, ştii? Am avut şi norocul să ies la pensie exact când lucrurile au început să se împută!”[53]

Anul 1977 a fost într-adevăr nefast pentru ştiinţele socio-umane, deoarece regimul comunist a continuat cu şi mai multă duritate confiscarea acelor concesii pe care regimul  le făcuse intelectualităţii în anii ’60.  Profesorul Mihai Pop însă rămânea imperturbabil. Afluenţa de tineri cercetători din străinătate şi doctoranzii din ţară nu încetau să-i bată la uşă. Dar nu doar această categorie specială a frecventat primitoarea casă din strada Caragea vodă nr. 1, ci fel de fel de persoane. Nu era o raritate ca în jurul unei sticle de palincă de Maramureş să se adune un muzeograf de pe plaiurile natale, un traducător ceh, un antropolog american, un eseist francez şi vreun aristocrat din vechea societate bucureşteană. Profesorul se simţea cel mai bine, în largul lui, în acest anturaj variat şi totdeauna imprevizibil. Dar dincolo de această viaţă de societate, profesorul avea timp să asculte cu atenţie şi frământările unor tineri cercetători singulari. Bunăoară în aceşti ani, altminteri sumbri, când lumea era preocupată de procurarea hranei, de asigurarea căldurii din case, noi discutam adesea despre modul de utilizare a istoriei orale în condiţiile date ale României. La un moment dat, într-o discuţie despre Şcoala sociologică de la Bucureşti mi-a relatat un conflict violent dintre doi tineri sociologi în timpul campaniei de la Dâmbovnic, pe care a condus-o nemijlocit. Cum despre acest caz nu exista nicio relatare scrisă, am formulat o întrebare de ordin metodologic. Deşi iniţiatorii istoriei orale recomandă utilizarea acestei metode pentru investigarea trecutului unor categorii sau populaţii care nu au lăsat prin ele însele documente scrise despre trecutul lor, totuşi, o istorie a Şcolii sociologice de la Bucureşti ar fi legitimă şi posibilă? Profesorul, care cunoştea toate „dedesubturile” metodei, mi-a răspuns: „de ce nu?” Această încurajare de a transgresa regulile internaţional acceptate ale istoriei orale m-a determinat să-mi regândesc strategia privind istoria orală, considerând că datorită regimurilor dictatoriale la urma urmei toate categoriile, grupurile sociale puteau fi în situaţia de a nu lăsa documente scrise autentice despre viaţa lor cotidiană. Astfel mi-am început, la debutul anilor ’80, proiectul de istorie orală a Şcolii sociologice de la Bucureşti, realizând peste 200 de ore de înregistrări cu membri ai şcolii. Printre care, evident, şi cu Mihai Pop, interviul din care am citat pe larg mai sus.