CRONICI. Muzeul Satului Românesc
Mircea Eliade
Revista Fundațiilor Regale, Anul III, Nr. 7, 1 iulie 1936
În cuvântarea de inaugurare a Muzeului Satului, d. prof. D. Gusti a spus:
”… N-am avut înainte pilda muzeelor în aer liber din țările nordice, Skansen, Bigdo sau Lillehammer. Ele sunt la noi, în prea mare măsură romantice, și prea etnografice, cu luare aminte mai mult asupra ”valorilor” și ”pieselor” muzeale, decât a omului de astăzi și a mediului și faptelor lui, de toate zilele… Muzeul nostru nu este un muzeu etnografic, ci este un muzeu social”.
Nu știu dacă sutele de mii de vizitatori ai ”Lunii Bucureștilor” se vor fi pătruns, de la cea dintâi cunoaștere a Muzeului, de această fundamentală deosebire. Cred, însă, că impresia de ”realitate românească”, de ”autenticitate” a fost copleșitoare pentru toți. Rareori se poate desprinde atâta organizație și o atât de firească frumusețe, dintr-o încercare de sinteză făcută cu mintea și cu mâna omului. Deși întâlnim așezări din regiuni atât de diferite – Țara Oașului și Argeș, Bărăgan și Banat, Bihor și Ilfov – totul se leagă, se ține strâns și alcătuește laolaltă icoana unei fermecătoare civilizații țărănești. D. H. H. Stahl nu exagerează afirmând în (Sociologie Românească, Nr. 5, p. 30) ”că reprezentăm cea mai mare și mai întinsă civilizație țărănească din câte se află”.
Experiența pe care echipierii Fundațiilor Regale au făcut-o, petrecând o lună de zile în mijlocul celor 130 de meșteri aduși din atâtea regiuni românești, este de o excepțională valoare. Studenții și tinerii cărturari au putut vedea că
”toți sătenii aceștia, de oriunde ar fi, din Basarabia sau Banat, din Maramureș sau din Dolj, se înțeleg unii cu alții: vorbesc aceeași limbă, au aceleași obiceiuri, aceleași feluri de a prețui viața și de a pricepe frumosul, același fel de a-și întemeia gospodăria, în ciuda faptului că n-au șablon de imitat și, deci, nimic nu este leit cu altceva, ci totul este viu, spontan, puternic, întocmit ca viața însăși” (H. H. Stahl, articolul citat).
Această fundamentală unitate – pe care spontaneitatea și inițiativa fiecărei regiuni nu o alterează ci, dimpotrivă, o însulfețește – nu este numai o mândrie a civilizației noastre țărănbești; ea ne ajută să înțelegem toate celelalte fenomene spirituale românești, fie colective, fie individuale.
În Muzeul Satului, uluitoarea unitate a limbii românești – singura limbă romanică fără dialecte – se explică și se ilustrează de la sine. Este o permanentă forță spirituală centripetă în orice fenomen românesc înregistrat de istorie; forță care menține unitatea neamului, unitatea limbii, unitatea vieții religioase.
Alcătuindu-se pe imense suprafețe teritoriale, din Balcani și până în Tatra, de la Adriatica și până dincolo de Nistru, neamul românesc nu cunoaște, totuși, nici o mișcare ciclonică, nici o abatere masivă de pe axele sale centrale. Dimpotrivă, șira spinării – cum s-a spus – rămâne necontenit aceeași: munții Carpați. Unitatea structurii sociale nu slăbește, chiar când vecinii sunt de altă rasă și au un alt ritm istoric. Cei dintâi fondatori de State în aceste părți ale Europei, Românii dovedesc necontenit o neistovită unitate în toate organismele statale pe care le creează. În privința ”influențelor”, lucrurile sunt și mai impresionante. Dacia a fost din toate tipurile preistorice și protoistorice, o regiune traversată de cele mai puternice civilizații europene și răsăritene. În timpul formației neamului românesc, ”influențele” au continuat să se exercite din toate părțile – și ele nu s-au stins niciodată, nici până în vremurile de azi. Influențe care prindeau în sfera lor de acțiune clasa stăpânitoare (de ex. stilul de viață angevin, slav, bizantin), sau clasa țărănească (bunăoară, bogomilismul). A-și fi păstrat unitatea vieții sociale și sufletești, după ce a asimilat atâtea curente spiritualiste, este cea mai definitivă verificare a forței de creație de care dispune neamul românesc.
Forță de creație, în cadrele unei civilizații țărănești unitare. Căci, ceea ce impresionează în fenomenul românesc – fie istoric, fie spiritual – este unitatea sa stilistică. În această privință, chiar cultura noastră modernă, care nu pleacă de la matca țărănească și nu se adresează decât incidental și oarecum exterior maselor de săteni, ne oferă câteva impresionante exemple, unice în istoria culturii europene. Noi avem un clasic al literaturii moderne, pe Ion Creangă, care poate fi citit și înțeles de absolut toate categoriile sociale românești, din toate provinciile. Nu există, în opera lui Creangă, nici o ”rezistență”, nici un particularism inaccesibil – cu toată limba l ui moldovenească. În ce altă literatură europeană, un clasic poate fi accesibil absolut tuturor categoriilor de cititori?
Caracterul aulic al literaturii italiene – cum i-a spus criticul Borghese – izolează pe toți clasicii, de la Dante și Petrarca până la Carducci și D”Annunzio, de marea masă a țăranilor italieni care nu au studii umaniste. În Franța, poate Lafontaine e singurul accesibil – dar tot ce e specific ”francez” în clasicism, de la Montaigne și Racine până la Stendhal, cade dincolo de înțelegerea oricărui cetitor. În Germania, în Rusia (poate, cu excepția ultimelor opere ale lui Tolstoi), în țările nordice – lucrurile sunt mai mult sau mai puțin similare.
Unitatea fundamentală a fenomenelor spirituale românești se poate verifica și astăzi. România este singura țară europeană în care cel mai mare romancier este, în același timp, și cel mai popular, adică accesibil oricărui om știutor de carte. Ion și Răscoala ale lui Liviu Rebreanu pot fi citite cu pasiune atât de un țăran, cât și de un erudit. Să ne gândim în ce țară europeană se mai întâlnește un asemenea caz. Poate fi citit Marcel Proust de orice francez, Thomas Mann de orice german, Galsworthy de orice englez sau D’Annunzio de orice italian? De altfel, Liviu Rebreanu nu este singura excepție. Trăiesc astăzi mai multe personalități creatoare românești care, fără să știm dacă sunt sau nu accesibile oricărui public – poartă totuși aceeași pecetie stilistică și se revendică de la aceeași matcă țărănească. Am putea numi – cât ar părea de paradoxal – pe un Brâncuș sau un Lucian Blaga…
Unitatea aceasta de care dă dovadă viața socială și sufletească a neamului românesc nu are nimic dogmatic și autoritar în ea. Trebue să vedeți Muzeul Satului ca să vă convingeți de polimorfia uluitoare a civilizației noastre țărănești. Ochiul descoperă pretutindeni forme noi, aspre sau grațioase, solemne sau gingașe. Geometria domină aici, cu încântarea ei liniștită; contururi oceanografice apar dincolo, umbre și profiluri din lumea plantelor sau a algelor submarine. Un ochi exercitat și o memorie bună ar putea descoperi aici ceva mai mult decât o adaptare la mediu (variația materialelor, a dimensiunilor, a economiei casnice); ar putea descoperi înrudiri stilistice cu forme și culturi străvechi. Dar toate aceste înrudiri, variații, invenții – se topesc într-o intuiție unitară; și toate formele dovedesc o aceeași nesecată putere de creație și o neistovită imaginație. Numai contemplația unui monument indian poate oferi o mirare similară. Ca și arhitectonica și iconografia indiană, arta țărănească românească (mă refer, evident, la materialul artistic risipit în Muzeul Satului: case, porți cioplite, foișoare, ferestre, tinde, etc.) evită tiparele, evită tehnica ”ocupării spațiului” prin repetarea la nesfârșit a acelorași forme. Foarte aproape de viață, imitând gestul inițial și fundamental al vieții – creația, înnoirea, depășirea – sensibilitatea țărănească nu se oprește în tipare și nu se lasă condusă de canoane estetice. Forme noi se nasc sub ochii noștri. Mărturia d-lui H. H. Stahl este, în această privință, edificatoare: ”Uneori lucrul era și cu primejdie, pentru ce vroiam noi să facem, pentru că regula noastră era autenticitatea, păstrarea stilului local. Or ei, când li se părea că e ceva frumos la vecini, odată se apucau de stricau ce făcuseră și trânteau niște perechi de stâlpi ca l a Gorj, în plină casă tulceană. Mai ales că material lemnos li se da de nevoie și cărămidă aveau la îndemână. Cu tare multă jale se îndurau ei să nu folosească acest material bun și nou, de dragul atenticității. După a lor socoteală, ori făceai casă bună, adică nouă, ori o lăsai încurcată…”.
Toată frăgezimea și spontaneitatea intuiției țărănești este rezemată în câteva cuvinte: ”când li se părea ceva frumos la vecini…”. Cei care vorbesc de ”viață statică”, de ”întuneric” și de ”mentalitate reacționară”, nu sunt întotdeauna bine informați. Muzeul Satului ne dovedește un lucru: rezervele de creație și dorul de reînnoire ale maselor țărănești. Numai că această creație vor s-o împlinească ei, după dorul lor, și această înnoire s-o facă după nevoile și prin inițiativa lor. Sub aspectul static al civilizației țărănești, se ascunde, de fapt, o continuă împrospătare, o neistovită creație (lucrul se verifică, de altfel, și în folklor).
Dar această creație nu se poate face oricum și în orice direcție. Sensibilitatea și intuiția țărănească prefac, îmbogățesc, topesc în forme noi – un material pe care e capabilă să-l asimileze. Ceea ce, pentru un orășean, pare static într-o civilizație țărănească – este de fapt continuitatea unității stilistice. Orășenii, în România, au asimilat din atâtea locuri și cu un asemenea ritm, încât ”viață” și ”dinamism” au ajuns să însemne, pentru ei, simultaneitate de stiluri, salturi, imitații prompte, hibridism…
– Va urma –
Lasă un răspuns